BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 1. FECIOR DE POPĂ (III) de George Coşbu

BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 1. FECIOR DE POPĂ (III) de George Coşbuc

Mică lămurire

Despre Binefacerile ungureşti şi austriece pentru Neamul Românesc:

Am început să adun şi să scriu aceste rânduri pentru a-i ajuta pe cei care vor să afle adevărul. Se tot laudă Ungurii şi Austriecii, dar şi Germanii şi Papalitatea şi Protestantismul, cu binefacerile pe care le-au revărsat prin mijlocirea Ungariei, Austriei şi Austro-Ungariei asupra Neamului Românesc. „Din păcate”, se plâng ei, „doar” asupra Românilor din Moravia, Slovacia, Panonia, Maramureş, Crişana, Banat, Transilvania, Galiţia, Bucovina etc., căci nu au apucat să stăpânească bine Oltenia, Muntenia şi restul Moldovei, ca binfacerea să fie deplină.
A fost stăpânirea ungurească, austriacă şi austro-ungară binefăcătoare pentru Români?
În sprijinul acestei vorbe Ungurii, Austriecii, Paplitatea, Germanii, Protestanţii şi adepţii/agenţii lor aduc, în străinătate şi în România, tot felul de exemple. De la clădiri frumoase, romanice sau gotice sau în alte stiluri apusene, până la tot felul de creaţii muzicale, de la opere literare la realizări tehnice. Ce-i drept, există sau au existat multe dintre aceste realizări atât de lăudate. Şi, chiar dacă unele sunt de fapt ale altor naţii – Români, Slovaci, Sârbi, Ruteni, Armeni etc. – mai rămân din belşug şi cele într-adevăr ungureşti, germanice, catolice.
Întrebarea de care ei se feresc este: e bine să construieşti un castel frumos dacă pentru asta trebuie să torturezi şi să ucizi un copil? Sau: merită să te lauzi cu frumuseţea unei scrieri dacă este realizată cu preţul torturării şi uciderii unor nevinovaţi?
Întrebările acestea trebuie puse, căci adevărata măreţie a unei culturi sau civilizaţii, ca şi a unui om, nu stă în realizările materiale, artistice sau intelectuale,ci în bunătatea sa, în binele pe care a ştiut să-l reverse în lume.
Iar dacă realizările materiale, artistice şi intelectuale sunt întemeiate pe tortură şi crimă, greu pot fi privite fie şi drept „circumstanţe atenuante”. Dar, absolut, nu pot fi socotite de niciun om decent, raţional, bun, drept binefaceri.
Voi prezenta sub acest titlu o serie de fapte; iar cititorul va putea socoti el în ce măsură Ungurii, Austriecii (implicit Germanii), Papalitatea şi Protestantismul au adus binefaceri pentru Neamul Românesc de-a lungul istoriei. Până la urmă, aceste fapte sunt o moştenire comună, a noastră, a Românilor, şi a lor, cei care se laudă cu măreţia culturii şi civilizaţiei lor. Doar că suntem, după cum vom vedea, în aceste fapte, în două tabere foarte deosebite între ele…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

ARD_51310001501_552-1

Fecior de popă (III), de George Coşbuc

(apud Fecior de popă, „Universul literar”, Bucureşti, XX, nr. 36, 9 Septembrie 1902)

(Continuare după prima parte – care arată începuturile îngrozitoarei prigoane calvine a Ungurilor împotriva Românilor Ortodocşi din Transilvania – şi a doua parte – care arată robia preoţilor ortodocşi şi adevărul despre aşa-zisele „legi de toleranţă” ale Transilvaniei stăpânită de Unguri, Saşi şi Secui)

Preoţii români erau numai cu numele preoţi ai legii lor, căci trebuiau să facă slujba după ritul calvinic, să ia parte la sinoadele calvineşti, şi erau hirotoniţi de episcopi calvini1. Veniturile preoţeşti, afară de saracuste2, sărindare şi umblarea cu discul, erau toate ale protopopilor calvini; şi cununiile, şi îngropările, şi botezurile, şi toate celelalte.

Prin legea din 1644 li s-a luat preoţilor români şi dreptul matrimonial şi, în locul lui, s-au statornicit deciziunile sinoadelor calvineşti. Tot pe vremea aceea li s-a impus românilor – şi, ce e mai trist, şi preoţilor – să nu cuteze a se împotrivi a face clacă şi muncă boierească în sărbătorile pe care olahii le numesc mari, „legate şi împărăteşti”, „să nu umble cu mofturi de acestea, pentru că ei sunt un popor suferit în acestă ţară numai pentru folosul public, dar dispreţuit”. Şi aşa se întâmpla că tot satul, în frunte cu preotul, trebuia să are şi să semene lanul boierului [grofului n.n.] în sfânta Duminică a Paştilor! Iar cine se împotrivea să lucreze în sărbătorile împărăteşti era bătut şi spânzurat – pentru că legea spunea limpede „episcopii calvini au puterea de a pune şi de a scoate pe preoţii români, şi atât pe ei cât şi pe olahi a-i pedepsi oricum vor avea cu cale, fără să aibă a răspunde cuiva”.

Este uşor de înţeles cum se purtau episcopii calvini cu preoţii noştri, când puteau să-i pedepsească cu orice pedeapsă, după bunul plac. Popii români, de altfel, după legea din 1665, puteau fi traşi în judecată criminală pentru orice vină şi sub orice pretext de nimic şi la orice tribunal din ţară, şi – ceea ce e barbarie curată – n-aveau dreptul să aducă martori! Erau osândiţi fără a se putea apăra şi, se înţelege, la pedepsele pe care le aflau ungurii cu cale. Popilor li se confisca averea, li se tăiau mâinile, li se smulgea limba din gură şi li se ucideau „feciorii”.

O, da, după feciorii preoţilor făceau mai ales goană ungurii. Aveau frică mare că fiii de preoţi vor fugi în alte ţări să înveţe carte, ca apoi, întorcându-se acasă, să lumineze şi să deschidă ochii românilor.

E şi tristă, şi comică goana aceasta a ungurilor după fiii de preoţi. Era de ajuns să fii băiat de popă, ca să fii gonit de calvini ca iepurele peste toate văile. Legea din 1639 autoriza pe proprietarii unguri să supună la jugul iobăgiei pe fiii preoţilor îndată ce se vor fi însurat, chiar şi atunci când ei ar locui sub un acoperământ cu părinţii lor. Ba şi pe copiii mici şi pe feciorii neînsuraţi ai preoţilor să-i prindă cu laţul şi să-i puie la muncă şi iobăgie, sau, dacă vor vrea, să-i lase pe chezăşie în bani şi vite. Iar pe acei care vor fi ieşit din casa părintească să-i apuce oriunde-i vor afla şi în orice ani ai vieţii ar fi.

Vânătoarea după fiii de preoţi a ţinut mai bine de o sută de ani şi abia împărăteasa Maria Tereza a stârpit-o. Câţi n-au fost aruncaţi în temniţă până atunci, câţi n-au fost spânzuraţi, numai pentru vina că erau „feciori de popă”!

(sfârşitul articolului scris de George Coşbuc)

1În fapt acest lucru a fost dorit de Calvini, s-a încercat impunerea lui, dar Românii au izbutit mereu să îşi ţină legea. Preoţii erau hirotoniţi pe ascuns în Muntenia şi Moldova, trecând pe la vama cucului (adică ilegal) dintr-o parte în cealaltă. Ardelenii ce voiau să studieze teologia ortodoxă – în şcolile mânăstireşti din Principatele Române – erau scutiţi de plată, fiind ţinuţi pe cheltuiala mânăstirii, episcopiei sau domniei, după caz. Faptul că aveau tăria să se întoarcă în Ardeal şi să slujească sub teribila prigoană ungurească este deja un martiriu greu de închipuit. Este ca şi cum un deţinut din prigoanele comuniste ar fi ieşit din puşcăriile de la Gherla sau Aiud, ar fi mers în Apus pentru a studia teologia şi a deveni preot, întorcându-se apoi în puşcărie ca să slujească celor închişi… el însuşi redevenind deţinut.

2Saracuste = (aici) parastase.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 1. FECIOR DE POPĂ (II) de George Coşbuc

BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 1. FECIOR DE POPĂ (II) de George Coşbuc

Mică lămurire

Despre Binefacerile ungureşti şi austriece pentru Neamul Românesc:

Am început să adun şi să scriu aceste rânduri pentru a-i ajuta pe cei care vor să afle adevărul. Se tot laudă Ungurii şi Austriecii, dar şi Germanii şi Papalitatea şi Protestantismul, cu binefacerile pe care le-au revărsat prin mijlocirea Ungariei, Austriei şi Austro-Ungariei asupra Neamului Românesc. „Din păcate”, se plâng ei, „doar” asupra Românilor din Moravia, Slovacia, Panonia, Maramureş, Crişana, Banat, Transilvania, Galiţia, Bucovina etc., căci nu au apucat să stăpânească bine Oltenia, Muntenia şi restul Moldovei, ca binfacerea să fie deplină.
A fost stăpânirea ungurească, austriacă şi austro-ungară binefăcătoare pentru Români?
În sprijinul acestei vorbe Ungurii, Austriecii, Paplitatea, Germanii, Protestanţii şi adepţii/agenţii lor aduc, în străinătate şi în România, tot felul de exemple. De la clădiri frumoase, romanice sau gotice sau în alte stiluri apusene, până la tot felul de creaţii muzicale, de la opere literare la realizări tehnice. Ce-i drept, există sau au existat multe dintre aceste realizări atât de lăudate. Şi, chiar dacă unele sunt de fapt ale altor naţii – Români, Slovaci, Sârbi, Ruteni, Armeni etc. – mai rămân din belşug şi cele într-adevăr ungureşti, germanice, catolice.
Întrebarea de care ei se feresc este: e bine să construieşti un castel frumos dacă pentru asta trebuie să torturezi şi să ucizi un copil? Sau: merită să te lauzi cu frumuseţea unei scrieri dacă este realizată cu preţul torturării şi uciderii unor nevinovaţi?
Întrebările acestea trebuie puse, căci adevărata măreţie a unei culturi sau civilizaţii, ca şi a unui om, nu stă în realizările materiale, artistice sau intelectuale,ci în bunătatea sa, în binele pe care a ştiut să-l reverse în lume.
Iar dacă realizările materiale, artistice şi intelectuale sunt întemeiate pe tortură şi crimă, greu pot fi privite fie şi drept „circumstanţe atenuante”. Dar, absolut, nu pot fi socotite de niciun om decent, raţional, bun, drept binefaceri.
Voi prezenta sub acest titlu o serie de fapte; iar cititorul va putea socoti el în ce măsură Ungurii, Austriecii (implicit Germanii), Papalitatea şi Protestantismul au adus binefaceri pentru Neamul Românesc de-a lungul istoriei. Până la urmă, aceste fapte sunt o moştenire comună, a noastră, a Românilor, şi a lor, cei care se laudă cu măreţia culturii şi civilizaţiei lor. Doar că suntem, după cum vom vedea, în aceste fapte, în două tabere foarte deosebite între ele…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

ETN_7300350_1011-3

Fecior de popă (II), de George Coşbuc

(apud Fecior de popă, „Universul literar”, Bucureşti, XX, nr. 36, 9 Septembrie 1902)

(urmarea primei părţi, în care se înfăţişează pe scurt chinurile îndurate de Românii Ardeleni în vremea prigoanei religioase dezlănţuită de Protestanţii Unguri şi începuturile acestei prigoane)

Religia ortodoxă a românilor a fost decretată în toate dietele ţării ca neapărată de legi, proscrisă, străină şi suferită numai din mila boierilor unuguri, până la alte dispoziţii. Nici unul dintre sultanii Turciei n-au prigonit mai rău pe creştini în împărăţia lor decât ungurii calvini pe românii ortodocşi.
Popii români erau puşi sub ascultarea protopopilor şi episcopilor calvini, le erau robi acestora, trebuiau să le facă robotă, să le care apă, să le taie lemne; iar când se plimba episcopul calvin, patru preoţi români îl purtau pe umeri într-un pat, iar al cincilea preot român, desculţ – aşa era legea – şi cu patrafirul după gât, trebuia să alerge înaintea patului şi să dea lumea la o parte.

În Dieta ţării de la 1658 s-a adus legea că Principele Ardealului să poată spânzura oricând pe oricare popă român, pe care-l va denunţa episcopul calvin pentru o vină cât de mică, ba chiar şi închipuită. Iaca legea:

să-i dea morţii, ca pe nişte oameni îndărătnici şi cutezători, pe aceşti popi valahi pentru că nu sufă pe episcopii calvini impuşi lor, că nu ascultă de învăţăturile episcopilor şi că ţin la ticăloasa şi vrednică de scuipat lege valahă”.

În 1573 Dieta a proclamat libertatea conştiinţei: să creadă fiecare ce va voi şi nimeni să nu se atingă de legea omului. [Fapt cu care Ungurii mult se laudă, neîncetat… n.n.] Frumos! Dar paragraful glăsuia astfel:

aici se înţeleg numai cele patru confesiuni ale ţării [Catolicismul, Calvinismul, Luteranismul şi Unitarianismul], dar să nu fie înţeleşi şi aceia care se ţin de secta olahilor sau a grecilor, cari sunt suferiţi de milă numai de azi pe mâine, până când îi va plăcea Principelui şi Dietei să-i mai sufere1.

Românii erau suferiţi – în ţara lor! – numai ca să aibă boierii unguri pe cine să stoarcă. Asta o spune curat şi legea din 1579. Românii nu sunt număraţi între naţiunile ce constituie statul, nici religia lor între religiile ţării, dar vor fi suferiţi să aibă şi ei un loc pe pământul ţării, câtă vreme vor fi de folos calvinilor şi vor avea cu ce munci şi plăti birurile. Episcopi li se vor da din partea Principelui „oameni credincioşi Principelui, care să-l ajute să ajungă prin ei şi alte scopuri”. Ce scopuri or fi vrut să ajungă principii prin episcopii calvini puşi cu de-a sila în fruntea românilor? Şi ce obrăznicie să spui că ai s-ajungi prin uneltele tale, prin episcopi, şi alte scopuri!

(va urma)

1Această parte a hotărârii din 1573 este totdeauna „uitată” de propagandiştii protestanţi, unguri şi austrieci. La fel şi citatul anterior, din 1658…

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 1. FECIOR DE POPĂ (I) de George Coşbuc

BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 1. FECIOR DE POPĂ (I) de George Coşbuc

Mică lămurire

Despre Binefacerile ungureşti şi austriece pentru Neamul Românesc:
Am început să adun şi să scriu aceste rânduri pentru a-i ajuta pe cei care vor să afle adevărul. Se tot laudă Ungurii şi Austriecii, dar şi Germanii şi Papalitatea şi Protestantismul, cu binefacerile pe care le-au revărsat prin mijlocirea Ungariei, Austriei şi Austro-Ungariei asupra Neamului Românesc. „Din păcate”, se plâng ei, „doar” asupra Românilor din Moravia, Slovacia, Panonia, Maramureş, Crişana, Banat, Transilvania, Galiţia, Bucovina etc., căci nu au apucat să stăpânească bine Oltenia, Muntenia şi restul Moldovei, ca binfacerea să fie deplină.
A fost stăpânirea ungurească, austriacă şi austro-ungară binefăcătoare pentru Români?
În sprijinul acestei vorbe Ungurii, Austriecii, Paplitatea, Germanii, Protestanţii şi adepţii/agenţii lor aduc, în străinătate şi în România, tot felul de exemple. De la clădiri frumoase, romanice sau gotice sau în alte stiluri apusene, până la tot felul de creaţii muzicale, de la opere literare la realizări tehnice. Ce-i drept, există sau au existat multe dintre aceste realizări atât de lăudate. Şi, chiar dacă unele sunt de fapt ale altor naţii – Români, Slovaci, Sârbi, Ruteni, Armeni etc. – mai rămân din belşug şi cele într-adevăr ungureşti, germanice, catolice.
Întrebarea de care ei se feresc este: e bine să construieşti un castel frumos dacă pentru asta trebuie să torturezi şi să ucizi un copil? Sau: merită să te lauzi cu frumuseţea unei scrieri dacă este realizată cu preţul torturării şi uciderii unor nevinovaţi?
Întrebările acestea trebuie puse, căci adevărata măreţie a unei culturi sau civilizaţii, ca şi a unui om, nu stă în realizările materiale, artistice sau intelectuale,ci în bunătatea sa, în binele pe care a ştiut să-l reverse în lume.
Iar dacă realizările materiale, artistice şi intelectuale sunt întemeiate pe tortură şi crimă, greu pot fi privite fie şi drept „circumstanţe atenuante”. Dar, absolut, nu pot fi socotite de niciun om decent, raţional, bun, drept binefaceri.
Voi prezenta sub acest titlu o serie de fapte; fie prin citare directă a mărturiilor, fie în mici sinteze; iar cititorul va putea socoti el în ce măsură Ungurii, Austriecii (implicit Germanii), Papalitatea şi Protestantismul au adus binefaceri pentru Neamul Românesc de-a lungul istoriei. Până la urmă, aceste fapte sunt o moştenire comună, a noastră, a Românilor, şi a lor, cei care se laudă cu măreţia culturii şi civilizaţiei lor. Doar că suntem, după cum vom vedea, în aceste fapte, în două tabere foarte deosebite între ele…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

cruce-ortodoxa-e1284441618956

Fecior de popă (I), de George Coşbuc

(apud Fecior de popă, „Universul literar”, Bucureşti, XX, nr. 36, 9 Septembrie 1902)

Auzit-aţi să fi fost vreodată un preot care să fi tăiat limba din gura creştinilor, drept pedeapsă pentru ştiu ce? N-aţi auzit. Atunci de unde a răsărit vorba: „taie popa limba”?
Ah! Taie popa limba! Iacă o vorbă veche, „creştinească” şi „românească”, a mamelor care vreau să-şi sperie copiii când fac vreun rău. În glumă şi-o spun şi oamenii mari, cu toate că nu are niciun rost. Vreau să zic, încă nu s-a întâmplat ca vreun popă să taie limba unui creştin pentru că ar fi mâncat de dulce în zi de post, ori ar fi chemat pe Necuratul într-ajutor, când era să cheme pe Dumnezeu.
Nu, popii n-au tăiat niciodată limba creştinilor, dar dimpotrivă, adică să taie creştinii limba popii, asta s-a întâmplat de multe ori.
Li s-a întâmplat preoţilor noştri, ai românilor, nu o dată, ci de multe ori, aproape o sută de ani de-a rândul. Li s-a tăiat preoţilor limba pentru că şi-au făcut sfânta datorie şi au propovăduit cuvântul lui Dumnezeu. Limba lor, tăiată ori smulsă din gură, a fost aruncată câinilor s-o mănânce, iar ei, muţi şi nenorociţi, au fost puşi să care pământ boierilor, să ducă în spate pe lectică episcopi de altă religie şi – spre ruşinea omenirii – au fost puşi să mănânce carne de hoit de cal şi să boteze câinii în apă sinţită şi cu toată sfânta rânduială a botezului!

Nu s-a întâmplat la noi în Principate1, ci în Ardeal, în suta a şasesprezecea şi a şaptesprezecea. Luptele religioase în vremea aceea erau nesfârşite în toată Europa între catolici, luterani şi calvini2. În Ardeal era o luptă şi mai nebună, căci se întâlniseră dintâi cinci, apoi şase şi în urmă şapte felurite religii. Catolicismul, care fusese mai înainte singur stăpânitor, era acum biruit de luteranism şi de calvinism, şi în urmă a început lupta între aceste două confesiuni. Iar luptele nu se făceau numai cu vorba, ci cu parul. Se aprindeau case, se omorau oameni, se pustiau semănăturile de pe câmp, se ardeau pe rug femei şi copii, şi era o urgie a lui Dumnezeu3.

În urmă au biruit cu totul ungurii cu religia lor calvină. Până ce erau aceştia tovarăşi de luptă cu luteranii contra catolicilor, iar după aceea, câtă vreme s-au războit tovarăşii între ei, nimeni nu s-a interesat de religia valahă4 ortodoxă, care era prea slabă şi nebăgată în seamă5. Dar, după ce au ajuns calvinii tari şi mari, au început o goană fără milă contra românilor.
Această goană e, fără îndoială, cel mai jalnic capitol din istoria românilor din Ardeal.
Cât au îndurat românii atunci! Câte legi barbare n-au adus împotriva lor: căutau calvinii şi cu vicleşugul, şi cu moartea, să facă pe români să-şi lepede legea lor.
Şi-au lepădat-o mulţi, mai ales dintre românii cei bogaţi, şi de aceea până azi poate a treia parte dintre boierii unguri ai Ardealului sunt de origine română, renegaţi. Istoria îşi ştie pe toţi. Cu vremea s-au mai dezmeticit unii şi s-au întors la matca românească, se mai întorc şi astăzi, pe ici pe colo.

(va urma)

1Adică în Muntenia şi Moldova, cele două Principate Române Dunărene.

2Reforma, adică reformarea Catolicismului, începută de Calvin, Luther şi Zwingli, a dus la lupte cumplite şi mari vărsări de sânge în toată lumea catolică (sau controlată de Catolici, respectiv Reformaţi, adică Protestanţi). Vărsările de sânge au fost de amândouă părţile. În Marea Britanie Protestanţii au chinuit cumplit pe Catolici, în Franţa Catolicii au chinuit cumplit pe Protestanţi, etc., etc.

3A lui Dumnezeu? Mai curând a unor oameni foarte străini de Dumnezeu…

4Ortodoxia era denumită Legea Românească, în acele vremuri, nu doar de Români, ci şi de conlocuitorii cu Românii, din Dalmaţia şi Croaţia până în Moravia şi Maramureş.

5După sute de ani de prigoană catolică prin intermediul conducerii Ungariei.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Între Pustia Iordanului şi Deşertul Sahara. Sau (iar) despre neştiinţa fudulă

„Datul cu părerea” este o boală cumplită a vremii noastre, mai ales pentru că ţine prea adesea loc şi de gândire, şi de cunoaştere. Sunt nenumărate minciuni, bârfe şi prostii care umblă drept adevăruri ca urmare a acestui „dat cu părerea” plin de convingerea trufaşă a faptului că „trebuie să fie aşa”… Este ceea ce Străbunii numeau „prostie fudulă”, aceea care distruge rău de tot.
Desigur, de când este lumea, lume căzută, au umblat prin ea minciunile, bârfele şi prostiile drept adevăruri. Dar a existat şi căutarea lămuririi, înţelegerii, cunoaşterii, discernerii etc. Astăzi însă, pare să fi încetat, pentru că vezi oameni de cultură, la propriu, care preiau cele mai mari stupidităţi fără nicio şovăire.

Una dintre acestea este presupusa egalitate dintre „Pustia” sau „pustiele” sau „pustiurile” din Palestina şi deşert.
Altfel spus, există oameni care îşi închipuie că în Ţara Canaanului turmele uriaşe de oi ale Vechiului Testament păşteau nisip şi piatră, că ţinuturile Palestinei erau, în vremea Patriarhilor, în felurile în care se prezintă Deşertul Arabiei în Evul Mediu sau, mai aproape de noi, Deşertul Sahara. Îşi închipuie peisaje sahariene – cu nisipuri încinse ori pietrişuri fierbinţi -, lipsite de apă şi vegetaţie, în care corturile şi casele sunt construite pe lângă oaze sau de-a dreptul în mijlocul golului de viaţă al deşertului.
Şi nu doar că au această fantezistă imagine, dar ajung şi să „tragă” pe temeiul ei concluzii „teologice”, „etnologice” etc. asupra Evreilor, Arabilor, Mozaismului, Islamului etc. Declarând, de pildă, „competent” – şi profund stupid – că „monoteismul este rezultatul influenţei deşertului asupra Semiţilor” şi altele asemenea. La fel de mincinoase, aceste „concluzii”, ca şi închipuirea de la care pornesc.

Ştim, desigur, că Românii şi-au uitat limba. Creolo-româna vorbită de mai bine de un secol, întâi o franco-română, azi romgleză, este mult înstrăinată de Limba Română din trecut. Dicţionarele surprind, uneori, definiţii contradictorii ale cuvintelor de altădată. Precum sunt cele dintre înţelesurile mai noi şi cele mai vechi ale termenilor pustiu sau pustie (substantiv sau adjectiv).
Ca urmare, nu este de mirare dacă cei fără pregătire istorică pot fi înşelaţi de o aşa-zisă egalitate între pustiu/pustie şi deşert. Neaşteptat şi trist este să vezi, după cum am spus, oameni care au – sau pretind că au – cunoştinţe istorice şi o perspectivă culturală largă, dar care adoptă fără şovăire asemenea stereotipii false.
Pustia Basarabiei sau Pustia Bărăganului sunt două pilde ale folosirii cuvântului pustie, în vechime, în aproape acelaşi înţeles cu ţelină, dar pentru întinderi mai mari. Altfel spus, pustia era numele dat pentru marile întinderi de iarbă şi tufe.

Pustia Palestinei era o asemenea întindere de iarbă şi tufişuri, întreruptă de crânguri şi păduri „de apă” (adică aflate pe lângă ochiuri sau cursuri de apă), dar şi de păduri propriu-zise.
Una dintre acestea este Pădurea lui Efraim, despre care se spun lucruri minunate, pe care, poate, le vom povesti altădată. Ea era una dintre numeroasele păduri din Gilead, ţinut întins între Câmpia Moabului, de lângă Marea Moartă, şi Râul Iarmuc, dinspre Lacul (Marea) Galileii.
Alte păduri erau cele din părţile muntoase de la vest de Iordan, din sudul Hebronului până departe în Samaria. Şi mai la nord, crânguri şi păduri, fie pe malul Iordanului şi Mării Galileii, fie pe văile pâraielor sau pe unele înălţimi, împestiţau Galileia până la hotarul cu Fenicia (Liban). De aici începeau vestiţii Codrii ai Libanului, atât de iubiţi şi de cântaţi şi de Evrei, nu doar de Fenicieni şi alte neamuri vechi din acele locuri.

Ţara Sfântă

Pădurile despre care am amintit erau, desigur, mediteraneene, cu specii felurite, de la cele de stejar la mirţi, roşcovi, smochini sau măslini sălbatici. Trecerea de la tufe la copaci uriaşi se făcea în ele uneori neaşteptat, alteori treptat, după felul pădurii. Deoarece desişurile erau cele care fie se trăgeau din păduri – în care copacii fuseseră tăiaţi -, fie dădeau naştere pădurilor – atunci când unele dintre specii treceau de la faza de tufişuri la aceea de arbuşti sau arbori -, delimitarea dintre ele era greu de făcut.
Fie păduri, fie desişuri, toate erau adăpostul unor fiare primejdioase, precum lupiiurşii  sau leii, care ieşeau seara din adâncurile lor în căutarea prăzii.

În câmpiile dinspre mare stăpâneau întinderile de iarbă, ţinuturile iubite de păstori şi colindate de turmele de oi şi capre, de herghelii de cai, măgari şi cămile, spre a nu mai vorbi de cerbicăpriori şi alte vietăţi sălbatice. Aici tufişurile erau mai rare, la fel şi crângurile sau pădurile, mai curând putând fi găsit câte un stejar singuratic sau alt asemenea arbore.

Pentru a înţelege mai bine înfăţişarea acestui ţinut am putea avea înaintea ochilor Sciţia Mică (Dicia sau Dobrogea) în partea ei de miazănoapte, cu pădurile din Munţii Măcinului şi împrejurimi, tufărişurile şi întinderile de iarbă dinspre lacurile de la ţărmul mării.
Sau, de asemenea, vechile tărâmuri româneşti ale Pindului, Epirului, Tesaliei şi sudului Macedoniei, cu amestecul lor de păduricrânguritufărişuri şi păşuni largi.
Ori, la fel, părţile Crimeii, atât de dragi, cândva, păstorilor Români, cu pădurile din Munţii Crimeii şi păşunile – am putea spune, salmastre – întinse între ţărmurile de apus şi Sărături, pe lângă Puturoasa.
Avem asemenea amestecuri de stepăsilvostepă şi pădure şi înspre Tisa, de la poalele mai blânde ale Apusenilor înspre apus.
Toate aceste ţinuturi vechi româneşti sunt foarte asemănătoare celor din Ţara Sfântă, sunt foarte asemănătoare locurilor în care au trăit vechii Evrei, Patriarhii şi neamurile amintite în Vechiul Testament.

Confuzia între pustie şi deşert, de înţeles între anumite hotare, este uşurată de faptul că astăzi mari părţi din locurile cândva roditoare ale Palestinei sunt tot mai uscate. Ţinuturi în care demult păşteau turme uriaşe sunt astăzi pline de pietre, iar câteva capre cu greu găsesc buruieni din care să trăiască de pe o zi pe alta. Altele sunt cu totul secătuite, piatră goală, seacă, ziua încinsă, noaptea rece, în vreme ce unele au fost înghiţite de nisipurile venite dinspre sud, parcă aduse de Islam odată cu Jihadul.

Cei care încearcă să construiască o legătură (intrinsecă) între religiile monoteiste şi „deşert”, nu o pot face decât ignorând realităţile istorice. Pentru că Mozaismul şi Ortodoxia nu apar într-un ţinut deşertic, ci într-unul în care exista un frumos şi echilibrat amestec de pădure, silvostepă, tufărişuri şi stepă. (La rândul său, Catolicismul apare în Italia, nu în deşert, iar Protestantismul în zonele muntoase din Boemia, Elveţia şi Franţa.)
Merită amintit, pentru cei care, din cine ştie ce pricină, au uitat cum era, de fapt, vechiul Israel, că Ţara Făgăduinţei mai era numită şi „ţara în care curge lapte şi miere” ; era un pământ bogat, cu livezi şi vii, cu păduri şi păşuni. Căci, spune Domnul,  pământul la care mergi tu ca să-l stăpâneşti nu este ca pământul Egiptului din care ai ieşit, unde, semănând sămânţa, o udai cu ajutorul picioarelor tale, ca pe o grădină de legume. pământul la care mergi tu ca să-l stăpâneşti nu este ca pământul Egiptului din care ai ieşit, unde, semănând sămânţa, o udai cu ajutorul picioarelor tale, ca pe o grădină de legume. Ci pământul în care treceţi ca să-l stăpâniţi este o ţară cu munţi şi cu văi şi se adapă cu apă din ploaia cerului. (Deuteronom 11.10-11)
Iar când iscoadele trimise de Moise ca să vadă cum este această ţară au intrat în ea, ajungând la Valea Eşcol (în sudul fierbinte al ţării), „au cercetat-o şi au tăiat de acolo o viţă de vie cu un strugure de poamă şi au dus-o doi pe pârghie. Au mai luat de asemenea rodii şi smochine” (Numeri 13.24).

Acele locuri atât de roditoare – şi dovedite arheologic a fi fost, demult, foarte roditoare – sunt acum pustiite.
Şi în Arabia şi părţile Levantului, şi în Africa, uscăciunea a înaintat mult, cucerind ţinuturi uriaşe. La fel s-au uscat şi multe din vechile păduri şi păşuni ale Meziei, Persiei şi Partiei, din Iranul de astăzi, precum şi alte asemenea ţinuturi din Asia Centrală. Desigur, identitatea de timp dintre această pustiire şi înaintarea Islamului este o simplă coincidenţă. Dar una care a făcut să se identifice, cumva, monoteismul islamic şi nisipurile, pietrişurile, deşertul.
Parte a lumii islamice, inclusiv a Imperiului Otoman, vreme de cca. o mie de ani, Ţara Sfântă a suferit şi ea de pe urma acestei coincidenţe.
Amintirea ţării în care curge lapte şi miere, în care sunt ciorchini de struguri ce au nevoie de doi oameni spre a fi duşi, în care smochinele şi rodiile se culeg din mers, aproape că s-a stins.
Şi sunt unii care îşi închipuie că ţinutul a fost deşertic şi, pe temeiul acestei închipuiri, încearcă să explice religiile monoteisme printr-un ridicol simplist apel la influenţa deşertului. Asta dincolo de faptul că deşerturile din Americi, Africa, Australia sau alte părţi ale lumii nu au născut nici-un fel de monoteism, nici chiar alte deşerturi asiatice în afara Arabiei, fie ele locuite de neamuri semitice sau nu.
Superficialitatea acestor fantasmagorii – de tip „incultură de internet” – este cu atât mai ridicolă cu cât în vremea Patriarhului Avraam ţinuturile Canaanului erau vestite prin fertilitatea şi bogăţia lor, iar „deşertul” începea departe, dincolo de hotarele lor.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă