Am publicat aici un cuvânt privitor la libertate, în care am arătat că oamenii pretind că vor libertatea de alegere, pe când ei vor libertatea de a fugi de urmările alegerilor lor. Care nu este, de fapt, libertate, ci o silnicie prin care ceilalți oameni sunt siliți să poarte acele urmări în locul săvârșitorilor.

Cuvântul și una dintre pilde (scutirea de taxe/impozite pentru familiile cu copii) au venit ca urmare a unor întrebări despre aceste lucruri, a răspunsurilor pe care le-am dat și a rugăminții de a publica răspunsurile (fără numele celor care m-au întrebat).

Față de rândurile mele Outis, un contributor la viața acestui site – cu unele comentarii, câteva devenite articole –, a dat o replică. La început ca și cum aș fi răspuns la un material al d-sale, pe care nici acum nu m-am învrednicit să îl citesc. Apoi cu bucuria de a aflat că sunt și alții care au aceleași gânduri.
Nu știu dacă cel care a invocat familiile cu copii mulți a citit sau nu materialele d-lui Outis.
Dar, fie că le-a citit sau nu, bucuria de a gândi la fel este bună doar dacă acele gânduri sunt adevărate, bune, drepte.

O să răspund aici la comentariul postat pe site-ul meu. Din păcate am foarte puțin timp – suntem în Postul Mare – și o analiză mai largă ar cere o lungă amânare. Dar poate că așa este mai bine, pentru că în loc să ne pierdem în amănunte mergem la rădăcinile gândirii ce a dat și replica.
Voi trece peste prejudecățile de început, chiar dacă siguranța lor este îngrijorătoare pentru obiectivitatea autorului; însă aceasta este problema d-sale.

Textul care încearcă să combată ideea dreptății și firescului favorizării familiilor cu mulți copii de comunități, implicit societăți (marile comunități) începe cu al treilea paragraf al comentariului.

Primele cuvinte ale paragrafului sunt
„ ‘Dacă vă place ideea de copii mulți, cum și mie îmi place’ (auto-citat), vedeți eventual trimiterile din ultimul paragraf al materialului doi de mai sus.”
Este aici un salt logic de la textul meu despre libertate, alegeri și urmări la un text despre ce ne place. Există amintit ce ne place în Despre libertate, alegeri și urmări, dar ca imbold negativ, care ne depărtează de adevăr, libertate, bun-simț etc.
Și văd că aici putem exemplifica din nou de ce.

D-l Outis continuă cu
„Atrag în particular atenția cititorului asupra noțiunii de consecințe neintenționate: drumul spre iad și bunele intenții… Nu ar trebui să le includă ‘alegerea’ și pe acestea? Și, când zic ‘includă’, mă refer la piele în joc, la plătit prețul alegerii sale, nu la ‘iertare!, n-am văzut, n-am știut, gura nu-mi miroase’… ”
Toate acestea au fost cuprinse, însă, în chiar cuvântul la care s-a postat replica. Urmările despre care se amintește în titlu sunt chiar cele pe care comentariul le înfățișează ca și cum nu ar fi fost amintite!
Mai mult, după cum am arătat și acolo, după cum vom arăta și aici, aceste urmări, aceste consecințe (ne)intenționate, sunt argumente categorice pentru favorizarea familiilor cu (mulți) copii față de ceilalți cetățeni.

Și adaugă d-sa,
„Iubirea e un lucru bun – dar e un lucru rău să îl invoci când de fapt vorbești de silnicie (vezi ce semnifică asta). Căci, despre asta e vorba când legislezi fertilitatea (de amintit ‘decrețeii’).”
Din nou ne izbim de o ruptură logică. Pentru noi este fără însemnătate dacă aceasta vine dintr-o prejudecată, dintr-o referire la un text pe care nu îl cunosc, dintr-o nepotrivită extrapolare a P.S.-ului (care nu este un argument în cuvântul acela, ci altceva). Căci, orice ar fi, ne izbim de o ruptură: în Despre libertate, alegeri și urmări cuvântul a iubi apare doar în forma
„Căci excepțiile sunt iubite și căutate pentru toți cei care vor „libertatea” de a nu avea roadele alegerilor dacă nu le plac.”
Ca urmare, nu există în cuvântul la care a răspuns d-l Outis, nicio folosire a iubirii drept argument!

Pe de altă parte, silnicia este, după DEX 2002, samavolnicie, adică acțiunea de a încălca prin forță (cu sila) drepturile și voința altora. Doar că aici DEX 2002 pierde din vedere o nuanță esențială: silnicia sau samavolnicia este acțiunea de a încălca prin forță (cu sila) drepturile adevărate și voința bună, dreaptă a altora. Căci silnicia este nedreaptă.
Acest lucru, de altfel, în are în vedere și d-l Outis, căci trimite la Isaia 5.20 (din păcate într-o versiune foarte incorect tradusă). Isaia 5.20 fiind osândirea lui Dumnezeu pentru cei care țin nedreptatea drept dreptate, minciuna drept adevăr etc.
Dar invocarea silniciei duce la un argument în cerc, pentru că întâi trebuia dovedită nedreptatea.
Să pretinzi că actul este nedrept pentru că este o samavolnicie și este o samavolnicie pentru că este nedrept e un caz absolut de argumentație în cerc, lipsită de orice validitate logică.
Totuși, îndată după declararea samavolniciei, vine și afirmația
„despre asta e vorba când legislezi fertilitatea (de amintit ‘decrețeii’).”
Este această afirmație un argument?

După regulile logicii, nici vorbă: o afirmație care vine fără o argumentație inițială și nu constituie un adevăr larg recunoscut este o premisă, un punct de plecare într-o argumentație, nu un argument în sine.
Apelul la „decreței” are o încărcătură emoțională semnificativă în mentalul colectiv. Dar în ce măsură este un adevăr?

Aici ne izbim iarăși de un adevăr de care se fuge: avortul voluntar sau impus este uciderea unui om.
Se poate ca, excepțional, să existe cauze acceptabile: ca atunci când un alpinist atârnat la capătul unei corzi o taie ca să îi salveze pe cei aflați mai sus (ori pe cel aflat mai sus). Doar că aici coarda este tăiată de cei aflați mai sus pe coardă: atunci când sarcina pune în primejdie de moarte mama, este tolerată uciderea copilului. S-a discutat mult despre aceasta, dar nu lungim aici cuvântul. Esențial este că, inclusiv în asemenea excepții, avortul voluntar sau impus este uciderea unui om. Și dacă sunt excepții în care actul este de înțeles, în toate celelalte este crimă.
A invoca asasinarea în masă a copiilor drept argument pentru libertate este egal cu a invoca genocidul, exterminarea în masă ori distrugerea planetei drept argument pentru libertate: este ilogic.

Apoi, că nu este vorba despre taxarea infertilității am arătat de asemenea clar. Cine vrea să vadă poate citi cuvântul dinainte.
Oricum, în cele două fraze nu există niciun argument la subiect.
Să fie, oare, poziția autorului o poziție sentimentală, pe al cărei tipar se forțează realitatea?

D-sa spune:
„Dacă cineva dorește să iubească copiii vecinului, poate să o facă voluntar: cum a fost în experiența mea. Dacă cineva are copii și vecinul ar fi forțat să îi ‘iubească’, eu unul, aș spune nu. Dar, asta sunt doar eu. Spun asta pentru a elimina gândul la motive ulterioare sau conflicte de interese…”
Dar aici nu s-a invocat iubirea drept argument. Și nu am invocat iubirea drept argument pentru că oamenii iubesc ce și cum au chef, pătimaș, nu iubesc ceea ce este, de fapt, de iubit. Mai mult, chiar și când iubesc ceea ce este de iubit fiecare iubește altfel. Deci nu era cazul invocării și/sau impunerii unei anume iubiri la nivel comunitar sau social.
Dimpotrivă, s-au invocat necesitatea și interdependența. Două lucruri total diferite de linia de combatere a d-lui Outis.
Nu știu de unde această argumentație pentru ceea ce nu am spus, de unde această lipsă a discuției la subiect (la ceea ce s-a spus). O posibilă încărcătură din alte discuții sau dispute pare foarte probabilă, dar aici grevează puternic firul logic.

O astfel de încărcătură pare să fie mărturisită și prin următorul paragraf:
„Când cineva discută punând ‘argumentație’ în ghilimele depreciative, nu am nici o dorință să continui. De altfel, nici nu aș mai avea multe de adăugat fără să mă repet. Eu atâta am putut. Mintea e și ea la Dumnezeu și ne-a dat-o ca să o folosim cât mai bine. Printre altele, ca să nu risipim iubirea. Printre altele, ca să nu iubim silnic pretendenți Lăpușneni. În fine, pe cei care fac din copii prilej de cruciada – nefăcând însă efortul de a, și mai ales de a se, înțelege.”

Punerea în ghilimele a cuvântului „argument” a fost făcută de mine nu pentru o anume argumentație in integrum. Lasă că și dacă era așa, nu avea de ce să fie prilej de supărare, câtă vreme există politețe. Mai mult, după cum am amintit, nici măcar nu era vorba despre textul sau textele d-lui Outis, ci despre un „argument” invocat de altcineva. ”Argument” care era în fapt o excepție (călugării) ce în niciun caz nu poate deveni normă.

Dincolo de teama repetării, paragraful respectiv continuă invocarea iubirii, care însă nu a fost adusă în discuție decât de d-sa. Și care, poate, va deveni subiectul altui cuvânt.
Acum însă, mă voi opri la îndemnul de a nu-i iubi „pe cei care fac din copii prilej de cruciadă”. Un îndemn foarte departe de obiectivitatea ce trebuie să însoțească o argumentație. Trecând puternic textul în zona atacului la persoană – o linie străină dreptății, adevărului și, desigur, iubirii.

Ceea ce nu am găsit în comentariul acesta este datoria. Căci ideea că omul ar avea doar libertate, fără nicio datorie, este absurdă: o asemenea libertate personală încalcă oricând și în toate felurile libertatea personală a celuilalt. Pentru ca libertățile personale să nu se împiedice între ele este nevoie de datorie, de dreptate. Și acestea sunt puncte pe care mulți susținători ai libertății fără limite le trec sub tăcere.

Și dacă tot s-a amintit de iubire…
Aici se află o deosebire abisală între Ortodoxie și celelalte sisteme religioase ori filosofice.
În Ortodoxie nu există o dreptate de sine stătătoare, așa cum nu există iubire de sine stătătoare sau adevăr de sine stătător. În Ortodoxie există iubirea adevărată și adevărul iubirii (și iubitor). Iar dreptatea este ceea ce e conform cu acestea.
În alte sisteme se pedalează excesiv pe una sau alta dintre acestea – exprimat sau nu. De aici ieșind multe greșeli și răutăți uriașe.

Dar ca să ne întoarcem la subiect, voi sublinia ceea ce am mai spus:
Copiii sunt o necesitate absolută pentru supraviețuirea oricărui grup uman.
Ca urmare, sprijinirea natalității este o necesitate comunitară (socială).
Acesta este un adevăr pragmatic, în care nu am inclus nici dimensiunea iubirii, nici a Învățăturii lui Dumnezeu. Pentru că un asemenea adevăr practic, evident, incontestabil, este ușor de acceptat de către orice om drept, indiferent de poziția sa religioasă actuală.

Adevărul este că, da,
Copiii sunt o necesitate absolută pentru supraviețuirea oricărui grup uman.
Ca urmare, susținerea natalității este o necesitate absolută pentru supraviețuirea oricărui grup uman. Deci orice grupare ce vrea real binele unei comunități trebuie să susțină natalitatea.

Iar etichetarea drept stângistă a acestei poziții (acțiune ce nu constituie un argument real) este străină adevărului: practica există din Antichitate, cu mii de ani înaintea apariției Stângii. A se vedea în această privință și Codul lui Hammurabi în care, de pildă, femeile cu copii era favorizate (față de cele fără copii).

Și revin la un adevăr fundamental: toți oamenii beneficiază de pe urma celor care au copii. Aceștia sunt cei care țin societatea în funcțiune atunci când generațiile mai vechi au îmbătrânit. Unde este dreptatea atunci când un om care nu are copii beneficiază de pe urma copiilor altora dar pretinde că ar fi fost silnicie să îi fi susținut în copilărie?

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Dumnezeu ne dă libertatea de a nu face binele decât dacă vrem. Această alegere se numește azi egoism. Și este o cale foarte largă spre lumea egoismului, Iadul. (Matei 25.32-46 și 7.9-14)