Despre Religiile Comuniste – câteva repere

1, noiembrie, 20197, noiembrie, 2019 Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Despre Religiile Comuniste – câteva repere

Religie = (lat.) Legătură (sistem de legături) între om şi o realitate mistic-transcendentă.

Comunism = (fr.) Grup de religii politice – numite şi de stânga – axate ideologic pe sistemul schizofrenic al convingerii că materia este realitatea supremă, că toate relaţiile naturale şi umane se explică strict prin materie, dar şi că, paradoxal, adoptarea acestei convingeri transformă omul şi societatea în entităţi spirituale supreme. Formele cosmetizate ale Comunismului poartă numele de Socialism. Zeităţile fundamentale ale religiilor comuniste sunt ideologii primari ai cultului (regimului) politic (gen Marx+Engles+Lenin pentru Leninism; Marx+Engles+Mao pentru Maoism etc.), în plan secund fiind semizeii creaţi prin urmarea deplină a zeităţilor fundamentale. Judecătorul suprem este, teoretic, Partidul, în realitate casta superioară a membrilor de partid. Deşi toate formele de Comunism se pretind (a) ştiinţifice şi (b) umane, toate regimurile de stânga au dus la dezastre economice, sociale, demografice şi morale.

lenin icoana.jpg Lenin, sfântul Comuniştilor Leninişti

Comunismul, în cele câteva forme pe care le-a îndurat România, a lăsat urme foarte adânci în gândirea şi trăirea oamenilor. De foarte multe ori oameni care se declară anti-comunişti acţionează şi gândesc total comunist. Ca urmare, m-am gândit să dau o listă de prejudecăţi, lozinci sau principii comuniste, spre a-i ajuta pe cei care vor să scape de ideologia comunistă.
Pentru cei nehotărâţi, o să amintesc faptul că regimurile comuniste ale secolelor XX-XXI au produs mai multe victime decât au produs toate războaiele purtate de Omenire înainte de anul 1900!
Şi dacă veţi spune „sunt mai mulţi oameni”, voi sublinia că victimele au fost produse de regimurile comuniste, nu de celelalte regimuri politice.

Deci, prezint câteva dintre ideile comuniste (şi purtările comuniste) ce bântuie societatea de astăzi… cu un mic răspuns. Este continuarea muncii de trezire începută de mai multă vreme (printre altele cu eseul Noi suntem de vină, nu politicienii). Nădăjduiesc să fie de folos!

Crezi că ai doar drepturi şi nicio datorie? Minciună comunistă folosită pentru a atrage adepţi; odată instaurat, Comunismul schimbă această paradigmă – pretinzând, totodată, că nu o face.
Crezi că bogaţii sunt răi (pentru că sunt bogaţi)? Minciună comunistă. Oameni buni şi oameni răi sunt la toate nivelurile de avere. Nici bogăţia, nici sărăcia nu fac pe om bun sau rău. Bunătatea sau răutatea ţin de voinţa şi conştiinţa omului.
Crezi că toţi banii bogaţilor trebuie împărţiţi săracilor? Minciună comunistă. (Lămurire: Comunismul chiar ia toţi banii bogaţilor, însă îi ia pentru Partid, iar de ei se bucură cei din clasele conducătoare ale Partidului. Ei pretind că nu sunt bogaţi – şi în unele regimuri, într-adevăr, toate privilegiile le sunt asigurate prin mijlocirea aparatului de partid şi de stat. Însă în realitate sunt nu doar mai privilegiaţi decât bogaţii din celelalte ţări, dar şi infinit mai imorali. Pentru că în vreme ce bogăţia unui om dintr-o ţară normală se întemeiază pe raporturile sănătoase dintre el şi ceilalţi oameni, în Comunism ea se bazează doar pe relaţiile cu conducerea Partidului.)
Crezi că patronul trebuie sau e drept să fie sabotat ori furat? Propagandă comunistă. Sabotajul şi furtul înseamnă distrugerea afacerii din care vă câştigaţi pâinea. Înseamnă, totodată, obişnuirea cu o muncă de proastă calitate. Este o formă de autodistrugere.
Crezi că pentru problemele tale trebuie să răspundă societatea, grupul X, religia Y sau clasa socială Z? Minciună comunistă. Probleme are şi un naufragiat pe o insulă pustie. Adesea, mult mai mari decât cele zilnice ale unui om obişnuit. Iar societatea este aşa cum o facem. Vrei o societate mai bună? Încercă să faci mai mult bine şi să te asociezi cu oamenii care fac bine. Preocuparea continuă pentru greşelile sau păcatele altora nu te va face niciodată sfânt. Nici măcar mai bun. Doar va înmulţi răutatea.
Crezi că ceva este adevărat pentru că aşa a spus un videoclip, aşa ai văzut la televizor, aşa ai citit în ziar? Ideal comunist! Comunismul şi-a dorit să poată construi o societate de oameni care cred orbeşte în ceea ce li se prezintă ca adevăr prin mass-media. Dacă renunţi la căutarea mai multor surse şi la discernământ devii întruchiparea comunistului de rând perfect.
Ştii că mass-media minte, însă crezi în politicienii, vedetele sau ideile promovate masiv de mass-media? Eşti victimă a propagandei comuniste (vezi punctul 6.).
Crezi că ceilalţi sunt de vină pentru defectele tale? Idee comunistă 1000%. Comunismul merge pe ideea că toate problemele sale vin din afară – duşmani, sabotori, trădători etc. Niciodată el nu are vreo vină în dezastrele pe care le produce. Omul care crede că este nerealizat din cauza celorlalţi, că este isteric în trafic din cauza celorlalţi, că este în depresie din cauza celorlalţi etc. este o întruchipare a gândirii comuniste. Dovada – practică, ştiinţifică – a falsităţii totale a acestei gândiri sunt cei care se realizează în acelaşi mediu, sunt calmi în acelaşi trafic, sunt optimişti în aceeaşi societate etc. Desigur, comunistul va găsi „explicaţii” aberante pentru a justifica de ce el are dreptul să fie isteric sau deprimat, cum a fost el şi mai nedreptăţit decât colegii de mediu şi generaţie etc. Fals.
Crezi că familia este rea şi ar trebui defiinţată? Minciună comunistă. Aflată în totală contradicţie cu ştiinţa. Aceasta constată că familia naturală, formată din tată şi mamă, este esenţială pentru buna dezvoltare a copilului. Că familia extinsă, formată din tată, mamă, bunici şi alte rude asigură şanse şi mai mari pentru această bună dezvoltare – şi viaţă împlinită. Că distrugerea familiei extinse de societatea modernă – scop esenţial al Comunismului – a dus la scăderea puternică a şanselor de viitor (şi de fericire) a copiilor. Că distrugerea familiei naturale face extrem de grea creşterea sănătoasă a copiilor şi lasă foarte adesea urme cumplite. Ocrotirea familiei naturale este esenţială pentru o viaţă sănătoasă, echilibrată – ceea ce Comunismul urăşte din toate puterile. Pentru că omul ideal pentru Comunism este cel dezrădăcinat, lipsit de orice repere, care poate fi făcut să găsească în Comunism unicul reper, unica familie. Devenind astfel un sclav perfect.
Crezi că cine crede în Dumnezeu este prost sau îndoctrinat? Idee comunistă. Realitatea contrazice 100% pretenţiile Comunismului de a fi un sistem politic, economic ori social eficient – sau măcar acceptabil. Dimpotrivă, realitatea arată că totdeauna sistemele socialiste ori comuniste au dus la dezastru. Ca urmare, este iraţional să crezi în pretenţiile Comunismului de a descrie realităţi transcendente, când nu poate face faţă nici măcar celor simple, imediate. Ştiinţific vorbind, existenţa lui Dumnezeu nu este contrazisă de absolut nimic şi este dovedită prin extrem de multe fapte (de la primele două principii ale termodinamicii până la faptul că lumea există pe baza unor legi pentru care nu există nicio bază fizică). Poţi să crezi că Dumnezeu nu există, dar asta este doar o credinţă. Însă a crede că cineva este prost ori îndoctrinat pentru că nu are credinţa ta este dovada clară că eşti prost sau îndoctrinat.
Crezi că „Biserica” sau „Religia” trebuie distruse? Idee comunistă. De vreme ce însuşi Comunismul este – după cum recunosc adepţii săi de frunte – un crez – deci o credinţă – este limpede că groaza de „Biserică” sau „Religie” este doar groaza de concurenţă. Altfel spus pentru a ajunge la ideea „crede tot ce-ţi spun” Comunismul încearcă să astupe orice voce care spune altceva. În formele clasice de Comunism această astupare se realiza cu pumnii aparatului de stat (NKVD, KGB, Securitate, Miliţie etc.). Astăzi se merge mai ales pe linşaj, pe instigarea celor îndoctrinaţi împotriva vocilor „necanonice”. Declararea celor care nu se supun ca „răi”, „înapoiaţi”, „duşmani de clasă” etc. şi distrugerea lor publică este o practică veche a Comunismului. Doar că în ţările care nu sunt oficial comuniste (precum Republica România, Republica Franceză, SUA etc.) infiltrarea comunistă a aparatului de stat – şi a legislaţiei – nu este încă totală. Ca urmare, folosirea aparatului de stat de către comunişti este (relativ) limitată, făcând necesară creşterea „urii de clasă” (element comunism fundamental) pe toate liniile convenabile – de la cele de „clasă socială” (tot mai puţin funcţionale astăzi) la cele etnice, rasiale, religioase, culturale etc.
Crezi ar fi bine să ai bani fără să munceşti? Minciună comunistă. Poate părea paradoxal, dar este tipic pentru schizofrenia comunistă, însă în paralel cu aşa-zisul „cult al muncii” Comunismul a dezvoltat şi „cultul odihnei”. Dar munca este, în Comunism, tot mai dureroasă, pentru că este absurdă. Este absurdă, pentru că nu este plătită după valoarea ei, ci după cum hotărăşte Partidul. Este absurdă, pentru că nu aduce nicio împlinire. Este absurdă, pentru că nu este un mijloc pentru creşterea familiei – element pe care Comunismul vrea să-l distrugă. Este absurdă, pentru că nu poate acoperi golurile din suflet decât la cei extrem de pasionaţi de domeniul în care ajung să muncească. Toate aceste motive – şi altele asemenea – transformă în regimurile comuniste munca într-o suferinţă impusă de stat şi care trebuie dusă. Ca urmare, odihna devine un ideal mistic şi pensia – vremea odihnei! – un echivalent al Raiului. Un „rai” cu felurite boli, liste de medicamente şi tratamente şi altele asemenea, dar… cu odihnă! De aici până la ideea unei vieţi petrecute în lenevie mai este doar un pas. Adevărul ştiinţific este însă altul: viaţa fără muncă este nefericită. Comunismul pretinde că triburile polineziene erau fericite prin traiul cu puţină osteneală – fructele creşteau din belşug, oceanul era plin de peşte. Însă nu poate explica războaiele teribile şi canibalismul ce însoţeau această „fericire”. Ca urmare, ascunde aceste laturi ale vieţii polineziene de altădată. Ceea ce nu schimbă realitatea: viaţa fără muncă este nefericită. Da, e bine să ne căutăm o muncă pentru care avem chemare, ce ne împlineşte. Dar chiar şi o muncă mai puţin plăcută este de preferat leneviei, „odihnei” fără capăt şi care nu vine ca urmare a oboselii. Omul fără rost este nefericit. Cel care nu munceşte nu are rost. Deci omul care nu munceşte va fi nefericit. Şi nu sunt alţii de vină pentru asta! (A se vedea punctele dinainte!)
Crezi că existenţa limbilor diferite, etniilor diferite, naţiunilor diferite sau religiilor diferite este cauza războaielor şi conflictelor? Minciună comunistă. Conflicte şi războaie se nasc şi între oameni de aceeaşi limbă, etnie, naţionalitate şi religie. Pace şi bună-înţelegere poate să existe şi între oamenii de limbi, etnii, naţiuni sau religii diferite. În Elveţia au conlucrat – şi conlucrează – Germani, Francezi, Italieni şi Romanşi. Japonia ori SUA au avut războaie civile teribile stârnite între oameni de aceeaşi limbă, etnie, naţionalitate şi religie. Comunismul doreşte nivelarea oamenilor, aducerea lor la acelaşi nivel doar pentru că oamenii nivelaţi sunt slabi şi uşor de controlat. Sunt sclavi. Diferit nu înseamnă obligatoriu rău, nici măcar atunci când sunt diferenţe radicale. În Dobrogea românească turcii şi tătarii musulmani, românii ortodocşi, evreii mozaici, lipovenii bezpopovţi ori de alt rit şi felurite alte neamuri au putut să se înţeleagă bine. Şi să dea, fiecare, un altfel de frumuseţe unui aceluiaşi pământ. Fără Comunism. Împotriva pretenţiilor comuniste. Bunătatea sau răutatea ţin de voinţa şi conştiinţa omului.
Crezi că Statul are dreptul să ia bani – să pună taxe şi impozite – pe tot ce câştigi, pe tot ce ai sau faci? Îndoctrinare comunistă. Statul nu are dreptul să ceară bani decât pentru serviciile pe care le oferă. Şi de la Revoluţia Franceză încoace în tot mai multe părţi ale lumii statul pretinde că oferă mult mai mult decât o face. Şi nu îşi asumă răspunderea pentru ce face greşit, pentru victimele pe care le produce, pentru dezvoltarea pe care o blochează etc. Decât într-o măsură infimă. Ca singur exemplu, Statul se auto-absolvă de datorii de zece până la sute de ori mai repede decât îi absolvă pe cetăţeni. Toată această purtare este o tâlhărie comunistă. La care oamenii colaborează involuntar acceptând ideea că Statul ar avea dreptul să facă aceste lucruri. Nu, nu are. Şi trebuie aduşi la putere oamenii care înţeleg faptul că intrarea în aparatul de stat nu are voie să te scutească de răspundere. Exact invers.
Crezi că este corect să votezi „răul mai mic”? Idee comunistă. Mijloc subtil de propagandă – al serviciilor secrete – prin care se asigura prezenţa la votări formale, inutile. În realitate corect este să votezi un bine, oricât ar fi de mic. Sau să nu votezi. Pentru că votul înseamnă că garantezi pentru omul respectiv că te reprezintă. Te reprezintă răul? Poate doar dacă eşti comunist.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. A se vedea şi Votăm binele fie şi mic… .

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Despre Biserică, misoginie şi Comunism

17, octombrie, 2019 Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Despre Biserică, misoginie şi Comunism

Stânga politică (adică socialiştii şi comuniştii) a fost totdeauna foarte ocupată cu atacurile împotriva Bisericii. Aceasta a fost şi este ţapul ispăşitor preferat, alături, fireşte, de opoziţie – cei doi demoni fără de care stânga politică ar aduce Raiul pe pământ. Evident, în ţări precum Albania Socialistă, Coreea de Nord sau imperiul URSS, deşi au fost eliminate şi Biserica, şi opoziţia, stânga a adus Iadul pe pământ. Pentru că doctrina stângii este în sine rea şi duce, ca urmare, la rău¹. În ciuda realităţii, propaganda prinde. Mai ales că atacurile sunt multe şi felurite – după vechiul principiu denigrează, denigrează, până la urmă va rămâne ceva.

Una dintre cele mai inepte acuzaţii aduse de stânga politică Bisericii este aceea de misoginie. Vezi, Marx, Lenin şi Hitler (zeii stângii), au eliberat femeia pe care Biserica o nedreptăţea. Care ar fi misoginia în cauză? Dau trei exemple ale acestei imbecile propagande:

1. Femeia nu poate intra în cler.
2. Femeia trebuie să stea cu capul acoperit în biserică.
3. Femeile sunt silite să stea în partea stângă în biserică.

La baza acestor „acuzaţii” stau atât incultura cât şi iresponsabilitatea.
Cauza dezastrului din România de astăzi este lipsa de răspundere.
Cândva fiecare Român se ştia ostaş al lui Dumnezeu şi al Neamului şi trăia având conştiinţa răspunderii pe care o are, a datoriei pe care o are (desigur, faţă de Dumnezeu şi Neam).
De aici izvora şi răspunderea faţă de Ţară, faţă de familie, faţă de prieteni, faţă de obştea (comunitatea) de care ţinea.

Stânga politică l-a învăţat pe om să fie iresponsabil.
Nu mergea bine ceva?
Erau de vină popii, Biserica, imperialiştii, burghezii, bişniţarii, sabotorii. Niciodată Partidul (Comunist/Socialist), niciodată activiştii, niciodată politica aberantă a stângii.
Şi oamenii s-au învăţat să fie iresponsabili…

Revenirea la bine, la firesc, la sănătos, începe cu asumarea răspunderii, datoriei, rostului.

Fără acestea nu există repere, totul este haos; în primul rând moral – şi de aici şi social, economic, politic etc.

De ce în Ortodoxie femeia nu intră în cler?

1. Dar care este legătura cu subiectul?
Una extrem de strânsă! Pentru că a fi în cler nu este un privilegiu, este o răspundere.
A fi în cler înseamnă a fi gata să slujeşti cu vreme şi fără de vreme, trecând prin nenumărate încercări, ispite şi suferinţe, ca un adevărat ostaş al lui Christos.
Este o cruce foarte grea, chiar dacă minunată. Şi nu toţi pot să o ducă bine, chiar dacă au fost chemaţi să o poarte.

Dumnezeu a lăsat femeii, înainte de preoţia lăsată bărbatului, crucea, răspunderea, datoria şi rostul maternităţii. O slujire la care bărbatul nu poate ajunge! O slujire grea, chiar dacă minunată.
Era oare drept să se mai dea femeii încă o răspundere, o datorie, o cruce?
Dumnezeu a socotit că nu!
Şi dincolo de nebunia celor care îşi închipuie că ştiu mai bine decât Dumnezeu, adevărat este că femeia are destul de dus fără să i se dea ceva în plus.

Stânga, fie din pură răutate, fie din înşelare, şterge răspunderea şi lasă numai cinstea. Însă nu există cinste acolo unde nu este jertfă!
Cinstea preoţiei pe care o au bărbaţii este legată de jertfa impusă de preoţie. Cei care nu îşi asumă jertfa nu devin niciodată clerici buni. Şi vor răspunde pentru această delăsare, pentru această trădare, pentru că nu şi-au făcut datoria!
Dumnezeu a socotit că femeia are parte de destulă jertfă. Şi că nu este bine să i se mai pună în sarcină încă una. Este evident că e corect acest lucru şi că femeia este ocrotită prin această rânduială dumnezeiască.

Totuşi, de dragul discuţiei, să presupunem că preoţia sau clericatul ar fi, cumva, un privilegiu. O perspectivă nu doar îngustă, ci de-a dreptul strâmbă, precum cea care ignoră jertfele ostaşilor oprindu-se la strălucirea uniformei de paradă. Dar, prin reducere la absurd, să o primim ca atare în această discuţie. Dacă preoţia sau clericatul sunt un privilegiu, atunci, evident, şi maternitatea este privilegiu. Dacă cei care cred au o anumită dependenţă de lucrarea clerului, în schimb orice om are o dependenţă absolută de mamă! Fără ea nu poate nici să ia fiinţă, nici să crească până la nivelul ieşirii în lume (adică al naşterii). Ceea ce face privilegiul maternităţii universal, în vreme ce privilegiul clericatului este mult mai redus. Dar! Dar cu toate că teoretic orice bărbat fără probleme grave de sănătate poate deveni cleric, în realitate clericii sunt sub 1% din populaţia masculină! Şi mulţi dintre cei care şi-ar dori să devină clerici nu ajung niciodată la clericat. Pe de altă parte, dacă teoretic orice femeie fără probleme grave de sănătate poate deveni mamă, în realitate majoritatea femeilor care doresc acest lucru îl obţin. Ca să reducem lucrurile şi mai departe la absurd, să presupunem că doar 50% dintre femei ajung la maternitate (aici intră orice concepţie, indiferent de naştere sau avort). Chiar cu această cifră de 50% avem, concret, de peste 50 de ori mai multe femei care se bucură de privilegiul lor decât bărbaţi care se bucură de privilegiul lor. Deci, dacă recurgem la această perspectivă, rezultă că femeile sunt absolut privilegiate.

Deci, din oricare dintre cele două perspective, logic vorbind (ceea ce stânga nu poate face!), nu există nicio nedreptăţire a femeii.

Femeia este nedreptăţită pentru că trebuie să stea cu capul acoperit în Biserică?

2. Există o serie de cauze, clare teologic, pentru care femeia stă cu capul acoperit în Biserică. Aceste motive sunt însă logice doar pentru cei care cred. Pentru cei necredincioşi nu pot avea greutate. Şi totuşi putem, fără să recurgem la teologie, să aflăm dacă, ne-teologic, femeia este sau nu nedreptăţită pentru că trebuie să stea cu capul ascoperit. Cum? Există o obligaţie similară pentru bărbat? Da! Bărbatul este obligat să stea cu capul descoperit! Deci fiecare dintre ei are o asemenea datorie! Adică este egalitate în numărul de datorii. Dar este egalitate şi fiziologic? Nu! Din acest punct de vedere bărbatul este categoric nedreptăţit! Cum aşa?

Voi da un caz real:

Cu mulţi ani în urmă, fiind în vizită la biserica unui alt preot, acesta a ţinut un cuvânt despre cum se cuvine să stăm la rugăciune şi la slujbă. Iar o femeie, auzind că femeia trebuie să stea cu capul acoperit, a strigat „Asta e misoginie!”. Unii dintre cei din biserică au început să râdă, alţii s-au încruntat. Părintele s-a mirat şi i-a zis: „Toată iarna aţi venit cu căciula de blană, pe când nouă, bărbaţilor, ne îngheţau urechile. Care este misoginia?”. Femeia s-a holbat uimită şi, neavând replică, s-a întors şi a plecat. Ca pe toţi stângiştii, nu o interesa adevărul, ci doar lozinca.

Este evident că cererea de a avea capul acoperit este uşoară. E de ajuns să pui o batistă, un batic, o eşarfă, o pălărie, o căciulă – preferabil asortate cu restul ţinutei – şi s-a rezolvat. E frig în biserică? Îţi pui pe cap ceva călduros. Este cald? Îţi pui ceva subţire şi nu ai probleme.
Dar dacă porunca este aceea de a avea capul descoperit, ce faci când este frig? Răspuns: rabzi şi îţi îngheaţă urechile în ultimul hal.

Deci, din oricare dintre cele două perspective, logic vorbind, nu există nicio nedreptăţire a femeii. Cel mult a bărbatului dar, desigur, bărbaţii nu (se) plâng.

Sunt nedreptăţite femeile prin partea în care trebuie să stea în Biserică?

3. Afirmaţia după care femeile „sunt nedreptăţite” prin faptul că stau în partea stângă a bisericii face parte din imbecilităţile teribile – şi teribil de răspândite – ale stângii politice.
Biserica are ca primul între sfinţi pe Maica Domnului.
Iisus Christos, Dumnezeu-Omul, este Capul Bisericii, acesta fiind Trupul Său. Iar Maica Domnului, cea prin care Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat, este cel mai mare sfânt al Bisericii.
Pentru că Iisus este Cel care s-a jertfit pe Cruce este şi cel de la Sfântul Altar.
Ca urmare, înspre oameni, Maica Domnului a primit partea cea mai de cinste – şi prin ea toate femeile.
Pentru că locurile de cinste din stânga şi din dreapta se socotesc faţă de Împărat, nu faţă de mulţime! Chiar şi stânga şi dreapta politică au fost concepute în raport cu fotoliul preşedintelui parlamentului (după intrarea în sală ar fi fost exact invers!)².

Altfel spus, atunci când clericul ce Îl reprezintă pe Dumnezeu priveşte spre popor are femeile de-a dreapta şi bărbaţii de-a stânga!

Ceea ce înseamnă că, departe de a fi nedreptăţite, femeile sunt privilegiate prin poziţia pe care o au în biserică. Datorită Născătoarei de Dumnezeu!
Doar că pentru a înţelege acest lucru ai nevoie de o gândire logică, ancorată în real. Ceea ce stânga politică nu poate avea, căci înseşi bazele sale doctrinare sunt ilogice.

Concluzia e clară: feriţi-vă de Comunism – nu doar că este ilogic şi nerealism până la prostie crasă, dar şi infuzează lipsa de logică şi nerealismul celor care nu se păzesc.

Mihai-Andrei Aldea

1 Scuza „socialismul/comunismul este bun dar este prost aplicat” e total aberantă, ca să nu spun imbecilă. În primul rând, nici socialismul, nici comunismul nu sunt bune nici măcar în teorie. Sună bine declaraţiile de intenţii (adică propagandistice) ale socialismului sau comunismului, nu sistemul propus de socialism ori comunism. Acesta nu este bun, este categoric rău! Doar că cei care pretind că ar fi bun socialismul ori comunismul se gândesc de fapt la declaraţiile propagandistice de tipul „libertate, egalitate, fraternitate”. Fără să înţeleagă felul în care socialismul/comunismul înţeleg idealul în cauză şi mijloacele prin care vor să îl atingă… Cine a studiat doctrinele socialiste ori comuniste înţelege că sunt rele; o dovadă simplă şi ştiinţific imbatabilă fiind rezultatele, totdeauna rele.

2 Atât în Parlamentul Francez (Adunarea Naţională) cât şi în cel britanic s-au definit politic „dreapta” şi „stânga” după locurile ocupate faţă de preşedinte. În dreapta preşedintelui erau conservatorii, în stânga demolatorii… scuze, „inovatorii”. Astfel a apărut definirea poziţiilor de dreapta şi de stânga în politică.

Votăm binele (fie şi mic), NU răul (chiar „mai mic” decât alt rău)

15, octombrie, 201922, noiembrie, 2024 Mihai-Andrei Aldea21 comentarii

1. Votul înseamnă garantare, înseamnă că delegăm pe cineva să ne reprezinte. Reprezentarea poate să fie parțială sau totală, dar în amândouă formele implică răspunderea noastră, a votanților.
Ca urmare, ideea de a vota „cu răul cel mai mic” este dementă.
Votând cu răul îți asumi răspunderea pentru ceea ce se întâmplă rău. Adică ești de vină pentru răul adus de cei/cel pe care i-ai (l-ai) votat.
Două exemple:
a) Ce votezi între Inchiziție și Jihad?
Răspuns corect: Nu votez!
Între două fenomene criminale, chiar dacă unul are de 20 până la 100 de ori mai puține victime decât celălalt, nu votez cu niciunul. Dimpotrivă, lupt împotriva amândurora.
b) Pe cine votezi între Stalin și Hitler?
Răspuns corect: Nu votez!
Între doi psihopați megalomani de extremă-stânga, unul socialist internaționalist, altul socialist naționalist, chiar dacă unul are de zece ori mai puține victime decât celălalt, nu votez cu niciunul. Dimpotrivă, lupt împotriva amândurora.
Cine votează cu Inchiziția sau Hitler, cu Stalin ori Jihadul, își asumă, implicit, toate răutățile acestora.
Deci: Nu votăm cu răul cel mai mic, votăm cu binele.
Cu o precizare esențială: Votăm cu binele chiar dacă este mic!

2. Patima perfecționismului ca formă a trufiei.
Cheia pentru care ticăloșii conduc România din 1990 încoace se poate găsi în trufia perfecționismului din societate.
Oamenii aleg să voteze cu răul (eventual „mai mic”), doar pentru binele… nu e destul de perfect!
Ca urmare, răul se accentuează neîncetat.
Unii dintre politicienii patrioți, cinstiți, culți, de valoare, ai României post-decembriste au fost Ioan Alexandru și George Pruteanu. Acest lucru a fost dovedit și de mandatele lor de parlamentari. În clipa în care am întrebat mulți oameni dacă au votat cu ei, sau dacă ar vota cu ei pentru Președinție, am aflat că mulți nu i-au votat și nu i-ar fi votat. De ce? Pentru că „vorbește prea pătimaș”, pentru că „vorbește prea doct”, pentru că „e cam gras” (da, nu glumesc!), pentru că „e prea slab” (da, nu glumesc!) etc., etc. Nimic serios! Nimic legat de gândirea lor, trăirea lor, lupta lor pentru România, pentru Români. Nimic! Tot felul de pretexte. În schimb aceeași oameni – care se consideră patrioți, buni, cu vederi largi etc. – au votat (şi votează!) infractori, grupări de infractori, partide și candidați ce au pus umărul fie la distrugerea României, fie la jaful public (de fapt același lucru).

Realismul sec ne arată că dacă un om politic vrea sincer binele României/Românilor și are un program fie și bunicel – deci imperfect, dar aflat într-o direcție bună – merită votat. Mai ales dacă are drept contracandidați oameni răi. Fie și din zona „răului mai mic”.
Este de mii de ori mai bine – și mai logic – să votăm un „bine mai mic” decât un rău „mai mic”.
A nu vota un bine, fie și „mai mic” pe motive de antipatii minore, nuanțe de opinie etc. este sinucigaș.
Este evident, este logic, este ceea ce ne arată realitatea: votând „răul mai mic” vom avea aproape exclusiv candidați din zona răului, pentru că tot ceea ce au nevoie este să arate că ei sunt un „rău mai mic” decât ceilalți candidați. Eventual se vor aduce „iepurași”, care să fie izbitori în răul pe care îl reprezintă. Și astfel să „albească” pe cei care sunt doriți (de rău) la putere.
Este evident, este logic, este ceea ce ne arată realitatea: votând „binele imperfect” vom avea tot mai mulți candidați din zona binelui, pentru că aceasta este zona care aduce voturi.
Votând răul, fie și socotit „mai mic”, garantăm supremația politică a răului.
Votând binele, fie şi socotit „mic”, garantăm supremația politică a binelui.
Alegerea şi răspunderea pentru alegere ne aparțin.

Mihai-Andrei Aldea

Despre genii şi talentele de curte

2, iunie, 20192, iunie, 2019 Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Se spune că în (Republica) România geniile sunt preţuite doar după ce mor. Artiştii de curte, intelectualii de curte şi alţii asemenea acoperă cu îndârjire orice talent real (mai ales liber). Chiar şi atunci când au parte de ceva recunoaştere în viaţă aceasta este totdeauna umbrită de gloria celor protejaţi (şi promovaţi) de politicieni.
Dovezi ale acestei realităţi se găsesc mereu.
Eminescu a murit sărac, internat pe motive politice şi asasinat (accidental sau nu…).
Caragiale a fost persecutate politic (pe motiv de… naţionalism).
Coşbuc a fost persecutat politic (printre altele pentru poezia „Noi vrem pământ”).
Toţi trei au avut parte de felurite campanii de calomniere, atât în viaţă, cât şi după moarte. Printre acuzele comune sunt unele ca: „nu e român (adevărat)”, „e agent străin”, „e plagiator”, „e naţionalist” şi, bineînţeles, „scrie (foarte) prost”.
La un secol (şi ceva) depărtare, cei trei rămân unele dintre cele mai mari genii ale Românimii. Doi, poeţi excepţionali, unul, dramaturg excepţional, unul, analist (politic şi nu numai) de excepţie, toţi trei patrioţi adevăraţi.
Comparaţi sprijinul pe care l-au avut cei trei din partea statului cu premiile, bursele şi alte ajutoare de stat acordate unor „promiţătoare” nulităţi. O să vedeţi în epocă felurite recenzii literare, premii şi felicitări aduse unor opere cel mult mediocre. Şi, revin pentru că este nevoie, nenumărate atacuri la care au fost supuşi cei trei.
Astăzi politicul sprijină – şi a sprijinit – o mulţime de literaţi şi intelectuali de curte. Scriitori cel mult mediocri – mereu în alergare după premii -, poeţi pe care nu îi apreciază decât rudele şi feluriţi cointeresaţi, filosofi fără filosofie etc., etc.
Talente mari, chiar uriaşe, de la Radu Gyr şi Nicolae Steinhardt la Demostene Andronescu şi Bartolomeu Anania sunt îngropate în uitare; dacă nu în atacuri şi calomnii (precum „nu e român (adevărat)”, „e agent străin”, „e plagiator”, „e naţionalist” şi, bineînţeles, „scrie (foarte) prost”).
Se pare că unele dintre cerinţele esenţiale pentru a fi politician de frunte este imbecilitatea: indivizii de astăzi nu conştientizează că peste veacuri vor fi priviţi cu aceeaşi scârbă totală, istorică, precum corupţii secolelor trecute.
Iar geniile, talentele, oamenii de valoare vor fi recunoscuţi ca atare. Volens, nolens.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Cultura violenţei. Un nou rasism (III)

13, februarie, 201914, noiembrie, 2024 Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

prima parte aici (I. Despre rasism, ierarhizare, egalitate şi ură)
a doua parte aici (II. Rasismul ca realitate concretă, imediată)

III. Bazele istorice ale rasismului anti-românesc în România (prima parte)

Purtarea clasei politice faţă de popor pare să fie la Români aceeaşi de foarte multă vreme. Iar mărcile ei identitare sunt exploatarea, jaful, abuzul, prefăcătoria, promovarea incompetenţei şi corupţiei, dispreţul faţă de ceea ce este cu adevărat istorie, tradiţie, cultură românească. Este o realitate greu de acceptat, deoarece oamenii au, de obicei, înclinaţia de a(-şi) idealiza copilăria şi tinereţea. Ca urmare, de foarte multe ori par mai tolerabile, dacă nu cumva aurite, regimurile politice „dinainte”. Cum spunea o glumă – ce se putea plăti extrem de scump în vremea comunismului – „Înainte, tot înainte, că înainte era mai bine!„. Dincolo de paradoxul acestui construct românesc excepţional, rămânem la observaţia reflexului privirii înduioşat-pozitiviste faţă de ceea ce a fost nu prea demult. Acest reflex face să se uite că dincolo de schimbarea aparentă regimurile politice se caracterizează în spaţiul românesc, de foarte multă vreme, prin mărcile identitare prezentate mai sus: exploatarea, jaful, abuzul, prefăcătoria, promovarea incompetenţei şi corupţiei, dispreţul faţă de ceea ce este cu adevărat istorie, tradiţie, cultură românească.

Dincolo de discursurile care – cu bunăvoinţă sau cu reavoinţă – auresc una sau alta dintre guvernări, una sau alta dintre epocile politice, sursele istorice sunt clare cu ceea ce a fost. Începem de la martiriul Brâncovenilor:
– epoca fanariotă este marcată în timpul Mavrocordaţilor de suferinţe populare atât de mari încât cca. 66% din populaţia Moldovei şi 75% din populaţia Munteniei este ucisă ori fuge în Imperiul Otoman, în Imperiul Ţarist ori în Vestul Europei şi America de Nord (cf. datelor furnizate de străini contemporani şi menţionate de N. N. Constantinescu în lucrările sale); adică este o epocă a unui genocid anti-românesc extins.
– epoca fanariotă de după Mavrocordaţi este aceea a încercărilor de refacere a unor ţări pustiite de genocid, în care conducerea este preluată total de străini şi înstrăinaţi; boierii care încearcă să ţină de tradiţiile româneşti, care nu acceptă grecizarea, franţuzirea, germanizarea, turcirea, rusificarea sau alt fenomen similar sunt izolaţi.
– ca urmare, după 1800 străinii aflaţi în Muntenia şi Moldova constată că majoritatea boierilor îşi reneagă originile româneşti, căutând să îşi afirme tot felul de origini alogene – pe care, într-un rasism anti-românesc bine articulat, le consideră şi declară cu tărie drept „superioare”.
– regimul zis local dintre 1821 şi 1828 este dominat de ciocoi şi ciocoisme; ciocoii au de ales între puterile străine pe care să le slujească: Imperiul Austriac, Imperiul Rus, Imperiul Otoman, Franţa, Prusia, Marea Britanie etc. „Românismul” există în rândul claselor cu influenţă politică şi financiară doar prin „filtrul” acestor perspective externe. Se doreşte construirea unei „culturi româneşti” care să fie după model austriac, rusesc, turcesc, francez, prusac, englezesc etc.

Pentru toată această epocă Nicolae Iorga – cu o poziţie destul de favorabilă Fanarioţilor din motive „de cultură” – mărturiseşte clar ruperea categorică de toată tradiţia românească veche. Armata naţională (refăcută de Brâncoveni şi, în limitele timpului său, de Dimitrie Cantemir) este desfiinţată şi înlocuită de cete de mercenari. Este mutilat ritualul de încoronare împărătesc, respectat din vremurile vechi de Principii Munteniei şi Moldovei (înrudiţi direct cu familiile domnitoare în vechiul Constantinopol). Boierii mici – numiţi şi Moşteni/Moşneni sau Răzeşi – sunt apăsaţi tot mai tare de autorităţi, libertăţile lor fiind şterse treptat – ca şi majoritatea îndatoririlor în afara celor către noul zeu, Statul. Tradiţiile sunt înlocuite sistematic şi intenţionat de tradiţii noi. Căluşarii sunt dezarmaţi, în locul spadelor şi săbiilor folosite tradiţional fiind nevoiţi să apeleze la beţe din lemn, precum copiii mici. La fel se întâmplă cu Junii, cu Şoimanii şi alte frăţii româneşti. Surăţiile româneşti încep să devină tot mai discrete, ajungând cu vremea să se stingă; Româncele încă îşi mai spun surată una alteia şi la început de secol XX, dar pentru cele mai multe cuvântul este un simplu reflex verbal, fără acoperire în legăturile mistice din trecut. Etc., etc., etc.

Aceeaşi rupere, ba chiar mai mare, o avem şi în teritoriile aflate sub stăpânire austriacă. Clasa politică este exclusiv alogenă. Românii infiltraţi în ea trebuie să dea dovadă de o totală înstrăinare de propria naţionalitate pentru a fi acceptaţi. Faptul că o serie de familii nobiliare – gen Szathmary sau Kandaffy – sunt de origine românească nu scade cu nimic anti-românismul lor; ba chiar dimpotrivă – doar strigoiu’ntâi din neam mănâncă, după cum bine zice poporul. În Banat sunt măcelărite sate întregi de Români, iar altele strămutate – cu locuitorii risipiţi adesea în mijlocul unor populaţii străine, ca să îşi piardă identitatea. În locul lor sunt aduşi Germani, Austrieci, Sârbi, Unguri, Slovaci, Cehi şi orice alte etnii posibile. Bălţile Banatului, care dădeau cândva şiruri de care cu morun, nisetru, păstrugă, somn, crap etc. sunt secate: erau prea bune sălaşuri pentru Români şi prea de nepătruns pentru autorităţile austriece. Religia este schimbată cu forţa: Românii trebuie să devină catolici, cel puţin în forma greco-catolică, dacă nu cea romano-catolică. Sau „măcar” protestanţi. Deşi, trebuie spus, urmele cumplitelor prigoane protestante din secolul al XVII-lea nu au fost şterse de cumplitele prigoane catolice din secolul al XVIII-lea. Prin apostazie, germanism austro-papist şi alte influenţe străine Românii din Banat, Voievodina, Crişana, Transilvania, Maramureş, Galiţia şi Bucovina sunt supuşi unui proces cumplit de deznaţionalizare. „A fi român înseamnă a fi inferior” – iată esenţa politicii austriece (şi, mai apoi, austro-ungare) în privinţa Românilor. Este un rasism radical, fanatic, total. Practicat, cu o imoralitate neruşinată, chiar şi astăzi de urmașii acelor regimuri inuman, ai acelor „oameni-neoameni”. Vom reveni asupra acestui aspect.

Trecem însă în sudul Dunării, acolo unde populația creștină se află sub o deja veche opresiune islamică. Purtătorii „războiului sfânt”, Turcii Osmanlâi, au limitat măcelărirea Creștinilor ce respingeau convertirea la Islam doar dintr-un motiv extrem de cinic: pentru a-i păstra ca forță de muncă. Asupra acestui proces – inutil și total absurd negat de unii propagandiști islamici sau patrioți turci – s-a scris extrem de mult iar dovezile sunt clare pentru orice om obiectiv. Există, deci, o primă apăsare, aceea a islamizării și turcirii.
Dar mai erau aici și alte două presiuni, despre care s-a scris mult mai puțin, pentru că au fost mari lupte împotriva unor asemenea scrieri (sau chiar contra vorbirii pe aceste două teme): presiunea catolică și presiunea grecească. Dar pentru a lămuri aceste două fenomene atât de puțin cunoscute trebuie să facem un salt în trecut. Fără acesta, nu vom înțelege contextul istoric din secolul al XVIII-lea și de după aceea.

(va urma)

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndemn la luptă