Etichetă: pocăință

De când se spovedesc copiii? Între canon și abuz

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Am întâlnit repetat întrebări privind vârsta obligatorie pentru Spovedanie.
Întrebarea are un răspuns foarte clar în istoria și practica Bisericii. Dar acest răspuns este acoperit de abuz, adică de încălcarea legalității și legității creștine.
Abuzul în cauză vine adesea din superstiții și tradiții lumești, dar în unele forme este instituit și promovat de Administrația Bisericească.

Vârsta creștină pentru Spovedanie

Prin vârstă creștină se înțelege vârsta la care creștinește omul are nevoie de Spovedanie pentru a trăi întru Christos1 Iisus.
Deci, care ar fi această vârstă?
Conform Canonului 18 Timotei al Alexandriei,2 vârsta creștină pentru Spovedanie este

„în funcție de cunoașterea și înțelegerea fiecăruia, de obicei de la 10 ani”.

Canonul în cauză a fost primit, adică pecetluit a fi de la Duhul Sfânt, de Sinodul Trulan (691-692)3 și pecetluit universal, iar, la Sinodul al VII-lea Ecumenic (787) și la Sinodul al VIII-lea Ecumenic sau al Sfântului Fotie (879-880).

Conform amintitului canon, atunci când omul ajunge la acea cunoaștere și înțelegere prin care este limpede că deosebește binele și răul în ce face și ce i se întâmplă, putând comunica, este vremea să înceapă să se spovedească.
Foarte folositor este că Duhul Sfânt l-a inspirat pe autor să amintească obiceiul vremii și locului, pentru a arăta că NU asemenea obișnuințe sunt criteriul, ci acela al înțelegerii și cunoașterii.

Abuzurile

Ai crede că după ce Sinoadele Ecumenice s-au pronunțat orice Biserică locală va asculta.
Totuși în Biserica Ortodoxă Română există o serie de curente ale neascultării față de Capul Bisericii, față de Duhul Sfânt care a dat Învățătura Dumnezeiască oamenilor, față de Sinoadele Ecumenice care au pecetluit-o de câte ori nu a fost înțeleasă.

O primă rătăcire apare în Evul Mediu.
Pravila Mare4, absolut necanonic, dă în Capătul (Glava5) 3216, ca vârste pentru Spovedanie… 12 ani pentru fete și 14 ani pentru băieți.
Este de apreciat oglindirea faptului că fetele se maturizează mai repede decât băieții. Însă rămâne problema faptul că fixarea unei vârste este în contradicție cu Învățătura și Rânduielile Bisericii lui Dumnezeu.
Mai trist, și extrem de ilogic, dacă s-ar merge pe principiul unei vârste fixe, aceasta ar fi trebuit să fie aceea de 10 ani din Canonul 18 al Sfântului Timotei Alexandrinul.
Altfel spus, chiar și prin ignorarea principiului fundamental – după cunoașterea și înțelegerea fiecăruia – nu se poate justifica o asemenea prevedere.
Dar să vedem Capătul 321 din Îndreptarea Legii (1652, Târgoviște) – notat mai departe și C. 321/1652 –, cu îndreptarea ortografiei7:

”Sfântul [Sfințitul n.n.]8 Ioan Chitrul poruncește că copiii partea bărbătească după 14 ani să se ispovedească la părinți duhovnici de păcatele lor, iar partea muierească, după 12.
Și tuturor ne trebuie să ne pocăim: arhierei, episcopi, popi, călugări, călugărițe, bărbații, muierile, mirenii; și nice unul să nu se despartă sau să fugă de pocanie [pocăință n.n.] și de la Spovedanie, pentru că toți greșim ori cu cuvântul, ori cu lucrul, ori cu vederea, ori cu gândurile; ce trebuie să ne pocăim. Pentru că și Mântuitorul nostru zice, și al lui Botezătorul Ioan, dumnezeieștile predanii9: Pocăiți-vă că se apropie Împărăția Cerurilor. Și David: Aproape e, zice, tuturor celora ce cheamă pre Dânsul. De aceea grăiesc eu tare și strig tuturor cu mine pentru darul Mântuitorului nostru, să ne pocăim ca să ne spăsim. Că și sfințiților, și mirenilor de treabă le este spovedania și pocania. Și mărturisește de aceasta apostolul: Spovediți-vă unul altuia greșelile și vă rugați unul pentru altul ca sa va tămăduiți. De întru aceasta arata apostolul ca trebuie sa se răscumpere tot omul de celea ce-au greșit, că nimenea nu este fără de păcate, fără numai singur Domnul nostru Iisus Christos, Carele fără de păcate se-A Întrupat și sfințește s-A născut și A trăit și A murit pentru toți, Izbăvitorul; și dacă Au înviat trăiește și este, singur fiind fără de păcate.”

Primul șoc pentru cel care cunoaște viața clerului și care citește în întregime Capătul 321/1652 este obligația tuturor de a se spovedi; și nu oricum, ci cu pocăință.
Căci mulți clerici petrec în mare lipsă de acestea.

Interesant este și faptul că Administrația Bisericească, în lucrările acceptate sau formulate drept manuale de seminar, cursuri de facultate (de Teologie Ortodoxă), cursuri și examene de capacitate preoțească etc. pune între excepțional și deloc accent pe aceste prevederi.
Chiar dacă invocă același Capăt 321/1652 strict pentru vârsta creștină a Spovedaniei.
Este interesant pentru că dintre seminariști și studenții teologi ies viitorii episcopi. Așa că se impune o educare a elevilor și studenților în domeniu. Fie și pentru a înțelege când episcopul are dreptate sau greșește în viața și lucrarea sa. Căci dacă nu pot înțelege asta, cum ar putea să îl ajute și să îi fie alături în cele bune, sau să îl ajute prin fiască învățătură îndreptătoare când greșește? Sau cum ar putea să prețuiască un episcop bun și să fugă de unul rău, după cum cer canoanele?
Dar să ne întoarcem la tema noastră, vârsta creștină pentru Spovedanie, mai precis la abuzurile existente în Biserica Ortodoxă Română în privința acestei vârste.

Am văzut cum C. 321/1652 vine cu o stranie precizare a vârstei aflată în contradicție cu Sinoadele Ecumenice – care au primit și pecetluit amintitul Canon 18 al Sfântului Timotei Patriarhul Alexandriei.

Care este motivația – și, poate, chiar argumentul – acestei contradicții?
Mitropolitul Ștefan I al Munteniei deschide fraza prin apelul la ceea ce, zice el, ”poruncește Sfințitul Ioan Chitrul”. Acesta fiind un canonist celebru de secol XIII, niciodată canonizat și niciodată cu autoritate egală cu a Sinoadelor Ecumenice.
Avem aici o slăbiciune a Mitropolitului Ștefan I față de un Grec celebru – o slăbiciune care, față de multe feluri de străini, domină numărul clericilor de la noi, indiferent de treaptă.

Dar stă aici Mitropolitul Ștefan I?
Se limitează Îndreptarea Legii, 1652 la această poziție, din prima frază (așa cum induce părerea citarea de către Administrația Bisericească exclusiv a acestei fraze)?

Ei bine, următorul Capăt, 322, introduce noțiunea de Spovedanie „cu tot sufletul de în bună voie”10.
Poate să nu pară mare lucru, dar puțin mai departe, la Capătul 324/165211, se discută „Pentru de în ce vârstă se socotesc la Dumnezeu păcatele omului”.
O problemă organic legată de cea a vârstei creștine pentru Spovedanie de la C. 321/1652!
Căci dacă se socotesc păcatele, e nevoie de Spovedanie!

Iar C. 324/1652 spune:

„Sfinții Părinți și alți învățători zic că e după cum e mintea și înțelepciunea omului, așa se socotește: sau de în 12 ani, sau înainte de 12 ani12; pentru că vei afla copii de 12 ani de vor avea minte mai multă decât omul ce este de 50 de ani, și iară așa vei afla oameni de 25 de ani și de 30, și mai sus, care vor fi având mai puțină minte decât copilul acela. Ce însă Dumnezeu nu socotește pe cei ce fac păcatele pre anii cari-i au, ce după cum e mintea și înțelepția omului, cum am zis.”

După cum se vede, Mitropolitul Ștefan I al Țării Românești exprimă în Capătul (Glava) 324 exact învățătura Bisericii, sau a Sinoadelor Ecumenice.
Contrazicând, implicit, prima frază din C. 321, atât de citată de lucrările Administrației Bisericești (din pricini, desigur, cu totul tainice).

Dar, se va mira cineva, de ce această plecare în fața unui episcop străin, numai pentru a o corecta trei capete mai departe?
Dumnezeu știe!
Poate că a fost un reflex de adulație pe care nu l-a conștientizat; poate că a folosit surse care aveau această greșeală și nu a îndrăznit să o îndrepte; poate că Patriarhul de Constantinopol sau altă mărime pe care o respecta (sau de care se temea) avea părerea din prima frază a C. 321/1652; poate…
Pe scurt, sunt multe ipoteze, iar sursele prea puține. Și, de fapt, nici nu este preocuparea noastră.

Ceea ce este grav este că în materialele, cărțile, studiile etc. promovate de Administrația Bisericească se invocă prima frază din C. 321/1652, dar nu și restul Capătului (Glavei) în cauză, nici C. 324/1652.
Asta și pentru că în aceleași lucrări se dă ca rânduială a BOR vârsta de 7 ani ca vârstă creștină a Spovedaniei – desigur, nu chiar cu aceste cuvinte, dar cu același înțeles.
Termenul în cauză fiind chiar impus ca parte a examenului de capacitate preoțească…

Prin urmare, anumiți exponenți ai Administrației Bisericești s-au folosit de această prevedere necanonică – despre care nu am cercetat dacă a fost formulată de Sfântul Sinod sau face parte din folclorul teologic-administrativ. S-au folosit de ea, mi s-a spus repetat, pentru a sancționa duhovnici care spovedeau copii sub 7 ani de zile și destul de deștepți, inteligenți și/sau cunoscători pentru Spovedanie. S-au folosit de ea pentru a sancționa duhovnici care nu spovedeau copii de peste 7 ani care, datorită Sindromului Down sau altor afecțiuni nu aveau încă nivelul de înțelegere necesar pentru Spovedanie.

Încheiere în câteva puncte

※ Este evident că

vârsta creștină pentru Spovedanie este vârsta de la care omul (copilul) înțelege și poate exprima binele și răul.

※ Este evident că în zilele noastre copiii intră mult mai devreme în contact cu lucruri (foarte) rele.
Mărturiile a sute de părinți despre copiii lor expuși la pornografie în grădinițe ar trebui să fie de ajuns pentru oricine.
Și este evident că apărarea și curățirea pe care Spovedania le aduce copilului, conștientizarea răutății păcatului și nevoia pocăinței sunt o necesitate puternică.

※ Iarăși, este evident că nu orice preot poate spovedi copii.
Răbdarea și puterea de a înțelege gândirea și exprimarea unui copil, de a-i citi limbajul mimico-gestual spre a-l asculta dincolo de exprimarea verbală, iată doar câteva dintre abilitățile necesare acestei mântuitoare lucrări.

※ Iarăși, este evident că programa seminariilor și facultăților de teologie ortodoxă din România este supra-încărcată. Sau hiper-încărcată, după caz.
Asta și pentru că există și în aceste instituții ale Bisericii din România practica ce îngroapă învățământul național: ”Bagă cât mai multă materie, poate se alege ceva!”. Dar, desigur, este un subiect prea vast ca să ne oprim mult asupra lui.
Cu adâncă smerenie, așa cum cere să formulăm Administrația Bisericească, am încerca să sugerăm o reformă a învățământului teologic de la noi.
În care să se învețe mai concentrat și principial Dogmatica, la fel Morala, și mult mai puțin minunatele dar specialele materii Istoria Vechiului Testament, Istoria Noului Testament, Patristica, Bizantinologia, Istoria Bisericii etc. Lăsându-se mai mult loc pentru studiul real, direct și efectiv al Sfintelor Scripturi, pentru studiul real al Pastorației și Misiunii, până la urmă esența reală a lucrării preoțești.
Și, ca să nu fim înțeleși greșit din vina noastră, amintim cu smerenie faptul că teza noastră de licență a fost în Bizantinologie și s-a soldat cu nota 10 (zece), prin mila lui Dumnezeu. Adică iubim și acele materii pe care pare că le vrem lăsate de-o parte; doar că visăm la secții specializate în cadrul Domeniului Teologie Pastorală, secții care să apară din anul II și să meargă pe Studiu Biblic Avansat, Studiu Patristic, Studiu Liturgic Avansat etc.

※ Și, dacă tot am amintit de vise, l-am adăuga și pe acela al conformării Administrației Bisericești cu principiul fundamental al oricărei Biserici locale: supunerea deplină față de Sfintele Scripturi și Sinoadele Ecumenice. Cu înlăturarea grabnică a prevederilor ce se dovedesc a fi scăpări de condei.

Dumnezeu să ne împlinească toate visele cele bune după Legea Sa!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

※ ※ ※

Bibliografie selectivă

  1. – Biblia sau Sfânta Scriptură. Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, E.I.B.M.B.O.R., București, 2004
  2. – Îndreptarea Legii…, Mitropolitul Ștefan al Munteniei, Târgoviște, 1652, prezentă și online (click pentru accesare) pe platforma digitală Restitutio a Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”, București
  3. *** Îndreptarea Legii 1652, Adunarea Izvoarelor Vechiului Drept Românesc Scris VII, Editura Academiei R.S.R., București, 1962
  4. Darrouzès, Jean (1973) Les réponses canoniques de Jean de Kitros, in Revue des études byzantines, Bd. 31, 1973, p. 319–334, disponibil, firește, pe Persée, aici (click pentru accesare)
  5. Floca, Ioan N. (1993) Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Tip. Polsib S.A., Sibiu
  6. Ivan, Iorgu D. (1952) Pravila mare de-a lungul vremii, «Studii Teologice», nr. 9-10/1952, pp. 580-609
  7. Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea (1991) Istoria Bisericii Ortodoxe Române, I, E.I.B.M.B.O.R., București
  8. Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea (1994) Istoria Bisericii Ortodoxe Române, II, E.I.B.M.B.O.R., București
  9. Păcurariu, Pr. Prof. Mircea (1975) Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Romane, «BOR», XIII (1975), p. 322-356
  10. Psarev, Deacon Andrei (2007) The 19th Canonical Answer of Timothy of Alexandria: On the History of Sacramental Oikonomia, in St Vladimir’s Theological Quarterly, No. 51:2-3 (2007), p. 297-320, online, ca articol, la ROCOR Studies (click pentru accesare), și online pdf tot la ROCOR Studies (click pentru accesare)
  11. Stan, Liviu (1952) Importanța canonică și juridică a Pravilei de la Târgoviște, «Studii Teologice», nr. 9-10/1952, pp. 561-579

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Pentru forma corectă în limba română a supranumelui Mântuitorului, Christos, a se vedea materialele Christos, Cristos ori Cristos? (2019; click pe titlu pentru accesare), Cum se pronunța litera X în primele secole creștine. Surse (2026; click pe titlu pentru accesare), Iar despre Christos, Cristos și Hristos (2024; click pe titlu pentru accesare); și Românii au rostit totdeauna Cristos ori Christos. Până la ocupații străine precum cea sovietică (2026; clic pe titlu pentru accesare). ↩︎
  2. Sfântul Timotei a fost Patriarhul Alexandriei, primul cu acest nume, în secolul IV d.Chr. A luat parte la Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381), preluând președinția acestuia după retragerea Sfântului Grigorie de Nazianz. Trece la Domnul în 841. ↩︎
  3. Numit și Sinodul Cinci-Șase Ecumenic ori Sinodul Quinisext. ↩︎
  4. Este vorba despre Îndreptarea Legii sau Pravila Mare de la Târgoviște din 1652. Tipărită „cu cheltuiala lui Ștefan, Mitropolitul Târgoviștei și Exarh al Plaiului și a toată Ungrovlahia” (Mitropolitul Ștefan I, 1638-1653 și 1655-1668). Este numită și Pravila lui Matei Basarab. ↩︎
  5. Termenul slavon Глава (Glava) înseamnă, ad-litteram, căpățână sau cap (de om). În slavona scrisă a devenit termenul pentru fiecare secțiune mai mică a unei lucrări, numită Capăt în română, mai târziu, în funcție de context, Articol sau Paragraf. ↩︎
  6. La p. 295-296 în ediția Academiei din 1962. ↩︎
  7. În 1962 se folosea masiv î pentru aproape toate cuvintele – o vreme s-a folosit chiar și pentru România sau Român, scrise la indicațiile Sovieticilor drept Romînia și Romîn, așa cum tot Sovieticii au impus în loc de Cristos ori Christos forma Hristos. ↩︎
  8. Ioan în cauză este un episcop de secolul al XIII-lea care nu a fost canonizat. Deci titlul i s-a dat după tipicul folosit pentru clerici, cum se vede și mai jos în aceeași glavă, unde se spune „și sfințiților, și mirenilor”. ↩︎
  9. Cuvântul predanie reprezintă în limbajul teologiei creștine învățătura sau cunoașterea adevărului ce se lasă pentru trăire și pază Bisericii până dincolo de Sfârșitul Lumii – evident, prin Biserică se înțeleg toți cei care cred în Învățătura lui Iisus Christos, adică o trăiesc (nu cei care formal, aparent, dar fără credință lucrătoare, apar ca fiind în structurile denumite lumește Biserica). ↩︎
  10. La p. 296 în ediția Academiei din 1962. ↩︎
  11. La p. 299 în ediția Academiei din 1962. ↩︎
  12. Autorul folosește formula „sau de 12 ani înainte”, care este un calc grecesc (bizantin) în locul exprimării românești „sau înainte de 12 ani”. ↩︎

Gânduri despre Cartea lui Iov (I)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Când am primit în dar Biblia de la părinții mei – Dumnezeu să primească! – am început să o citesc mai ales de la un cap la celălalt.
Această practică mi-a devenit un obicei. În fiecare an, cu mila lui Dumnezeu, citesc Biblia de la început până la sfârșit.

La început citeam din bucuria de a asculta cuvintele Domnului, iar și iar, însoțită de bucuria darurilor Sale atunci când Acesta voia să mă lumineze ca să înțeleg ceva.
Pentru că Biblia nu se citește ca să o înțelegi – înțelegere cu neputință omului –, ci spre a-L asculta pe Părintele Ceresc grăindu-ți.
Doar așa, deschizându-ți urechile și ochii sufletului și inimii te poți bucura de binecuvântarea Sa, adică de luminarea pe care El ți-o aduce, acolo unde știe că îți este de folos să înțelegi părți din înțelepciunea nesfârșită a Scripturilor.

Mai târziu, pe măsură ce am început să am goluri de memorie, citirea anuală a Bibliei a devenit o și mai mare bucurie.
Pentru că citind, prin pierderi de memorie, ca și cum ar fi prima dată, sunt păzit de împietrirea, de plafonarea sau blazarea de care au parte prea mulți dintre cei cu memorie bună.

Dar acestea sunt deja departe de subiect!
Fapt este că atunci când am primit Biblia de la părinții mei – Dumnezeu să primească! –, am ajuns, firește, și la Cartea lui Iov.
Și, dincolo de unele adevăruri folositoare și zguduitoare, nu am înțeles deloc disputa dintre Iov și prietenii săi.
Când grăia unul, mi se părea că are dreptate. La fel când grăia celălalt.
Și, până la urmă, nu înțelegeam în ce constă neînțelegerea dintre ei.
Așa cum nu am înțeles de ce Dumnezeu i-a dat dreptate lui Iov.
Am primit spusa Domnului ca pe un adevăr neînțeles: știam deja că dacă nu înțelegem de ce Dumnezeu face ori zice un lucru este pentru că El este mult dincolo de noi.
Atât de mult încât o comparație a acestui raport (om/Dumnezeu) cu cel dintre o amibă și un om încă ar fi măgulitoare pentru amibă.

În acest an, ajungând iar la Cartea lui Iov, am fost pus pe gânduri de puternica dispută, ceartă chiar, dintre Iov și prietenii lui.

Iar aici este un prim șoc, pentru că în lume asemenea certuri sau dispute duc la ură nesfârșită. Pe când Iov și prietenii săi rămân prieteni – și vom vedea mai departe, cu mila Stăpânului Ceresc, ce uimitor și copleșitor este acest fapt.

Dar care este, totuși, pricina neînțelegerii dintre prietenii lui Iov și acesta?

Este o formă de gândire pe care o întâlnim, cu durere, la mulți absolvenți și profesori de teologie, la mulți clerici de toate rangurile: gândirea șablonardă.
Mai precis, gândirea șablonardă a prietenilor lui Iov.

Ei îl cunoscuseră pe Iov pe când acesta era în putere. În cunoscuseră atunci când avea putere. Îl cunoscuseră pe când era bogat și sănătos, plin de averi și înconjurat de respect.
În această deosebită stare, Iov se purta ca un stăpân în înțelesul dinainte de Cădere al cuvântului: ca un puternic purtător de grijă, ca unul ce își folosește superioritățile pentru a îngriji, a îndruma, a păzi, a ocroti – și, când e nevoie, pentru a mustra și pedepsi, tot ca parte a îngrijirii, îndrumării, pazei.

Acum nu îl recunosc!
Este sărac, slab, lepros, cu bube1, ras în cap, murdar, plin de coji, abia acoperit de zdrențe de asemenea murdare, scărpinându-se cu un ciob.
Contrastul este extraordinar.

Și, apăsați de gândirea șablonardă, decid: Iov trebuie să fie un mare păcătos, ba chiar un nelegiuit.
Este, pentru ei, singura explicație posibilă pentru pedepsirea lui Iov – așa cum înțeleg ei ceea ce i s-a întâmplat lui.

Cititorul are întinsă o cursă de către firul narativ: el știe că Iov nu a fost pedepsit de Dumnezeu, că Iov este iubit și prețuit de Dumnezeu.
Totuși nici măcar cititorul nu știe de ce, totuși, Dumnezeu i-a dat voie diavolului să îi facă lui Iov atâta rău.

Ne întoarcem însă la prietenii lui Iov.
Aceștia sunt copleșiți de durerea lui, dar și răniți de ”constatarea” că Iov este de fapt un păcătos, un nelegiuit.

Din cele spuse de ei apare clar faptul că au multe cunoștințe despre Dumnezeu. Și, totuși, nu Îl cunosc!
Cei trei – Elifaz, Bildad și Țofar – îi atribuie lui Dumnezeu, alături de puteri și caracteristici care sunt reale, și un justițiarism omenesc – și văzut de ei ca pozitiv și divin.
De fapt, îi atribuie lui Dumnezeu un justițiarism aproape mecanic – deși îl descriu drept lucrarea Celui Viu.

Raționamentul lor pleacă de la o legitate clară: Dumnezeu răsplătește binele și pedepsește răul.

Este o legitate despre care ei știu, dar pe care o înțeleg greșit, punând limite multiple lucrării divine prin felul în care o descriu.

Ca urmare, cei trei sunt prinși, alături de mila față de Iov, de convingerea că acesta trebuie să se pocăiască pentru nelegiuirile sale și, de asemenea, de indignare față de afirmațiile repetate ale lui Iov că este, după puterile omenești, drept.

Aceste ultime afirmații contrazic premisa pusă de ei: Dumnezeu aduce nenorociri doar asupra celor răi, iar pe cei buni îi binecuvântează.
Singura nuanțare pe care o acceptă – și doar în urma presiunii cuvintelor lui Iov – este că fericirea nelegiuiților este scurtă și aparentă, fiind repede urmată de pedepse peste pedepse.

Noi știm că ei greșesc, și dacă nu înțelegem cum, pentru că știm că Dumnezeu, la sfârșit, îi osândește pentru că, deși erau într-o stare foarte bună, au vorbit mult mai nedrept decât Iov, oricât de lovit era acesta.

Este copleșitor să citești felul în care Elifaz, Bildad și Țofar își argumentează ideile și încearcă să îl convingă pe Iov să accepte ”adevărul evident” proclamat de ei – ”adevăr evident” care este, în fapt, o minciună.

Discursurile lor sunt puternice, sunt pline de învățături sfinte și adevărate.
Luate în parte, frazele sunt convingătoare și cuceritoare.
Este discursul teologic de înaltă clasă al celor cu studii înalte.
Și, ca întreg, este la fel de fals ca acesta.

Mulți sfinți au spus că adevărata teologie nu se învață prin teorie, ci doar prin trăire. Dar foarte puțini înțeleg acest lucru mai mult decât în teorie.

Elifaz, Bildad și Țofar, ca mulți rabini din multe timpuri, iubesc Învățătura lui Dumnezeu.
Dar pe Acesta?

Acesta este, pentru prea mulți teologi – ziși mozaici sau creștini – un subiect.
Un subiect esențial, subiectul central al sistemelor lor filosofice zis teologice – și, de fapt, teooloage.
Dar este un subiect.
Și oricât de mult ar fi descris ori definit ca persoană vie, în realitate nu este trăit ca atare de amintiții prea mulți teologi (teoologi).

Ca urmare, provocând ironia îndreptățită a lui Iov, ei vor să fie apărătorii lui Dumnezeu, ca și cum Acesta ar avea nevoie de apărarea oamenilor!

Pe scurt, în toate cele ale lor, ei dovedesc o rigiditate conceptuală și o înstrăinare de trăirea în Dumnezeu care îi face să greșească puternic: atât față de Iov, cât și față de Dumnezeu.

Pentru că Iov nu a fost lăsat să fie lovit de Satana pentru păcatele lui, ci pentru păcatele noastre.
El este un chip al omului creștin: încă de la început el nu aduce jertfe doar pentru sine, ci și pentru copiii săi și toți ai lor, așa cum un creștin totdeauna se roagă nu doar pentru sine, ci și pentru toți ceilalți.
Iov este un chip al omului ce tinde din răsputeri către sfințenie: știe că fără Dumnezeu nu o poate ajunge, dar o cere cu tărie, știind că cere un lucru bun.
Asemenea tuturor sfinților, Iov este un chip micșorat al lui Iisus Christos, o asemănare cu Acesta: Iov suferă mult mai puțin pentru sine și mult mai mult pentru toată omenirea, pentru ca aceasta să învețe din suferințele și ridicarea sa.

Din toate acestea, cei trei prieteni ai lui Iov nu văd nimic, pentru că nu trăiesc întru Dumnezeu; ca urmare, deși Îl descriu ca Dumnezeu îi atribuie purtări și intenții străine Dumnezeirii.
Și încearcă, iar și iar, să îl facă pe Iov să admită că este un nelegiuit, că pentru asta a fost pedepsit, să se pocăiască și astfel să fie iertat și binecuvântat iarăși.

Refuzul acestuia, afirmațiile acestuia că deși omul nu poate fi drept înaintea lui Dumnezeu, pe cât poate un om să fie drept el, Iov, a fost, îi înfurie.

Această stare este recunoscută deschis de Țofar:

Cugetul meu mă împinge să vorbesc, din pricina frământării pe care o simt în mine. Am auzit o învățătură care mă scoate din sărite, și atunci o pornire vijelioasă, din duhul meu, mă face să răspund. (Iov 20:2-3)

Dar ce teologie poate să fie aceea născută din nervi, ce răspuns poate să fie acela din mânie?

Totuși, de ce această supărare sau chiar furie, de ce această îndârjire împotriva ideii că Iov nu ar fi nelegiuit?

Din groaza față de crucea lui Iov.

Dacă Iov a suferit atâtea și atât de cumplite lovituri deși este drept, asta nu înseamnă că oricare dintre ei poate fi lovit la fel?

Conform gândirii lor șablonarde, consecința este aceasta, este clară și îngrozitoare.

Ei uită de faptul că Dumnezeu folosește chiar și cele rele ale lumii spre a chema la bine.
Ei uită de faptul că Dumnezeu nu dă omului cât poate să ducă.
Ei nu se pot gândi – după ce l-au proclamat nelegiuit pe Iov – că acesta ar fi primit o asemenea cruce tocmai pentru că era atât de bun și de întărit încât putea să o ducă – spre folosul, îndreptarea, curățirea și mântuirea celor care află de această cruce a lui Iov și o înțeleg.

Din păcate și patimi, asemenea acestei gândiri și vorbiri, asemenea purtării celor trei, sunt de prea multe ori și teologia academică sau de seminar, dar și lucrarea pastorală și misionară în Biserica noastră.
Pentru că fără trăirea în Christos, fără frică de Dumnezeu, cu idolatrizarea intelectului, tot ceea ce putem căpăta este ceea ce au avut și cei trei: aparența teologiei în lipsa acesteia.

(cu mila lui Dumnezeu, va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Nu toate formele de lepră au și bube. ↩︎

Despre bucuria lui Dumnezeu și omul. De la un cuvânt din Cartea lui Neemia (II Ezdra)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Una dintre lecțiile dureroase și încurajatoare ale Cărții lui Neemia este greutatea întoarcerii la bine după căderile mari.

La o primă vedere ne izbim de un truism: este evident că o despărțire mai mare de Dumnezeu înseamnă un urcuș mai lung pentru revenirea la starea dinaintea căderii.
Dar una este să ai o idee teoretică despre ceva, și alta să înfrunți practic greutatea urcușului.

De aceea lungul drum al întoarcerii Evreilor din Exil, în amândouă înțelesurile – fizic și spiritual –, este de mare ajutor pentru orice Creștin care vrea să se ridice din patimi și păcate.

Un fapt limpede în cele două cărți Ezdra este foarte puțina cunoaștere a istoriei și a Legii lui Moise de către Evreii aflați în exil.
Ca urmare, ei văd vremea lui David și a Judecătorilor ca un illo tempore: un timp aproape mitic, în care Dumnezeu (cu cât mai necunoscut, cu atât mai respectat și temut) lucra împreună cu Străbunii (și ei văzuți prin neguri luminoase).
Contrastul cu starea lor tristă este evident și dureros.
Ca urmare, Evreii se îndreaptă către cei câțiva care încă Îl caută și Îl iubesc, dar mai ales Îl cunosc pe Dumnezeu.
Și îi ascultă!

Lucrarea lui Ezdra și Neemia este o pildă pentru toți cei care, vrut sau nu, ajung să conducă poporul întru Domnul.
Despărțirea de influențele străine otrăvitoare, despărțirea de corupția internă, însușirea școlii muncii și, în același timp, însușirea școlii luptei, iată repere ale ridicării din cădere.
Sfântul Apostol Iacob spune credința fără fapte moartă este (Iacob 2:17).
La Ezdra și Neemia vedem cum credința se limpezește și zidește prin fapte.

Căci

– întoarcerea din Exil într-o țară pustiită,
– munca pentru refacerea ei,
– lupta politică împotriva neamurile dușmane,
– ascultarea de conducătorii buni,
– recunoașterea și înlăturarea corupției interne,
– rezidirea Templului și refacerea zidurilor și porților Ierusalimului,
– asumarea faptului că protecția regelui și oamenilor acestuia nu poate înlocui propria capacitate de apărare în fața dușmanilor, deci înarmarea și pregătirea de luptă,
– neîncetata priveghere a lucrărilor dar și față de atacurile celor răi,

sunt, toate, lucrări, șiruri de fapte, de fiecare zi, care duc la recuperarea Cărții lui Moise și întoarcerea la Dumnezeu.

Procesul acesta de vindecare a Evreilor întorși din exil este identic procesului de vindecare pentru Creștinii care se izbăvesc de patimi.

Căci și ei

  • trebuie să se întoarcă în realitatea pustiirii pe care patimile și păcatele o aduc,
  • trebuie să muncească pentru refacerea cugetului, minții, inimii și sufletului,
  • trebuie să lupte diplomatic împotriva oamenilor din jur care sunt, cel mai adesea inconștient, dușmani ai eliberării
  • trebuie să facă ascultare de conducătorii buni (de la duhovnic sau cunoscuții mai îmbunătățiți până la Sfinții lui Dumnezeu de azi și de ieri)
  • trebuie să rezidească Templului lui Dumnezeu din inima lor și să își dezvolte apărarea și discernământul1
  • trebuie să își asume faptul că ocrotirea lui Dumnezeu și a oamenilor Săi nu poate înlocui propria capacitate de apărare în fața dușmanilor, astfel că trebuie să se înarmeze și să se pregătească de luptă
  • trebuie să câștige trezvia, adică neîncetata priveghere a lucrărilor de îndreptare și zidire în bine, ca și neîncetata priveghere față de atacurile celor răi (ispite).

Vedem astfel că cele două cărți amintite ori, ca sinteză, cartea Neemia (II Ezdra) sunt mărturii directe ale lucrării de întoarcere de la moarte la viață, din anatemă în binecuvântare, din patimă în virtute.

Este o lecție dureroasă, pentru că fiecare îndreptare cere muncă și suferință. Este o lecție dureroasă, pentru că fiecare îndreptare mărturisește răutatea căderii.
Și este o lecție încurajatoare.

Este o lecție încurajatoare pentru că ne arată că se poate străbate această greutate și durere – se pot străbate aceste greutăți și dureri –, ajungându-se la unirea cu Dumnezeu.

Este o lecție încurajatoare pentru că ne arată că greutățile și durerile pe care le întâlnim în îndreptarea noastră sunt și firești, dar și o mărturie a îndreptării.
Căci nu poți să obosești ori să suferi că te îndrepți decât pentru că te îndrepți!

Astfel încât lecția din cele două cărți este o alungare atât a mândriei, cât și a deznădejdii.

Și, totuși, pe măsură ce înaintăm în lupta cu patimile, în munca grea a eliberării de păcate, crește în noi o altă durere: a răutății și rușinii pe care le-am săvârșit prin despărțirea de Dumnezeu – fie ea și oricât de inconștientă.
Iar această durere crește sau am putea spune chiar că explodează atunci când conștientizăm mai bine Istoria Mântuirii.

Căci vedem atunci cum ne-am făcut, nebunește, dușmanii adevărurilor celor mai evidente; cum ne-am făcut părtași lui Cain, Edom, Core și altora asemenea, despre care, totuși, ne scârbim când citim.
Vedem contrastul izbitor și infinit între bunătatea luminoasă și curată a lui Dumnezeu și întunecimea spurcată în care ne scăldăm.

Acestea le-au simțit și Evreii întorși din exil după ce, refăcând Ierusalimul și Templul, au ascultat citindu-se Cartea lui Moise (Tora).

Și ne oprim aici, ca să ne aducem aminte cum ne-a pus înainte Mesia bucuria lui Dumnezeu pentru întoarcerea oii pierdute și a fiului risipitor (Matei 18:11-14; Luca 15:11-32 ș.cl.).
La Neemia vedem această bucurie, căci atunci când poporul auzea Cartea lui Moise, citită și tâlcuită de preoți și leviți, a fost cuprins de durerea și rușinea amintite mai sus.
Iar atunci Neemia le-a zis:

„Ziua aceasta [a deplinei reveniri la Legea lui Dumnezeu n.n.] este închinată Domnului Dumnezeului vostru: Să nu fiți triști, nici să plângeți!”
Căci tot poporul plângea, auzind cuvintele Legii.
„Ci mergeți de mâncați carne grasă și beți vin dulce”, adăugară ei, „și trimiteți parte și celor care nu au nimic gătit, căci ziua aceasta este sfințită Domnului nostru. Nu fiți triști, căci bucuria Domnului va fi puterea voastră!” (Neemia 8:9-10)

Da, pentru cei care se pocăiesc mare bucurie are Dumnezeu.
Da, pentru cei care se pocăiesc, bucuria Domnului va fi puterea lor.
Da, pentru cei care însetează de cunoașterea cuvântului dumnezeiesc, mare bucurie are Dumnezeu.
Da, pentru cei care însetează de cunoașterea cuvântului dumnezeiesc, bucuria Domnului va fi puterea lor.

Și vor venii necurații ispititori, teologii Iadului, cu întrebări sterpe și stârpitoare despre cum este cu putință și în ce fel se bucură Dumnezeu, despre preștiință și neschimbare și alte aiureli pentru rătăcirea celor care îi ascultă.

Dar cei care vor ziduri tari și porți puternice, portari iscusiți și apărători viteji pentru sufletul lor, vor sta neclintiți în cuvântul lui Dumnezeu, și bucuria Domnului va fi puterea lor.
Căci dacă noi nu pricepem lucrările lui Dumnezeu este firesc; iar dacă pentru că nu pricepem le negăm suntem proști și păcăliți de cel rău.

Așa că ne vom păzi de gândurile și întrebările încâlcite ale celor care niciodată nu ajung la Adevăr.
Și, ascultând de Sfintele Scripturi, vom lucra neîncetat pocăința.
Căci la ce ar folosi cunoașterea teologică, dacă nu ar aduce lucrarea binelui?
Poate doar ca să fim și mai mult osândiți.

Să stăm bine: nu este om care să fie viu și să nu greșească.
Biserica ne arată, după cuvântul lui Dumnezeu, că și Sfinții au păcate.
Deci, nevoie de pocăință avem toți.

În cele două cărți ale lui Ezdra, ori, sintetic, în primele opt capitole din Neemia, vedem practic lucrarea îndreptării – căci lucrarea îndreptării este singura pocăință adevărată2.
Precum și faptul că trebuie ca bucuria întoarcerii la Dumnezeu să fie (mult) mai mare decât tristețea căderii.

Și mai vedem că Noul Testament este prezent în Vechiul Testament, fiind numai acoperit de și pentru răutatea oamenilor și a diavolilor.

Răutate care începe, pentru fiecare, cu ceea ce este în el.
Și tot de aici începe îndreptarea.
Iar pentru oricine vrea să se îndrepte, singur încercarea de îndreptare este bucurie la Dumnezeu, iar bucuria Domnului va fi puterea lui.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Dumnezeu a rânduit ca în II Ezdra să se stăruie atât asupra refacerii zidurilor cât și a refacerii porților Cetății Ierusalim. Aceasta pentru că o cetate bună știe pe cine lasă să intre și să iasă, așa cum știe pe cine oprește afară. Și pentru a-i ține pe aceștia afară, are nevoie de ziduri puternice, de porți tari, de portari iscusiți și de apărători viteji. ↩︎
  2. Am spus lucrarea îndreptării, iar nu îndreptarea. Căci lucrarea îndreptării ni s-a dat să o putem face, dar îndreptarea însăși este darul lui Dumnezeu. Deci să se păzească de demonii deznădejdii acela care vede că încă nu a căpătat îndreptarea, deși lucrează să o câștige: știe Domnul când este vremea potrivită pentru dar, ca să nu se facă mai rele cele de pe urmă ale omului decât cele dintâi. ↩︎

O pildă de trezire

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Căci mulți, în rătăcire, cred că se mântuiesc oamenii după haină: de sunt monahi sau clerici, mai curând, iar de sunt mireni, mai greu. Dar să ne amintim cum Ava Siluan, șezând odată cu frații, s-a făcut întru uimire și a căzut cu fața la pământ. Și după puțin sculând-se, plângea. L-au rugat frații, zicând : ce ai văzut, părinte ? Iar el tăcea și plângea. Și silindu-l să le spună a zis : eu la judecată am văzut pe mulți din tagma noastră [călugărească n.n.], că mergeau la chinuri și pe mulți dintre mireni că mergeau întru Împărăție…

Ca urmare, să fugim de pietisme și încredere în haină sau în ceata în care suntem, căci nu ne vor pune acestea înaintea lui Dumnezeu!
Ci să căutăm dragostea cea adevărată și adevărul iubitor, prin despărțirea de rău, despărțire ce se câștigă prin alipirea de Domnul!
Și așa ne vom mântui!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Mărturisitorul Părinte Ciprian Mega (II)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Cunoașteți adevărul,
și adevărul vă va face liberi.

Au trecut deja, iată, două luni de la prima parte a acestor pagini.
Aminteam acolo despre Părintele Ciprian Mega de la Oradea. Și despre mărturisirea sa, în parte voită, în parte silită – dar mereu asumată.
O mărturisire pentru firescul vieții creștine, pentru sănătatea Bisericii lui Dumnezeu.
O mărturisire care trebuie să fie a fiecăruia dintre noi – mireni, monahi, clerici.

De atunci încoace s-au întâmplat multe.
A apărut filmul 21 de rubini (al Părintelui Ciprian Mega).
Film boicotat, ocultat, ba chiar direct și cu nerușinare cenzurat.
Spune mult această cenzură din partea celor care nu au mișcat un deget împotriva unor propagande anti-creștine, pro-droguri, pro-pornografie ș.a.m.d.
Și care nu au mișcat un deget, ba chiar s-au împotrivit (ori, „cel mult”, s-au fățărnicit) la Referendumul pentru Familie.

Dar ce este 21 de rubini?
Un film despre un ceas?
Un film despre corupție?
Un film despre prezența (cu nerușinare) în funcții înalte ale Bisericii a unora care numai creștini nu sunt?
Da, și mai mult decât atât.
Poate cel mai bun rezumat este diagnosticul unui comentator de pe youtube:
”Este un RMN al instituțiilor de astăzi, de la stat la Biserică!”

Un RMN?
E ceva bun, nu?
Cum poți să găsești boala, să o tratezi, să o vindeci, fără o analiză de calitate?
Ca urmare, tot ceea ce este sănătos în Biserică tresaltă de bucurie pentru că există 21 de rubini!
De la Patriarh până la cel mai de jos membru al Bisericii (eu), toți ne bucurăm că avem un RMN; că se deschid porțile diagnosticării, tratării și vindecării unora dintre bolile care ne bântuie.
Noi știm că cel fără haină de nuntă a fost scos afară… cu atât mai mult cel care se împotrivește vindecării.
Noi nu suntem ca un om căzut între tâlhari care se împotrivește samarineanului milostiv!
Noi nu respingem spălarea rănilor, turnarea untdelemnului, vindecătoarea legare a feșelor.
Dimpotrivă, conlucrăm recunoscători și mulțumim lui Dumnezeu că rănile sunt scoase la iveală; ca nu cumva, mustind pe ascuns de puroi, să ne arunce în cea mai neagră moarte – moartea veșnică.
Ne bucurăm, pentru că iubim Biserica, Îl iubim pe Dumnezeu, îi iubim pe oameni. Și dorim ca toți să ne zidim, sănătoși, în Trupul Fiului lui Dumnezeu.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)