Etichetă: pensie

Cum scăpăm de birocratie

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Cum scăpăm de birocrație

Birocrația sugrumă România.
Este un fapt limpede pentru orice om.
Cum scăpăm de birocrație?

După (Neo)Comuniști, prin birocrație. E nebunie, da, însă aceasta este logica Stângii: folosește soluțiile falimentare pentru a scăpa de faliment.
De pildă, se pretinde că se va scăpa de birocrație prin reducerea numărului de județe. Se minte că dacă vor fi 12-15 județe va fi mai bine. Chiar așa?
DEX 2009 spune că birocrația este Puterea excesivă a administrației.
O cale de scădere a birocrației este, atenție, descentralizarea. Adică revenirea la o putere administrativă mai largă a comunităților locale (obști).
O cale de creștere a birocrației este, dimpotrivă, centralizarea. Cu cât comunitățile locale (obștile) au mai puțină putere, cu atât administrația centrală este mai puternică.
Prin urmare, fiind o formă de centralizare,
Scăderea numărului de județe va duce la creșterea birocrației.
Este un fapt limpede pentru orice om care înțelege definiția birocrației.

Și atunci,
Cum scăpăm de birocrație?

Printr-o adevărată autonomie locală.
În clipa în care satele își pot hotărî soarta, în clipa în care comunele sau orașele își pot hotărî soarta, birocrația a scăzut cu 50%. Cel puțin.
Să vedem mărturia istoriei!

În 1475 Țara Românească a Moldovei avea aproape 400,000 (patru sute de mii) de locuitori. Și era împărțită, „administrativ”, în cel puțin 29 de județe, țărișoare sau ținuturi1. Uneori aceste „despărțiri” erau mai multe, alteori mai puține. Dar! Dar nu era nici urmă de birocrație!
Dările? (Adică „taxe și impozite”.)
Dările se strângeau local, iar pârcălabul, judele sau cine era mai mare le ducea/trimitea „la împărăție”. Simplu și eficient!
Prezumția de nevinovăție – care nu există decât „în vorbă” astăzi – era lege.
Aparatul de stat era minimal. Eficiența, maximă.

Și, atenție, existau foarte puține dări.
De fapt toate dările se reduceau la darea pe venit și taxe de folosință.
De pildă, pentru folosirea drumurilor mari – ce erau întreținute de județ, ținut, Domnie – se plătea vamă (după volumul transportului și nu prea mult, ca să nu renunțe negustorii la folosirea drumurilor). Pentru folosirea târgurilor – de asemenea întreținute de comunitatea locală sau Domnie – iar se plătea ceva (nu prea mult, că nu mai veneau oamenii la târg!).
Nu exista „dare pe proprietate”, căci ar fi însemnat că nu mai există proprietate și că toți sunt chiriași. Darea era pe venit sau producție – și, după felul produselor, se numea oierit, vinărit, stupărit etc. Și în cel mai rău caz era zeciuială (adică cel mult atingea procentul de 10%, deja socotit prea mare de către mulți Români).

Cu o fiscalitate atât de scăzută și un aparat de stat atât de „sărac”, domnitorii Moldovei:

  • construiau enorm
  • purtau războaie grele
  • făceau donații grase Locurilor Sfinte (Rila, Athos, Meteore, Monastir, Prilep, Constantinopol, Antiohia, Ierusalim, Betleem, Sinai, Alexandria etc.)
  • plăteau tributul turcilor și trimiteau daruri către puterile străine favorabile
  • întrețineau drumurile mari, podurile, cetățile, târgurile, vămile
  • aveau o oștire domnească (de 5 până la 10 mii de luptători aleși)

Desigur, și economia Moldovei era altfel decât cea de astăzi. Principalul export erau vitele – boi și oi mai ales –, mierea și ceara, peștele, fructele și alte produse alimentare, lâna, pieile și blănurile. Abia apoi veneau produsele meșteșugărești și plugărești (cereale, legume etc.). Dar acesta este alt lucru – despre care, poate, vom cuvânta altădată.

Aici amintim că multe nevoi ale oamenilor au fost preluate de stat din hoție și tâlhărie.
De pildă, pensiile nu erau o nevoie în Românimea veche: nimeni nu ar fi lăsat fără sprijin pe bătrânii obștii (chiar fără urmași).
Ele apar în secolul al XIX-lea, ca urmare a spargerii familiei și obștii, acolo unde oamenii știau că vor fi singuri și fără sprijin la bătrânețe. Și apar, pensiile, ca serviciu oferit de bănci sau unele firme mari. Pe principiul, „investește acum să primești roadele la bătrânețe”. Cu timpul, tot mai mulți oameni au devenit interesați de serviciul acesta. Ca să nu fie o prea mare greutate pentru copii; sau pentru că știau că vor rămâne cu adevărat singuri. Oricum, în clipa în care afacerea a crescut, statul s-a gândit să „își tragă o felie”. Au apărut, astfel, pensiile de stat – chipurile mai sigure, căci „sunt garantate de stat” (mare garanție!). Doar că, odată cu implicarea în afacere, ba chiar monopolizarea ei, statul… a creat și un aparat de stat dedicat. Adică a crescut birocrația.
Rezultatul?
Pensiile de astăzi sunt mult mai mici decât cele asigurate în trecut de particulari. Și foarte nesigure – statul le poate tăia când are chef, pe ce pretexte vrea. În timpul regimului neo-sovietic Constantinescu-Ciorbea pensiile se plăteau cu multe zile și chiar săptămâni întârziere. Cu cele mai ridicole pretexte. Iar oamenii nu puteau să facă, real, nimic. De asemenea, omul este forțat să dea statului bani pentru pensie, dar nu poate negocia nimic. Ceea ce înseamnă, iar, că nu este „contract social” sau un altfel de contract, ci tâlhărie mascată. În schimb, de pe urma sistemului de pensii beneficiază real numeroși funcționari și politicieni.

Reducerea numărului de județe va fi un proces asemănător.
Va duce la scăderea numărului de prefecți, dar le va crește acestora puterea. În loc de mici dictatori locali, cum sunt astăzi, vor fi mari dictatori locali. În rest, aparatul de stat va trebui să acopere același teritoriu, deci va consuma aceleași resurse. Ori chiar mai multe, sub pretextul acoperirii unei suprafețe mai mari.
Iar pentru oamenii obișnuiți va fi mai greu să ajungă „la centru”. Altfel spus, și pentru ei nu se va ușura cu nimic birocrația, ci va crește.

Măsurile birocratice pentru reducerea birocrației sunt o absurditate.
(Am vrut să scriu „sunt o demență”, dar am vrut să fiu politicos.)

Singura soluție pentru reducerea birocrației este reducerea puterii centrale prin redarea puterii persoanei și comunității locale.
Dacă țăranul (adică omul Țării, adică cetățeanul) are putere adevărată asupra administrației locale și centrale, birocrația moare. Și Țara este liberă.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Aștept cu drag „provocări” (decente!) pe subiect, întrebări sau nedumeriri!

1Prutul și Colomea (părți ale Pocuției); Țara Câmpulugului (împărțită în Țara Ceremușului, la Miazănoapte, Țara Moldovei, la mijloc, și Țara Dornelor, la Miazăzi); Cernăuți (cu părțile sale Siret, Cernăuți și Țețina, toate fiind județe ori ținuturi ale Moldovei într-o vreme sau alta); Suceava (care uneori cuprindea și județul Rădăuți); Hotinul; Dorohoiul (cu Botoșani); Bălți (uneori cuprinsă în județul Soroca); Soroca (cu Piatra, Olacul și alte părți la Răsărit de Nistru); Neamț (cu Piatra); Roman; Hârlău (cu Tomeștii și Călineștii de peste Prut); Cotnari; Iași (cu părțile de peste Prut numite Bran, Ungheni, Nisporeni și Grosești); Orhei (care cuprindea Condrăteștii și alte părți înspre Apus, iar peste Nistru avea Sura, Rezeni, Ocna, Doboșari/Dubăsari etc.); Lăpușna; Bacău (cu Făgetul, Trotușul etc.); Vasluiul; Bârladul; Fălciu sau Huși (cuprinzând peste Prut locuri precum Lăpușna de Jos, Cărpineni, Lărguța, Colești etc.); Țara Tigheciului (zisă și Codrul Tigheciului); Tighina (cu Târna, Sucleia, Ciubărciu, Frunză etc. peste Nistru); Țara Vrancei; Siret sau Tecuci; Galați (cu Vadul lui Isachi și Cahulul, acesta din urmă uneori județ deosebit); Șmilul sau Ialpug (cu Vulcănești și Reni); Chilia (cu Chilia Veche la Sudul Brațului Chilia); Cetatea Albă (cu Sărata în Apus și Grădinița, Baraboi, Cujalnic etc. peste Nistru) și Lerici sau Vozia (la gura Bugului și Niprului).

Pensionarii şi pensiile lor

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Pensionarii și pensiile lor

Există un mit foarte răspândit: pensionarii își primesc pensia din impozitul celor care muncesc astăzi.
Fără să intru în multe amănunte, hai să merg la o întrebare de bun simț: atunci când sistemul de pensii încă nu era oficial, generalizat și obligatoriu, din ce se plăteau pensiile?
Din venitul produs de economiile acumulate prin fondul de pensii!
Ați înțeles?
Să lămurim!

a) începuturi biblice
Primul sistem de pensii apare în Vechiul Testament, prin mecanismele de ocrotire a văduvelor şi orfanilor și prin îndemnurile la chibzuință pentru cei muncitori.
Pentru „pensia” primilor existau două surse de venit: moștenirea văduvelor și orfanilor – administrată direct de văduve sau de un curator – și fondurile dedicate ale Cortului Sfânt, respectiv Templului din Ierusalim (mai târziu, ale sinagogilor). Unii conducători – precum David sau Solomon – aveau grijă şi ei de susținerea văduvelor şi orfanilor, în vreme ce alții ajungeau chiar să îi jefuiască de averea ce le rămăsese.
Pentru cei sănătoși, puternici, existau de asemenea două linii de urmat. Prima era a folosirii chibzuite a câștigurilor, astfel încât averea să crească, nu să se risipească. A doua era a investirii în viitor: copiii. Era de înțeles că pe măsură ce numărul de copii era mai mare, grija față de părinții îmbătrâniți devenea mai ușoară. (De pildă, chiar dacă bătrânii aveau destulă avere spre a plăti pe cineva care să-i îngrijească, în lipsa copiilor – deveniți acum oameni maturi, puternici – era ușor să fie jefuiți și lăsați să moară… O soartă de care au parte și astăzi unii dintre bătrânii fără copii. Chiar și în unele azile.)

b) sistemul roman
Următorul sistem, unul civil, a fost creat de Agustus (împărat roman din anul 27 î.Chr. până în anul 14 d.Chr.). O părticică din solda militarilor era păstrată într-un fond ce revenea fie ostașului după ieșirea din armată, fie familiei lui dacă murea.
Romanii aveau și felurite mecanisme sociale de susținere a săracilor, văduvelor, orfanilor etc.

c) sisteme creștine
În sfârșit, al treilea sistem este cel al Bisericii.
Aceasta a rânduit, încă din primele luni de după Cincizecime, ca fiecare obște creștină  să  strângă și să chivernisească [„să administreze” n.a.] fonduri din care să fie date ajutoare pentru văduve, orfani, robi și săraci aflați în încercări, bolnavi, etc.
Sfântul Vasile cel Mare, cel care în secolul al IV-lea a reașezat lucrarea milei creștine, a înființat spitalele, adăposturile pentru femeile sărace și/sau prigonite, orfelinatele etc.
Cu acest prilej el a observat și a notat nevoia unor lucrări prin care asemenea instituții să primească fonduri și alte resurse neîncetat.

d) sistemele Epocii Moderne
Sunt două lucruri de ținut minte din această mică privire istorică:
1) 1′ există pensii sau ajutor pentru cei care muncesc (au muncit) și 1” pensii pentru cei care, dincolo de voia lor, nu pot să muncească;
2) și un sistem de pensii, și celălalt, au nevoie de resurse, de capital și venituri, altfel cad.

Pentru că vorbesc acum despre pensiile celor care au muncit, suntem la pct. 1), categoria 1′.

Pensiile pentru cei care au muncit au fost realizate totdeauna până în secolul XX pe principiul evident:
o parte din câștig este pusă de-o parte, eventual investită într-o întreprindere care o mărește cu timpul; dacă investiția este foarte bună, venitul ajunge pentru nevoile persoanei, dacă nu, aceasta își ridică suma investită plus beneficiile și folosește acest capital spre a se întreține.

Până în secolul al XIX-lea majoritatea pensiilor pentru cei care munceau aveau forma rentei pe viață, fie printr-o investiție directă, cumpărare de acțiuni sau obligațiuni etc., fie prin plasarea într-o bancă. Aceasta din urmă oferea o dobândă mai mică decât cea din investițiile directe, dar oferea și asigurări puternice. Falimentul băncilor era mult mai rar decât al întreprinderilor, minelor etc., astfel încât mulți alegeau asigurările și venitul mai mic. Trebuie subliniat că în acele vremuri era de neînchipuit ca o bancă să ofere o dobândă egală sau mai mică decât inflația. Băncile care au procedat astfel au ajuns la faliment – oamenii preferau să retragă banii și să îi investească în alte bănci, mai profitabile, sau direct în aur, argint, platină, pietre prețioase ori chiar bunuri imobiliare.
Exista și o situație inițial specială, rară, numită rentă viageră: era o rentă pe viață ce nu putea fi transmisă urmașilor. Ea apărea fie în situații speciale (de pildă, ca recompensă a unei firme sau a statului pentru anumite servicii, acțiuni excepționale etc.); fie ca parte a unui contract ca cele de mai sus, în care se oferea un venit mai mare în schimbul blocării transferului fondului către urmași. Bineînțeles, au fost tot mai multe cazuri în care s-a profitat de neștiința cetățenilor ca să fie făcuți să semneze contracte pentru rente viagere în condiții dezavantajoase. Practică generalizată (după cum se vede și astăzi) de către stat. Dar să revenim!
Deoarece numărul celor care doreau o rentă pe viață creștea mereu, statul a devenit interesat de afacere. „Băncile naționale” (adeseori particulare și chiar străine) au preluat sistemul: o parte din banii luați cu forța de stat (impozite) se trimiteau spre așa-zisul „fond de pensii”. Acesta trebuia să investească banii în felurite afaceri de stat – monopoluri de stat, afacerile „băncii naționale” etc. – și câștigul (profitul net) era împărțit între stat și contribuabil. Se mărea, astfel, suma aflată în contul persoanei; care putea să beneficieze mai apoi de sumă ori de venitul produs de aceasta (venit numit pensie).
Ca în majoritatea ”contractelor” dintre statul de stânga (adică orice stat „modern”) și „cetățean”, pas cu pas orice negociere a fost eliminată. Pensia a devenit o obligație, cetățeanul fiind silit să plătească pentru ea statul în condițiile impuse de acesta. Suma nu mai putea fi retrasă, se plătea doar renta, după un sistem impus de stat, fără ca cetățeanul să poată negocia ceva. Iar urmașii, dacă primeau ceva, era doar o fărâmă din fond sau din venitul ce li s-ar fi cuvenit după dreptate. Dar să nu anticipăm, ci să venim la principala problemă pe care o cercetăm astăzi!

Sunt de observat o serie de elemente fundamentale pentru pensiile celor care muncesc:
– o parte din venit nu este cheltuită, ci intră într-un fond de investiții; astăzi, de obicei, numit fond de pensii;
– cei care dețin acest fond îl folosesc pentru felurite afaceri (cu o marjă de câștig aflat de obicei între 200 și 30% pe an);
– o parte din profitul obținut de administratorii fondului devine venit pentru investitor;
– acest venit se acumulează [se cumula!] la fond și îi creștea masa, implicit venitul adus prin folosirea fondului;
– creșterea fondului se producea și prin contribuția lunară a cetățeanului;
– la termenul scadent se aplicau de obicei trei variante, de multe ori deja alese prin contractul inițial – retragerea integrală a capitalului, retragerea capitalului într-un număr (fix) de rate sau, respectiv, păstrarea capitalului la administrator și ridicarea venitului produs mai departe de fond (rentă sau pensie);
– în al doilea caz, al retragerii integrale, dacă investitorul murea înainte de retragerea ultimei rate fondul rămas revenea, logic, moștenitorilor;
– în al treilea caz, al ridicării venitului produs de fond, dacă investitorul murea, renta sau pensia revenea urmașilor; cu excepția cazului în care aceștia retrăgeau capitalul sau, respectiv, erau furați de administrator;
– dacă posesorul fondului murise, iar contractul nu prevedea deja forma de beneficiu (retragere integrală, retragere în rate sau renta/pensia), urmașii hotărau varianta dorită; cu excepția cazului în care erau furați de administrator.

Pe scurt, fondul de pensii al statului nu a fost niciodată susținut de impozitele celor care lucrau. El era creat de cei care lucraseră și plătiseră pentru el. Acest fond, acumulat, era folosit pentru investiții de stat ȘI garantat de stat!

Ca urmare, în clipa în care statul vine și spune „nu mai sunt bani pentru pensii”, înseamnă că statul a furat fondul de pensii.
NU este adevărat că fondul de pensii depinde de cei care plătesc astăzi impozite DECÂT dacă statul
– a furat fondul de pensii ȘI
– NU VREA să pună înapoi ce a furat, deși a garantat siguranța banilor depuși, a rentei/pensiei ce trebuie să rezulte din ei etc.

Iar la moartea fiecărui contribuabil, statul îi jefuiește urmașii de moștenirea cuvenită.

Atât.
Restul este manipulare murdară (oricât ar fi de învăluită în pseudo-demonstrații).

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Îndem la luptă

Pensionarea și pensiile speciale. Magistrații și militarii în fața politicii de Stânga

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Pensionarea și pensiile speciale. Magistrații și militarii

Stânga are doctrine și discursuri ce pleacă de la sentimente puternic negative (și, implicit, puternice): invidia, lăcomia, ura. Dar structura acestor doctrine și discursuri este uneori deosebit de credibilă – pare logică. Deviza toate să le cercetați, păstrați ce este bine (I Tes. 5.21) devine vitală pentru asemenea cazuri.
Pensionarea și pensiile speciale constituie un asemenea caz.

Principiul fundamental pentru pensionarea și pensiile speciale este, la origine, unul foarte corect:

– meserii (vocații) foarte grele, consumatoare, ce pun în primejdie sănătatea și viața celor implicați, ba chiar și a familiilor lor, sunt meserii (vocații) speciale, deci au nevoie de principii de pensionare speciale.

Este adevărat, uneori – sau de multe ori – principiul s-a aplicat și unora care „s-au lipit” de sistem, care „s-au descurcat” etc.
Totodată, Stânga desfășoară de multă vreme o campanie tipic bolșevică, de stârnire a invidiei, lăcomiei și urii în această privință. Exemple de idei promovate:

  • „Cum să fie ei speciali, nu voi/noi?”
  • „Dacă noi nu suntem speciali, nici ei nu sunt!”
  • „Nimeni nu are dreptul să fie special, toți suntem egali!”
  • „Dacă privilegiile lor nu se pot extinde și la noi, măcar să le tăiem lor!”
  • „Dacă noi avem pensii mici, să aibă și ei tot pensii mici!”
  • „Dacă noi ne pensionăm târziu, să se pensioneze târziu și ei”

Etc.

În realitate, niciuna dintre aceste idei nu este logică, reală, sau ridicată cinstit. Voi demonstra acest lucru luând două cazuri de privilegiați-persecutați în acești ani de Stânga – magistrații și militarii. Cu observația că, din păcate, mulți din Dreapta au fost vrăjiți de campania bolșevică inițiată de Stânga.

Magistrații și pensionarea magistraților

Deși termenul de magistrați are un înțeles mai larg, aici mă opresc în primul rând la cei care constituie esența Magistraturii, adică judecătorii. Secundar, și la grefieri.

În Republica România este o lipsă uriașă de judecători (și nu se stă mult mai bine cu grefierii). Foarte multe judecătorii din țară au goluri semnificative sau copleșitoare de personal. Sunt judecătorii în care acoperirea posturilor de judecător este sub 60%, ba chiar sub 50%. Iar asemenea judecătorii există chiar și în cele mai mari orașe ale țării: Judecătoria Constanța, de exemplu, are o rată de acoperire a posturilor de judecători sub 50% (luând în seamă și posturile de judecător teoretic ocupate, dar în realitate ocupate de judecători aflați în concediu de maternitate și supliniți de colegi, situația este tragică).
Am folosit un termen foarte puternic – tragic – și nu din motive emoționale. Voi explica îndată.

Să plecăm de la judecătoriile – multe, deși ar trebui să nu existe niciuna – în care un judecător are între 500 și 600 de dosare anual. Lăsând la o parte duminicile, sâmbetele și sărbătorile legale, 600 de dosare pe an înseamnă trei dosare pe zi de deschis, procesat, judecat și închis, pentru fiecare judecător din acea judecătorie.
Pentru un necunoscător, poate să pară neclar cât de mult înseamnă asta. Să vedem!

Legal, un judecător trebuie să treacă fiecare dosar prin procedura prealabilă, în care se verifică îndeplinirea unor pași obligatorii pentru ca dosarul să intre în procesul propriu-zis. Lipsa unor formalități impuse de lege, a unor documente impuse de lege sau de caz, impune judecătorului să solicite părților – sau altor entități – completarea dosarului, îndeplinirea formalităților etc.

Odată rezolvată procedura prealabilă, începe judecarea pe fond a cazului. Care înseamnă audierea părților, audierea martorilor, lămurirea pretențiilor, plângerilor etc. ascultarea excepțiilor ridicate de o parte sau alta etc., etc. În multe cazuri apare nevoia unor cercetări suplimentare, precum anchete sociale sau expertize, obținerea unor puncte de vedere de la anumite instituții ș.a.m.d. De obicei toate acestea cer mult timp – luni de zile. Atunci când o parte contestă rezultatul acestor demersuri – anchetă socială, expertiză etc. –, se poate ajunge la refacerea lor și alte asemenea acțiuni.

Odată încheiat procesul de aducerea a probelor, de audiere a martorilor, de solicitare, realizare (de către terțe persoane și instituții) a anchetelor, expertizelor etc., are loc susținerea celor cerute de părți.

Când această luptă s-a încheiat, urmează pronunțarea – adică judecătorul trebuie să treacă din nou prin tot materialul strâns și să dea sentința, după care să motiveze sentința.

Acum gândiți-vă că toți acești pași ar trebui făcuți într-o singură zi. Nu pentru un dosar, ci pentru trei dosare. De pildă, unul penal – pentru jaf sau înșelăciune –, unul civil – să zicem de divorț – și unul administrativ – cum ar fi contestarea/atacarea unei hotărâri de consiliu local. Oricine a cunoscut un asemenea proces fie și printr-un apropiat ce a trecut prin el își dă seama de volumul uriaș de muncă ce este implicat în judecarea pe fond (foarte sumar punctată mai sus). Rezolvarea unui asemenea proces într-o singură zi este, evident, o imposibilitate fizică.

Dar într-o judecătorie cu 600 de dosare anuale de judecător acesta din urmă ar trebui să judece echivalentul a trei dosare pe zi.

Din nenorocire, în România o judecătorie cu un asemenea număr de dosare este socotită ca o judecătorie ”ușoară”. Multe judecătorii au peste 800 de dosare anual /judecător, multe judecătorii au peste 900 de dosare anual /judecător, tot mai multe judecătorii au peste 1000 de dosare anual /judecător.

Am aflat aceste lucruri deoarece s-a întâmplat să cunosc judecători din toate provinciile românești. Iar sumarele și rezervatele lor răspunsuri la curiozitatea mea au dezvăluit un tablou cutremurător:

dincolo de câteva judecătorii sau tribunale „privilegiate” (adică având un volum aproape normal de muncă), în cele mai multe judecătorii judecătorii muncesc cel puțin 3 ore pe zi peste program + muncesc și în zilele de odihnă, doar pentru a putea face față cât de cât numărului uriaș de dosare ce le este atribuit.

Acest lucru se întâmplă în paralel cu următoarele aspecte:

  • cerințele morale și sociale ale funcției de judecător sunt uriașe (judecătorul poate fi făcut responsabil și anchetat și pentru un buchet de flori sau o ciocolată pe care i-l aduc un frate, o soră sau mama de ziua lui!; orice aparență de imparțialitate îi poate distruge cariera etc.)
  • salariul celor mai mulți judecători este egal sau mai mic față de venitul foarte multor avocați, chiar la jumătate sau mai puțin față de avocații de succes din marile orașe.

Mai mult,

Consiliul Superior al Magistraturii s-a dovedit de peste două decenii a fi strict o agentură politicianistă. Nu a luptat și nu luptă pentru drepturi elementare ale judecătorilor. Un simplu exemplu este salarizarea – judecătorilor li se fură de ani de zile o parte din salariu, iar CSM-ul nu a mișcat (real, nu declarativ) nimic pentru a îndrepta lucrurile. În același fel, CSM-ul nu mișcă nimic pentru a îndrepta lucrurile față de lipsa de judecători din Magistratură!

În această ultimă privință, este de observat că singurul răspuns al CSM-ului față de judecători (în afară de celebrul „vom delibera asupra problemei”) este „dați sentințele mai repede”. Practic, real, concret, CSM-ul instigă judecătorii la încălcarea atribuțiilor, la scăderea responsabilității, la degradarea actului de justiție. Și face asta continuu.

Viața oricărui judecător devine o luptă teribilă între propria conștiință și presiunile uriașe făcute de Guvern și CSM pentru degradarea (distrugerea) Justiției Române.

Se poate vedea, prin urmare, că afirmația „situația este tragică”, departe de a fi o exagerare, un sentimentalism, este o exprimare de-a dreptul modestă.

Ce îi mai ține, totuși, pe judecători, în acest sistem?
Într-un sistem în care superficialitatea și imoralitatea sunt cerute de CSM, adică de forul esențial pentru „independența judecătorului” și „calitatea actului de justiție”?

La început, vocația. Dar aceasta este acoperită de valuri de disperare – ce trebuie să fie invizibile pentru public, spre a nu se ”încălca” statutul judecătorului.

Real, concret, pragmatic, ceea ce îi mai ține pe cei mai mulți judecători în sistem este speranța pensiei.

Este ceva de felul:
„Da, muncesc 11-14 ore pe zi, plus 8-16 ore în weekend, dar măcar ies la pensie mai devreme și o să pot să îmi tratez bolile adunate în acești ani!”

Campania Stângii, care se apropie de un mare succes – distrugerea Justiției și Armatei Române –, retează această ultimă motivație.

Ce va urma?

Numărul judecătorilor se va prăbuși. Justiția se va prăbuși, căci în cel mult doi ani de zile se vor petrece două fenomene simultane:

  • mulți judecători vor părăsi Magistratura pentru avocatură sau alte asemenea îndeletniciri mai productive (și, deși grele, nici pe departe la fel de grele ca poziția de judecător în Republica România)
  • se vor mai îndrepta spre posturile de judecători doar oameni prea puțin pregătiți, printre care și aceia care sunt „ai sistemului”

Voi sublinia aici faptul că

Pensionarea și pensiile speciale ale judecătorilor sunt un drept absolut corect al acestora și o obligație absolută pentru o țară.

În lipsa lor actul de justiție va deveni o bătaie de joc bolșevică, în care termenul de „justiție” va fi exclusiv ironic.

Subliniez că o situație asemănătoare, chiar dacă nu la fel de gravă (încă) există și cu grefierii. Care sunt forțați să sprijine judecătorii copleșiți de numărul de dosare – și de gigantic de stufoasele prevederi legale, administrative etc.

Militarii și pensionarea militarilor

Spunea cineva:
Toți lașii invidiază uniforma și statutul militarilor, dar nu și-ar asuma o secundă răspunderile lor.

Față de această realitate clară, Stânga răspunde în amintita campanie de succes „împotriva pensiilor speciale” prin proiectarea imaginii unor ofițeri superiori care ar fi incapabili, nu și-ar merita gradele și statutul etc.
Este o momeală atractivă.

Sistemul are nevoie de țapi ispășitori, după celebra formulă „Capul lui Moțoc vrem!”. Deși asta nu rezolvă, în fapt, nimic pentru cei care suferă din pricina corupției. Doar se înlocuiește un „Moțoc” prin alt „Moțoc”, iar sistemul merge înainte.

Desigur, există ofițeri superiori care sunt incapabili, nu își merită statutul etc. În Republica România, ca în orice stat al lumii. Dar un principiu corect rămâne corect chiar dacă unii profită de el deși nu au dreptul: soluția este apărarea principiului, nu înlăturarea lui.

În cazul de față, există o situație universală, două principii universale, care se aplică în ceea ce privește pensionarea (și pensiile) militarilor:

1. cine își pune viața în linie pentru ceilalți trebuie să fie susținut de ceilalți din punct de vedere material;

2. militarii au o vârstă de pensionare de cel mult 50, maximum 55 de ani, doar ofițerii superiori de excepție având un rost în armată la vârste mai înaintate.

Oriunde au fost contestate aceste două principii a rezultat un dezastru pentru forțele armate, care s-au prăbușit – ceea ce a dus la prăbușirea regimului în cel mai bun caz, adeseori la prăbușirea statului sau țării.

În ceea ce privește punctul 2., să înțelegem:

Vârsta de încorporare este de până la 50 de ani inclusiv în Constituția României.

În cele mai multe țări din lume serviciul militar activ sau în rezervă încetează la 50 sau 55 de ani.

Excepțiile sunt, după cum am spus, ofițerii superiori de excepție. (nu este un pleonasm, a se vedea mai jos)

De ce este așa?

Pentru că abilitățile fizice, psiho-motrice, mentale, psihologice ale unui om de 50 de ani sau mai mult scad foarte mult față de cerințele militare. Este, pur și simplu, o realitate biologică.

În esență, o armată care ține în rândurile sale militarii de peste 50 de ani se sabotează singură. O asemenea politică împiedică formarea și intrarea în armată noilor generații de militari, care sunt mai adaptați la nou, mult mai apți fizic pentru efortul cerut de activitatea militară, mult mai primejdioși pentru dușmani.

Aici am trecut repede peste uzura superioară pe care o au de îndurat militarii comparativ cu meseriile civile.
Asta pentru că egoismul poate acoperi o asemenea realitate – iar discursul Stângii mizează pe acest egoism.

Dar deosebirea de calități fizice și adaptabilitate psiho-intelectuală între un tânăr de 18-20 de ani și un bărbat de 50-55 de ani este o evidență incontestabilă – pentru orice om care este rațional.

Da, sunt unii ofițeri superiori ce au și experiența și capacitățile prin care sunt foarte prețioși în logistică sau tactică, în strategie sau diplomație. Dacă mai au puterea să le pună în operă. Și atunci, da, în toate armatele din lume există excepții: sunt unii ofițeri superiori care sunt păstrați în armată deși au depășit vârsta de pensionare de 50-55 de ani.

Dar să te aștepți ca cei mai mulți sau chiar toți bărbații de 50, 55, ba chiar 60 de ani, să poată face față militarilor de 20-25 de ani, ca putere de luptă și muncă, este patologic. Deoarece este o imposibilitate fizică.

Mai mult, se pune și întrebarea: de ce să îți riști viața, decenii întregi, pentru a fi tratat la fel ca cel care a avut meserii lipsite de primejdie?

Fără o vârstă specială de pensionare, fără o pensie specială, militarul devine bătaia de joc a societății: și chinuit, și neplătit.

Am amintit mai sus că renunțarea la pensiile speciale pentru militari, atât ca vârstă de pensionare, cât și ca sume în sine, este o formă de sinucidere statală. Da, e bine să fie văzute și înlăturate cazurile de căpușare a sistemului. Dar este absurd, nedrept și sinucigaș să pedepsești nevinovații în speranța că astfel i-ai „arde” și pe vinovați. O asemenea politică, deși firească pentru Stânga (pentru care toți sunt vinovați dacă așa zice Partidul), este cu totul murdară și împotriva a tot ceea ce înseamnă stat de drept.

Rezultatele, ca și cele amintite mai sus pentru judecători vor fi tragice și de aceeași factură.

Și, desigur, judecătorii și militarii nu sunt singurii nedreptățiți de aceste idei și măsuri.

Rămâne ca Dreapta să se trezească din vraja campaniei Stângii și să înțeleagă deosebirea gigantică dintre pedepsirea celor care beneficiază nedrept de pe urma unor drepturi și anularea unor drepturi esențiale. Nădăjduiesc eu, înainte de a fi prea târziu.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Textul este scris dintr-o poziție de maximă obiectivitate. Nu am făcut și nu fac parte din nicio categorie ce poate beneficia de pensie specială.