Atunci când află despre crimele monstruoase ale extremismului religios grecesc Românii au o reacție de groază scârbită, dar și de refuz al adevărului.
„Nu se poate!”, pretind unii. „Sunt doar excepții!”, pretind alții.
Și trec, vor să treacă, peste faptul că purtarea extremistă a Grecilor este o constantă istorică, nu o excepție.

Pentru că am amintit de Martirii Atanase Papanace și Haralambie Balamace cu cei împreună cu dânsul pătimitori, să mai consemnăm câteva „excepții”.

Anarții, militari greci trimiși în Imperiul Otoman sub acoperirea de „voluntari”, erau finanțați de Grecia și de Patriarhia de Fanar (inclusiv cu banii culeși de la Români „pentru Locurile Sfinte”).
Între „faptele eroice și exemplare” ale Anarților (cum se învață în Grecia!), se numără și

atacarea de către treizeci de Anarți a unei cete de… șapte copii însoțiți de profesorul lor Trandafir Nicolau; profesorul și elevii au fost bătuți bestial de ”eroicii” Anarți, cu bâtele, unul dintre elevi fiind grav rănit la cap; „vina” cetei era că mergea la școală, care era Liceul Românesc din Bitolia (Macedonia).
Atacul va fi repetat în 1906 de doi Anarți plătiți de Comitetul Grecesc din Bitolia, asupra altor elevi de la Liceul Românesc de aici, doar că de această dată asasinii recurg la lovituri de cuțit și împușcături
Pe 12 Februarie 1907 are loc, la cererea Mitropolitului Grec local, martirizarea Preoților Români Teodor și Hristu din Negovan (în apropiere de Florina) și a însoțitorilor lor G. Toma și Șomu Nacu; după uciderea celor patru Anarții le mutilează cadavrele într-un ritual patologic
Anarții organizează incendierea localității românești Grămăticova, cu distrugerea a o sută de case, pentru ”vina” folosirii ”blestematei limbi românești” (în apropiere de Veria sau Beria, în Sudul Macedoniei)
Bătrânul D. Șumba, ”vinovat” de a fi învățător la școala românească din Băiasa, este atacat chiar în casa sa de către Grecomani și ucis cu lovituri de cuțit.
În 6 Decembrie 1905 Mitropolitul de Castoria, un Grecoman fanatic, pune stăpânire prin forță pe Biserica Românească din Vlaho-Clisura (Clisura Română), spărgându-i ușile, și se face stăpân peste ea; instaurează un regim de teroare în toată localitatea
Nicolae Gațohi este ucis de Greci în Decembrie 1906 pentru ”vina” de a fi tatăl institutorului român din Pretori
Preotul Theodor din Bitolia, ”vinovat”, ca Român, de a folosi limba sa maternă, este atacat și bătut de Anarți; deoarece nu a putu fi intimidat, Anarții îl atacă iar, aruncând peste el apă clocotită; deoarece nu l-au ucis astfel, iar preotul revine la slujire în ciuda rănilor, este atacat iarăși, pe 23 Decembrie 1905, încercându-se din nou asasinarea lui.
În data de 2 Mai 1907 este atacată de Grecomani bătrâna Maria Globaru (60 de ani), pentru ”vina” de a fi mama lui Gluma Globaru, Român din Magarova; femeia este ucisă în stradă cu lovituri de cuțit de către vitejii ucenici ai lui Cosma Etolianul.
Pe 12 Martie 1906, la îndemnul mitropoliei locale, Grecul Hristo Spiroiani vine cu o bombă la casa lui Iani Papahagi din Grebena; încercarea de a-l ucide pe Român se încheie prin moartea teroristului grec și unele stricăciuni provocate casei; teroristul este declarat de Greci „martir al cauzei elenice”.
Chitu Gachi din Spurlita, cu cei doi fii ai săi Ghița și Mușu, sunt decapitați de Anarți în 14 Decembrie 1905 pentru că voiau folosirea limbii lor materne, limba română, în școală și biserică; la fel este martirizat Gheorghe Furca din Perivoli, în același an.
Pe 13 Mai 1908, după masacrarea multor Bulgari, bandele de Anarți se distrează ucigând în chinuri, cu spintecarea burții și mutilare de vie, fata de 10 ani a Românului Spiru Fetița din Pleasa; crima abjectă are loc la Costineț; niciunul dintre vinovați nu a fost pedepsit (de autorități).
În 10 Ianuarie 1907 bătrânul învățător român Furcianu (peste 70 de ani!) este atacat de Anarți și ucis prin lovituri cu toporul date în cap (și nu numai).
În urma asigurării date de clerul elen că Românii din Lipopalți ar lucra cu Bulgarii împotriva Imperiului Otoman (în timp ce Grecii îi sunt deplin credincioși!), Turcii atacă și ard localitatea românească.
La cererea Mitropolitului de Demi-Hisar are loc (în 12.01.1907) atacarea lui Dumala Baracli, proprietarul unei școli românești, și a învățătorului de la acea școală, primul fiind ucis iar învățătorul grav rănit; totul în numele grecismului propovăduit de Cosma Etolul.
La cererea Mitropolitului Grec local, Anarții atacă și devastează în 13 Mai 1905 școlile românești din Corița (azi Corcea, Albania).
Mitropolitul (firește, Grec) din Drama cere înlăturarea lui Tache Papaiani din Drama, care susținea că Românii din Macedonia, Epir, Tesalia etc. ar trebui să aibă dreptul la folosirea limbii române; Anarții încearcă să îl ucidă cu mai multe focuri de revolver, rănindu-l grav (pe 10 Februarie 1907).
Acritas, ofițer al armatei Regatului Greciei, venit ca voluntar (plătit!) în Imperiul Otoman, conduce o bandă de teroriști în mai multe acțiuni ale extremismului grecesc; printre altele, pe 22 Septembrie 1905 jefuiește și devastează casele Românilor Tașu Tușa și Toli Pașata din Livezi, ucigându-i pe cei doi în numele Elenismului; apoi merge spre Veria, unde prinde și torturează 24 de ore zece Români din Xirolivadi, ca să-i silească să devină Greci; și Acritas a fost declarat ”erou sfânt al cauzei Grecești” și „întocmai cu Apostolii”.
În luna Octombrie 1905 are loc incendierea Satului Avdela, cu distrugerea unui întreg cartier al acestuia; sunt nimicite 135 de case, biserica, școala, joagărele și morile; genocidul este lăudat de ierarhia și presa grecească.

Toate atacurile și crimele din această listă sunt o mică parte din cele săvârșite între 1905 și 1908 sub directa instigare a Patriarhului Ioachim al III-lea al Fanarului, împreună cu mitropoliții și ceilalți clerici greci din Macedonia, Tesalia, Epir, Grecia etc., cu sprijinul direct al Regatului Grec.
Teroriștii Greci au fost lăudați la nesfârșit de ierarhii greci, de presa elenă, de propaganda grecească. Au fost chiar declarați „întocmai cu Apostolii”, exact ca și Cosma Etolul!

Iar crimele și atacurile din 1905-1908 sunt o foarte mică parte din crimele etnice ale Grecilor. Crime desfășurate, sistematic, împotriva Românilor, Bulgarilor, Albanezilor etc. Crime care merg de la torturi și asasinate la genocid. Și care sunt justificate, ba chiar glorificate de propaganda grecească, inclusiv sau mai ales religios! (unele informații esențiale aici)

**Harta etnografică a Românilor Sudici** (Paris, 1919)

Încheiem partea de față cu unele citate:

„Vlahii – scrie istoricul grec Aravantinos – au păstrat un regim democratic popular, lipsit de orice amestec din partea turcilor, în timp ce vecinii și coreligionarii lor sufereau mii de rele.”
În toată această perioadă, aceste populații vlahe, risipite în munții Traciei şi ai Albaniei, aveau o conștiință populară profundă în legătură cu conștiința lor latină. Cum vom vedea în paginile următoare, faptul este notat de numeroși călători occidentali care au vizitat Grecia în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, ca suedezul Jakob Ionas Bjoernstalis (1779), francezul Pouqueville (1806-1814), E.M. Cousinery etc.
„Toți în genere revendică cu mândrie numele de rumăn sau roman” (Pouqueville).
„Limba lor împiedică de a-i ignora, ei vorbesc mereu latina și dacă-i întrebi ce națiune sunteți? răspund cu mândrie: rumăn” (E.M. Cousinery).

Prima redeșteptare națională a aromânilor a ieșit din această conștiință populară profundă. Scriitorii aromâni din secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, Ucuta, Boiagi, Roja au scris în dialectul aromân, înfruntând tirania spirituală a Patriarhiei din Constantinopol (Fanar) sub impulsul ideilor de libertate națională difuzate de revoluția franceză și de curentul folclorist inaugurat de Herder în 1776. Clerul grec a reuşit totuşi să înnăbuşe acest curent venit mai ales din diaspora aromână din imperiul habsburgic. A condamnat cărţile editate: Abecedarul lui Ucuta, Gramatica macedo-română a lui Boiagi şi Cercetările istorice ale lui Roja şi a excomunicat chiar pe autori.

În acest interval autoritățile turcești, preocupate de frecventele intervenții rusești în problemele balcanice, au început să se servească de trupele albaneze musulmane călăuzite la început de faimosul satrap din Ianina, Ali Pașa Tebelinul, pentru a anula privilegiile acordate vlahilor, adică diversele zone libere din Balcani. Războiul de independență al Greciei își are originea în rezistenţa vlahilor pentru apărarea libertăților lor.
„În acest fel, notează marele istoric italian Cesare Cantu, în monumentala sa „Istorie Universală,” grecii au reușit să transforme războiul de privilegii al Pindului într-un război de independență pentru Grecia. Astfel încât rândurile armatolilor aromâni au furnizat soldații revoluției grecești, căpitanii săi și cei mai glorioși generali ai acestui război de independență” (Volum XIX, p. 215).

Dar după aceste lupte cu asupritorii păgâni (turci), lupte care impuneau solidaritatea creștină, apăreau antagonisme între aromâni (vlahi) și greci. Foarte simptomatică, în această privință, în timpul revoluției grecești din 1821 – animată tocmai de „Megali Idea”¹ – este declarația căpitanului vlah de armatoli, Odiseu din Vlaho-Livada, făcută prințului fanariot Ipsilanti:
„Tu nu ești grec, și oricât de barbari ar fi palicarii noștri, nici unul dintre noi nu este un parvenit în materie de glorie. Fanariotule, născut pentru a slugări și a asupri, ascultă: Crucea, iată stăpânul nostru. Acest pământ stropit cu sângele nostru, acest pământ hrănitor al strămoșilor noștri, acest pământ care are mormintele lor, iată Patria noastră” (Pouqueville, „Histoire de la regeneration de la Grece,” Paris, 1825)

Totodată, cum scrie în 1858 bine cunoscutul scriitor francez Edmond About, în a sa „Grecia contemporană”: „se poate afirma că armatolii din Tessalia sunt cei care, prin sacrificiile lor, au fondat Grecia actuală.”
Pentru aceasta grecii recurg la toate mijloacele pentru a nu pierde acest element sănătos şi dinamic care constituie pentru ei un factor regenerator de prim ordin.
Patrioții români, exilați din Principatele Dunărene, după revoluția din 1848, care eșuase, au început a doua acțiune de redeșteptare națională în cadrul rasei române întregi. Unii dintre ei s-au refugiat în Turcia. Cu această ocazie au putut cunoaște de aproape pe acești aromâni din Peninsula Balcanică. Întorși acasă, au început să agite problema redeșteptării naționale a fraților lor amenințați cu deznaționalizarea. În 1860 s-a creat un comitet la care au participat activ aromâni aflați în Principate precum și oameni politici și scriitori de mare renume ca C.A. Rossetti, D. Brătianu, Cezar Bolliac, general Cristian Tell etc. Ei au adresat un vibrant apel „fraților români din Epir, din Macedonia, din Tessalia și din Albania”, în care „se sublinia ideea că ei formează veriga prin care dacii pot intra în marea familie neolatină” și amintindu-și de gloriosul lor trecut, anunță că „Comitetul și-a luat sarcina de a introduce limba națională în toate orașele și satele românești.”

În 1864 un institutor de origine aromână, Dimitrie Atanasescu, deschide prima școală românească în comuna sa natală, Târnova, lângă Monastir (Macedonia). Un an mai târziu (august 1865), călugărul aromân Averchie, originar din Pind, care se afla în România ca trimis special al organizației Sfântului Munte (Athos), entuziasmat de această idee, a plecat în Macedonia și s-a întors cu doisprezece tineri aromâni pentru a-i pregăti ca profesori. Ei au fost primii apostoli ai redeșteptării naționale la aromâni. Sub conducerea înțeleaptă și energică a lui Apostol Mărgărit, și el originar din Macedonia (Avdela), care deschide în același an (1865) o școală la Vlaho-Clisura, marile dificultăți ale începutului au fost înfruntate și s-au înfăptuit reale progrese.

Ca și în prima redeșteptare națională, Patriarhia greacă din Constantinopol a prezentat obstacolul cel mai mare [s.n.].
„Pretutindeni minunatul cler grec” – scrie fostul ministru grec Averof, în cartea sa „I politiki plevra tou Koutzo-Vlahikou zitimatos” (Atena, 1948) – „în frunte cu patriarhul ecumenic, a luat o atitudine contrară școlilor de propagandă străină… Clerul grec, deloc adormit, ci paznic vigilent al intereselor naționalilor noștri, alarmându-se, a intervenit în chestiune”…
În 1864 clerul solicită apelul Patriarhului ecumenic pentru populațiile aromâne, apel în care s-a cerut închiderea școlii și expedierea din comună a profesorilor străini și a familiei lor. O mare parte a populației a respins acest apel rezistând, încât „Patriarhul s-a adresat autorităților turcești protestând întrucât jurisdicția sa nu era luată în considerație. Autoritățile turcești au ordonat expulzarea lui Apostol Mărgărit, dar numeroși cetățeni au protestat din nou pe lângă guvernul din Monastir care l-a deferit pe Mărgărit la Constantinopol, direct la Marele Vizir.”
Intervenții asemănătoare, conspirații și presiuni din partea Patriarhului Ecumenic care-i costau pe profesorii și ecleziasticii români nu numai expulzarea, ci și arestarea lor, maltratări și închisoare deveniră frecvente… Cu toate acestea ei n-au putut înăbuși curentul de redeșteptare al aromânilor. Chiar ministrul grec amintit recunoaște această ascensiune continuă. Din 1862 până la 1864 au fost editate cinci cărți didactice pentru aromâni. Până în 1877 au fost deschise 11 scoli. După această dată și până la 1880 au fost deschise alte 13 scoli elementare. În 1880, adică acum exact 75 de ani, s-a creat ca persoană juridică „Societatea de Cultură Macedo-Română” la București și liceul român la Bitolia (Monastir).

Închei aici prima serie de citate din lucrarea Originea și conștiința națională a aromânilor, lucrare scrisă de un Aromân, Constantin Papanace. O a doua serie o puteți citi în Post Scriptum, iar mai mult în lucrarea propriu-zisă (pe care o puteți accesa dând click pe titlul menționat mai sus).
Puteți vedea cum sute de mii și milioane de Români au fost persecutați religios și etnic, etnic și religios, de extremismul etnic religios grecesc. Puteți vedea cum prigoana – ce a atins forme de o violență absolut demonică – a fost inițiată, sprijinită, finanțată, lăudată etc. de Patriarhia de Fanar (”Constantinopole”) și clerul grecesc.
Prin urmare, cazurile amintite în episodul trecut sunt departe de a fi „excepții” sau „cazuri izolate”. Dimpotrivă, sunt doar exemplificarea unei atitudini continue, a unei erezii etnofiletiste (adică a unui extremism etnic religios).

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Apare în București, în 1912, o carte aproape imposibil de găsit astăzi: Românii din Macedonia, semnată Alexandru Rubin. Autorul căutase, punându-și viața în primejdie, date și documente privindu-i pe acești Români. Nu doar din punct de vedere lingvistic sau etnologic, dar și din punctul de vedere al prigoanelor grecești. O mare parte din date le culege, paradoxal, din texte ale ”Marii Biserici”, cum își zicea (și își zice) Patriarhia de Fanar, fie că sunt texte ale Patriarhului Ioachim al III-lea, ale unor mitropoliți sau preoți. Laudele patologice adresate de ”Marea Biserică” teroriștilor și criminalilor Anarți, acțiunilor inumane ale acestora, sunt preluate de autor într-un calendar al „acțiunii grecești” sau „elene” dintre iulie 1904 și iulie 1908. Autorul precizează:

„A existat mai înainte un anumit număr de orori, ca masacrul din Negovani. Nu le-am semnalat, cantonat în scurta mea perioadă de informații directe și în sarcina mea de oportunitate actuală. Vor mai fi. Căci de ce s-ar termina atâta timp cât mai există români? Nu voi aștepta mult pentru a îngroșa un total deja prea bogat. Au fost destule pentru a arăta ce înseamnă valoarea, credința, moralitatea, sentimentul creștin al elenilor, destul pentru a face cunoscut ce îndurăm noi – citiți și judecați. În sfârșit ar fi încă prea multe de spus, dar nu îmi voi mai petrece timpul zăbovind printre a ceste infamii în care ființe umane își târăsc fără teamă sufletul. Mi-e greață: n-aș avea nici timpul liber, nici sângele rece de a prelungi acest catalog de abator unde se debitează despre frații mei. La nevoie, pentru faptul de a fi fost atât de scurt și de a fi omis atâtea sărbători vesele, prezint scuzele mele plate Patriarhului, mitropoliților, vicarilor – cer foarte umil iertare elenilor regatului și imperiului, bandelor și comitetelor, băcăniilor și tripourilor. Deși socotit grec – ca toată lumea – în statistici unde totul este grec a priori, pentru a face această lucrare, nu fără strădanie, a trebuit să intru în pielea unui grec naționalist perfect. Cred că până la un punct am reușit; am copiat, după literatura lor obișnuită, maniera de a gândi, de a vorbi și de a se bucura de palicarii lor; efortul a fost aspru, dar aveam modele excelente și am știut să mă conformez. Totuși n-am dus până la capăt exemplul bunilor noștri maeștri – experți în a trunchia numele victimelor, cum au știut să le mutileze cadavrele. Jocul era inutil și m-ar fi întârziat. Ortografia acestor nume a fost dată în cea mai mare parte în românește…”

Calendarul este oferit cititorilor pe luni, cu zilele ce marchează acțiunile consemnate ale extremismului grecesc. Dăm aici doar o pildă (mai scurtă) a faptelor lăudate de Patriarhia de Fanar și înfățișate ca ”glorioase” și ”patriotice” de propaganda grecească:

„Martie
1. Prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat al lui Gheorghe Şuguniţa, negustor român, de către una din bandele noastre lângă Rapes (1906).
4. Prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat al lui D. Şumba, bătrân învățător al școlii române din Băiasa; acest pios sacrificiu uman a fost făcut în casa victimei, în plin oraș, cu lovituri de cuțit (1906).
8. Prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat a doi români lângă Licuvişte și a altuia lângă Caraferia (Veria). Se pune pe cadavre un aviz amenințător destinat satului Aio-Marino bănuit de lipsă de zel față de cauza noastră. Zi bună și sfântă (1908).
10. Banda pe deplin demnă de laudă pe care o comandă venerabilul Tegu Bubola din Selea, atentează la viața a trei vlahi dintre care unul este grav rănit (1908).
12. Prea clar, prea binefăcător și prea pios incendiu al morilor lui Tanase Jaca și Traian Pili, susţinători abominabili ai românismului în regiunea Ţărna Reca (1906).
18. Prea virtuos, prea ortodox şi prea elenic asasinat a doi păstori români Duma şi Tonce din Lumniţa, la Sekia (1906). În aceeaşi zi (1906), atentat cu dinamită contra notabilului român din Grebena, Iani Papahagi. Bomba aruncată asupra casei sale de către elenul Hristo Spiroiani, în urma înţelegerii cu vicarul metropolitan, produce doar câteva stricăciuni şi omoară pe purtătorul ei, martir al devotamentului său pentru sfânta cauză. Solemnitate mixtă. Zi de doliu și de bucurie. Ornamente sacerdotale negre și roșii.
19. Prea veselă și prea elenică bătaie până la pierderea cunoștinței a românilor Vanghele și Toma Anastasie la Salonic (1907). Solemnitate mică (deși au fost socotiți uciși și lăsați morți).
În aceeași zi (1908), prea pios asasinat al românului Anastasie Prapa pe malurile lacului Ianiţa.
Prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat al românului Toli Ghiţi Carafoli la Lutru (1906).
În aceeași zi (1906), prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat a românului Dimitri Hagicu la Grizali.
În aceeași zi, prea pioasă, prea elenică omorâre a românului Constantin Bucina la Turia. Cadavrul ascuns cu grijă, de negăsit, printr-o supremă delicatețe. Părinții scutiți de cheltuielile de îngropare. Solemnitate de prim rang; zi de triplă comemorare.
30. Prea pios, prea excelent și prea elenic asasinat a doi păstori vlahi, Panaiot Mangali din Poroi, şi Tegu Guşandra din Lopos (1908).
În aceeași zi (1908), prea grațios jaf și prea milostivă devastare a instalațiilor sericicole ale unui Traian Reica din Ţărna Reca. 1000 fr. pagube.
Este luna postului prin excelență. În timpul celor patru ani care ne servesc să stabilim prezentul calendar, pioasele noastre bande au petrecut-o în modul cel mai edificator. Sfinții noștri tăietori de gâtlejuri nu și-au muiat buzele în cea mai mică în care ar fi fost sânge de animal. Ei au evitat până și uleiul transportat, adesea, cum se știe, în burdufuri de piele. N-au îndrăznit să se atingă de pește decât la 25 martie, zi în care obiceiul îl autorizează.”

Cam acesta este limbajul folosit de documentele grecești. Desigur, ei nu spun criminalilor „sfinții noștri tăietori de gâtlejuri”, ci „sfinții noștri luptători”. Și nu spun „prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat”, ci „prea pioasă, prea ortodoxă și prea elenică pedepsire”. Etc.

1 Megali Idea sau Megali Ideea sau Marea Idee sau Marele Ideal. Prin Megali Idea se înțelege țelul de a pune sub conducerea Grecilor pe toți cei care își spun Creștini (Ortodocși sau nu doar aceștia), ori „cel puțin” „toate teritoriile ce au fost sub stăpânire grecească”. Iar în cultura greacă modernă se consideră ca teritorii grecești pământurile deținute azi de statele Egipt, Libia, Tunisia, Algeria, Maroc, Etiopia, Sudan, Israel, Palestina, Liban, Siria, Turcia, Armenia, Georgia, România, Republica Moldova, Bulgaria, Macedonia, Albania, Serbia, Bosnia, Herțegovina, Croația, Slovenia, Ungaria și Italia, precum și părți din pământurile deținute de Rusia, Ucraina – cam 60% –, Spania etc.

Despre extremismul religios grecesc (III)

14, februarie, 202420, februarie, 2024 Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

prima parte aici
a doua parte aici

Partea dinainte s-a încheiat cu o întrebare către Grecofili:
Ați auzit despre Mucenicii Atanase Papanace și Haralambie Balamace și cei împreună cu dânsul?

Totdeauna răspunsul este „Nu, nu am auzit!”.

Sfântul Sfințit Mucenic Atanase Papanace a trăit în secolul al XIX-lea și până la 1906.
El a slujit ca preot pentru Românii din Macedonia.
Acești Români erau îndepărtați de Biserică din pricina grecizării ce se făcea prin ea. Părintele Atanase a promovat însă, în locul grecismului, trăirea Credinței, cu demnitate și răspundere. Acest lucru a atras pe mulți și a dus la întărirea credinței în sufletele multora.
Ca urmare, ierarhia grecească a ajuns să îl numească pe Preotul Atanase Papanace și iconom stavrofor (cel mai mare rang pentru un preot de mir), dar și protoiereu peste șaptezeci de biserici. Desigur, s-ar fi cuvenit să fie uns episcop, dar fiind Român nici nu s-a pus problema.

Părintele Atanase Papanace a dovedit o bună cumpănire și un discernământ apostolic.
Astfel, a sprijinit (inclusiv financiar) școlile de limbă greacă, română sau bulgară, astfel încât fiecare să poată studia în limba sa (ori în cea pe care o dorește).
Dacă acest lucru i-a adus respectul populației și dragostea lui Dumnezeu, a atras și ura Grecomanilor (Grecofonilor).
Aceștia, fiind eretici etnofiletiști, adepți ai doctrinei eretice a lui Cosma Etolul (care spunea că Dumnezeu nu vorbește în română decât cu Satana și îi blestema pe cei care se roagă în română), voiau să impună tuturor „sfânta limbă grecească”.
Amintim că pe atunci Grecia nu stăpânea decât sudul Tesaliei și alte teritorii și mai sudice, Epirul și Macedonia fiind, teoretic, în afara autorității ei. Dar acolo unde Grecia nu ajungea oficial, ajungea prin Patriarhia de Fanar („Constantinopole”), care a acționat de sute de ani ca un instrument al Grecismului.
Ca urmare, această instituție sprijinea acțiunile de grecizare, atât direct prin clerici, biserici, mânăstiri, școli bisericești etc., dar și prin sprijinirea terorismului etnic grecesc.

Acest terorism, despre care în România este practic interzis să se vorbească, a făcut zeci de mii de victime printre Români, Albanezi, Bulgari etc.
Una dintre victime este Mucenicul Atanase Papanace.

Furioși că acesta slujea în limba română într-o parohie de Români (deci nu de Greci!), teroriștii greci au organizat o acțiune de eliminare a lui.
Părintele Atanase Papanace slujea la Biserica Sfânta Maria din Beria/Veria, oraș macedonean format în covârșitoare majoritate din Români (pe atunci; astăzi este masiv grecizat).
Trei echipe de teroriști greci l-au așteptat pe drumul către biserică, fiind duminică și știind că avea să vină, în ciuda vârstei, la Sfânta Liturghie (pe 5 Noiembrie 1906).
Atât Grecii care îl respectau pentru credința și bunătatea lui, cât și alții care aflaseră de acțiune, au încercat să îl oprească de a se duce la slujbă.
El a plecat la Sfânta Liturghie zicând:
„Eu nu mă las intimidat de Greci și o să merg la biserică spre a sluji în limba aromânească. Dacă Grecii sunt hotărâți să mă omoare, aceasta o pot face oricând și în alte împrejurări. Să aveți grijă să îmi luați corpul ca nu cumva grecii să-mi ieie capul și să-l batjocorească!”
Într-adevăr, teroriștii greci l-au împușcat pe stradă, în centrul orașului Veria (Beria), în drumul său către biserică.
Ucis de ereticii greci etnofiletiști, în drumul său către slujirea Sfintei Liturghii, Atanase Papanace s-a adăugat nenumăraților martiri pe care i-a dat Neamul Românesc de-a lungul istoriei.

Însă crima aceasta îngrozitoare, făcută după învățătura ereticului Cosma Etolianul (Etolul) și cu binecuvântarea Patriarhiei de Fanar, este întrecută în răutate de martirizarea Părintelui Haralambie Balamace și a celor împreună cu dânsul!
Ca o trebuincioasă lămurire, să amintim despre Anarți: aceștia au fost teroriști greci, binecuvântați de Patriarhia de Fanar (”Constantinopole”) și feluriți ierarhi greci din Grecia și Imperiu Otoman, după învățăturile lui Cosma Etolul, să impună Grecismul în Tesalia, Epir și Macedonia prin forță. Prin mitele și influența Patriarhiei Fanariote și a rețelei sale de ierarhi și clerici etnofiletiști s-a câștigat sprijinul administrației turcești pentru acțiunile Anarților. Pretextul a fost că Românii, Macedo-slavii, Bulgarii și Albanezii ar vrea să sfărâme Imperiul Otoman, în timp ce Grecii… i-ar fi vrut binele!
Evident, pretextul era absolut absurd, însă în diplomație (să ținem minte!) contează argumentele subtile din spatele pretextului: în acest caz, felurite mite, șantaje etc.
Pe scurt, diplomația grecească a Patriarhiei de Fanar a obținut cel puțin acordul tacit al autorităților turcești pentru Anarți, dacă nu chiar sprijini direct!
Iar acești Anarți, din secolul al XIX-lea până la Războaiele balcanice, au tot terorizat, ars, bătut, ucis etc. în numele Elenismului și al ”Sfântului” Cosma Etolianul!
Acești Anarți au atacat în 1905 (pe 2 August) Biserica Sfânta Maria din Pleasa (Județul Corița/Corcea) și au ars toate cărțile de slujbă, Biblia etc., pentru că erau în limba română.
Demența eretică a acestui act, 100% identic practicilor extremiste ale Inchiziției Catolice, nu a fost un caz izolat (lucru asupra căruia voi reveni mai jos). Și, pentru Românii din Pleasa, a fost doar o parte a martirizării la care au fost supuși de extremismul religios grecesc.

Născut în 1850 în Pleasa („Plasa”) din Județul Corcea/Corița, Epir (azi în Albania), Haralambie Balamace (în altă grafie, Balamaci) făcea parte din Neamul Fărșeroților. Aceștia se socotesc urmașii Romanilor și Tracilor, trăgându-și numele din localitatea Farsala, și își spun Rumâni, fără a-ul inițial din alte dialecte românești sudice (Caragiani, 1929:4-5 ș.u.).
Acești Fărșeroți sunt numiți de Anastase Hâciu (1890-1953) „Rasa cea mai curată de aromâni”, pentru că limba lor are cea mai mare latinitate, cea mai mică influență grecească, slavă ori albaneză dintre dialectele locale (din Epir, Macedonia, Tesalia etc.).
Pe 23 Martie 1914, în Postul Paștilor, Anarții au atacat Biserica Românească din Pleasa. Pentru „vina” de a fi slujit în limba română, Preotul Haralambie Balamace (Balamaci) împreună cu fratele său Sotir și alți doi Români din Pleasa sunt uciși în chinuri de Anarți. Au fost bătuți pe drum, legați de niște copaci de lângă Biserica Sfântul Ilie, bătuți cu patul puștilor ca să li se sfărâme oasele, scuipați, iar Părintelui Haralambie Balamace i s-au smuls fâșii de piele de pe el, într-o încercare de a fi jupuit de viu. Apoi au fost străpunși de zeci de ori cu baionetele.
Mitropolitul grec local și Patriarhia „de Constantinopol” au binecuvântat acțiunea și pe criminali. Inclusiv în numele învățăturii ”Sfântului” Cosma Etolianul.

Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie Balamace
și cei împreună cu dânsul, îndată după martirizare
(fotografie preluată după Proiect Avdhela)

Până în ziua de astăzi în Grecia se pretinde că Anarții au fost niște ”eroi ai Greciei și Bisericii”, că faptele lor au fost ”mărețe și exemplare”. Așa învață copiii Greciei despre aceste crime, așa învață până și urmașii Românilor martirizați de Anarți. Cu binecuvântarea extremismului etnico-religios grecesc.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Căderea Catolicismului din Catolicism

9, ianuarie, 20249, ianuarie, 2024 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Un fost catolic francez, după ce a studiat izvoarele istorice ale Creștinătății, a înțeles că „primatul papal” și celelalte doctrine papale nu au nicio susținere istorică și doctrinară. Că niciodată nu au fost înțelese de Apostoli și urmașii lor, deci de Biserică, așa cum le prezintă Catolicismul.
Lucrările sale „Papalitatea schismatică” și „Papalitatea eretică” înfățișează alunecarea treptată a Patriarhiei Romei de la Ortodoxie la religia numită până acum Catolicism.

Doar că această alunecare sau cădere nu s-a oprit.
Iar prin Declarația Fiducia Supplicans (aici), despre „Înțelesul pastoral al binecuvântării”, Catolicismul a căzut din Catolicism.
Mai precis, Catolicismul de astăzi devine ceea ce Catolicismul de ieri declara erezie.

În deja clasicul și tristul stil iezuito-dominican Papa pretinde că nu schimbă doctrina Bisericii Catolice, doar „o completează”. Sau, mai precis, „oferă o specifică și inovativă contribuție la înțelesul pastoral al binecuvântării” (cf. Fiducia Supplicans).
Inovativ, oricât de eufemistic s-ar vrea, înseamnă exact o nouă învățătură în privința „binecuvântării catolice”. Care, de la acest document încolo, se poate da și celor care săvârșesc acte interzise de Dumnezeu, chiar pentru acele acte, interzise.

Desigur, a invoca binecuvântarea lui Dumnezeu pentru actele pe care Acesta le interzice ca atare este mai mult decât absurd: este un act de o trufie extremă, care îl așează pe săvârșitor peste Dumnezeu, ca și cum ar putea să Îi impună lui Dumnezeu să își treacă peste Cuvântul Său neschimbător (Matei 24.35; Marcu 13.31; Luca 21.33; Ioan 10.35; 2 Cor. 2.17; 4.2; 2 Tim. 2.9 etc.).

Și, iată, Papa de la Vatican declară, ex cathedra, că se pot binecuvânta cele pe care Dumnezeu le-a interzis cu blestem!
Iar unii preoți catolici au început să facă acest lucru, atât pe ascuns, dar și deschis.
De pildă, la Parohia Catolică Sfântul Paul din Lexington, Kentucky, preotul catolic Richard Watson (paroh și singurul preot) a oferit în locașul de cult „binecuvântarea” indicată de Papalitate unui cuplu de lesbiene; ca amănunt sugestiv, Richard Watson a purtat un „stole” (un fel de patrafir catolic) în culorile curcubeului. ”Ceremonia” s-a desfășurat pe 1 Ianuarie 2024, la câteva săptămâni după apariția Fiducia Supplicans.

Desigur, unii și alții s-au grăbit să precizeze că actul depășește „binecuvântarea permisă” prin Fiducia Supplicans, pe motiv că s-a dat în locașul catolic (ceea ce i-ar conferi caracterul liturgic nepermis de actul menționat). Unele surse neocomuniste au pretins chiar că „Vaticanul plesnește” respectiva biserică catolică sau respectivul preot catolic. Doar că nu există nicio poziție oficială a Vaticanului în această privință. Doar, așa cum am spus, reacții particulare.
Dar și Richard Watson și „parohia” sa nu sunt la primul gest de propagandă LGBT în Catolicism. De ani de zile Catolicii tradiționaliști reproșează propaganda LGBT activă a acestora (inclusiv în rândul copiilor). Iar Catolicismul LGBT reproșează Catolicilor tradiționaliști că respingând păcatele ar fi lipsiți de iubire.
Doar că de acum cei ca Richard Watson și comunitatea sa au sprijinul direct al Papalității. În timp ce Catolicii tradiționaliști stau, volens-nolens, împotriva Papalității.
Catolicismul a căzut, iarăși, din Catolicism.

Era firesc să se ajungă aici, de altfel.
În urmă cu mulți ani de zile un Catolic din Parohia Sfântul Daniil Sihastrul (Covasna, Berceni, București) m-a întrebat:
„Părinte, de ce ziceți că suntem două religii diferite? Mie mi se pare că suntem aceeași religie, cu deosebiri minore!”
„Păi care este deosebirea fundamentală dintre noi?” – l-am întrebat.
„Nu știu!” – a ridicat el din umeri.
„Știți”, i-am răspuns, „doar că nu conștientizați. Uite, o să vă rog să răspundeți scurt și clar, din suflet, la două întrebări. Cine este capul Bisericii Catolice?”
„Papa” – a răspuns el.
„Adevărat ați răspuns!”, îi zic. „Și cine este Capul întregii Biserici Ortodoxe, deci nu a Bisericii Ortodoxe Române sau Grecești, ci Al întregii Biserici?”
„Iisus Christos?” mă întreabă el.
„Adevărat ați răspuns! Iisus Christos. Aceasta este deosebirea fundamentală între noi. De aceea suntem două religii diferite.”

Căci, într-adevăr, scris este:
„Apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.” (Matei 28.18-20)

Și iarăși este scris că după Înălțare, Apostolii
„plecând, au propovăduit pretutindeni și Domnul lucra cu ei și întărea cuvântul, prin semnele care urmau. Amin” (Marcu 16.20)

Deci în Biserică totdeauna este Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu, în toate zilele, până la sfârșitul veacului, lucrând totdeauna împreună cu Apostolii și urmașii lor. Iar Iisus Christos fiind de față, desigur că nu poate fi vreun locțiitor, căci locțiitorii sunt pentru lipsă, iar nu pentru prezență.
Iar Papii vrând să fie locțiitorii (vicarii) lui Iisus singuri mărturisesc că nu Îl au pe Acesta. Căci nu poți ține locul (adică să fi locțiitorul) cuiva care este de față!

Astfel că, într-adevăr, Catolicismul este condus de oameni, iar nu de Dumnezeu.
Și asta nu de astăzi, ci de multe veacuri.
Ca urmare, nu este de mirare că a ajuns aici (oricât de tristă ar fi, totdeauna, căderea și decăderea oamenilor).

Aceeași primejdie a apăsat asupra Bisericii în 2016, când complotul Patriarhiei de Fanar, prin care voia să devină „Papalitatea Ortodoxiei”, a dus la Sinaxa din Creta. Era atunci aceeași primejdie de a-L înlătura pe Dumnezeu de la conducere pentru oameni. Într-un fel ca în răzvrătirea Evreilor împotriva proorocilor lui Dumnezeu, dar și mai rău decât atunci.
Din fericire, Cel ce păzește pruncii a păzit și Biserica Sa, așa cum o va păzi până la sfârșitul veacului și dincolo de acesta.

Uitându-ne la căderea Catolicismului din Catolicism să ne temem de căderea noastră din Ortodoxie: adică de orice depărtare de Împăratul și Marele Arhiereu și Învățătorul nostru Iisus Christos!
Căci doar întru El și prin El putem să rămânem ai lui Dumnezeu, să fim păziți de cursele vrăjmașilor și să ținem calea cea strâmtă care duce la viață.

Văzând cum cad din rău în mai rău cei care L-au înlocuit pe Fiul lui Dumnezeu cu oamenii, să ne temem de aceasta: căci este o înclinație ce ne pândește pe toți și pe fiecare în parte.
Și să strigăm cu Sfântul Arhanghel Mihail:
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

**Luminează, Doamne, întunericul meu! Că Tu ești Lumina cea adevărată și pe Tine te voi urma în toate zilele vieții mele și dincolo de ele, în veci, Amin!**

Aromânii Moscopleni şi comerţul veneţian, Valeriu Papahagi, document

16, martie, 201916, martie, 2019 Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

În 1935, adică în urmă cu cca. 84 de ani, se publica la Bucureşti, de către Editura Societăţii de Cultură Macedo-Română, cartea Aromânii moscopleni şi comerţul veneţian în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, de Dr. Valeriu Papahagi, cu o prefaţă de Nicolae Iorga.
Din 240 de pagini, aproape 100 sunt documente. În italiană, greacă, franceză, engleză, germană…
Cartea, un tablou al Cetăţii Moscopole, o cetate românească din Epir, în sudul Albaniei de astăzi, este nepreţuită. Ea redă o lume românească acoperită de vălul necunoaşterii. Aşa cum Românii din Transilvania apar adeseori drept „Unguri” în actele unor străini, în cel mai bun caz drept „Transilvăneni”, la fel şi Românii din Epir, în acest caz din Moscopole, sunt deseori numiţi „Greci” sau, într-un caz mai bun „Epiroţi”. Valeriu Papahagi, unul dintre ei, vine alături de o pleiadă de cercetători şi localnici, mărturisind adevărul: Românii din Epir, urmaşii Traco-Ilirilor ce au îmbrăţişat, cu peste două mii de ani în urmă, latinitatea, sunt cei care au ridicat Moscopolea şi au scris aici secole de istorie.
O istorie bogată. Şi la figurat, şi la propriu.
O istorie în care au dat marinarilor din bazinul Mediteranei „capele” sau pelerinele (mantalele) din lână ce îi apărau de ploi şi frig. În care de la ţesături şi ceară la piei şi arme, Românii produceau, sau cumpărau din diferite părţi şi vindeau Veneţiei uriaşe cantităţi de mărfuri. În care Românii din Moscopole şi împrejurimi ctitoresc biserici, mânăstiri, şcoli, tipografii… Etc., etc. O istorie în care luptele economice, politice, culturale, se întretaie într-o ţesătură adeseori haotică, mai totdeauna tragică, mereu dramatică.

Politicienii, fie slugi ale unor puteri alogene, fie trădători, fie tremurători în faţa străinilor, pun sub obroc, de multă vreme, Istoria Românilor. Pe care o forţează, în fel şi chip, să se oprească la hotarele pe care nevrednicia, neputinţa sau răutatea lor încă nu le-a doborât.
Nici astăzi copiii nu învaţă despre masacrarea Românilor din U.R.S.S. în anii Revoluţiei Bolşevice, precum şi în cei care au urmat, despre păstorii noştri care îşi duceau turmele până în Caucaz, la Volga şi la Marea Caspică, având străzi şi chiar cartiere în Odesa şi Kiev, Astrahan, Sevastopol, Moscova…
Nici despre masacrarea Românilor din Transilvania în secolul al XVIII-lea, spre a fi trecuţi cu forţa la Greco-Catolicism, despre cele cca. 300 de mânăstiri şi schituri incendiate sau doborâte cu tunurile, despre preoţii şi credincioşii torturaţi şi ucişi pentru vina – atât de actuală! – de a fi fost Români Ortodocşi („Vlahi Schismatici”, „Ciobani Proşti” etc. în concepţia criminalilor rasişti de atunci, „Români Înapoiaţi”/”Mitici”/”Bizantini” etc., în concepţia urmaşilor lor de astăzi).
Nici despre genocidul dezlănţuit împotriva Românilor din Imperiul Otoman al secolului al XVIII-lea, de către Musulmani, la instigările unui fanatism etnofiletist grecesc în care Patriarhia de Fanar şi-a avut partea sa de instigare – dacă nu mai mult decât doar de instigare.
Scanată în cadrul proiectului „dacoromanica”, lucrarea Aromânii moscopleni şi comerţul veneţian… este o comoară naţională, ce redă cititorilor măcar o parte din cutremurătoarea şi glorioasa istorie a unei vrednice ramuri româneşti.

Dr. Mihai-Andrei Aldea

Valeriu Papahagi Aromânii moscopleni şi comerţul veneţian…

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndemn la luptă