Chiar sunt oameni ce se duc în Iad?

Chiar sunt oameni ce se duc în Iad?

Întrebarea aceasta are, de fapt, multe înfățișări.
De la „Dumnezeu este bun, trebuie să mă ierte!”, până la „Iubirea lui Dumnezeu nu poate răbda să vadă oamenii (și demonii) chinuindu-se în Iad o eternitate!”.
Intrând aici și
Dacă Dumnezeu este bun, de ce a făcut un loc atât de îngrozitor ca Iadul?
sau
Unde este libertatea alegerii dacă păcătoșii se duc în Iad?
ori
De vreme ce nimeni nu vrea să meargă în Iad, de ce îi trimite Dumnezeu acolo?

Dincolo de alte greșeli – triste sau hazlii – prima și cea mai mare greșeală a acestor idei, întrebări și pretenții este vorbirea despre lucruri necunoscute (și, implicit, neînțelese).
Aici, Dumnezeu și, desigur, Iadul, cei doi termeni esențiali ai ecuației.

Despre Dumnezeu și ce „trebuie” să facă pentru că zic unii, sau despre ce „nu poate” pentru că zic alții, poate voi scrie altădată.
Acum o să încerc să lămuresc pe căutătorii adevărului ce este Iadul (așa cum L-a înfățișat Dumnezeu Bisericii Sale).

Și voi începe cu încuviințarea și respingerea unei idei: nimeni nu vrea să meargă în Iad.
Ideea aceasta este pe de-o parte adevărată, pe de altă parte mincinoasă – ca multe vorbe omenești, chiar părute sau crezute strălucite.
Este adevărată, pentru că, exceptând câțiva ieșiți din minți ce întăresc regula, nimeni nu vrea chinurile Iadului.
Este mincinoasă, pentru că, de fapt, foarte mulți vor să facă răul și să trăiască într-o lume a răului, adică în Iad. Însă fără chinuri!

Pentru că ceea ce vor de fapt păcătoșii – adică ceea ce vrem noi, păcătoșii – este să nu plătim pentru răul pe care îl facem. Însă de aici apare o despărțire.
Unii vrem să nu plătim pentru răul făcut, dar vrem și să nu îl mai facem, să scăpăm de rău.
Alții vor să nu plătească pentru răul făcut, dar să îl facă mai departe. Și, dacă se poate, să silească pe ceilalți să pretindă că răul este bine.

Această despărțire face deosebirea dintre Rai și Iad.

Căci în Creație nu există făptură cu adevărat desăvârșită, perfectă.
De aceea, după cum este scris despre Dumnezeu, „El nu se încrede în slujitorii Săi și găsește vină chiar îngerilor Săi” (Iov 4.18).
Ca urmare, nu pentru că ar fi perfecți sunt în Rai îngerii și sfinții.
După cum mărturisește Biserica lui Christos, toți oamenii sunt păcătoși, chiar și sfinții (Canoanele 114 și 114 Cartagina).
Doar că sfinții, ca și cei care urcă spre sfințenie, se ostenesc mult – pe cât pot, neîncetat – să iasă din patimi, să se curețe, să învețe, să se păzească de cursele demonilor și să se unească tot mai deplin cu Dumnezeu. Care, fiind și Făcătorul nostru, și Țiitorul nostru, și Mântuitorul nostru, și Împăratul nostru, și Iubirea Adevărată, și Adevărul Iubitor, știe și ne dăruiește, dacă cerem cinstit, toate cele care ne sunt de trebuință.

Iar prin această osteneală omul se învață să caute cu tot mai multă putere adevărul și dragostea – căci nu există adevăr fără iubire, nici dragoste fără adevăr. Și căutându-le, tot mai mult le dorește, și pe măsură ce învață adevărul și dragostea, lipindu-se de ele și prețuindu-le îi devin, tot mai mult, felul de a fi.
Și Raiul este pentru cei care au această sete de adevăr și iubire, ca împreună să le lucreze și să crească și să se bucure.

Dar Iadul?

Multe nedumeriri privitoare la Iad se limpezesc atunci când aflăm de ce și cum a fost creat Iadul.
Și cred că cel mai bine se înțelege înființarea Iadului prin cuvântul Mântuitorului care spune că focul cel veșnic (Iadul) este pregătit diavolului și îngerilor lui (Matei 25.41).

Adică nu de la început a fost făcut Iadul.
El este creat de Dumnezeu la cerere: atunci când Îngerul cel Luminos, Luceafărul cetelor cerești, a vrut să ia și să i se dea cele ce nu erau ale lui, să fie privit, tratat, recunoscut etc. drept egalul lui Dumnezeu.

Căci singura lecție cu putință pentru Lucifer, dar și singurul răspuns ce îi respectă libertatea, era și este crearea unei lumi (unui univers) în care Dumnezeu să fie cât mai retras, cât mai puțin simțit. Așa încât Lucifer să încerce să fie dumnezeul acelui univers. Și cei care îl urmează, care îl ascultă, pretinzând că ar fi dumnezeu, să poate fi în lumea lăsată acestuia.

De aceea Iadul nu are struguri, căci aceștia sunt darul iubirii și adevărului dumnezeiesc. De aceea Iadul nu are nici vin, nici must, nici flori, nici nori, nici mare; de aceea Iadul nu are nici păsări, nici căprioare, nici lupi, nici vulturi sau acvile; de aceea Iadul nu are nici soare sau lună ori stele, nici apusuri sau răsărituri, într-un cuvânt, nimic din darurile dumnezeiești; în afară de viața celor care sunt acolo (în Iad) și de darurile personale pe care le-au primit. Și acestea din urmă, totuși, sunt în Iad în felul și în măsura în care au fost folosite, îngrijite sau, mai des, rănite și chiar nimicite de cel care le-a primit.
Deci Iadul nu are cele de mai sus și pe cele asemenea lor.
De ce?
Pentru că toate acestea țin de rânduiala lui Dumnezeu, sunt manifestările Sale.
Iar cei din Iad nu vor să Îl simtă pe Dumnezeu, pentru că vor să Îi ia locul. Și cum să Îi ia locul, dacă El își arată iubirea așa cum o face pe pământ?
Pentru aceasta Dumnezeu este ascuns în Iad, ca să lase celor ce nu Îl vor libertatea de a fi fără El – pe cât este cu putință.

De aceea, în primul rând, cei care nu Îl ascultă pe Dumnezeu merg în Iad: ca să poată sta în afara lucrării Acestuia.
Desigur, în al doilea rând, este un lucru ușor de înțeles pentru orice făptură logică: dacă cei care iubesc, doresc și practică răul cu sete ar fi puși în Rai, Raiul ar deveni un fel de Iad.

Să ne gândim ce ar însemna ca toți răii nepocăiți (criminali sadici, teroriști, violatori, psihopați pasionați de torturare etc.) să fie în Rai. Așa cum binele și fericirea altora i-a scos din fire pe pământ, și mai mult i-ar scoate acolo. La fel, de altfel, ar fi cu toți invidioșii. La fel ar fi cu cei mândri, cu cei trufași sau alții asemenea, ce ar fi scoși din minți de dreapta așezare a fiecăruia și a oricărui lucru – căci ei vor altă așezare, care să îi așeze pe fiecare dintre ei, în parte, pe locuri necuvenite (și la care mulți râvnesc și se cred îndreptățiți ca „singurul/singura ce merită acest loc”).
Dar la fel ar fi și cu lașii, care ar fi chinuiți de curajul și demnitatea celorlalți, și cu mincinoșii, care ar fi chinuiți de Adevăr, și cu lacomii, care ar fi chinuiți de dreapta măsură ce ființează pretutindeni în Rai etc.
S-or chinui ei în Iad, pentru patimile și păcatele lor, dar și mai tare s-ar chinui în Rai, căci aceasta este o lume căreia ei îi stau împotrivă ființial.

Desigur, am putea să mai cuvântăm și despre dorul de Dumnezeu pe care îl au și cei care Îl urăsc.
Am putea să amintim despre durerea trufașilor urâtori de Dumnezeu (începând cu Satana) față de faptul că Dumnezeu îi ține în existență, pe ei și lumea lor, Iadul. Căci aceasta este o amintire neîncetată a puterii pe care nu o pot atinge, deși o vor.

Și aici ar fi pentru ei, dacă ar fi în Rai, alt chin uriaș: să îi vadă pe oamenii îndumnezeiți, pe cei care devin dumnezei prin har.
Pentru aceștia din urmă, adică pentru cei care au câștigat Raiul, stă scris: Dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt (Psalm 81.6).
Dar cei dintâi, urâtorii de Dumnezeu, ar vrea să fie dumnezei fără Acesta, ceea ce este cu neputință. Și această neputință le rănește mereu mândria.

Aceeași mândrie îi face să nu primească des-ființarea, dispariția lor, pe care o privesc drept o înfrângere deplină. Și, mincinoși fiind, căci altfel nu ar putea fi atât de mândri, aleg să se mintă că „este bine” sau „mai bine” să fie în Iad.
Una dintre aceste minciuni fiind cea pe care demonii și în această lume au răspândit-o: „Mai bine liber în Iad decât sclav în Rai!”.
Doar că „sclavii din Rai” sunt liberi. Liberi de patimi și păcate, liberi să își împlinească cele mai frumoase și înalte chemări, fiind dăruiți și cu puterea de a le împlini – și lipsiți de toate împiedicările pământului și Iadului. După cum este scris: „Cunoașteți adevărul, și adevărul vă va face liberi!” (Ioan 8.32), sau „Stați deci tari în libertatea cu care Christos ne-a făcut liber și nu vă prindeți iarăși în jugul robiei!” (Galateni 5.1), căci Dumnezeu te liberează.
Iar „liberii din Iad” sunt sclavi. Sunt sclavii minciunilor, înșelărilor, poftelor ucigașe, prostiei și nenumăratelor alte patimi. Și mai cu seamă sunt sclavii mândriei care îi face să caute „independența” înrobitoare și ucigașă față de Eliberatorul și Răscumpărătorul oamenilor. Și această robie este cea care îi chinuiește și aici, și în Iad. Care, astfel, numai bun nu este.
Ceea ce, undeva, știu și ei. Altfel nu s-ar plânge de Dumnezeu că nu îi primește în Rai.

Ca urmare, da, sunt oameni care se duc în Iad.
Se duc în Iad toți cei care aleg să fie departe de Dumnezeu, să Îi stea împotrivă, fățiș ori fățarnic.
Adică cei mai mulți dintre oameni. Căci de aceea ne-a prevenit Domnul, zicând:

Intrați prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta și lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care o află. Și strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la viaţă și puțini sunt care o află.” (Matei 7.13-14)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Mărturisitorul Părinte Ciprian Mega (I)

S-a ridica la Apus, în Cetatea Oradei, un mărturisitor, în parte involuntar, al Credinței: Părintele Ciprian Mega.
Spun în parte involuntar, pentru ultima sa mărturisire majoră nu a plecat de la dorința de a face publice unele lucruri. Sfinția Sa doar a vrut să țină buna rânduială a Bisericii lui Dumnezeu. Rânduială căreia i se arată dușmani unii din lăuntrul Bisericii.

Acum, se știe, dintotdeauna Biserica a avut de înfruntat mai mult răutățile din lăuntru decât pe cel e din afară.
Biserica este ca un spital. Îngrijirea celor bolnavi înseamnă aducerea lor în lăuntru; ceea ce înseamnă și adunarea de boli (și agenți patogeni). Ceea ce face ca rostul și prima grijă a spitalului – deci a Bisericii – să fie îngrijirea și însănătoșirea celor internați, adică a celor aflați în lăuntru.

Dar ce ne facem cu bolnavii care sunt în personalul spitalicesc sau bisericesc?
La prima vedere nu ar fi o problemă atât de mare… câtă vreme respectă regulile de siguranță.

De pildă, fiecare cleric are datoria să se spovedească.
De la hirotonirea mea în 1998 și până astăzi m-am străduit din toate puterile să nu treacă o lună fără să mă spovedesc. Aflat la pat, am rugat părintele să mă cerceteze, ca să nu mă lase nespovedit – și, pe cât se poate, să fiu și împărtășit, desigur. Iar măcar odată pe lună este un pogorământ, căci firesc este pentru cleric să se spovedească des, mai des decât mireanul; căci are mai multe de dus.
Și fără întărirea în pocăință, fără înnoirea pocăinței, în loc să ne curățim și înălțăm ne infectăm tot mai rău și ne afundăm.

Dar câți clerici se spovedesc des?
Am avut uimirea covârșitoare, mirean fiind, să aflu că sunt preoți care nu s-au spovedit de ani și ani de zile. Că sunt episcopi care de la hirotonirea lor întru arhierie nu și-au mai plecat genunchiul înaintea Domnului în Taina Spovedaniei. Și m-am cutremurat. Pentru mine, pentru ei, pentru Biserică.
Cred că Dumnezeu poate să țină în har nu doar ani, ci o veșnicie, pe cel care este lipsit fără voia lui de cele sfinte. Cei închiși, lipsiți de Spovedanie și Liturghie, de Laude și Maslu și de toate cele asemenea, nu sunt lepădați de Dumnezeu. Căci acesta plinește lipsurile care nu țin de voința noastră cea rea.
Dar atunci când de voia sa omul se lipsește de Împărtășanie, de Spovedanie, de Liturghie… se depărtează de Dumnezeu, dacă nu chiar se leapădă.
Iar în golul depărtării se strecoară șarpele cel rău, otrăvindu-l tot mai mult.

În afara Fiului lui Dumnezeu, Marele Arhiereu, Dumnezeu și om, toți clericii sunt doar oameni.
Adică au păcate și patimi. Canoanele 114, 115 și 116 de la Gangra (419), pecetluite de Sinoadele Ecumenice și de plinirea Bisericii, osândesc pe cei care ar pretinde că sfinții nu aveau păcate (ci doar din smerenie ar fi spus că au).
Ca urmare, doar neștiutorii și nebunii se așteaptă ca un cleric să fie perfect, să fie fără păcate.
Totuși, sunt păcate și păcate, sunt patimi și patimi. Și purtarea față de ele poate să fie cea potrivită, sau poate să fie otrăvită.

Căci este ceva să te rușinezi de păcatele și patimile tale, ostenindu-te împotriva lor. Să ai ochii ațintiți către Dumnezeu chiar și în cădere. Și altceva este să nu te rușinezi de ele, ci să te fălești cu ele. Sau, cel mult, să le ascunzi din fățărnicie, de fapt bucurându-te de ele fără rușine, alături de tovarășii de păcat și patimă.
Între cele două stări este aceeași deosebire ca între Rai și Iad. Una este viață, iar cealaltă este moarte.
Căci în ce vei fi găsit, în acelea vei fi judecat.
Cel găsit în lupta cu patimile și păcatele ca nevoitor va fi primit de Dumnezeu.
Iar cel găsit lăfăindu-se în patimile și păcatele sale, ca și cum n-ar fi mare lucru sau chiar ar fi firești, acela ca dușman al lui Dumnezeu va fi judecat.

Ca urmare, niciun binecredincios nu va căuta să iscodească păcatele și patimile fratelui său – decât dacă este doctorul sufletului aceluia, iar iscodirea este trebuincioasă tratării și vindecării.
Cu atât mai mult niciun binecredincios cleric nu va căuta să iscodească păcatele și patimile altor clerici – mai ales știind cât de ușor înșeală bârfele, mânjind oamenii nevinovați.
Dar, din partea sa, nici păcătosul (eu sau oricare altul) nu ne vom lăuda cu păcatele și patimile noastre. Dimpotrivă, vom lupta împotriva lor, cu gândul, cuvântul și fapta. Le și ne vom ironiza, ca să ne smerim fie cât de puțin. Le vom privi ca pe o povară și rană, ca pe o răutate, urâciune și murdărie. Așa cum și sunt.

Doar dracii se laudă cu păcatele lor, pentru că sunt proști: din pricina lor sunt despărțiți de Dumnezeu și Rai, și suferă cumplit, iar apoi se laudă cu cele care le aduc suferința pe care o urăsc.
Asemenea, cel care se laudă cu păcatele și patimile sale se face asemenea dracilor.
Iar clericul ce se laudă cu patimile și cu păcatele sale se face propovăduitor al răului, propovăduitor nu al lui Dumnezeu, ci al Satanei.

Părintele Ciprian Mega a început, de multă vreme, osteneala mărturisirii împotriva acestei lucrări a răului ce bântuie omenirea de la Cain și Lameh până astăzi: lauda cu răul făcut.
O osteneală ce trebuie să fie a tuturor Creștinilor, mireni, călugări sau clerici, dar mai ales a tuturor clericilor. Care să fie astfel pildă și călăuză pentru îndreptarea tuturor celor din Biserică.
Și de care fiecare ar trebui să se bucure și să se folosească.
Și la care fiecare trebuie să ajute.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, a doua parte aici)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Soborul Sfinților Români

Pe cine minti?

Pe cine minți?

Povestea Ioan Alexandru (inginerul poet care a scris Lumină lină) că Emil Cioran își schimbase foarte mult purtarea în ultimii ani de viață. Filosoful social, deschis către întâlniri și discuții, devenise foarte retras. Cum spuneau unii „se dăduse cu popii”: nu mai primea în casă decât anume preoți și oamenii pe care îi știa credincioși. Cu ceilalți pe care era nevoit să îi vadă se întâlnea la un local din apropierea casei. „Este adevărat, maestre?” l-a întrebat Ioan Alexandru. „Este adevărat!” a recunoscut senin Emil Cioran. „De ce?” a întrebat poetul. „Acolo unde merg nu mai înșel pe nimeni!” i-a răspuns, liniștit, dar cu atât mai puternic, filosoful.

Spre nefericirea lor, mulți cred că dincolo pot înșela la fel ca în această viață. Ori se înșeală că dincolo nu ar mai fi nimic – deși destui s-au întors de dincolo, de la Lazăr cel a patra zi înviat din morți până la Teo Trandafir, lămurind deplin că există acest dincolo. Mulți trăiesc în una dintre aceste două auto-înșelări; se scaldă în păcate și răutăți, se tăvălesc în patimi.
„Dumnezeu trebuie să mă ierte!”, se mint unii, ca și cum Dumnezeu le-ar fi sclav, ori ar fi legat prin cine știe ce contract să le primească ticăloșia în Rai (ca să împută și Raiul…).
„În viață rămâi cu ce bagi în gură și… iubești!”, se mint alții, deși nici ce au mâncat, nici ce au desfrânat nu este cu ei și nu rămâne niciodată cu ei.
„Așa sunt eu!” pretind cei cărora le este lene să lupte împotriva păcatelor și patimilor, deși nu s-au născut, de fapt, cu ele, ci le-au ales în timp.
Etc.
Minciună după minciună, ca să își îndreptățească patimile și orbirea.
Deși este limpede că dincolo nu vor putea să înșele pe nimeni; nici pe draci, măcar, și cu atât mai puțin pe sfinți, pe îngeri, sau pe Atotștiutorul Dumnezeu.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea