Petru Maior, Limba Română şi Dacismul

Iubirea Străbunilor este o frumoasă şi sfântă datorie.
Dar iubirea Străbunilor, nu doar a unuia sau unora dintre ei!

Dacismul este o lucrare de înstrăinare a Românilor de toţi Străbunii cu excepţia unor „Daci” sau „Geţi” mai mult imaginari decât reali, înfăţişaţi de propaganda dacistă mult altfel decât au fost.
Mihai Eminescu a arătat că Dacismul îşi are izvoarele în lupta Rusiei şi Austriei împotriva Românilor.
Această luptă ideologică, deznaţionalizatoare şi anti-ortodoxă continuă şi astăzi. Folosind nenumărate minciuni.
Am amintit despre Ovidius Publius Naso, un poet latin ce este mincinos invocat de Dacism drept susţinător al pretinsei identităţi dintre limbile latină şi tracă/dacă/getă. Cine vrea să citească dă un click pe cuvintele subliniate şi poate vedea eseul.
O altă minciună des întâlnită este una care se foloseşte de Petru Maior, un învăţat de religie greco-catolică, deci mare susţinător al latinităţii românilor.
Acesta ajungea până la extrema deplină a pretenţiei că Dacii au fost complet exterminaţi, Românii trăgându-se, după el, exclusiv din cetăţenii romani colonizaţi în Dacia.
De asemenea, el spunea că limba română este limba latină vulgară, cu – pretindea el – foarte puţine schimbări. Şi, discutând despre comparaţia între latina cultă bisericească din vremea lui şi limba română, zicea

Aceasta, este adevărat, precum văzum deasupra, că nu limba latinească cea proastă [latina vulgară sau româna după autor n.n.] s-au făcut din limba latinească cea corectă [latina cultă, bisericească, din acea vreme n.n.]; ci aceasta din ceea. De aceea, măcar că n-am deprins a zice că limba românească e fiica limbei latineşti, adică ceei corecte [latinii culte n.n.]; totuşi, de vom vrea a grăi oblu, limba românească e mama limbei cei latineşti [culte n.n.].” (Petru Maior, Istoria pentru începutul Românilor în Dakia, Buda, 1812, p. 316)

Aici Petru Maior trage concluzia firească a tezei sale după care limba română ar fi, aproape integral, latina vulgară veche, aproape neschimbată. Se ştie, desigur, că din limba populară se formează, în timp, limba cultă. La fel, din latina vulgară s-a format, prin contribuţia a nenumăraţi scriitori – dar şi a activităţilor publice care cereau scriere – latina cultă. Declarând limba română ca fiind una şi aceeaşi cu latina vulgară, Petru Maior putea pretinde că latina cultă este fiica aceleia.

Propaganda dacistă a trunchiat scrierile şi a denaturat gândirea lui Petru Maior. Un susţinător exagerat al latinismului românesc devine, în Dacism, un susţinător al Dacismului! În textele daciste se pretinde că Petru Maior ar fi susţinut că româna – identificată de dacişti cu „limba dacă” (de fapt, dialectul dacic al limbii trace) – este mama limbii latine… în general. Se sugerează, adică, susţinerea de către Petru Maior a faptului că limba latină s-a trage din „limba dacă” (de fapt, dialect tracic).

Se foloseşte pentru aceasta o singură frază, scoasă din context:

De aceea, macar ca ne-am deprins a zice ca limba româna e fiica limbii latinesti, adeca ceei corecte, totusi, daca vom vrea a grai oblu, limba românească e muma limbii ceii latinesti.

Uneori se foloseşte această frază chiar în forma

De aceea, macar ca ne-am deprins a zice ca limba româna e fiica limbii latinesti,  totusi, daca vom vrea a grai oblu, limba românească e muma limbii ceii latinesti.

După cum se poate vedea, în prima formă sintagma „adecă ceei corecte” pare să nu aibă logică. Mai ales când fraza este folosită într-un text dacist, cele trei cuvinte sunt practic trecute cu vederea. Dacă sunt şi scoase, este şi mai greu pentru cititor să îşi dea seama că ceva nu este în regulă. Şi astfel un latinizant exagerat devine în textele daciste, ca prin farmec, „susţinător al Dacismului”…

Este drept, aici există şi vina cititorilor: nu cercetează, nu verifică.
Viaţa lui Petru Maior şi învăţăturile lui sunt uşor de găsit. Se poate constata şi ceea ce a adus corect – rolul latinei vulgare în formarea limbii române –, cât şi ceea ce a greşit. Şi se poate vedea că numai dacist nu a fost. Iar fraza este trunchiată intenţionat.
Iarăşi se vede însemnătatea nemărginită a discernământului, a reflexului necesar de a cerne, de a cerceta, de a verifica un lucru din surse cât mai corecte. În acest caz, scrierea propriu-zisă este, fireşte, cea mai bună sursă. Şi se găseşte, în întregime, în biblioteca virtuală Google, de pildă.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Trebuie să fac o observaţie. Poate secundară, dar necesară. Cel care a lansat înşelăciunea cu această frază a citit, cu siguranţă, întreaga lucrare. Ştia foarte bine ce a vrut să spună Petru Maior. Şi a vrut, conştient, să înşele oamenii. A făcut, conştient, un fals grosolan, mizerabil. Acest lucru arată şi ce fel de caracter are, dar şi lipsa de argumente a tezei pe care o propagă (Dacismul). Dacă avea argumente reale, solide, nu avea nevoie să vină cu asemenea escrocherii.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Sfântul Andrei, un atac terorist şi Războiul vieţii

Astăzi este 30 Noiembrie 2019, ziua Sfântului Apostol Andrei, Cel Întâi Chemat, Apostol al Românilor. Zi care, alături de 1 Decembrie, marchează o sărbătoare esenţială a Naţiunii Române. Şi, bineînţeles, a României.

Aş fi vrut ca această zi să fie pecetluită doar de bucurie şi înţelegere.
Însă în urmă cu mai puţin de un secol (de pildă în 1939, în 1940, în 1941, în 1942 etc., etc.) această zi era trăită în mijlocul unor încercări teribile. Război, ocupaţie, politicianism corupt, nesiguranţă (în multe feluri).
Şi totuşi bunicii şi străbunicii noştri au ştiut să facă faţă acelor încercări!
Au ştiut să se bucure de zilele de sărbătoare în ciuda răutăţii vremii.
Şi, în acelaşi timp, erau gata de luptă. (Cei mai mulţi dintre ei, nu vorbesc despre trădători.)
Mai ştim să facem la fel?

Suntem în mijlocului unui altfel de război.
Ieri, 29 Noiembrie 2019, a avut loc un nou atac terorist la Londra.
Un Mahomedan a atacat oamenii întâlniţi pe Podul Londrei.
Cinci oameni au fost înjunghiaţi, doi murind în urma rănilor.
Alţi oameni aflaţi acolo au sărit în luptă. Deşi dezarmaţi, au izbutit să-l facă pe teroristul mahomedan să se retragă.
Atunci când poliţia a sosit, a izbutit să-l împuşte pe terorist înainte ca acesta să declanşeze vesta cu explozibil pe care o purta.

Podul Londrei 01.pngPodul Londrei prezentat de Google cu semnul violenţelor de ieri

Suntem în mijlocul unui război.
Un război în care mulţi, foarte mulţi, dintre cei care pretind că religia lor este „religia păcii” sprijină terorismul.
Dacă un catolic sau un protestant săvârşesc asemenea gesturi, congregaţiile sau bisericile de care aparţin se grăbesc să mustre gestul, să se lepede de el, să sublinieze răutatea lui, străinătatea faţă de religia lor.
Dacă un mahomedan (musulman) săvârşeşte asemenea gesturi, reacţiile muftiilor, imamilor şi celorlalţi reprezentanţi ai cultului sunt aprobatoare; uneori public, alteori în inima comunităţii. Condamnarea propriu-zisă este extrem de rară, dacă nu lipseşte cu desăvârşire.
După care – conform legilor războiului de propagandă – vin să spună „nu ne judecaţi pe toţi după excepţii”.
Deşi acele „excepţii” se bucură de sprijinul majorităţii musulmanilor.
Deşi acele „excepţii” sunt sprijinite de marile state mahomedane (de la Algeria la Pakistan sau Indonezia).

Atacul de la Podul Londrei arată iarăşi cât de falimentară este politica imigraţionistă vest-europeană. Dar nimeni nu are curajul să spună lucrurilor pe nume!
Hărţile violului în Europa coincid cu hărţile deschiderii faţă de imigranţi musulmani. Cu cât sunt mai mulţi musulmani într-o ţară, cu atât creşte rata violurilor.
Până când ţara devine mahomedană. În acea clipă, rata violurilor raportate scade spre zero. Pentru că orice femeie care nu a fost violată de faţă cu cel puţin doi martori (preferabil trei) este din start văzută ca adulertină şi riscă pedeapsa cu moartea. Nu se practică analizele necesare spre a se constata violul, nu se caută administrarea altor probe. Religia musulmană prevede că femeia care spune că a fost violată trebuie să aducă martori. Şi nimeni în lumea islamică nu dă mărturie în favoarea unei femei violate. În cel mai bun caz o ajută pe ascuns, riscând foarte multe.
Creşterea fantastică a violenţelor şi violurilor proprţional cu imigraţia musulmană este trecută sistematic sub tăcere.
Faptul că ţări precum Franţa, Suedia şi Germania, fruntaşe la imigraţie, au un nivel fruntaş de violenţă – şi mai ales violenţă la adresa femeilor – este ascuns.
Tipic pentru un război de propagandă.

În atacul de la Podul Londrei esenţială a fost capacitatea de luptă şi autoapărare a oamenilor de pe stradă. Aceasta a făcut diferenţa între viaţă şi moarte!
Atunci când am arătat că învăţarea autoapărării, practicarea artelor marţiale (inclusiv tir, airsoft etc.) este esenţială am avut parte de nenumărate atacuri. Adesea abjecte şi violente… „în numele păcii” (exact după ideologiile sovietică şi musulmană!).
Una din cele mai aberante afirmaţii a fost că
pregătirea de luptă şi practicarea artelor marţiale se justifică doar în caz de război„.
Că dacă începe războiul îţi mai dă duşmanul timp să te pregăteşti abia atunci!

Ştiţi, domnilor duşmani, eu nu m-am pregătit de luptă, că sunt paşnic. Adică, de fapt, mi-a fost lene. Şi mi-a fost frică. Şi am preferat să toc banii la mall, la filme, jocuri şi fumuri, decât să mă chinuiesc într-un poligon de tir, într-o sală de antrenamente… Lăsaţi-mă şi pe mine, dacă tot atacaţi, măcar un an, doi, să mă pregătesc de luptă! Bine?

Nebunia unei asemenea poziţii ar trebui să fie limpede pentru orice om normal.
Şi totuşi nu este aşa!
Nu avem atâţia Români în poligoane, săli de antrenament, cursuri de autoapărare, cât să zicem că măcar 10% din populaţie este pe calea cea bună!
Dimpotrivă, sunt locuri în care imigranţii (cu totul întâmplător majoritar musulmani) sunt mult mai mulţi la asemenea activităţi decât Românii.

Ne apără Poliţia, Poliţia Locală, Jandarmeria!

Visaţi frumos! Dar trăim în realitate, nu în vise!
Uitaţi-vă la Caracal, la şirul de fete răpite, violate, ucise. Ce instituţii publice le-au apărat? Chiar şi când o eroină ca Alexandra a reuşit să ia legătura cu autorităţile acestea au luat-o la mişto şi au condamnat-o astfel la torturi şi moarte. (Dacă nu cumva au comunicat cu răpitorul, ajutându-l direct, nu doar prin neglijenţă şi incompetenţă – care, iată, se dovedesc a fi, în asemenea funcţii, sinonime cu trădarea.)

Sfântul Apostol Andrei, al cărui nume înseamnă Bărbat sau Bărbătos (deci şi ca adjectiv, nu doar ca substantiv), a fost un adevărat erou.
El a îndrăznit cel dintâi să vestească Evanghelia la Sciţii extremişti, care nu o dată au ucis pe cei care încercau să le aducă altă religie.
Din Crimeea în Sciţia Mare, apoi în Sciţia Mică, el a vestit Evanghelia Sciţilor şi Geţilor de care, în aceeaşi epocă, se înspăimânta Ovidiu (exilat la Tomis, Constanţa de astăzi).
Ucis în chinuri în Patras, el a dovedit până în ultima clipă un curaj desăvârşit.

Cât de vrednici suntem de un asemenea Părinte?
Cât de vrednici suntem de eroii luptători ai lui Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul?
Cât de vrednici suntem de eroii de la Plevna, Griviţa, Vidin, sau Valea Jiului, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Turtucaia, Muntele Cocoşilă etc.?
Cât de vrednici suntem de eroii eliberatori ai Basarabiei, de cei de la Odesa, din Munţii Crimeii, din Kuban şi Caucaz, de la Cotul Donului?
Cât de vrednici suntem de Rezistenţa Anticomunistă, declanşată de eroii din Bucovina, de Arnăuţoiu, Elisabeta Rizea, Gogu Puiu, Grupul Carpatin Făgărăşan, Generalul Aldea, Gavrilă Mihali Ştrifundă şi cei asemenea lor?
Vorbesc despre oameni care au luptat chiar şi când nu aveau nicio şansă, când ştiau că pierd, chiar şi după cei pierduseră…

Urmaşii Sfântului Andrei sunt cei care merg pe calea acestuia şi a ucenicilor lui.
Cei care ştiu să ducă Războiul Vieţii aşa cum se cuvine: cu tărie, cu bucurie, cu dăruire, cu trezvie, cu dragoste.
Pentru că acest război se poartă – de către cei buni – tocmai pentru a apăra cele bune: libertatea, dreptatea, frumuseţea, iubirea, adevărul.

Spunea Alexandru Dumas că primul reflex al omului care devine liber este să caute o armă cu care să-şi apere libertatea.
În Imperiul Roman însemnul primit de un fost sclav la ceremonia de eliberare era o spadă (scurtă), pentru că fiind liber avea dreptul la armă şi la a-şi apăra libertatea; şi familia; şi Ţara.
Cel care lasă în seama altora această misiune deja este sclav.
Să înţelegem: libertatea există doar la cei care sunt gata să trăiască şi să moară pentru ea.
Cei care nu vor să lupte neîncetat pentru libertate deja au pierdut-o.

Desigur, această luptă se poate da în multe feluri.
Nu e nevoie să fim toţi în trupele permanente – deşi nu ar strica să fim rezervişti.
Dar toţi putem învăţa cât ne îngăduie mintea şi fizicul despre autoapărare, despre supravieţuire, despre calamităţi, despre război.
Toţi putem încerca să învăţăm Istoria adevărată ca să ne ferim de propaganda distructivă.
Toţi putem încerca să luptăm să avem discernământ (în loc să ne credem automat infailibili); să învăţăm lucrarea creştină prin care ne ridicăm spiritual, căpătând o voinţă mai puternică, o conştiinţă mai trează, un discernământ mai mare, o înţelepciune mai profundă. Toate, arme fundamentale în Războiul Vieţii.

Să ne ajute Sfântul Apostol Andrei să înţelegem… şi mai ales să facem ceea ce trebuie!
La mulţi ani cu folos întru Înveşnicire!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

sf-andrei-1-800

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Între Latină şi Tracă sau Dacă, după Ovidiu Naso

În secolul I d.Ch., în Sciţia Mică, la Tomis, a fost exilat un mare poet latin, Publius Ovidius Naso. Lucrările scrise de el în exil, Trista (Tristele) şi Epistulae ex Ponto (Ponticele) sunt strigătele poetului către lumea caldă a Italiei pe care o părăsise forţat, oglindind pe alocuri frânturi din tărâmurile aspre pe care fusese nevoit să poposească. Aceste frânturi sunt insuficiente în ele însele pentru o reconstituire amănunţită a peisajului Daciei Pontice în acea perioadă, dar arhisuficiente pentru a vedea în ce măsură Traca nordică, adică Daca sau Geta, se înrudeau sau nu cu Latina.
Şi pentru a apela direct la izvoare, iată afirmaţiile pe care le face Ovidius – exce
pţional cunoscător, desigur, al limbii sale natale, latina – asupra limbii geţilor şi raporturilor dintre aceasta şi latină1:

eu cu barbarii de-aici  nu pot să intru-n vorbă” (op. cit., p. 69)

rar om din ţara noastră să treacă peste mare, / Rar om să vie-aice, pe-un ţărm făr’ de liman! / Dar, ori va şti greceşte ori limba cea din Laţiu / (Mai drag mi-ar fi aceasta din urmă s-o aud) … “ (op. cit., p.72)

S-asculte-a mele versuri şi să le înţeleagă, / De i-aş citi din ele nu-i nimene pe-aici.” (op. cit., p.76)

Şi numai traci pe-aice şi sciţi s-aud în juru-mi, / mai aş putea în limba cea getică să scriu” (ibidem)

Cui să citesc eu însă din versurile mele? / Căci pentru limba noastră pe-aice nu-s urechi!” (op. cit., p.78)

Nu-s chinuit atât de frigul care-i veşnic, / De glia care-i arsă de gerul cel cărunt, / De graiul cel sălbatic, străin de limba noastră, / Şi care biruit-a şi vorbele greceşti…” (op. cit., p. 102)

Puţini ştiu să grăiască în limba elinească, / Dar barbară şi-aceasta, în gura unui get. / Nu-i nimeni între dânşii să poată-n latineşte / Să spună chiar cuvântul cel mai obişnuit.” (op. cit., p. 110)

Eu sunt aice barbar: nu mă pricepe nime / Şi geţii râd ca proştii de graiul meu latin.” (op. cit., p.115)

Ah, ca să uit durerea din inima mea tristă, / Şi boii cei sarmatici i-aş pune eu la plug, / Aş învăţa şi limba de care ei ascultă” (op. cit., p. 145)

Pe voi vă ştiu acuma şi geţii şi sarmaţii […] / Căci eu, de-atâta vreme, şi limba le-o vorbesc” (op. cit., p.180)

De au cumva cusururi [versurile], să nu te miri de ele, / O, Carus, căci poetul aproape că e get. / Ah, mi-i ruşine-a spune: am scris în graiul getic, / Cuvintele barbare le-am pus în vers latin! / A şi plăcut poemul; tu poţi să mă feliciţi: / Aici, între sălbatici, am nume de poet […] / Când le citi-i poemul, scris, vai! în altă limbă…” (op. cit., p.220)

Sublinierile ne aparţin. Ele ne dovedesc fără urmă de îndoială că limba geţilor era cu totul alt idiom decât limba latină vulgară sau cultă. Nu numai că nu ştia limba latină nimeni – poetul ducându-i evident dorul – dar nu exista nimeni care să ştie nici cel mai obişnuit cuvânt latinesc. Ori dacă, după cum visează protocroniştii, “găină” ar veni nu din latină ci din getă, şi la fel “ţară”, “apă”, “pâine”, “câine”, “bou”, “vacă” ş.a.m.d., iar aceasta pentru că latina vulgară şi geta ar fi fost aceeaşi limbă, nu ar fi putut Ovidiu să scrie ce a scris2. Când sunt diferenţe dialectale nu poţi spune “ Nu-i nimeni între dânşii să poată-n latineşte / Să spună chiar cuvântul cel mai obişnuit.” Când sunt doar diferenţe dialectale – şi câte asemenea diferenţe erau chiar în Italia! – nu poţi vorbi de “altă limbă”. Cel mult ai spune, cum spune Ovidiu despre greacă “puţini ştiu să grăiască în limba elinească, / Dar barbară şi-aceasta, în gura unui get”. Şi încă n-ai putea spune “puţini”, dacă ar fi dialect vorbit de geţii care “covârşesc pe greci”3.

Este evident, prin urmare, că o afirmaţie ca cea a pretinsei identităţi dintre latină (fie ea şi vulgară) şi tracă ori getă, lipsită de orice urmă de atestare istorică dar contrazisă de izvoare de mare autoritate4 nu se poate accepta nici măcar pe post de ipoteză.

Mihai-Andrei Aldea

1 După traducerea lui Teodor Naum, Publius Ovidius Naso – Scrisori din exil, Ed. Mondero, Bucureşti, 2000

2 nu ar fi putut scrie căci minciuna nu l-ar fi putut ajuta, ci din potrivă, i-ar fi făcut rău; de altfel, în poemul adresat lui Graecinus, el ia drept martor pentru adevărul descrierilor sale chiar pe fratele lui Graecinus, Flacus, ce fusese pro-pretor în Moesia – care includea atunci şi Sciţia Mică – şi care cunoştea bine regiunile pontice; este de altfel de remarcat că el îl ia drept martor pentru asprimea oamenilor şi a climei şi pentru renumele său cel bun, dar nici o clipă pentru diferenţa de limbă: aceasta era ştiută de toţi.

3 op. cit., p.110

4 am apelat doar la Ovidiu, dar sunt şi alte asemenea izvoare ce arată clar diferenţa categorică dintre latină şi tracă (de exemplu, Dicţionarul lui Hischios din Alexandria, care traduce în elină cuvintele scito-trace folosite în dramaturgie; în acest Dicţionar se pot constata fapte de limbă edificatoare pentru deosebirile dintre latină şi tracă)