Etichetă: Ortodoxie

Părintele Iustin şi Sfinţii Închisorilor. 19.03.19

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

Părintele Iustin şi Sfinţii Închisorilor. 19.03.19

Sfintitul-Marturisitor-JUSTIN-de-la-Petru-Voda_icoana-realizata-de-maicile-de-la-man.-Paltin-Petru-Voda

Cumva lucrurile s-au aşezat.
O dată rotundă, atât ca formă – 19.03.19 –, cât şi ca timp de la prima conferinţă de la Iaşi despre Sfinţii Închisorilor.
O pleiadă a mărturisitorilor de astăzi a luat cuvântul, având înaintea lor moaştele şi icoanele unora dintre Sfinţii Închisorilor, dar şi ale unor sfinţi mai dinainte, precum Sfânta Ecaterina şi Sfinţii Apostoli.
Au cuvântat, din suflet şi cu duh, ieromonahi, preoţi, mireni. Ucenici ai Părinţilor Iustin Pârvu, Sofian Boghiu, Adrian Făgeţeanu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa etc. S-au citit din versurile adânci şi pline de har ale lui Radu Gyr, Demostene Andronescu şi ale altor martiri din Prigoanele Comuniste. S-au văzut filmele scurte, minunat alcătuite de Andrei Negoiţă, închinate Părinţilor Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi Iustin Pârvu.
Dar cel mai tare au cuvântat SFINŢII!
Atât cei de ieri, cât şi cei de demult.
Din moaştele Sfinţilor de la Aiud, din moaştele Sfintei Muceniţe Ecaterina, din icoana Părintelui Iustin Pârvu, din moaştele Sfinţilor Apostoli – de fapt din toate moaştele aflate de faţă – a izvorât mir, iar încăperea atât de mare s-a umplut pur şi simplu de aroma sfinţeniei.

Sfinţii de demult şi sfinţii de ieri, împreună, au mărturisit pe Dumnezeu, Cel care dă har celor care Îl iubesc şi se aşează în lumina Sa.
Sfinţii de demult şi sfinţii de ieri, împreună, au mărturisit că vie este Biserica lui Dumnezeu, că dincolo de căderile unora, invidia şi ura altora, bârfele multora, Dumnezeu este cu poporul Său.
Sfinţii de demult au mărturisit că Sfinţii Prigoanelor Comuniste şi ei sunt una: prietenii lui Dumnezeu, cei care şi-au pus viaţa pentru Cel Care ne-a dat totul şi Care este totul.

Unimea Bisericii, unitatea sfinţilor – în acea diversitate copleşitoare şi chiar smintitoare pentru puţinătatea iubirii – şi veşnicia Evangheliei, iată ceva din foarte multa mărturisire făcută de Sfinţii lui Dumnezeu în seara zilei de 19 Martie 2019, la Iaşi.

I-am mulţumit şi îi mulţumesc lui Dumnezeu cu lacrimi pentru că am primit darul de a fi şi eu la Iaşi, la această conferinţă dedicată Părintelui Iustin Pârvu şi Sfinţilor Închisorilor. Alături de cca. 200 de oameni, am putut să ascult mărturiile celor de astăzi şi să văd, să simt, mărturia Sfinţilor de ieri şi a celor de demult. Totul într-o unime care a aşezat particularităţile într-o armonie a Duhului Sfânt.

Canonizarea Sfinţilor Prigoanelor Comuniste s-ar putea să mai întârzie. Se prea poate să trăim ruşinea de a vedea alte Biserici locale recunoscându-i deschis pe aceşti Sfinţi, înaintea Bisericii din România. Dar fericiţi sunt şi suntem cei care îi cinstim acum. Dispreţuiţii martiri ai primelor veacuri creştine, aruncaţi de prigonitori în gropi comune, în gropi de gunoi, în râuri, lacuri sau mări, stau iarăşi mărturie a repetării istoriei. Şi ei au fost iubiţi, preţuiţi şi cinstiţi pentru dragostea lor de Dumnezeu, mult înaintea oricărei recunoaşteri oficiale.
La Iaşi, pe 19.03.19, din nou, Sfinţii şi-au arătat unimea, au mărturisit harul lui Dumnezeu, nesfârşita iubire a Acestuia pentru noi. Şi ne-au arătat Calea, Adevărul şi Viaţa: ascultarea şi trăirea Evangheliei Fiului lui Dumnezeu, viaţa deplină în Biserica Dumnezeului celui Viu, stâlp şi temelie a Adevărului.
Cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu şi Neamul său nu va fi învins niciodată, chiar de va muri. S-a revăzut, în seara de la Iaşi, adevărul veşnic al acestui cuvânt.

Pentru rugăciunile iubiţilor Săi prieteni, Sfinţii Prigoanelor Comuniste,
şi ale tuturor Sfinţilor,
Dumnezeu să ne miluiască şi să ne mântuiască!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Unii rătăciţi au răutatea fie de a vorbi despre ce nu ştiu, fie de a lupta conştient împotriva lui Dumnezeu; şi unii, şi alţii, înşelând lumea, vorbind cum că este greşit, ba chiar interzis, să cinsteşti Sfinţii „înainte de canonizare”. Această învăţătură eretică, născocită de unii protestanţi (încă în secolul al XVII-lea) ca parte a campaniilor împotriva Bisericii lui Dumnezeu, este cu totul străină Ortodoxiei. Dimpotrivă, evlavia populară – în care intră şi facerea de icoane şi rugăciuni dedicate Sfinţilor – este unul dintre criteriile fundamentale ale canonizării Sfinţilor în Ortodoxie. (A se vedea şi Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor.) Prin oprirea cinstirii sfinţilor „necanonizaţi” s-a încercat şi se încearcă doar strangularea vieţii duhovniceşti în Biserică, oprirea de la vederea, cunoaşterea, recunoaşterea şi cinstirea noilor sfinţi pe care Dumnezeu îi ridică. Astfel încât duşmanii Bisericii să poată zice că Biserica a devenit stearpă şi nu mai dă sfinţi! Să dea Dumnezeu întoarcere la adevăr şi pocăinţă sinceră celor care au răspândit sau răspândesc asemenea înşelăciuni!

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Folclor şi Teologie. Gânduri (I)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

folclor si teologie 01.png

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Puţin despre adevărata mărturisire a Ortodoxiei şi îndreptarea noastră

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii
DSCN0616 Troiţă Borca
   Nesinceritatea multora din cei care spun că luptă pentru Ortodoxie, dar în fapt doar dau cu bâta în oricine nu zice ca ei, se vede din faptul că folosesc orice prilej pentru a vorbi de rău, dar nu vorbesc de bine decât excepţional.
   Atunci când transformi o greşeală – a unui mirean, monah, diacon, preot sau episcop – în pretext pentru a-l înfiera, pentru a-l judeca şi osândi, deja te-ai aşezat în afara Ortodoxiei.
Atunci când pretinzi că ai dreptul să sari în sus cu furie sau indignare pentru greşelile unora din ierarhie – eventual atribuindu-le întregii ierarhii – dar nu ai bunul simţ de a sări în sus cu bucurie şi laudă pentru binele făcut de unii şi alţii din ierarhie – eventual atribuindu-le întregii ierarhii – te-ai descalificat şi ca ortodox, şi ca judecător. Sau, mai bine zis, te-ai calificat desăvârşit ca judecător nedrept.
   Sunt, la ierarhii noştri, unele gesturi care trec de dragostea pentru cei de altă credinţă în locuri cel puţin cenuşii, dacă nu chiar întunecate. Căci a-l încuraja pe cineva în ceea ce îi face rău nu este dovadă a iubirii, ci a fricii sau lenei sau nepriceperii de a-l ajuta. Dar sunt, la ierarhii noştri, şi nenumărate gesturi de binefacere, de mărturisire, de dragoste adevărată şi credinţă.
Este mai mult decât întristător să-i vezi pe cei care pretind că apără Ortodoxia cum se reped cu o lăcomie băloasă la orice pot folosi pentru a ataca – ei zic, incorect, critica – ierarhia, Biserica. Şi cum trec sub tăcere – sau declară dispreţuitor ca „excepţii” – toate lucrurile bune pe care s-ar cuveni să le laude, să le încurajeze.
   Au trecut ani de zile de când am vorbit despre Sfinţii noştri ierarhi din prigoanele comuniste. Au trecut ani şi nu a existat nicio trezire, nicio lucrare în dragoste şi adevăr – din partea celor care pretind că apără Ortodoxia – pentru canonizarea fie şi a unui singur ierarh martir. Vreme pentru a ataca şi osândi numeroşi clerici – inclusiv ierarhi – au avut din belşug. De fapt cam asta a fost singura lor lucrare. Dar paşii fireşte către canonizarea martirilor din Prigoanele comunist au rămas în spatele aceloraşi câţiva ostenitori. Blamaţi pentru că nu s-au alăturat corului, de câte ori au hotărât unii că trebuie urlat, acuzat, insultat… „duhovniceşte”.
   Ceea ce, dintr-un protestantism ortodoxist, scapă multora, este că cinstirea sfinţilor din Biserica locală de care aparţinem este o datorie sfântă.
„Iar eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor” Psalmii 138.17
   Care este stăpânirea sfinţilor?
   Facerea de bine!
   Cinstirea sfinţilor nu este un lucru de care au nevoie sfinţii, ci este o nevoie a noastră. Nu sfinţii au folos, nu ei câştigă, de pe urma cinstirii noastre, ci noi câştigăm de pe urma cinstirii lor.
   Căci ei ne sunt, dacă îi cinstim, şi călăuze, şi învăţători, şi ajutători, şi apărători.
   Şi dacă toţi sfinţii, de oriunde ar fi, merită cinstiţi, de vreme ce toţi sunt prietenii lui Dumnezeu şi pilde ale ridicării omului către Dumnezeire; firesc este să cinstim în primul rând pe casnicii noştri care sunt vrednici de cinste. Căci ei sunt din neamul nostru, sunt rudele noastre, iar prin înălţarea lor duhovnicească ne devin de două ori părinţi, ca cei ce sunt părinţi duhovniceşti şi sunt şi din neamul nostru.
   Prin sfinţii Bisericilor locale, pe care Dumnezeu nu doar că îi ridică, ci îi şi descoperă după a Sa purtare de grijă, Cel Preaînalt ne călăuzeşte. Ne arată cum se dă lupta cea bună în locul şi în vremurile în care trăim; ne arată că putem şi noi să ne ridicăm, tot mai sus, către Cer; ne arată care sunt încercările specifice locului şi vremii noastre şi felul în care pot fi biruite etc.
  Şi, poate mai presus de toate, prin sfinţii Bisericii locale Dumnezeu zideşte această Biserică, îi dă pietre puternice, stâlpi puternici, prin care să se înalţe mai frumoasă şi mai întărită, să poată cuprinde şi ocroti pe cât mai mulţi.
  Ca urmare, ignorarea sfinţilor locali – o practică tipică etnofobiei româneşti, boală naţională a ultimelor secole – este o cale sigură de a slăbi şi Biserica locală, şi puterea noastră de a creşte către Dumnezeu, şi unitatea creştină.
   Puterea Creştinului stă în binele pe care îl face:
„Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 5.16)
   Iată adevărata mărturisire a Ortodoxiei: faptele bune.
   Fără acestea, aşa-zisa „mărturie creştină” devine, paradoxal la prima vedere, batjocură:
„Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.” (Matei 7.21-23)
    Cum?
   Deci nu doar că proorocind (adică teologhisind, cum se zice astăzi) în numele Domnului, nu au făcut nimic, dar chiar făcând minuni şi aparente izgoniri de demoni au fost şi au rămas străini de Dumnezeu! De ce? Pentru că lucrau fărădelegea! 
   Căci, după cum stă scris,
„Credinţa fără fapte, moartă este!” (Iacob 2.20)
   Şi, iarăşi,
„Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul.” (I Ioan 3.18)
   Cum ar putea, oare, cineva care neîncetat stă în patimi şi păcate, să fie bun învăţător al curăţirii şi sfinţirii? Oricât de bine ar cunoaşte teoria curăţirii şi sfinţirii, nu ar putea să o înţeleagă cu adevărat. Pentru că nu a lucrat-o.
   Cum ar putea cineva care nu îşi cinsteşte părinţii, deşi sunt buni, să fie cinstitor de Dumnezeu, Părintele ceresc? Oricât de mult ar cunoaşte teoria cinstirii părinţilor, nu ar putea să o pună în lucrare faţă de Dumnezeu, pe care nu Îl vede. Pentru că nu a lucrat-o faţă de părinţii săi, pe care îi vede(a). După cum limpede s-a spus:
„Cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (I Ioan 4.20)
   Este nevoie, prin urmare, înainte de orice „sărit în sus” pentru greşelile fraţilor şi părinţilor noştri – fie ei trupeşti sau duhovniceşti – să adunăm întâi multă muncă şi luptă în îndreptarea noastră.
Iar aceasta începe, odată ce am cunoscut Cine este Dumnezeu, de la cinstirea Sfinţilor Săi.
Aceştia, Sfinţii lui Dumnezeu, sunt cei care au străbătut calea grea şi plină de răutăţi pe care noi doar am început să călcăm. Au urcat locurile cele prăpăstioase ce ameţesc pe neîncercaţi, au trecut prin mlaştinile ce încleiază pe cei slabi, au înfrânt fiarele ce pândesc drumeţii. Sunt călăuze şi învăţători, sunt ostaşi puternici, în stare să ne apere şi să ne înveţe lupta – căci vine, vrem sau nu, şi rândul nostru pentru toate încercările.
   Dacă vrem îndreptarea Ţării şi a Neamului, dacă vrem îndreptarea celor care nu sunt bune şi drepte în societate şi în Biserică, de aici începem: de la cinstirea Sfinţilor.
De la cinstirea lor prin cunoaşterea vieţii lor, în primul rând, astfel încât să le putem urma paşii. Doar de la această încercare, de cunoaştere şi urmare a lor, prind putere şi rost rugăciunea, slujbele şi celelalte forme de cinstire.
   Aştept, ca pe un semn al Învierii noastre, ca Biserică locală, ca Neam şi Ţară, mişcarea celor care Îl caută pe Domnul către Sfinţii noştri ierarhi din prigoanele comuniste.
Dumnezeu să ne ajute!
Pr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Cultura violenţei. Un nou rasism (III)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

prima parte aici (I. Despre rasism, ierarhizare, egalitate şi ură)
a doua parte aici (II. Rasismul ca realitate concretă, imediată)

III. Bazele istorice ale rasismului anti-românesc în România (prima parte)

Purtarea clasei politice faţă de popor pare să fie la Români aceeaşi de foarte multă vreme. Iar mărcile ei identitare sunt exploatarea, jaful, abuzul, prefăcătoria, promovarea incompetenţei şi corupţiei, dispreţul faţă de ceea ce este cu adevărat istorie, tradiţie, cultură românească. Este o realitate greu de acceptat, deoarece oamenii au, de obicei, înclinaţia de a(-şi) idealiza copilăria şi tinereţea. Ca urmare, de foarte multe ori par mai tolerabile, dacă nu cumva aurite, regimurile politice „dinainte”. Cum spunea o glumă – ce se putea plăti extrem de scump în vremea comunismului – „Înainte, tot înainte, că înainte era mai bine!„. Dincolo de paradoxul acestui construct românesc excepţional, rămânem la observaţia reflexului privirii înduioşat-pozitiviste faţă de ceea ce a fost nu prea demult. Acest reflex face să se uite că dincolo de schimbarea aparentă regimurile politice se caracterizează în spaţiul românesc, de foarte multă vreme, prin mărcile identitare prezentate mai sus: exploatarea, jaful, abuzul, prefăcătoria, promovarea incompetenţei şi corupţiei, dispreţul faţă de ceea ce este cu adevărat istorie, tradiţie, cultură românească.

Dincolo de discursurile care – cu bunăvoinţă sau cu reavoinţă – auresc una sau alta dintre guvernări, una sau alta dintre epocile politice, sursele istorice sunt clare cu ceea ce a fost. Începem de la martiriul Brâncovenilor:
– epoca fanariotă este marcată în timpul Mavrocordaţilor de suferinţe populare atât de mari încât cca. 66% din populaţia Moldovei şi 75% din populaţia Munteniei este ucisă ori fuge în Imperiul Otoman, în Imperiul Ţarist ori în Vestul Europei şi America de Nord (cf. datelor furnizate de străini contemporani şi menţionate de N. N. Constantinescu în lucrările sale); adică este o epocă a unui genocid anti-românesc extins.
– epoca fanariotă de după Mavrocordaţi este aceea a încercărilor de refacere a unor ţări pustiite de genocid, în care conducerea este preluată total de străini şi înstrăinaţi; boierii care încearcă să ţină de tradiţiile româneşti, care nu acceptă grecizarea, franţuzirea, germanizarea, turcirea, rusificarea sau alt fenomen similar sunt izolaţi.
– ca urmare, după 1800 străinii aflaţi în Muntenia şi Moldova constată că majoritatea boierilor îşi reneagă originile româneşti, căutând să îşi afirme tot felul de origini alogene – pe care, într-un rasism anti-românesc bine articulat, le consideră şi declară cu tărie drept „superioare”.
– regimul zis local dintre 1821 şi 1828 este dominat de ciocoi şi ciocoisme; ciocoii au de ales între puterile străine pe care să le slujească: Imperiul Austriac, Imperiul Rus, Imperiul Otoman, Franţa, Prusia, Marea Britanie etc. „Românismul” există în rândul claselor cu influenţă politică şi financiară doar prin „filtrul” acestor perspective externe. Se doreşte construirea unei „culturi româneşti” care să fie după model austriac, rusesc, turcesc, francez, prusac, englezesc etc.

Pentru toată această epocă Nicolae Iorga – cu o poziţie destul de favorabilă Fanarioţilor din motive „de cultură” – mărturiseşte clar ruperea categorică de toată tradiţia românească veche. Armata naţională (refăcută de Brâncoveni şi, în limitele timpului său, de Dimitrie Cantemir) este desfiinţată şi înlocuită de cete de mercenari. Este mutilat ritualul de încoronare împărătesc, respectat din vremurile vechi de Principii Munteniei şi Moldovei (înrudiţi direct cu familiile domnitoare în vechiul Constantinopol). Boierii mici – numiţi şi Moşteni/Moşneni sau Răzeşi – sunt apăsaţi tot mai tare de autorităţi, libertăţile lor fiind şterse treptat – ca şi majoritatea îndatoririlor în afara celor către noul zeu, Statul. Tradiţiile sunt înlocuite sistematic şi intenţionat de tradiţii noi. Căluşarii sunt dezarmaţi, în locul spadelor şi săbiilor folosite tradiţional fiind nevoiţi să apeleze la beţe din lemn, precum copiii mici. La fel se întâmplă cu Junii, cu Şoimanii şi alte frăţii româneşti. Surăţiile româneşti încep să devină tot mai discrete, ajungând cu vremea să se stingă; Româncele încă îşi mai spun surată una alteia şi la început de secol XX, dar pentru cele mai multe cuvântul este un simplu reflex verbal, fără acoperire în legăturile mistice din trecut. Etc., etc., etc.

Aceeaşi rupere, ba chiar mai mare, o avem şi în teritoriile aflate sub stăpânire austriacă. Clasa politică este exclusiv alogenă. Românii infiltraţi în ea trebuie să dea dovadă de o totală înstrăinare de propria naţionalitate pentru a fi acceptaţi. Faptul că o serie de familii nobiliare – gen Szathmary sau Kandaffy – sunt de origine românească nu scade cu nimic anti-românismul lor; ba chiar dimpotrivă – doar strigoiu’ntâi din neam mănâncă, după cum bine zice poporul. În Banat sunt măcelărite sate întregi de Români, iar altele strămutate – cu locuitorii risipiţi adesea în mijlocul unor populaţii străine, ca să îşi piardă identitatea. În locul lor sunt aduşi Germani, Austrieci, Sârbi, Unguri, Slovaci, Cehi şi orice alte etnii posibile. Bălţile Banatului, care dădeau cândva şiruri de care cu morun, nisetru, păstrugă, somn, crap etc. sunt secate: erau prea bune sălaşuri pentru Români şi prea de nepătruns pentru autorităţile austriece. Religia este schimbată cu forţa: Românii trebuie să devină catolici, cel puţin în forma greco-catolică, dacă nu cea romano-catolică. Sau „măcar” protestanţi. Deşi, trebuie spus, urmele cumplitelor prigoane protestante din secolul al XVII-lea nu au fost şterse de cumplitele prigoane catolice din secolul al XVIII-lea. Prin apostazie, germanism austro-papist şi alte influenţe străine Românii din Banat, Voievodina, Crişana, Transilvania, Maramureş, Galiţia şi Bucovina sunt supuşi unui proces cumplit de deznaţionalizare. „A fi român înseamnă a fi inferior” – iată esenţa politicii austriece (şi, mai apoi, austro-ungare) în privinţa Românilor. Este un rasism radical, fanatic, total. Practicat, cu o imoralitate neruşinată, chiar şi astăzi de urmașii acelor regimuri inuman, ai acelor „oameni-neoameni”. Vom reveni asupra acestui aspect.

Trecem însă în sudul Dunării, acolo unde populația creștină se află sub o deja veche opresiune islamică. Purtătorii „războiului sfânt”, Turcii Osmanlâi, au limitat măcelărirea Creștinilor ce respingeau convertirea la Islam doar dintr-un motiv extrem de cinic: pentru a-i păstra ca forță de muncă. Asupra acestui proces – inutil și total absurd negat de unii propagandiști islamici sau patrioți turci – s-a scris extrem de mult iar dovezile sunt clare pentru orice om obiectiv. Există, deci, o primă apăsare, aceea a islamizării și turcirii.
Dar mai erau aici și alte două presiuni, despre care s-a scris mult mai puțin, pentru că au fost mari lupte împotriva unor asemenea scrieri (sau chiar contra vorbirii pe aceste două teme): presiunea catolică și presiunea grecească. Dar pentru a lămuri aceste două fenomene atât de puțin cunoscute trebuie să facem un salt în trecut. Fără acesta, nu vom înțelege contextul istoric din secolul al XVIII-lea și de după aceea.

(va urma)

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Spre întărire: Imnul ITO 2018

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

De câţiva ani Biserica Românească înfăptuieşte o lucrare mare, foarte mare: Întâlnirea Tineretului Ortodox.

Veniţi din întreaga lume, mii şi mii de tineri ortodocşi (la Sibiu, anul acesta, peste 3.000, la Iaşi, anul trecut, peste 6.000 etc.), alături de preoţi şi episcopi ortodocşi din toată lumea, se întâlnesc, iau parte la seminarii şi laboratoare, se roagă împreună, muncesc împreună, se bucură împreună.

O lucrare minunată de unitate frăţească, de bucurie sfântă, de preluare a făcliei şi ducere mai departe a luminii.
O lucrare în care Biserica Ortodoxă Română – da, BOR – dă măsura unei deschideri şi dăruiri vrednică de toată lauda.

Cei care au luat şi iau parte la ITO învaţă că suntem, în Biserică, o familie, dincolo de deosebirile dintre noi.

Dar învaţă şi că mass-media, presa, îi urăşte pe Ortodocşi. Nu, nu învaţă asta la ITO! Învaţă asta din mass-media, din presa care DISPREŢUIEŞTE TOTAL lucrarea lor, dragostea lor, bucuria lor, EXISTENŢA LOR. Învaţă asta din felul în care sunt ignoraţi, din felul în care mass-media prezintă, în mijlocul desfăşurării ITO, orice altceva în afară de ITO, pe oricine altcineva în afară de cei veniţi la Întâlnirea Tineretului Ortodox. Eventual orice mizerie anti-ortodoxă care poate fi găsită sau născocită.
Fie că sunt americani sau nigerieni, români sau greci, francezi sau etiopieni, tinerii ortodocşi de la ITO şi clericii care îi însoţesc sunt invizibili pentru mass-media. Şi câte lucruri ar avea de spus! Câte experienţe diferite, unele tragice, altele dramatice, altele vesele!
În fiecare an, datorită BOR, România este un centru mondial, un lider mondial; în bine, nu în rău, în frumos, nu în urât, în încurajare şi creştere, nu în corupţie şi deznădejde. Iar mass-media întoarce capul în altă parte: despre Ortodoxie, BOR şi Ortodocşi se poate vorbi doar de rău. Dacă nu se poate, mai bine tăcere…
Şi cei care iau parte la ITO văd acest lucru, văd această duşmănoasă ignorare, însoţită de răutăcioasele prezentări a tot ceea ce poate să fie pretext de atac anti-ortodox.
Şi învaţă să meargă mai departe.
Împreună cu fraţii întru Credinţă, fără să se sperie întru nimic de cei potrivnici ba, dimpotrivă, rugându-se pentru ei, cu milă şi înţelegere. Poate, poate îşi vor deschide inima, ca Dumnezeu să îi lumineze. Şi chiar dacă nu şi-o deschid, cel puţin noi ne facem datoria de a ne ruga pentru ei, a încerca să-i ajutăm, a fi aici şi a da mărturia cuvenită.
ITO merge înainte, BOR îşi face, mai departe, datoria.