Expertul francez Raoult Didier, medic de renume mondial, specialist în boli infecţioase, profesor şi cercetător, laureat al Premiului Inserm (2010) pentru întreaga carieră etc., declară:

„Sunt convins de eficienţa hidroxiclorochinei în tratarea pacienţilor suferinzi de COVID-19.„

„Eu, ca orice medic, odată ce s-a constatat că un tratament este eficient, consider imoral să nu îl administrez.„

„Credem, eu şi echipa mea, că am găsit un tratament [pentru COVID-19 n.n.]. Și în ceea ce privește etica medicală, cred că nu am niciun drept, ca medic, să nu folosesc singurul tratament care până acum s-a dovedit de succes. Sunt sigur că până la sfârşit toată lumea va folosi acest tratament. Este doar o chestiune de timp înainte ca oamenii să fie de acord să își depăşească prejudecăţile și să spună: „Asta trebuie să facem”.„

Specialistul francez Raoult Didier s-a născut în 1952 la Dakar, Senegal (Africa). Este fiul unui medic militar francez din Normandia, mama sa (infirmieră) fiind din Bretania. Atunci când avea 9 ani părinţii se mută la Marsilia. După o adolescenţă aventuroasă în 1972 se înscrie la facultatea de medicină, la presiunea tatălui său. Dovedeşte un talent de excepţie, ajungând să îşi ia şi doctoratul în medicină şi să se îndrăgostească de microbiologie. Mai precis, de studierea agenţilor patogeni. Se căsătoreşte în 1982 cu psihiatra Natacha Caïn. Realizează o serie de descoperiri şi cercetări de excepţie (inclusiv de noi microorganisme), devine profesor la Facultatea de Medicină din Marsilia (evident, pe subiectul boli infecţioase), crează o echipă de peste 200 de cercetători etc., etc.

Prestigiul său excepţional nu izbuteşte, totuşi, să mişte lucrurile destul de repede în direcţia tratării pacienţilor cu hidroxiclorochină şi azitromicină. Şi asta cu toate că Sanefi (producător de Plaquenil, formă consacrată de hidroxiclorochină), a oferit gratuit medicamente pentru tratarea a 300.000 de pacienţi.
Un număr de medici francezi (cu direcţii de cercetare sau producţie diferite) se opun sub trei pretexte… interesante: numărul de pacienţi în studiul realizat la Marsilia ar fi prea mic, deci rezultatul nu este destul de clar; numărul de pacienţi martor ar fi prea mic (deşi comparaţia cu statisticile generale este uşor de făcut); efectele secundare ar fi necunoscute sau grave (deşi, de fapt, sunt binecunoscute şi sunt extrem de mici comparativ cu alte medicamente şi mai ales cu COVID-19).

Un text cu asemenea pretexte, ca exemplu:

„Dacă posibilitatea de a putea utiliza tratamente antimalariene sigure, deja cunoscute și ieftine la pacienții cu coronavirus este interesantă, este esențial să avem vizibilitate asupra datelor din studiile clinice care implică pacienți infectați cu SARS-Cov -2, publicat și, prin urmare, accesibil comunității științifice internaționale.„

Pare inutil să precizez că asemenea studii au fost deja publicate… doar că sunt declarate, iar şi iar, „neconvingătoare”. Asta în situaţia în care, simultan, se urlă pe toate canalele mediatice că „nu există tratament” şi „COVID-19 ucide”… Ceea ce ar face logică folosirea pe scară largă a primului tratament promiţător.

OMS-ul sprijină poziţia acestor medici. Şi, asemenea lor, aşteaptă eventuala apariţie – cândva, în şase luni sau un an sau un an şi jumătate – a unui vaccin. Care, testat câteva luni, li se pare mult mai sigur decât un medicament ce se administrează de 65 de ani…
Sub presiunea unor asemenea specialişti şi a intereselor din spatele lor (sunt sigur, perfect umanitare şi academice), Franţa a dat înapoi şi a hotărât două lucruri.
Pe de-o parte, administrarea tratamentului doar celor în stare gravă (voi reveni).
Pe de altă parte, organizarea unui studiu nou, pe cca. 3200 de pacienţi (din Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Germania şi Spania). Ceea este interesant e faptul că se caută exact „subiecţi” în stare gravă.
Se ştie de multă vreme că dacă vrei să îngropi reputaţia unui tratament sau a unui medic foloseşti oameni pe moarte, care nu pot fi salvaţi. Şi pui moartea lor în seama lipsei de eficacitate (sau chiar defectelor) tratamentului sau medicului. Altfel spus, înclinaţia de administrare a tratamentului, respectiv de „testare” a lui pe pacienţi în stare gravă (ce nu pot fi salvaţi) pare să fie doar un mijloc de a îngropa tratamentul. Şi, eventual, şi pe cel sau cei care îl susţin.

Pare o bănuială neîntemeiată?
Hai să vedem alte câteva afirmaţii interesante ale Dr. Raoult Didier, care fac lumină pentru oricine vrea să afle adevărul:

„Am făcut un studiu ştiinţific despre clorochină şi viruşi în urmă cu treisprezece ani, studiu care a fost publicat. De atunci, alte patru studii, realizate de alţi autori, au arătat sensibilitatea coronavirusului la clorochină. Toate acestea nu sunt noi. Este sufocant faptul că cercul factorilor de decizie nu este nici măcar informat despre starea ştiinţei. Ştiam despre eficacitatea potenţială a clorochinelor pe modelele de cultură virală. Ştiam că este un antivirus eficient. În experimentele noastre am decis să adăugăm un tratament cu azitromicină, spre a evita infecţiile bacteriene secundare. Rezultatele, pentru pacienţii cu COVID-19 au fost spectaculoase atunci când s-a adăugat azitromicina la hidroxiclorochină.„

„Când aveţi un tratament care funcţionează, împotriva altor zero tratamente disponibile, acest tratament ar trebui să devină reper. Şi este libertatea mea de a prescrie ca medic. Nu trebuie să ne supunem ordinelor guvernamentale de a trata bolnavii. Recomandările Înaltei Autorităţi pentru Sănătate sunt un indiciu, dar nu vă obligă. Încă de la Hipocrat, doctorul a făcut tot ce a fost mai bun, în starea de cunoştinţe şi în starea ştiinţei.„

„…am ajuns la un nivel de nebunie, astfel încât medicii de la televizor nu mai îndeamnă la diagnosticarea bolii, ci le spun oamenilor să rămână izolați la casele lor. Asta nu este medicament.„

Ca un oarecare, fără acces la „marile interese”, nu pot să am dovezi clare în privinţa bunelor sau relelor intenţii ale „marilor jucători”. Pot să am însă bănuieli. Mari.
Pentru că economia ţărilor se prăbuşeşte, iar populaţia se îndreaptă treptat şi sigur către robie, înfometare, distrugere, pe când mass-media şi clasa politică urlă din toate puterile: „COVID-19 UCIDE!”.
După mintea mea, dacă situaţia este involuntară şi clasa politică nu o dirijează spre distrugerea oamenilor simpli, orice tratament promiţător SE APLICĂ. Punct.
Mai ales când este vorba de un tratament descris deja de 13 ani, verificat pe pacienţii infestaţi cu SARS-CoV-2 şi alcătuit din medicamente arhi-cunoscute şi arhi-verificate.
Dacă nu se aplică, treaba PUTE. Rău de tot.
Aşa, între noi fie vorba…

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Cu totul întâmplător, Marocul a cumpărat anticipat toată producţia de hidroxiclorochină a Sanefi din Casablanca, introducând acest medicament în tratamentul bolnavilor COVID-19. România are şi această variantă, şi tratamentul cu două antivirale folosit la Spitalul de Boli Infecţioase Timişoare. Clasa politică merge pe măsuri de Ev Mediu pentru populaţie şi falimentarea economiei. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă