Prima parte din Talibanii şi eliberarea Afganistanului

Despre istoria mai veche şi despre cultura Paştunilor (Afganilor)

majoritatea Afganilor – şi cei care dau linia vieţii afgane – sunt Paştunii

Afganistanul are rădăcini străvechi.

Inzii, Sciţii, Tracii, Armenii, Parţii, Perşii, Cuşanii, Grecii; Mezii, Sasanizii şi alţi membri ai unor neamuri celebre sau nu au avut aici prezenţă şi influenţă. Despre aceste vremuri se poate scrie mult. Esenţial însă pentru istoria Afganistanului este cucerirea de către musulmani. Cucerirea s-a făcut pas cu pas, din secolul al VII-lea până în secolul al XI-lea (cu excepţia Caşmirului). Şi a avut ca rost, bineînţeles, islamizarea Afganilor.

Trebuie observat aici faptul că Afganii au fost islamizaţi forţat. Islamul nu reprezintă de fapt cultura afgană adevărată, ci o cultură impusă prin violenţă. Este consemnat că de câte ori forţele musulmane se retrăgeau – fie învinse, fie pentru că aveau alte ţinte – Afganii reveneau la credinţele străbune. Dar nu toţi. Pas cu pas, ocupaţie cu ocupaţie, Afganii au cedat. Şi, în cea mai mare parte, au trecut la Islam.

Merită amintit că din cea mai veche antichitate cunoscută locuitorii Afganistanului au fost războinici. Paştunii, în primul rând, au avut această înclinaţie nesfârşită către lupte. Au fost războinici în felul Tracilor: dacă nu aveau duşmani în afară se băteau pe viaţă şi pe moarte între ei. Ca urmare, tentativele de extindere a stăpânirii unei dinastii sau alteia în Vest ori Est au fost multe. Şi uneori încununate de succes.

De pildă, Dinastria Guridă a pus stăpânire pe jumătate din Iranul de astăzi, pe cam jumătate din Uzbekistanul şi Tadjikistanul de astăzi, pe Kârgâstanul, Afganistanul, Pakistanul, Buthanul, Nepalul şi Bangladeshul de astăzi şi pe nordul Indiei actuale. Peste două milioane de kilometri pătraţi, de zece ori suprafaţa României de astăzi (unele surse dau o suprafaţă cu până la 50% mai mare). Teritorii în care Paştunii erau fie foarte puţini, fie lipseau.

Sistematic, Afganistanul a fost împărţit în felurite provincii, iar acestea între triburi – deşi unele triburi se regăseau în mai multe provincii. Spre exemplu, în anul 1600 părţi din Afganistan erau în Hanatul de Buhara, altele sub stăpânirea Safadiţilor (din Iran), altele sub Mughalii din India. În acea vreme Provincia Kandahar era socotită zonă tampon între ultimele două puteri.

Afganii luptau de partea acestor puteri, luptau împotriva lor, luptau unii cu alţii.

Uniuni de triburi se făceau şi se desfăceau, hani erau aleşi, urmaţi, trădaţi, ucişi.

Alt exemplu:

Primul conducător afgan propriu-zis poate fi socotit Hanul Mirwais Hotak din tribul Ghjili (Paştun). Organizând o revoltă împotriva guvernatorului persan el transformă în 1709 Kandaharul Mare (până atunci provincie persană) într-un stat independent. A refuzat titlul de rege, devenind „Prinţ de Kandahar şi General al trupelor naţionale”. În 1715 moare, se zice din cauze naturale, fiind înlocuit de fratele său Abdul Aziz Hotak (nimic suspect aici). După doar doi ani fiul lui Mirwais, pe numele său… Mahmud, pretinde că unchiul său vrea să predea Kandaharul către Persia. Şi îl ucide, bineînţeles. Apoi organizează o armată şi, în 1722, invadează Persia… al căre Şah devine! Practicând, bineînţeles, masacrarea civililor care prezentau importanţă pentru Persia.

Bineînţeles, în ciuda succesului temporar al Imperiului Hotak, Perşii se eliberează şi apoi se răzbună pe ceea ce socoteau a fi o provincie răzvrătită. Să nu uităm că Persia avea o foarte lungă istorie în această zonă!

Nadir Şah, cuceritorul Imperiului Hotak, va fi… da, asasinat. Imperiul Afşarid, condus de el, se… sparge în bucăţi. Iar. Lupte civile, din nou.

În Octombrie 1747 are loc adunarea Afganilor războinici¹ în Kandahar. Ahmad Durrani din tribul Abdali (Paştun) este ales han. Dar la încoronare se proclamă Şah şi apoi „Rege, Perla Erei”. Tribul Abdali este rebotezat, după numele său, tribul Durrani. Le promite Paştunilor – şi altor Afgani – un mare imperiu. Şi, cel puţin pentru o vreme, îl realizează: ajunge să stăpânească nu doar Afganistanul de astăzi, ci şi Pakistanul de astăzi, alte părţi din India (inclusiv Amriţar şi Dheli), Khorasanul şi Kohistanul. Pierde cele mai multe dintre cuceriri şi moare de moarte naturală în 1772. Din varii motive, el este declarat primul conducător al Afganistanului, nu Mirwis Hotak. Aducerea la putere a tribului Abdali/Durrani are şi ea rolul său în această privinţă.

Fiul lui Ahmad Durrani, Timur, va prelua puterea şi va muta capitala de la Kandahar la Kabul. Timur este urmat de fiul său Zaman şi fraţii săi. Făcând exces de expulzări, arderi de ochi şi execuţii, determină ieşirea unor provincii (precum Kaşmirul) din Imperiul Durrani (zis şi Imperiul Afgan). Au loc lupte interne şi externe, atât în vremea lui Zaman cât şi după aceea.

Merită amintite repetatele invazii asupra Indiei, primii loviţi, cu multă răutate, fiind Sikhşii. Se ajunge până la distrugerea celui mai preţuit templu Sikh, cel din Amriţar. Mai mult, se toarnă peste el sânge de vacă, spre a fi spurcat. Baba Deep Singh, cel mai preţuit conducător religios al Sikhşilor este decapitat. Până la urmă, exasperaţi, Sikhşii organizează sub Ranjit Singh o contra-ofensivă încheiată cu preluarea – sau eliberarea – unei mari părţi răsăritene din Imperiul Durrani.

În aceeaşi perioadă are loc extinderea britanică în India şi cea rusească în Asia centrală. Iar această extinderea are loc diplomatic şi politic la sute şi mii de kilometri de hotarele administrative.

Trebuie spus înainte de toate că Paştunii, deşi cu origini comune celorlalţi indo-europeni, nu au avut până după 1950 relaţii semnificative cu Românii, Bulgarii, Albanezii, Sârbii, Italienii, Elveţienii, Polonezii, Slovacii, Spaniolii, Cehii, Belgienii etc. Relaţiile au fost în primul rând cu Rusia – urmată de Uniunea Sovietică – şi Marea Britanie. De la sfârşitul anilor ’70 (secolul XX) şi cu SUA. (Voi reveni în următorul material din serie)

În schimb Afganii au avut relaţii vechi şi chiar antice cu India şi Persia (în care unii i-au inclus), cu China şi Asia Centrală, cu Imperiul Otoman chiar. Şi, de la introducerea Islamului (prin forţă) cu Arabia.

Odată ce din Cultura Afgană Veche au mai rămas doar nevoia luptelor şi fărâme înghiţite de Islam, Islamul a devenit miezul spiritualităţii paştune.

Pashtunwali este sinteza acestei spiritualităţi.

După unii cele mai importante principii ale ei sunt trei: ospitalitate, adăpost, dreptate şi răzbunare. După alţii, cele mai importante principii ale Pashtunwali sunt: curaj, răzbunare, ospitalitate şi milă faţă de cel învins.

Mai sunt şi: Curaj (dacă nu este inclus în principiile cele mai importante este cel mai important dintre următoarele); Loialitate; Prietenie; Judecată (adică supunerea faţă de jirga, adunările bărbaţilor); Credinţă (absolută în Alah); Respect şi mândrie; Onorarea femeii (interzicerea, în teorie, a uciderii sau necinstirii femeii); Onoarea ocrotirii celor slabi; Bărbăţie; Patriotism.

Toate aceste principii sună frumos, atâta vreme cât sunt citite în cheie creştină sau „traduse” de corecţii politici. Totuşi înţelesul real, afgan, nu este acela din culturile de influenţă creştină ale Europei, Americii şi altor asemenea zone.

Curaj înseamnă, de fapt, sete de luptă, dorinţa de violenţă. Cel care nu o are nu este socotit curajos.

Răzbunarea este mai importantă decât toate celelalte. Pentru ea, Paştunul are voie să renunţe la cinste, la curaj, la ospitalitate, la mila faţă de cel învins etc.

Ospitalitatea este mult lăudată de Paştuni, însă popoarele conlocuitoare – din Afgan sau din afară – nu o consideră de încredere. Aceasta deoarece în multe triburi – sau ramuri ale triburilor – ospitalitatea este condiţionată masiv. Oaspetele are o serie de îndatoriri pe care dacă nu este localnic nu le ştie; iar încălcarea lor, oricât de nevinovată, se poate pedepsi chiar cu moartea. Mai mult, ospitalitatea poate fi condiţionată de şeful tribului, sau de hanul aflat deasupra acestuia. Astfel încât, deşi există unele cazuri de exemplară ospitalitate paştună, ele sunt pure excepţii.

Mila faţă de cel învins este mai mult un mit. Există aşa ceva… doar între prietenii sau camarazii care se antrenează ori se întrec. Ceea ce înseamnă, de fapt, că nu este vorba despre un duşman învins în luptă, ci despre un amic învins într-o întrecere paşnică.

Onorarea femeii este în fapt interzicerea uciderii, chinuirii sau violării femeii „pe nedrept”. Adică atunci când bărbatului sau bărbaţilor li se pare drept, pot aplica oricare dintre aceste metode în cultura Paştună. Ca exemplu, în Pakistan (18-20% Paştuni), concentraţia maximă de Afgani este provincia Khyber Pakhtunkhwa. Aici limba paştună este limbă provincială. Şi tot în această provincie paştună a Pakistanului violurile sunt des întâlnite. Ca să luăm numai anul 2016, onorarea femeii de către Paştunii din Khyber Pakhtunkhwa s-a manifestat prin 72 de violuri recunoscute legal. Dat fiind greutatea extremă a recunoaşterii violului în Pakistan cifra reală a acestor tragedii este incomparabil mai mare. Şi asemenea bestialităţi se repetă în provincia amintită an de an (în decembrie 2020 s-a înregistrat un viol în grup, însoţit de torturi groaznice. Cetăţeni indignaţi au ajutat Poliţia Pakistaneză la prinderea unora dintre vinovaţi… în vreme ce alţi cetăţeni îi ajutau să se ascundă.

În Afganistanul propriu-zis violurile nu erau pedepsite până la venirea invadatorilor Americani. Se aplica Sharia, care cere cel puţin patru martori credincioşi pentru a accepta că o femeie a fost violată. Dacă femeia violată nu se sinucidea în cel mai bun caz îşi petrecea viaţa în ruşine. De multe ori era omorâtă de propria familie „pentru spălarea onoarei” (aşa numitele „crime de onoare”, iertate de Sharia). După venirea Americanilor lucrurile au început să se îmbunătăţească, încet, dar constant, pentru femeile afgane. De exemplu, Preşedintele Hamid Karzai a graţiat o femeie de nouăsprezece ani care fusese aruncată în puşcărie pentru adulter: fusese violată de o rudă. Da, se ştia că a fost violată, dar a fost aruncată în închisoare. Aici, în puşcărie, a născut copilul rezultat din viol. Şi, da, a fost graţiată, dar şi silită să se căsătorească cu violatorul. Cu care trebuie să facă sex, conform Sharia, cel puţin o dată la patru zile (exceptând cazul când este bolnavă).

Tot sub presiunea Americanilor a început recunoaşterea de către autorităţi a crimelor de onoare şi a violurilor. Cu greu. În 2012, de exemplu, se recunoşteau în Afganistan 240 de crime „de onoare” şi 160 de violuri. Ceea ce înseamnă cel puţin 400 de violuri şi cel puţin tot atâtea crime „de onoare”, de fapt. Cam asta este onorarea femeii, după Pashtunwali, la Paştunii de azi.

Ar mai fi de adăugat o imagine actuală: în clipa de faţă, onorarea femeii se manifestă în Afganistan prin violuri, bătăi şi crime. Martorii spun că „eroicii eliberatori Afgani” [ca să citez propaganda comunistă] răpesc fete tinere – de la vârsta de 12 ani în sus – spre a deveni „soţiile” Talibanilor. Şi, de asemenea, omoară cu pietre pe femeile care nu le arată „destul respect”, adică supunere totală. Imaginile care urmează, un colaj făcut după Los Angeles Time, prezintă onoarea Talibanilor, Ocrotirea celor slabi şi alte principii Pashtunwali, aşa cum au fost ele aplicate celor care mergeau la aeroport. Cărora, de altfel, Talibanii le-au promis liberă trecere (cam atât despre cinstea şi dreptatea lor). Să înţelegem bestialitatea talibană dintr-un act cutremurător: mamele afgane îşi aruncă pruncii peste sârma ghimpată a aeroportului – măcar ei să scape de „onoarea” Talibanilor.

Aceasta este imaginea reală a Pashtunwali, atât de lăudată de propagandiştii care sunt în spatele situaţiei din Afganistan. Şi de naivii care îi cred. Aceasta este Noua Cultură Paştună.

Cum se poate ajunge la aşa ceva?

Răspsunsul este simplu: Islam.

Să dau un exemplu ce mi se pare esenţial: Qais Abdur Rashid.

Cine este Qais Abdur Rashid? Nu este! E doar un personaj imaginar. Dar în care Afganii cred cu multă tărie, deoarece de secole Islamul le spune că ei se trag din Qais Abdur Rashid.

Este dovedit absolut clar că nu a existat. Este dovedit absolut clar că pretinsul strănepot al Regelui Saul – din care cică s-ar trage imaginarul Qais – nu a existat. Este dovedit absolut clar că genetic Paştunii şi Evreii sunt grupe diferite, că nu există o moştenire iudaică genetică a Afganilor (nu că nu ar fi fost Evrei în zonă, dar Afganii nu s-au amestecat cu ei). Paştunii ţin de grupul genetic Valea Indusului, nu de cel semitic din care fac parte Evreii. Este dovedit că limba paştună nu se înrudeşte cu ebraica. Paştuna este o limbă indo-europeană iraniană, ebraica este o limbă semitică din grupa limbilor afro-asiatice. Etc., etc.

Deci, cu toate că acest personaj nici nu avea cum să existe, iar ştiinţific formarea Afganilor din Evrei este o absurditate perfectă… Paştunii cred în ea! Pentru că le-o spun liderii musulmani! De aceea şi curajul a devenit dorinţa de a tortura şi ucide, onorarea femeii înseamnă doar declaraţii bune faţă de femeile care se supun absolut etc.

Voi aminti faptul că există Paştuni care nu merg pe această linie. Care încă ştiu că răutatea nu este curaj, că ospitalitatea are puţine condiţii (respectul reciproc) şi nu poate cere mii de forme sterpe, care ştiu că fetele lor merită cinstite real, nu tratate mizerabil. Sunt minoritari şi sunt priviţi de adepţii Talibanismului drept trădători.

Concluzii la aceste esenţe istorice

Am prezentat aceste pagini de istorie deoarece ne ajută să tragem concluzii foarte importante.

Afganistanul de astăzi a fost încă din anul 1000 î.Chr. un teritoriu de migraţii şi războaie permanente. Cei care s-au alcătuit aici ca băştinaşi au avut o cultură puternic războinică, practicând atât dese războaie interne cât şi invazii externe la orice prilej. Paştunii nu au fost niciodată o populaţie paşnică (asta este o insultă pentru ei). Paştunii au încercat să cucerească oricât de mult şi pe oricine. Imaginea Paştunilor patrioţi care îşi apără colţul lor de pământ este o minciună propagandistică. Paştunii au fost totdeauna un element important în răspândirea Islamului cu forţa.

Da, aşa cum am spus, Islamul a fost impus prin forţă Afganilor, după un război religios de cam şase sute de ani. Nu este adoptat voit de Afgani. Dar acum îl ţin cu fanatism. Asta şi pentru că Islamul local a accentuat înclinaţiile violente locale: la început prin războiul neîncetat între adepţii Islamului şi Afganii tradiţionalişti, apoi prin războiul între Afganii islamişti şi Sikhşi, Hinduşi, Musulmani de alte orientări. Luptele pentru putere au fost continue, folosindu-se atât forţele străine cât şi locale. Convingerea veche a Afganilor – poate scitică sau tracică – a nemuririi celor care cad în luptă a fost păstrată şi în Islam. Ca urmare, lupta a devenit o necesitate pentru cei mai mulţi dintre Paştuni. Pretexte se găseau. Gândirea formată este atât de desprinsă de realitate în zona spirituală încât o serie de cuvinte esenţiale – precum ospitalitate, milă, cinste etc. – şi-au pierdut sensul, devenind profund deviate.

Această dorinţă de război a Paştunilor, această convingere că trebuie să moară în luptă, a fost confundată de mulţi cu felurite idealuri nobile. Acestea din urmă pot fi folosite ca pretext de către Afgani; sunt doar pretexte. Afganii care nu le au sunt la fel de hotărâţi să lupte, să ucidă şi să moară în luptă ca şi cei care pretind a se conduce după idealuri nobile. Mai mult, idealurile nobile sunt călcate în picioare cum nu mai sunt convenabile. Patriotismul, de exemplu, nu a împiedicat niciodată pe Paştuni să intre în slujba unor puteri străine şi/sau să le folosească împotriva compatrioţilor. Răzbunarea – adeseori şi ea doar un pretext pentru violenţă – este mult mai importantă decât orice altceva.

Winston Churchill conchidea – şi Paştunii l-au aprobat – că

Triburile Paştune sunt totdeauna angajate în războaie personale sau publice. Fiecare bărbat este un războinic, un politician şi un teolog [islamist n.n.]… Fiecare familie îşi cultivă propria vendetă; fiecare trib, ranchiuna sa… Nimic nu este uitat vreodată şi foarte puţine datorii rămân neplătite.

Aceast este adevărata Pashtunwali. Aceasta este Nouă Cultură Afgană (Islamică) a Afganilor, cea cu care interacţionează cu lumea.

Iar cei sătui de luptele fratricide nesfârşite, de înrobirea femeilor (surori, fiice, mame), de închistarea paştunualiului sunt victimele celor care ţin o tradiţie care, de fapt, nici nu este afgană: se regăseşte, cu mici nuanţe, la toate popoarele musulmane.

Va urma…

Mihai-Andrei Aldea

---

1Loya jirga : Adunare obştească, adunare a tuturor căpeteniilor războinice, a eroilor şi veteranilor şi, sub ei, a celorlalţi războinici Afgani pentru a hotărî o nouă căpetenie, schimbarea unor legi, deschiderea sau închiderea unui război.