Etichetă: naționalism

Prostia care sminteste. Voltaire si patriotul

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Prostia care smintește. Voltaire și patriotul

Oamenii se socotesc raționali, însă pe nedrept, căci nu sunt raționali. Unii au învățat cărțile și cuvintele vechilor înțelepți. Dar raționali sunt doar aceea, care au sufletul rațional, pot să deosebească ce este binele și ce este răul, se feresc de cele rele și vătămătoare sufletului și toată grija o au spre cele bune și folositoare sufletului; iar acestea le săvârșesc cu multă mulțumire către Dumnezeu. Numai aceștia trebuie să se numească oameni raționali.

(Sfântul Antonie cel Mare)

Voltaire s-a împăunat cu ateismul său, așa cum au făcut mulți oameni iraționali în epocile modernă și contemporană. Lupta împotriva evidenței care Îl mărturisește pe Dumnezeu l-a făcut să emită, firește, multe prostii. Una dintre ele este afirmația (desigur, categorică…)

Pentru a fi un bun patriot trebuie să devii dușmanul restului omenirii.

Ideea este în radicală contradicție cu deviza masonică „libertate, egalitate, fraternitate”, deși Voltaire a fost mason!
Contradicția vine dintr-o de așteptat neînțelegere a binelui.

Prin „bun patriot”, Voltaire înțelege pe cineva dedicat intereselor Patriei mai presus de interesele restului omenirii. Lucru ce este adevărat. Dar este adevărat altfel de cum vede Voltaire!

Pentru Voltaire, interesele naționale sunt în contradicție (naturală, deci ființială) cu interesele celorlalte națiuni, implicit ale omenirii.
În realitate, națiunile sunt părți naturale ale omenirii.

Aici însă Voltaire se împotmolește și încremenește în fața unei prejudecăți masonice: că națiunile ar fi artificiale.

Și, desigur, în măsura în care națiunile sunt făcute de oameni, pot fi numite artificiale. Dar câți oameni au întemeiat o națiune?

De fapt, niciunul!
Și aici apare deosebirea dintre gândirea științifică – ce observă faptele și apoi concluzionează – și gândirea doctrinară, masonică – ce neagă faptele pentru a susține doctrina.
Dar care sunt faptele?

Adevărul este că forme de națiune există pretutindeni.
Comunități conștiente de originea comună, cu interese materiale comune, având o cultură comună și, de multe ori, o religie și limbă comună – acestea ar fi națiunile după dicționare.
Dar, deși acest lucru nu convine rasismului cultural, definiția se aplică fără discuție majorității triburilor din Papua sau Amazonia.
Iar împărțirea oamenilor în comunități cu identitate proprie – culturală, materială, lingvistică etc. – este o permanență existențială: deosebirile făcute de arheologi între una și alta dintre culturile Preistoriei se întemeiază tocmai pe specificul material ce oglindește specificul spiritual. Atunci când vorbim despre Cultura Cucuteni sau Cultura Glina vorbim despre comunități cu o puternică identitate.
Iar această împărțire și specificitate apar natural, de multe ori chiar neașteptat și involuntar.
Englezii nu au vrut să apară Națiunea Americană. Portughezii nu au vrut Națiunea Braziliană. Spania nu a vrut ca Mexicul, Argentina, Chile etc. să devină țări de sine stătătoare, națiuni, patrii. Toate aceste „popoare de origine” au vrut să fie patria pentru cei „de peste mări”, au lucrat din răsputeri la păstrarea oamenilor de acolo în hotarele fizice și spirituale ale locului și națiunii de origine. Germanii nu au vrut să apară Austria. Rusia nu a vrut să apară Ucraina. Arabii Arabiei nu au vrut ca Arabii din Egipt, Algeria sau Tunisia să devină independenți de ei, să își găsească propria identitate etnică. Și totuși, s-a ajuns acolo.

Toate aceste pilde, și mii și mii de altele asemenea, dovedesc 100% că

apariția și dezvoltarea națiunilor este un fenomen natural

(nu artificial).
Sau, altfel spus,

Națiunile sunt părți naturale ale omenirii.

Ceea ce înseamnă că sunt bune – fie că definim acest bine creștinește sau evoluționist. În amândouă variantele, națiunile sunt și firești, dar și necesare.

Evoluționist, pentru că astfel se formează grupuri de selecție care ar duce la rasa umană superioară visată de Darwin (da, și de Hitler, Mussolini sau alți ucenici ai lui Darwin).

Creștinește, națiunile sunt firești și necesare din altă perspectivă.
Pe de-o parte, pentru că sunt făcute de Dumnezeu și rămân în veșnicie – conform Bibliei.
Pe de altă parte, pentru fiecare este o parte a întregului omenirii, așa cum organele sunt parte a întregului trupului. Adică fiecare națiune trebuie să vină în simfonia omenirii cu poezia și cântecul său, adică fiecare să își aducă „slava sa”, specificul său național bun. Care constituie o necesitate pentru ceilalți oameni, așa cum fiecare organ este necesar trupului.
Ca urmare, un bun patriot/naționalist se raportează la Dumnezeu pentru a înțelege care este binele Patriei/Națiunii. Iar acest bine nu există printr-o izolare (oricât de „superbă”) a Patriei/Națiunii față de restul omenirii.

În fapt, a pretinde că un bun patriot ar trebui să fie „dușmanul restului omenirii” este ca și cum ai spune că o celulă dintr-un organ este o bună celulă a acelui organ doar dacă este „dușmana restului trupului”.
O absurditate evidentă.

Aici însă găsim răspunsul și la o întrebare ce îi preocupă pe mulți „gânditori” de ieri și de astăzi (îi preocupă de obicei subconștient nesincer, dar convins!):

Cum îmi fac datoria față de omenire? Mai ales dacă sunt legat de o națiune?

Desigur, răspunsul este: făcându-ți datoria cu adevărat, înaintea lui Dumnezeu, față de Patria/Națiunea din care faci parte.
La fel ca celulele sănătoase în trup.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Mitologic se pretinde că sunt oameni care ar fi întemeiat o națiune. Științific, se poate spune că uneori un om este hotarul dintre o națiune și alta. Dar este pentru că a vrut și așa cum a vrut? Așa este, de pildă, regele Voiteh-Ștefan-Iștvan pentru Unguri, o separare între națiunea maghiară veche, vitează, dar tolerantă religios și etnic, și cea de atunci și până astăzi. Dar chiar și în acest ultim caz omul care este hotar nu este conștient de ceea ce produce și nici nu produce ceea ce vrea. Pentru a reveni la exemplul dat, Voiteh-Ștefan-Iștvan a vrut să producă o națiune ultra-catolică, în timp ce Ungaria produsă de el este, împotriva voii sale, protestanto-ateisto-catolică. Se poate vedea astfel că în procesul istoric există cel puțin un element aflat dincolo de voința oamenilor (și ca mase, dar mai ales ca indivizi). Element ce poate fi socotit natural de Atei. Dar care include, în afară de legile naturale date de Dumnezeu și multe alte participări (a se vedea Teologia Istoriei). Altfel spus, nici măcar în acest caz nu putem avea o origine artificială a națiunilor.

Două alte întrebări pentru Nichifor Crainic

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Revenim cu două întrebări pentru Nichifor Crainic. Și reluăm începutul de la foarte scurtul interviu publicat acum câteva zile.

Nichifor Crainic (1889-1972) și-a însușit teologia și implicit gândirea ortodoxă între cele două războaie mondiale. Vreme de mare însemnătate: pe de-o parte, se începuse ieșirea de sub dictaturile religioase ale fanatismului etnic grecesc sau rusesc, ale fanatismului imperialist catolic sau protestant; pe de altă parte, încă nu se intrase în dictatura Stângii (fie că este numită Socialism, Comunism, Bolșevism, Nazism, Fascism, NWO sau oricum altcumva).
Avem, prin urmare, o teologie și gândire ce se eliberează de felurite rătăciri și străinisme. O teologie și gândire ce caută cu stăruință, cu dârzenie, cu sfântă încăpățânare, întoarcerea la izvoare. La Sfintele și Dumnezeieștile Scripturi, la Sfânta și Dumnezeiasca Tradiție Apostolică.
Prin urmare, ne-am hotărât să îi punem câteva întrebări!
Am început cu două întrebări, prima fiind ce înseamnă a fi naționalist? iar a doua ce înseamnă a fi naționalist în România?
Răspunsurile au fost clare, dar în ceea ce privește naționalismul în România s-a înfățișat o stare dureroasă, tristă, bolnavă: iubirea de neam și țară este prigonită în România până la nimicire fizică.

Prin urmare, am revenit cu două noi întrebări, ce ni se par de mare greutate.

Noi: Dat fiind că prima afirmație din Constituția României e aceea că „România este stat național”, dat fiind că sunt proclamate și apărate de aceeași constituție suveranitatea națională, simbolurile naționale, securitatea națională, cultura națională și alte noțiuni naționaliste; dat fiind că aceeași constituție interzice defăimarea națiunii și ura națională, ar trebui să avem sprijinul deplin al statului pentru naționalism. Și totuși, dimpotrivă, naționalismul românesc cel mai curat, cel mai îndreptățit, cel mai legal și decent, este, cum ați spus, prigonit. De unde această contrazicere extremă între Constituția României și practica autorităților de stat?

Nichifor Crainic: Constatările acestea duc la una și aceeași concluzie: că pătura noastră conducătoare e coruptă până în măduva oaselor. În suprastratul conducător s-a încuibat un virus permanent, care roade energia morală a celor care se ridică sus. E adevărat că acest suprastrat a fost alcătuit multă vreme din scursura Levantului. Seminția aceea a dispărut [oare? n.n.] dar virusul a rămas.
Optimiștii au sperat că forțele ridicate din sănătatea țărănească vor schimba fața lucrurilor cu vigoarea lor morală, proaspătă. Dar s-au înșelat. Am urmărit ani de zile procesul de transformare a național-țărăniștilor, bunăoară. Oameni ridicați din popor în cea mai mare parte, fii și nepoți de țărani. Avalanșa lor în loc să schimba fața morală a statului a sfârșit printr-o asimilare a oamenilor acestora în structura coruptă a statului. Din exponenți ai țărănimii, au devenit uzurpatori și dușmani ai românismului.
Pentru oamenii de felul acesta drumul puterii trece prin complicitatea cu străinismul parazitar.
A conduce România în sensul curent presupune condiția prealabilă de a trăda.
Politicianul se simte puternic numai în actul de prigonire a românismului și înțelept numai în lepădarea de specificul spiritual al strămoșilor lui.
Români deznaționalizați – iată ce sunt în majoritatea lor conducătorii noștri politici. Puși în fața naționalismului, au îndată sentimentul intim al propriei turpitudini [mârșăvii n.n.]; și ca să se elibereze de această stare sufletească îi prigonesc pe naționaliști cu zvăpăială de apostoli. Căci numai apostazia cunoaște înverșunarea nimicitoare împotriva credinței părăsite, și numai trădarea alimentează ura împotriva celor trădați. Prigonitorii naționalismului sunt unelte ale străinismului împotriva propriului neam.

Noi: Și ce rămâne de făcut unui Român (unei Românce) în aceste împrejurări?

Nichifor Crainic: A face naționalism în asemenea condiții implică două sarcini deopotrivă de grele. Una, să lumineze necontenit pe consângeni în propria istorie. Și alta, să te aperi necontenit de loviturile apostaților și trădătorilor. Cu o mână să arăți drumul spre zorile neamului, cu cealaltă să ții spada împotriva loviturilor din spate. Din punct de vedere omenesc, în sensul obișnuit, evident nu e o existență de invidiat. Dar din clipa în care te simți Român, și nu altă lighioană sub soarele lui Dumnezeu, ai datoria să porți această existență cu sudoare de sânge. Descriind oricât de palid neplăcerile îndurate, nu-mi vin nici lacrimile babei în gene, și nici regretul că n-am trăit altfel decât am trăit.

Răspunsurile lui Nichifor Crainic sunt culese din memoriile sale. Se spune că Istoria este învățătorul vieții. [Historia magistra vitae est.] Și iată, se pot găsi răspunsuri uimitor de actuale și de interesante, la întrebări de azi, în trecut.
Acum, desigur, este în puterea fiecărui cititor să cearnă și aleagă. Să cântărească, adică, în ce măsură aceste răspunsuri îl limpezesc ori ba. În ce măsură i se par adevărate, iar calea zugrăvită în ele, de urmat.
Noi, ne-am făcut și ne facem, după putință, datoria. Mărturisind și trăind ceea ce știm că este Adevărul sau adevărul.
A consemnat pentru dumneavoastră răspunsurile martirului și eroului Nichifor Crainic, din lucrarea sa postum apărută – „Zile albe, zile negre. Memorii” –

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Crucea e singura cale către Lumină, Înviere, Fericire
foto: Mihai-Andrei Aldea