Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. V. Moldovenii de pretutindeni sunt copiii României

Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. V. Moldovenii de pretutindeni sunt copiii României

partea dinainte aici

Moldovenii ce locuiesc în Moldova,
Basarabia și până în guberniile învecinate,
Podolia, Herson, iar într-un număr mai mic
în gubernia Ecaterinoslav
sunt români.
L.S. Berg (academician sovietic)

Printre multele doctrine neortodoxe rusofone care, după cum am arătat, sunt construite pe răstălmăcirea canoanelor Bisericii, poate cele mai urâte (și rădăcina răului) sunt cele șovine (etnofiletiste). Și mai cu seamă este urâtă și împotriva lui Dumnezeu doctrina moldovenismului rusofon.

Moldovenismul rusofon este o doctrină de stat și bisericească apărută în Imperiul Țarist și preluată și mărită (în rău) de Uniunea Sovietică.
Această doctrină pretinde că Moldovenii ar fi altă rasă, ori cel puțin altă etnie ori naționalitate decât Românii.

Iar această doctrină se construiește numai prin minciuni și insulte, multe jigniri și învinuiri. Aceste jigniri și învinuiri, de pildă, îi declară pe Români înapoiați, primitivi, sălbatici, cotropitori, asupritori, Țigani, străini și altele asemenea.
Este ușor de văzut de către orice creștin că sunt anti-creștine și urâte de Dumnezeu asemenea insulte și acuzații – adeseori proferate chiar de clericii rusofoni din Republica Moldova și Regiunile Odesa și Cernăuți.
Este ușor de văzut de către orice creștin că asemenea purtări și vorbe sunt ale rătăcirii șovinismului (etnofiletismului), străină Bisericii lui Dumnezeu.

Dar ele sunt foarte trebuincioase propagandei rusofone în Republica Moldova și celelalte ținuturi românești. De ce? Pentru că fără ele celelalte minciuni rusești sunt ușor de descoperit.
Rostul acestor învinuiri și jigniri este de a aduce anume teama și scârba de Români în sufletele Românilor din teritoriile ocupate de Sovietici; Români declarați, desigur, ”Maldavani” sau Moldoveni. Astfel încât să se aducă ură între frați, dezbinare și înstrăinare, ca pași către rusificarea (azi și ucrainizarea) Românilor de la Est și Nord de România.

Acum, ca unul născut la Galați, nu am întâlnit Gălățean care să nu se înțeleagă în graiul său moldovenesc fie cu Ardelenii, fie cu Dicienii (Dobrogenii), fie cu Muntenii, Oltenii, Bănățenii, Bihorenii sau orice alți Români.

Nu am găsit asemenea oameni oriunde am fost în Moldova: în Botoșani sau Neamț, în Suceava ori Bacău, în Vrancea sau Iași, în Cahul sau Reni etc. Pretutindeni oamenii care vorbeau graiul moldovenesc se înțeleg foarte bine cu Românii din Ardeal, Banat, Muntenia, Crișana, Maramureș, Dicia (Dobrogea) și Muntenia, sau din alte părți. Ceea ce dovedește fără putință de tăgadă cinstită că vorbim toți aceeași limbă.

Aceasta s-a înțeles foarte bine de către toți cei din Republica Moldova care știu „moldovenește” și au călătorit în România. Căci s-au înțeles cu Românii foarte bine, cel mult poticnindu-se la unele rusisme intrate în graiul lor de pe urma ocupațiilor rusești.

Dar, iată, sunt mai departe voci, fie rusești, fie rusofone, care mai departe mint că ar exista un „neam moldovenesc”. Acesta fiind, mint aceleași voci, cu totul deosebit de Români, ba chiar în dușmănie cu aceștia. Minciunile maldavane sunt de origine rusească și urmăresc dezbinarea Românilor din stânga și dreapta Prutului ca să fie stăpâniți de Moscova.

Acum o să amintesc faptul că Statul Rus nu poate fi învinuit pentru intenția expansionistă. Dincolo de visele utopice ale pietiștilor români, expansionismul este visul fiecărui stat – cu excepția celor înrobite și spiritual. Dar, foarte însemnat, Statul Rus poate fi învinuit pentru mijloacele subumane întrebuințate foarte des și cu totul fără rost pentru atingerea dorințelor de expansiune.

Dacă Rusia lui Petru I ar fi fost cinstită față de Români, lăsându-i în legea lor, cu limba și rânduielile lor, de mult ar fi ajuns hotarele Rusiei la Mediterană și Siria. Dar, așa cum Imperiul Otoman s-a măcinat până la epuizare în încercarea zadarnică a supunerii Românilor, la fel s-a oprit și înaintarea Rusiei la Principatele Române. Și asta pentru că Dumnezeu a bătut Rusia, de multe ori, pentru mijloacele subumane folosite împotriva Românilor, Cerchezilor, Osetinilor și altor etnii și națiuni.

Între aceste mijloace se numără și necanonica și blestemata intrare a lui Petru I peste Biserica Rusă, care de atunci și până astăzi este puternic subordonată Statului Rus. O situație osândită de Sinoadele Ecumenice repetat. Așa cum osândită este și slujirea Statului de către Biserică pentru scopurile sale murdare. Căci rostul Bisericii este de a curăța și înălța oamenii către Dumnezeu, iar nu de a fi încă un serviciu secret sau public în slujba Statului.

Însă Biserica Rusă de multe ori s-a făcut părtașă genocidurilor organizate de Statul Rus ori de cine știe ce mare dregător rus dintr-o provincie sau alta.
În Basarabia, din 1812, și în Herța și nordul Bucovinei din 1940, Biserica Rusă a călcat în picioare toate canoanele privind organizarea și autoritatea episcopiilor și mitropoliilor. A vegheat și colaborat la genocidurile anti-românești ale Rusiei și Uniunii Sovietice. A fost unul din marile mijloace de propagandă șovină, etnofiletistă, anti-românească, precum și unul din marile mijloace de slăvire a Rusiei Țariste sau Uniunii Sovietice (amândouă state anti-creștine).

Și, din păcate și felurite patimi, a continuat această politică și din 1992 încoace. Deși avea toate prilejurile să rupă tradiția călcării în picioare a Canoanelor Bisericii.

Chiar și în aceste zile Mitropolia rusească a Chișinăului și „întregii Moldove” (iredentistă denumire rusofonă!) aruncă pe diferite voci aceeași otravă a propagandei anti-românești.

De pildă politicianul rusofon și necanonicul episcop „de Bălți și Fălești”, Marchel Mihăescu.
Acesta s-a aliat cu dușmanii integrității Republicii Moldova, cu Rușii, cu Găgăuzii și alții asemenea în așa numita „Mișcare Populară Moldova Mare”. Care își propune să adune sub autoritatea Chișinăului (condus, se înțelege, de conducătorii „Mișcării Populare Moldova Mare”) și Republica Moldova, și Regiunea Odesa, și Regiunea Cernăuți, precum și Moldova din România, ba chiar și Maramureșul și părți din Transilvania.
Asemenea președinților rusofoni Voronin și Dodon, și episcopul rusofon Marchel vrea ca sintagma „Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove” să însemne concret autoritatea asupra ținuturilor înșirate mai sus. Într-o așa-zisă „Moldovă Mare” care ar trebui să facă parte din… spațiul rus.

Știind acestea, nu avem de ce să ne mirăm că episcopul Marchel jignește în fel și chip acei clerici și credincioși care se întorc la Biserica Română (de care aparțin canonic). Pe clerici veniți în canonica Mitropolie a Basarabiei (recunoscută ca românească și de Patriarhul Nifon, pe care Biserica Rusă pretinde că îl ține de sfânt) Marchel Mihăescu îi declară
„cele mai josnice, cele mai șantajabile elemente”, „cumpărați”, „vânduți”, „lingăi”, „trădători”, „slugarnici” etc.

Și pe Români, ca națiune, de asemenea îi jignește, declarându-i „dușmani”, „ocupanți”, „obraznici”, „ignoranți” și „invadatori”, precum și altele asemenea.

Iar față de aceste declarații șovine, într-un limbaj cu totul nedemn și rușinos pentru un episcop, Biserica Rusă și Mitropolia rusească a Chișinăului „și a întregii Moldove” nu ia nicio măsură. Ori poate nici nu sunt în stare să ia, după cum spun multe voci în Republica Moldova.

Mai rău și mai urât, însă, același Marchel Mihăescu își face și mai mult de rușine numele românesc. Pentru că încearcă să îi sperie pe clericii basarabeni ca pe niște copii mici. Spunând

„Românii nu îi vor înlocui acum cu ai lor, dar să nu se liniștească prea mult pentru că aici se termină tot cu ce ar putea ei să se liniștească. Este vorba că chiar cu prima ocazie ei (Românii n.n.) se vor izbăvi de ei (clericii basarabeni n.n.). Și cred că într-un fel ei ar merita o astfel de acțiune.”

Și continuă pe această temă, încercând să păcălească pe cine nu gândește.
Dar adevărul este că, în primul rând,

Moldovenii de pretutindeni sunt copiii României.

Expresia „Românii nu îi vor înlocui cu ai lor” arată o gândire întunecată, rusofonă, care nu înțelege că Moldovenii sunt Români și așa îi vede și Patriarhia Română și toată Biserica Ortodoxă Română.

Da, Moldovenii sunt altceva decât Rușii, asta e adevărat. Dar sunt totuna cu Românii. Doar că ei sunt Români dintr-o parte sau alta a Moldovei (ori din Moldoveni așezați în alte locuri românești sau pribegiți în străinătate). În vreme ce alți Români sunt dintr-o parte sau alta a Transilvaniei, ori a Munteniei, ori a altei provincii românești.

Acest lucru se vede și dintr-un fapt ce este și el un argument hotărâtor împotriva minciunilor șovine rusofone:

Mitropolia Basarabiei este autonomă.

Spre deosebire de Mitropolia rusească a Chișinăului „și întregii Moldove”, unde Rusia face hirotonii când vrea, în Mitropolia Basarabiei doar episcopii locului hotărăsc hirotoniile.
Deci nici vorbă să fie cu putință ca vreo episcopie din România, sau chiar Patriarhia, să vină peste episcopii Basarabiei ca să schimbe preoți, diaconi sau dascăli cum face Biserica Rusă.

Mai mult, rânduiala Bisericii Ortodoxe Române este ca, pe cât se poate, preoții să fie fiii județului în care sunt numiți.
Adică pentru parohiile din Județul Alba se preferă candidați din județ, la fel pentru cei din Timiș, Galați sau Iași.
Atunci când se întâmplă să nu fie candidați din județ (cum se întâmplă în părțile copleșite de coloniștii străini) se preferă, iarăși, candidați din provincia istorică în cauză. Aceștia cunoscând obiceiurile locului și putând face mai bine pastorație și misiune decât unii din alte părți.

Desigur, există o deosebire la mânăstiri, unde, după legea străveche, este primit oricine trece de încercările noviciatului. Așa cum, de altfel, se face și în mânăstirile ortodoxe din celelalte țări.

Prin urmare, nu este nicio șansă ca să dea năvală Ardeleni sau Munteni, Olteni sau Arădeni etc. în Republica Moldova pentru posturile preoțești de aici. Dimpotrivă, ele vor fi date de episcopii locului, după înțelepciunea dată lor de Duhul Sfânt, fiilor Republicii Moldova. Așa cum se face în toată Biserica Ortodoxă Română (și așa cum este canonic).

Și am putea veni și la argumentul stării economice, pentru că aceasta este mai slabă în Republica Moldova decât în oricare provincie a României.
Dar acesta este necuviincios pentru slujitorii Domnului. Și, mai mult, este și trecător, căci se poate ca în viitor lucrurile să se schimbe foarte mult.

Însă celelalte rămân, căci sunt fapte, iar nu închipuiri și discursuri mincinoase. Și cel mai minunat dintre aceste fapte, care a dat cântecele malurilor Prutului ale atâtor artiști-eroi este că

Moldovenii de pretutindeni sunt copiii României, acum și pururea și în vecii vechilor. Amin!

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


P.S. Merită amintit că episcopul Marchel crede că are dreptul să „expulzeze din cinul preoțesc”, adică să caterisească, pe preoții care au venit la canonica Biserică Română, părăsind necanonica Mitropolie rusească a Chișinăului „și întregii Moldove”. Am arătat în părțile dinainte ale acestei lucrări că episcopii aceștia necanonici ai Mitropoliei rusești din Republica Moldova nu au niciun drept canonic să pedepsească pe clericii care vin la Biserica Ortodoxă Română. Căci Mitropolia Basarabiei este singura canonică în Republica Moldova, după cum am dovedit cu prisosință și vede oricine citește Canoanele Bisericii și Istoria Bisericii din Moldova (respectiv din Basarabia). Deci „pedepsele” date de episcopii necanonici preoților intrați în buna rânduială a Bisericii cad pe capetele celor care săvârșesc nedreptatea. Și cu nimic nu îi ating pe preoții aceia.

P.P.S. Adaug aici un lung dar folositor interviu luat de Sergiu Praporsic („Flux”) marelui patriot Vlad Cubreacov. Este, zic eu, un document istoric. Singura mea schimbare în text este adăugarea, pe cât am putut, a diacriticelor (ă, â, î, ș, ț). Acest interviu poate lămuri cititorul asupra cinstei Bisericii Ruse în raporturile cu Românii și alte naționalități, asupra multor lucruri pe care le-am înfățișat ori doar le-am atins în lucrarea de față.

„Capul de pod al sfintei Rusii” sau „santinele rusești” contra Basarabiei
Chișinău, Basarabia/ Romanian Global News   
vineri, 08 februarie 2008
Romanian Global News prezinta mai jos un interviu cu Vlad Cubreacov, europarlamentar și președinte al fracțiunii parlamentare PPCD de la Chișinău, preluat de la colegii de la Flux.md

– Domnule Cubreacov, în ultimul timp unul dintre subiectele de interes public este cel al raporturilor dintre Stat si Biserica, aceasta din urma fiind acuzata de implicare in chestiuni politice.
– Subiectul merita dezbătut, cu atât mai mult cu cât acuzațiile îi sunt aduse fără nici un temei real unei singure Biserici, și anume Mitropoliei Basarabiei, in timp ce este trecuta cu vederea activitatea subversiva pe care Biserica Ortodoxa Rusa si filiala sa locala o desfășoară de aproape doua decenii împotriva unității și integrității teritoriale a Republicii Moldova
– De ce sunt atât de importante in Republica Moldova aspectele privind interferența Bisericii Ortodoxe Ruse?
Biserica Ortodoxa Rusă, un agent de influenta si control geospiritual al Kremlinului
– Pentru ca noi reprezentam singura populație neslava din captivitatea fostului imperiu sovietic coreligionara cu rușii, etnia altădată hegemonă. De aceea, Biserica Ortodoxa Rusa este văzută de politicienii de la Kremlin ca un agent de influență și control geospiritual care lipsește în alte state desprinse in 1991 de colosul rusesc. Unii au comparat Biserica Rusa cu o armata a 15-ea de ocupație. De fapt, aceasta se manifestă ca un braț religios al imperialismului rus, care nu a ezitat niciodată să se servească de stindardul Ortodoxiei pentru promovarea intereselor sale secular-politice.
– Problema este mai veche. Acum zece ani ați făcut o declarație la Consiliul Europei despre implicațiile nefaste ale Bisericii ruse în Moldova.
– Împreună cu alți membri ai Adunării Parlamentare a Consiliului Europei am elaborat și difuzat, la 3 iulie 1998, Declarația nr. 279 (Doc.8156) privind complicitatea Patriarhiei Moscovei și a întregii Rusii cu regimul ilegal și secesionist instalat în partea de răsărit a Republicii Moldova. Arătam în acel document că, din 1992, Patriarhia Moscovei întreține relații directe, speciale și privilegiate cu regimul separatist instalat pe teritoriul Moldovei ocupat de armata a 14-a rusă și că la 1 septembrie 1995, dând curs solicitărilor acelui regim, Biserica rusă a desființat episcopia de sud-est, cu sediul la Tighina, creând în același timp o alta la Tiraspol, special pentru teritoriul controlat de separatiști, și hirotonindu-l ca episcop al acesteia pe cetățeanul Federației Ruse, Victor Ivanovici Ovcinnikov, cu numele de Iustinian de Dubăsari și Tiraspol. Arătam, de asemenea, ca in luna mai 1996, Patriarhul Moscovei, Alexei al II-lea, l-a decorat pe capul separatiștilor Igor Smirnov, iar în iunie același an episcopul Iustinian a fost decorat de Smirnov cu „Ordinul Republicii Nistrene”. Era o recompensa pentru faptul că Iustinian se angajase într-un șir întreg de activități politice împotriva Republicii Moldova, exacerbând ideile panslavismului și spiritul naționalist rus, întreținând, totodată, relații cu anumite cercuri clericale si financiare proruse din regiunea Balcanilor, mai cu seama din Serbia. Mai arătam atunci că autoritățile de la Chișinău, favorabile structurilor bisericești ruse din Republica Moldova, din păcate nu au reacționat niciodată în mod adecvat față de această situație.

Pe teritoriul țării noastre, Igor Smirnov este individul căruia Biserica Rusa i-a prins in piept cele mai multe distincții
– Ce alte elemente relevă relațiile „directe, speciale și privilegiate” ale Bisericii ruse cu regimul de la Tiraspol?
– La suprafață stă faptul că, pe teritoriul țării noastre, Igor Smirnov este individul căruia Biserica rusă i-a prins în piept cele mai multe distincții, primind și cele mai multe binecuvântări. Creditare morală maxima. Acest „creștin exemplar” în ochii Patriarhiei ruse s-a „învrednicit” de următoarele decorații bisericești: 1) Gramata Patriarhală (mai 1996), 2) Oul pascal de Aur (mai 1996), 3) ordinul „Cuviosul Serghie de Radonej” (octombrie 1998), 4) ordinul „Sfântul Kneaz Daniil al Moscovei”, de gradul II (octombrie 1998) și 5) ordinul „Sfântul Gheorghe” (mai 2005). Toate aceste distincții i-au fost conferite căpeteniei separatiste, vinovate de crimă împotriva Republicii Moldova, de chiar Sinodul permanent al Bisericii ruse, din care face parte de drept si mitropolitul Vladimir (Nicolai Vasilievici Cantarean) de la Chișinău. Formula oficială cu care Biserica rusă i se adresează constant lui Smirnov este „Excelenta Sa, Președintele Republicii Moldovenești Nistrene”. Dintre clericii din Republica Moldova primul i s-a adresat public cu o asemenea formula arhimandritul Marchel (Mihăiescu), fost paroh la Râbnița și actual episcop de Bălti. Mărturie stau telegramele și scrisorile lui către Smirnov din timpul războiului din 1992, publicate în fițuica separatistă „Rabnitki Metallurg”. Apropo, anume acestui cleric i se datorează și participarea la asaltul episcopiei de Bălți din 10 septembrie 1992 a 20 de persoane înarmate aduse de la Râbnița și conduse de Igor Haidukevici și Aleksandr Tomazenko, cu binecuvântarea mitropolitului Vladimir și acordul căpeteniilor separatiste de la Tiraspol.
Patriarhia Moscovei întreține o bogată corespondență cu căpeteniile separatiste, cărora le recunoaște calitățile de impostură în care s-au autoplasat
– Episcopul Marchel nu este singurul ierarh care s-a remarcat prin asemenea fapte „creștinești” și „patriotice”…
– Un șir întreg de ierarhi ruși i-au acordat vizite oficiale lui Smirnov și au făcut declarații publice, cu pronunțat caracter politic, împotriva țării noastre. Alteori, aceștia au trimis mesaje de susținere fățișă a activității antistatale desfășurate de Smirnov. Astfel, Mitropolitul rus de Odesa si Ismail, Agafanghel (Alexei Mihailovici Savvin), la 18 septembrie 2006, îi trimite lui Smirnov o telegramă, publicata de separatiști, în care spune că „întreaga comunitate religioasa din regiunea Odesa salută rezultatele referendumului din 17 septembrie 2006. Vă felicităm din suflet cu prilejul strălucitului bilanț al acestui referendum”, că „acest eveniment va contribui la consolidarea relațiilor de frățietate dintre popoarele slave de răsărit” și că „procesul de consolidare a statalității și independenței Republicii Transnistrene este unul ireversibil”. Tot in septembrie 2006, însuși Patriarhul Moscovei, Alexei al II-lea, l-a felicitat pe Smirnov în legătură cu rezultatele „referendumului”, dorindu-i „putere fizica și spirituala pentru a continua lucrările utile la locul slujirii Domniei voastre”. Patriarhia Moscovei a întreținut de-a lungul anilor o bogata corespondenta cu căpeteniile separatiste, cărora le recunoaște calitățile de impostura in care s-au autoplasat, fapt relatat pe larg de presa din Republica Moldova.
– Doar Smirnov este atât de înalt apreciat, susținut și încurajat de Biserica rusă ca „mare creștin”?
– Nicidecum. La 15 octombrie 2007, Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii, Alexei al II-lea, i-a conferit ordinul „Cuviosul Serghie de Radonej”, de gradul II, lui Grigori Maracuta, altă căpetenie a regimului separatist de la Tiraspol, în calitatea acestuia de „reprezentant special al Sovietului Suprem al RMN pentru relații interparlamentare”. Ordinul i-a fost înmânat lui Maracuta de episcopul Iustinian Ovcinnikov. Acest gest al Bisericii ruse a fost făcut în prezența altor doi ierarhi veniți special din Rusia: arhiepiscopul Aleksandr (Aleksandr Ghennadievici Moghiliov) de Kostroma și Galici și episcopul Tihon (Nikolai Vladimirovici Stepanov) de Arhanghelsk și Holmogorie. Potrivit mediilor separatiste, la ceremonie au mai participat A. Koroliov, „vicepresedinte al RMN”, V. Krasnoselski, „ministru de interne al RMN”, și V. Kostarko, „șeful administrației de stat a orașului Tiraspol”. Cu numai o zi înainte, la 14 octombrie 2007, Marina Smirnova, nora „președintelui” Smirnov și președinte al sucursalei tiraspolene a „Gazprombank”, primea la Moscova, din preacinstita mana a Patriarhului Alexei al II-lea, ordinul „Binecredinciosul țarevici Dimitrie”.

Gramata din partea Patriarhiei Moscovei pentru Smirnov, care nu-și ascunde convingerile ateiste
– Toate aceste gesturi de susținere a separatismului se întâmplă cu complicitatea mitropolitului Vladimir de la Chișinău?
– Bineînțeles. Mai grav este ca mitropolitul Vladimir a încercat chiar să justifice aceste gesturi. La 20 august 1997, corespondentul unei agenții chișinăuiene de presă l-a întrebat: „Reprezentanții Mitropoliei Basarabiei acuză Mitropolia Moldovei de activitate politică, deși, conform Constituției, Biserica este separată de stat. Drept exemplu, s-a afirmat ca episcopul de Dubăsari Iustinian i-a înmânat liderului Transnistriei, Igor Smirnov, din partea Bisericii Ortodoxe Ruse, o Gramată Patriarhală, semnată de Patriarhul Alexei al II-lea, și un Ou pascal de Aur pentru înalte merite în apărarea Ortodoxiei și a intereselor rușilor de peste hotarele Rusiei”. Mitropolitul Vladimir a acceptat să răspundă și a fost cât se poate de explicit: „Adesea noi îi decorăm pe unii activiști politici, dar în calitate de binefăcători ai Bisericii, nu de politicieni. Au primit distincții din partea mea și fostul (Mircea Snegur – n.n.), și actualul președinte al Moldovei (Petru Lucinschi – n.n.), primul ministru (Ion Ciubuc – n.n.) și primarul Chișinăului (Serafim Urechean – n.n.), pentru contribuții la restaurarea Catedralei și pentru ajutor la zidirea clopotniței din centrul capitalei. Noi îi decorăm neapărat pe politicienii care sponsorizează Biserica. Dar aceasta nu vorbește despre faptul ca sprijinim și linia lor politică”. În octombrie 1997, ziarul moscovit „Nezavisimaia Gazeta” (nr. 10) comenta această situație astfel: „Unii observatori locali remarcă faptul că în ultima vreme se înregistrează o anumită tendință de creștere a autorității mitropolitului Petru și de scădere a autorității mitropolitului Vladimir. O mare nedumerire a trezit, bunăoară, decorarea președintelui Moldovei, Petru Lucinschi, de către cel din urma cu un ordin bisericesc, după ce la începutul lunii iunie anul curent Lucinschi inaugurase cu multa pompa la Chișinău …o loja masonica! La fel de stranie este si decorarea cu Gramata Patriarhala a președintelui Transnistriei, Igor Smirnov, care nu-și ascunde convingerile ateiste”. Mai nou am văzut că mitropolitul Vladimir i-a decorat pe șefii unor ministere de forță de la Chișinău, dar și pe unii înalți demnitari din cadrul Serviciului de Informații și Securitate.
– Episcopul Iustinian ce spune in acest context?
– Cel care poarta în piept cu mândrie „Ordinul Republicii Nistrene” susține, bunăoară, într-un interviu acordat revistei „Zarubejie blijnee i dalnee” (1998, nr. 3, pag. 41.) că „republica transnistreana” este „un garant al independenței Moldovei și, concomitent, o santinelă a intereselor Patriarhiei Moscovei în regiune.” Abordând lucrurile strict geopolitic, episcopul Iustinian a menționat că „în situația creată îmi văd sarcina în consolidarea pe toate căile a poziției Bisericii Ortodoxe Ruse în regiune. Daca vom reuși să rămânem devotați Patriarhiei Moscovei pe acest petic de pământ, înseamnă ca le vom da o mana de ajutor și Mitropoliei Moldovei, și raioanelor învecinate ale Ucrainei.” Iustinian vorbește cu orice ocazie despre așa-numitul „popor transnistrean”, iar revista eparhiala de la Tiraspol, „Pravoslavnoie Pridnestrovie”, susține rubrica „Transnistria – pământ rusesc”. Începând cu anul 1996, Iustinian a salutat din tribuna, alături de Igor Smirnov și ceilalți criminali de la Tiraspol, toate paradele militare ale separatiștilor. A binecuvântat mai multe așa-numite „Mari Adunări ale trupelor căzăcești de la Marea Neagră”, ținând cuvântări împotriva Chișinăului. Este în relații de strânsă colaborare cu MGB-ul de la Tiraspol, condus de Vadim Sevtov-Antiufeev, dar și cu așa-zisul „Consiliu de Securitate al Republicii Moldovenești Nistrene” în frunte cu Iuri Suhov. Una din ultimele isprăvi ale lui Iustinian este organizarea și binecuvântarea la Tiraspol, în octombrie 2007, a unei masuri propagandistice de sprijinire a separatismului cu genericul „Ortodoxia și patriotismul”, fiind, bineînțeles, vorba de patriotismul rusesc.

„Nado daviti, daviti etu Mitropoliiu”
– Nu vă mai întreb atunci care ar fi atitudinea episcopului Iustinian față de Mitropolia Basarabiei…
– Episcopul Iustinian este vicepreședinte al Sinodului „Bisericii Ortodoxe din Moldova” (BOM), adică mâna dreaptă a mitropolitului Vladimir. În august 1997, la numai doi ani de zile de la trimiterea lui în misiune în Republica Moldova, Iustinian spunea cu destula ura, în cadrul unei întâlniri cu președintele Petru Lucinschi: „Nado daviti, daviti etu Mitropoliiu”. De atunci și până azi poziția lui nu s-a schimbat nici o iotă.
– Exista și organizații ale mirenilor din Biserica rusă care atacă unitatea Republicii Moldova?
– Da. Uniunea cetățenilor ortodocși din Ucraina și Organizația regionala „Edinnoe Otecestvo” din „Novorossia”, având binecuvântarea Bisericii ruse, sunt cele mai active în acest sens. Să vedem ce spun înșiși reprezentanții acestor organizații. La 7 martie 2006, cele doua organizații blagoslovite de Biserica rusă făceau publica o Declarație comună care zice așa: „Puterea „oranj” de ocupație a instituit blocada eroicei Transnistrii. Este vorba de o răzbunare pentru faptul că cetățenii Republicii au îndrăznit sa se orienteze spre Rusia. O răzbunare împotriva ucrainenilor din Transnistria pentru faptul că aceștia, unul ca unul, au rupt-o cu Iuscenko la ultimele alegeri prezidențiale și pentru că au hotărât să susțină Blocul Nataliei Vitrenko, „Opoziția populară”, la alegerile în parlamentul Ucrainei, pentru faptul că rămân devotați Bisericii Ortodoxe Ruse și i-au izgonit de pe pământul Transnistriei pe rascolnicii filaretiști. Declarăm că acțiunile barbare și antipopulare ale MAE-ului rusofob al lui Tarasiuk vor conduce la o catastrofă umanitară în regiune. Întreaga responsabilitate pentru urmările acestei tragedii cade pe conducerile oranj din Moldova și Ucraina.” Vasili Ceprazov, vicepreședinte al organizației „Edinnoe Otecestvo”, declara tot atunci și pe același ton emfatic agenției Regnum: „Nici un picior de „portocaliu” nu va călca pe pământul acestei eroice parți a Novorossiei, al acestui cap de pod al Sfintei Rusii. Nu-i vom lăsa la greu pe frații din Republica Nistreana”. Aceste citate exprima puncte de vedere identice cu cele exprimate public de mitropolitul Odesei și Ismailului, Agafanghel Savvin, și se potrivesc de minune la rubrica „Fără comentarii”.

SIS-ul s-a limitat la „acțiuni profilactice”, care nu au dat nici cel mai mic rezultat
– Bine, dar avem în Republica Moldova organe de stat care ar trebui să se autosesizeze în acest caz grav de susținere a separatismului și de subminare a ordinii constituționale. Care este reacția lor?
– Reacțiile sunt total inadecvate. De exemplu, ținând cont de statutul său de „santinelă a Bisericii Ruse”, episcopului Iustinian i-a fost acordată, în anul 2001, cetățenia Republicii Moldova. În noiembrie 2005, Patriarhul Rusiei, Alexei al II-lea, a fost decorat prin decret prezidențial cu “Ordinul Republicii”. Serviciul de Informații și Securitate al Republicii Moldova, fiind sesizat oficial asupra activității politice a episcopului Iustinian de subminare a ordinii constituționale, s-a limitat la „acțiuni profilactice” care nu au dat nici cel mai mic rezultat. Imaginați-vă ce reacție ar avea autoritățile statului nostru daca, prin absurditate, Patriarhia Romana (horribile dictu!) l-ar decora de 5 ori, cu cele mai mari distincții ale sale, pe un bandit ca Igor Smirnov, dacă Mitropolia Basarabiei ar fi aplaudat simulacrul de referendum separatist din 2006, dacă mitropolitul Petru (Păduraru) ar fi decorat de separatiști cu „Ordinul Republicii Nistrene” și ar saluta an de an paradele lor militare, dacă ar binecuvânta oștile căzăcești de pe „capul de pod al Sfintei Rusii” sau ar spune măcar o singură dată că „procesul de consolidare a statalității și independenței Republicii Transnistrene este unul ireversibil”… Dar, – slavă Domnului! -, nu este cazul. Pentru că nici Mitropolia Basarabiei nu este în cârdășie cu dușmanii de moarte ai Republicii Moldova și nici mai marii zilei nu văd țara noastră ca pe un stat european înscris firesc pe coordonatele tradiției sale spirituale, ci se uită la ea ca la, vorba Patriarhului Pavle (Stoevici-Goiko) al Serbiei, o „regiune tradițională a Moscovei”.

Și Ministerul de Externe s-a spălat pe mâini
– In calitatea dumneavoastră de deputat ați sesizat Serviciul de Informații și Securitate, Procuratura Generală ori alte instituții ale statului privind cârdășia Bisericii ruse cu regimul anticonstituțional din Transnistria?
– Da, și nu o singură dată, mai cu seama în legătură cu susținerea fățișă a „referendumului” separatist din 17 septembrie 2006. Aceste instituții nu au reacționat însă adecvat. Răspunsurile SIS-ului au fost omisive și alambicate. Am reținut din acestea doar că „tentativele de implicare a Bisericii în activități extraecleziastice și de poluare a subconștientului localnicilor din stânga Nistrului privind diferențele etno-culturale și religioase dintre populația de pe malurile Nistrului se înscriu în șirul acțiunilor provocatorilor interni și externi, care au ca scop torpilarea procesului de reintegrare a țării” și că „mediatizarea materialelor privind susținerea multilaterală a liderilor secesioniști de către Patriarhia rusă și a ecleziasticului ucrainean se înscrie într-o succesiune temporală de răspuns la declarațiile ferme ale oficialilor din țările europene și organismele internaționale despre lipsa de efect a așa-numitului plebiscit”. Procuratura a fost cât se poate de explicită: „Procuratura Generală a examinat argumentele interpelării Domniei Voastre vizavi de „scrisorile și telegramele de felicitare” adresate de către reprezentanții clerului Patriarhiei Ruse liderului separatist I. Smirnov pe marginea așa-numitului referendum din 17.09.2006, desfășurat în stânga Nistrului. Chestiunea în cauză nu ține de competența organelor Procuraturii, deoarece sunt opțiuni cu caracter personal al cetățenilor altor state. Semnat: Procuror general adjunct Nicolae Oprea.” Ministerul Afacerilor Externe și al Integrării Europene îmi scria la 12 octombrie 2006: „În contextul interpelării Dumneavoastră pe marginea implicării factorilor ecleziastici în conflictul transnistrean, consemnăm următoarele: Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene a transmis misiunilor diplomatice ale Republicii Moldova din Federația Rusă și Ucraina instrucțiuni în vederea obținerii unor informații mai detaliate la tematica în cauză și abordarea acestui subiect în cadrul discuțiilor cu reprezentanții țărilor de acreditare. În aceeași ordine de idei, menționăm că despre rezultatul intervențiilor de mai sus, Ministerul de Externe Vă va informa adițional”. Ministerul de Externe s-a spălat astfel pe mâini și nu este greu să presupuneți că acesta a uitat până azi să-mi mai comunice care au fost rezultatele respectivelor intervenții și discuții cu oficialii ruși și ucraineni, daca asemenea intervenții și discuții, în genere, au mai avut loc.
– Biserica Rusa susține doar separatismul transnistrean sau exista complicități de acest fel și în alte regiuni?
– Cunoaștem năravurile Patriarhiei din preajma Kremlinului. Ea procedează la fel și în cazul regimurilor separatiste implantate de Moscova în Georgia. Neamul georgian are o Biserică ortodoxă autocefală din anul 457. Recunoscând formal dreptul de jurisdicție al Bisericii georgiene asupra întregului teritoriu național, Biserica rusă încearcă să creeze în Osetia de Sud o așa-numită „Eparhie a Alaniei”, osetinii fiind preponderent ortodocși, iar în Abhazia încearcă să instituie o eparhie „abhază” autonomă, în timp ce abhazii sunt preponderent politeiști. În 1989, în Abhazia locuiau 46% de georgieni (ortodocși), 18% de abhazi (păgâni politeiști), 16% de armeni (monofiziți) și alții. În prezent, numărul georgienilor s-a redus la 29% din cauza persecuțiilor etnice și religioase care au determinat emigrări masive. Prea Sfințitul Daniel, episcop georgian de Suhumi și Imeretia, a fost forțat să se refugieze în interiorul țării, clerul georgian este izgonit în proporție de 95% din regiunea Abhaziei, iar putinii preoți georgieni care au mai rămas au parte de un tratament identic cu cel aplicat de autoritățile moldovene clerului Mitropoliei Basarabiei. Biserica rusă a acceptat deschiderea la Moscova a unei reprezentanțe oficiale a „bisericii abhaze” și, fără acordul Bisericii georgiene, formează în școlile teologice din Rusia mai multe cadre preoțești selectate dintre etnicii abhazi din partea de nord-vest a Georgiei. Căpeteniile separatiste Eduard Kokoiti din Osetia de Sud si Serghei Bagaps din Abhazia sunt recunoscuți ca „președinți” și tratați de Biserica rusă la fel ca și Igor Smirnov. Diferența este că Patriarhul Georgiei, Ilie al II-lea (Gudusauri-Siolasvili), a protestat energic de fiecare dată împotriva amestecului și abuzului rusesc în țara sa, pe când mitropolitul Vladimir de la Chișinău este mână în mână cu cei care sapă la temelia Republicii Moldova.
– Ce concluzie putem trage în aceasta situație?
– Concluziile sunt câteva: 1) Războiul purtat de Federația Rusa împotriva Republicii Moldova are o importantă componenta bisericească, pe lângă cele economică, mediatică, energetică etc. 2) Biserica rusă subminează statalitatea Republicii Moldova prin recunoașterea, intrarea în cârdășie deschisa și susținerea multilaterală a regimului anticonstituțional de la Tiraspol. 3) Biserica rusă profită de factorii politici pentru a-și permanentiza controlul spiritual și influența în țara noastră. 4) Autoritățile moldovene nu sunt capabile de reacții adecvate la agresiunea ecleziastica rusa, în general, și la cea din Transnistria, în special. 5) Este de datoria fiecărui cetățean să denunțe și să combată activ politica Bisericii ruse de subminare a statalității Republicii Moldova.
– Vă mulțumim. Sergiu Praporsic, Flux

Istoricul Bisericii canonice în Basarabia (Biserica Română – Mitropolia Basarabiei) în doar 7’49”

Istoricul Bisericii canonice în Basarabia (Biserica Română – Mitropolia Basarabiei) în doar 4’49”

Canonicitatea Bisericii Ruse în Moldova. Scurt răspuns propagandei rusofile

Canonicitatea Bisericii Ruse în Moldova. Scurt răspuns propagandei rusofile

Aflu cu durere că revine o minciună rusească mai veche împotriva Românilor: aceea că Biserica Română nu ar fi canonică între Prut și Nistru, ci aceea rusească.
Minciuna se pretinde întemeiată pe canoanele Bisericii. Mai precis, pretind că s-ar întemeia pe Canonul 17 Sinodul IV Ecumenic.

Că a fost o viață creștină bine rânduită, canonică, în Moldova de peste Prut se știe foarte bine din vechime (Iorga, 1912:135-138 ș.cl.). Dar să fie adevărat că schimbările aduse de ocupația rusească ar fi fost canonice? Sau că au devenit canonice în vreun fel sau altul?
Hai să vedem faptele în contextul lor.

Răpirea Basarabiei a fost ultimul act al Războiului Ruso-Turc din 1806-1812. El a fost pornit de Rusia cu dorința de a pune stăpânire (cel puțin) pe Principatele Române în întregime (Purici, 2011:13ș.u.).
În acea vreme era mitropolit canonic al Moldovei vestitul Veniamin Costachi.

Din 1792 episcop de Huși, în 1796 mutat la Roman, Veniamin Costachi devine Mitropolit al Moldovei în 1803. În 1806, atunci când Rusia invadează Principatele Române Dunărene, Veniamin Costachi devine locțiitor de domn. Aceasta este o veche rânduială romană constantinopolitană (”bizantină”), ca cel dintâi dintre episcopi să fie locțiitorul împăratului i.

Rușii însă voiau să ocupe cu totul Țările Române și să le rusifice. Creștin adevărat și patriot român, Mitropolitul Veniamin era stavilă acestei lucrări. Prin urmare, după ce soarta războiului le apare ca favorabilă, îl izgonesc pe Mitropolitul Veniamin, punându-l sub pază la Neamț. Acesta continuă totuși să conducă de aici Biserica din Moldova. Moștenirea paisiană făcea (și) din Neamț o cetate duhovnicească ce nu se pleca protestantismului etno-filetist pseuodo-ortodox al Rusiei ii. Împotrivirea Mitropolitului Veniamin față de intervențiile eterodoxe rusești în Moldova, oricât de diplomatică, era insuportabilă invadatorilor. Spre a netezi calea către rusificare, ocupanții conduși de Kușnikov l-au impus drept „exarh”, dependent de Biserica Rusă (adică de Guvernul Rus ce o conducea!) pe trădătorul Gavriil Bănulescu-Bodoni iii. Care a fost proclamat „exarh” pentru „Moldova, Valahia și Basarabia” (Purici, 2011:14).

Pentru a înțelege la ce a colaborat Gavriil, să vedem o descriere rusească a începutului ocupației rusești:

„În urma rechizițiilor efectuate în anii 1806‐1807, mărturisea comandantul rus [s.n.], „Basarabia a fost transformată într‐un adevărat deșert de către trupele noastre”. Rechizițiile forțate de produse alimentare, care depășeau toate posibilitățile reale ale Principatelor române, au condus în cele din urmă, în toamna anului 1810 și primăvara anului următor, la o foamete ce a lovit crunt populația. În paralel, autoritățile de ocupație au început să adopte măsuri în vederea încorporării țărilor române în cuprinsul Imperiului Țarist. În vara lui 1808, Kuşnikov a dispus pregătirea unui recensământ al populației, precum și introducerea numelui familiei imperiale în slujbele din bisericile moldovene și muntene. Faptul că țarul Alexandru I era sigur că va anexa principatele române se desprinde și din măsura adoptată la 30 iulie 1808, când, printr‐un ucaz imperial, au fost desființate consulatele rusești din Iași și Galați.” (Purici, 2011:14-15)

Avem de-a face, absolut clar, cu o ocupație păgână, sălbatică, prin nimic creștinească. Aceasta este ocupația care îl înlătură de mitropolitul canonic Veniamin Costachi și instalează marioneta rusească Gavriil Bănulescu-Bodoni.

După blestematul tratat dintre blestemații invadatori Turci și Ruși (din 16 Mai 1812), cei din urmă păstrează din Moldova teritoriul de la est de Prut. Partea dintre Prut și Nistru este denumită Basarabia, după o denumire românească veche pentru sudul Moldovei (pe care Rușii au crezut-o neromânească). Iar trădătorul Gavriil Bănulescu-Bodoni devine „exarh” rus doar pentru această parte – transformată în provincie rusească. În 1813 „exarhatul” este declarat „arhiepiscopie rusească”, având la conducere aceeași iudă „blândă”, același lup în blană de oaie prin care etnofiletismul rusesc își atinge țelurile de rusificare.

Chiar și sursele rusești descriu efectul acestui act asupra populației băștinașe astfel:

„Istoricul basarabean rusofil Leon Casso menționa că populația provinciei anexate „a început, către sfârșitul anului 1812, să emigreze în Principatul Moldovei (…) Era o fugă în masă: plecau mai ales țăranii, după ce‐şi îngrămădiseră în grabă catrafusele într‐o căruță, și se îndreptau spre Prut pentru a ajunge pe malul drept, care rămăsese sub dominație turcească”. Generalul rus Pavel Kiselev scria, la rândul său, că locuitorii fugeau din Basarabia, „preferând jugul turcesc, greu pentru ei, administrației noastre”.” (Purici, 2011:18)

Mitropolitul Veniamin Costachi revine în Iași îndată după retragerea trupelor dușmane (ruse). Și protestează față de ocupația rusească de la este de Prut, față de ruperea teritoriilor canonice ale Mitropoliei Moldovei.
La 26 Octombrie 1812 un asemenea protest, semnat de mitropolit și de ceilalți membrii ai Divanului Moldovei (vechiul Sfat Domnesc al Țării) este trimis în străinătate (Zamfirache, 2018) (Purici2011:17). Fără ecou, desigur.
Mitropolitul Veniamin va continua însă, cât va trăi, să respingă raptul rusesc.

Orice om rațional și cinstit își dă seama că invocarea Canonului 17 Sinodul IV Ecumenic în acest context, drept favorabil Bisericii Ruse, este în cel mai bun caz o absurditate, dacă nu o escrocherie drăcească. Dar să vedem ce spune acest canon:

„Parohiile de la țară (de pe câmp) sau de prin alte sate să rămână nestrămutate la episcopiile care le țin (dețin, stăpânesc) și mai ales dacă stăpânindu-le pe ele fără silă [s.n.], le-au cârmuit pe ele timp de treizeci de ani. Iar dacă în cuprinsul celor treizeci de ani s-a iscat (născut) ori s-ar putea isca (naște) vreo neînțelegere asupra lor, să fie îngăduit celor ce spun că se nedreptățesc (năpăstuiesc) să facă pâră (să introducă acțiune) despre acest lucru la sinodul episcopiei (mitropoliei) [s.n.]. Iar dacă cineva s-ar nedreptăți de către mitropolitul său propriu [s.n.], să se judece de către exarhul diecezei [s.n.] sau [s.n.] de către scaunul Constantinopolului, după cum s-a zis mai înainte (can. 9 IV).
Iar dacă vreo cetate s-ar fi înnoit prin puterea împărătească, sau dacă s-ar înnoi de acum înainte (în viitor), atunci alcătuirilor politice și obștești să urmeze și orânduirea parohiilor bisericești.” (Floca, 2005:95-96)

Acest canon, se vede limpede, se referă la ”stăpânirea” (aparținerea) parohiilor din cătune sau sate de către horepiscopi (azi, de către protoierei) sau episcopiile locale. Iar primul principiu, fundamental, este ca stăpânirea acelor parohii să fie făcută fără silă. Această condiție anulează total orice pretenție că Biserica Rusă ar putea invoca acest canon în favoarea sa în privința Basarabiei sau Bucovinei. Pentru că acestea au fost luate prin silă, schimbarea structurii bisericești s-a făcut total și prin silă (vezi și Canonul 30 Apostolic, Canonul 35 Apostolic, Canonul 12 Sinodul IV Ecumenic etc., ce de asemenea opresc și osândesc pe vecie folosirea forței de stat sau altor forțe lumești pentru asemenea schimbări!).
De fapt lucrurile stau exact pe dos decât spune propaganda rusofilă: Biserica Românească a Moldovei a stăpânit aceste parohii dintre Prut și Nistru (și din alte părți ocupate de Ruși) fără silă, sute și sute de ani. Adică de zeci și zeci de ori peste termenul de 30 de ani prevăzut în acest canon. Altfel spus, Canonul 17 Sinodul IV Ecumenic dovedește canonicitatea stăpânirii Bisericii Românești în Basarabia și Bucovina și osândește inovațiile rusești (sau ucraineene) vechi și noi.
Și pentru a merge cu demonstrația până la absurd, dacă ar fi avut Biserica Rusă vreo pretenție la oricare dintre parohiile din Basarabia sau Bucovina, ce trebuia să facă, după acest canon? Conform Canonului 17 Sinodul IV Ecumenic avea treizeci de ani să facă pâră la sinodul episcopiei sau mitropoliei! Ceea ce nu s-a întâmplat niciodată.
Să notăm că disputarea se face „către mitropolitul său propriu”, nu către un așa-zis episcop instalat de forțele de ocupație! Mai ales că un asemenea „episcop” este cu totul anticanonic și, deci, anticreștin, după cum vom vedea mai jos.
Pe scurt, a pretinde cineva că acest canon susține în vreun fel imixtiunea Bisericii Ruse în teritoriile canonice românești este în cel mai bun caz o absurditate. Dacă nu este o susținere conștientă a nimicirii rânduielilor Bisericii lui Dumnezeu și a înlocuirii Capului Biserici prin stat (ceea ce este lepădare de Dumnezeu și lucrare satanică).
Iar ca să trecem și mai departe de hotarele absurdului, să observăm că Mitropolitul Veniamin Costachi a protestat față de imixtiunea rusească, repetat. Inclusiv la Constantinopol. Ai cărui patriarhi au respins imixtiunea rusească – deși, desigur, doar formal, căci nu aveau mijloace prin care să facă altceva. Deci chiar și în cel mai patologic caz, în care întoarcem pe dos Canonul 17 Sinodul IV Ecumenic, tot avem o situație perfect canonică a Bisericii Române și perfect necanonică a Biserici Ruse.

Pe aceeași linie, trebuie observat că numirile lui Gavriil Bănulescu-Bodoni în felurite scaune încalcă total Canonul 14 Apostolic. Acesta interzice mutarea episcopului din eparhia sa (Floca, 2005:16). Excepțiile au nevoie de (a) o foarte puternică motivație pastorală și (b) chibzuința și cererea stăruitoare a multor episcopi. Condiții ce lipsesc în toate numirile lui Gavriil Bănulescu-Bodoni în teritoriile canonice ale Bisericilor locale românești. La fel se încalcă și Canonul 33 Apostolic. Dar aceaste necanonicități, deși urâte, sunt mult întrecute de următoarele!

Canonul 30 Apostolic spune clar:

„Dacă vreun episcop, folosind stăpâniri (dregători) lumești, s-ar face prin ei stăpân peste vreo biserică, să se caterisească și să se afurisească [s.n.], de asemeni și toți părtașii (complicii) lui.” (Floca, 2005:25)iv

Canonul 35 Apostolic spune clar:

„Episcopul să nu îndrăznească să facă hirotonii în afara eparhiei sale, în cetățile și satele ce nu-i sunt supuse lui; iar de s-ar dovedi că a făcut aceasta fără încuviințarea celor ce stăpânesc [canonic n.n.] cetățile sau satele acelea, să se caterisească și ei, și cei pe care i-a hirotonit.”

Aceste canoane anulează orice pretenție de canonicitate a Bisericii Ruse în Basarabia sau Bucovina! Căci și în una, și în cealaltă, instalarea episcopilor și clerului ce ține de Rusia s-a făcut prin invazie militară și forța administrației militariste rusești. Și, după cum se vede clar, nu există termen de prescripție pentru aceste nelegiuiri! Adică fie că a trecut o oră, fie că a trecut un mileniu, fie că au trecut un miliard de ani, actele sunt nelegiuite și nule, iar vinovații nepocăiți sunt anatema în vecii vecilor, amin!

Iată, pe scurt, în doar trei pagini, un răspuns dat amintitei idei rușinoase din propaganda filorusă etnofiletistă și etatistă (adică eretică). Rușinoasă, căci acela care a auzit-o și a cercetat cu inima deschisă, a văzut îndată adevărul. Într-adevăr, în această privință canoanele Bisericii sunt foarte limpezi. Și nu le poate răstălmăci decât cel care vrea să schimbe adevărul.
Cine are urechi de auzit să audă!

Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor, amin!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Bibliografie selectivă

  1. Bezviconi, G. (1943) Viața bisericească a Odesei. 1794-1943, Tipografia Sfintei Mânăstiri Neamțu
  2. Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N. (2005) Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ediția a III-a îmbunătățită, Ediție îngrijită de Dr. Sorin Joantă, Sibiu
  3. Iorga, N. (1912) Basarabia noastră, Editura și Tipografia Societății „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte
  4. Păcurariu, Preot prof. Dr. Mircea (1981) Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 3, E.I.B.M.B.O.R., București
  5. Purici, Prof. Univ. Dr. Ștefan (2011) Istoria Basarabiei, Ed. Semne, București
  6. Zamfirache, Cosmin Pătrașcu (2018) Cum a ajuns Basarabia sub stăpânirea rusească. Teritoriul dintre Prut și Nistru, vândut în schimbul păcii într-un han din București, adevărul.ro, 09.10.2018, https://adevarul.ro/stiri-locale/botosani/cum-a-ajuns-basarabia-sub-stapanire-ruseasca-1895716.html

i Similar, în România, conform acestor rânduieli juridice romane în vigoare cel puțin din vremea Sfântului Împărat Iustinian (527-565), Patriarhul României este locțiitorul împăratului/domnitorului până când se revine la monarhie.

ii Atingem aici o problemă istorico-teologică ridicolă, antiserghianismul. Aceasta este o mișcare a Rușilor din diaspora interbelică și post-belică, ce pretinde că Biserica Rusă și-a pierdut harul din clipa în care Patriarhul Serghie s-a supus autorităților sovietice (sau de la un anume act al acestuia – nu există un consens în această privință). Doar că dacă antiserghianismul este corect, deja de la Petru I (1682-1725) „Biserica Rusă” și-ar fi pierdut harul, căci supunerea față de protestantismul petrin a fost și mai cumplită, relativismele dogmatice fiind și mai rele decât în timpul Comunismului. Existența numeroșilor sfinți ruși din secolul al XIX-lea infirmă însă această ideologie.

iii Desigur, se poate discuta în ce măsură acest Gavriil a dorit să facă bine sau a vrut să ajungă arhiereu. Dar, după cum ne arată Părintele Nicolae Steinhardt, tăiem nodul gordian cu bunul simț țărănesc: a fost unealta Rușilor pentru a înșela Românii să accepte ocupația rusească, desființarea Bisericilor Românești locale și impunerea Bisericii Ruse pe teritoriul canonic românesc. Adică a fost trădător. În această privință merită amintit că a slujit Rusiei și mai ales administrației sale încă din 1771. Toată ascensiunea sa a datorat-o exclusiv administrației rusești pe care a slujit-o cu loialitatea ce o datora de fapt lui Dumnezeu și Neamului. Ocupația rusească a Moldovei dintre 1789-1791 îi aduce anti-canonica hirotonire drept „Episcop al Tighinei și al Cetății Albe, Vicar al Mitropoliei Moldovei” (Bezviconi, 1943:5). Din acest scaun anti-canonic înființat de invadatori se va retrage odată cu aceștia în Rusia. Imixtiunea rusească în viața religioasă a Bisericii Moldovei era însă abia la început, iar Gavriil Bănulescu-Bodoni a fost una din cozile de topor cele mai importante în distrugerile ce au urmat.

iv A se vedea și Canonul 15 Sinodul I Ecumenic, ce interzice traseismul de felul celui practicat de Gavriil Bănulescu-Bodoni și de alți ”arhierei” folosiți de Rusia pentru rusificarea Românilor. A se vedea și Canonul 12 Sinodul IV Ecumenic, ce interzice schimbările de eparhii făcute din porunca împăratului fără voia episcopului locului și/sau sinodului (Floca, 2005:92-92). Etc. Toate acestea (și altele asemenea) arată nulitatea veșnică a așezărilor și așezămintelor religioase făcute de Rusia în teritoriile canonice românești.

Harta minimă a Moldovei lui Ștefan cel Mare
(fără ținuturile de la est de Nistru)
47 de ani părțile dintre Prut și Nistru au ținut de Mitropolia Moldovei, fără nicio contestare,
numai sub acest domnitor
În fapt, nu există nicio pretenție rusească religioasă asupra acestor teritorii decât odată cu invaziile rusești de la 1789 încolo

Zaporojia – teritoriu de etnogeneză a Poporului Român

Zaporojia – teritoriu de etnogeneză a Poporului Român

Vozia e azi cunoscută ca Transnistria; i se mai spunea și „satele hăneşti”, pentru că după secolul XV se împărțise autoritatea asupra ținutului între Moldova și Hanatul Crimeii. Partea de sud a ținutului chiar a făcut parte din hanat, sub numele de Edisan. Numele ținutului este legat de Cetatea Vozia, cunoscută astăzi sub numele de Oceacov. În secolul XVII domnitorii Moldovei erau și stăpânitori ai Zaporojiei. Locuitorii Zaporojiei din acea vreme erau numiți de polonezi și daci sau moldoveni sau moldovlahi. Se considerau frați cu moldovenii, numeau Moldova „Țara” și noblețea era dată la ei de înrudirea sau nu cu boierii moldoveni. Au fost deznaționalizați începând cu sfârșitul sec. XVIII de către cotropitorii ruși și propagandiștii chieveni. Ucraina era pe atunci un ținut în jurul Chievului (Kiev).

Zaporojia era un teritoriu aflat între Bug și Marea Azov, de la vest la est și între Peninsula Crimeea și vechiul teritoriu al Kievului de la sud la nord.

În antichitate a fost locuit de triburi traco-scitice și germanice. Din sec. III-IV va cunoaște o serie de migrații care nu se vor termina până prin sec. XVIII. Ultimii veniți în zonă sunt rușii.

Revenind la antichitate, trebuie precizat că principalii locuitori ai acestui teritoriu au fost tirageţii şi cimerienii. Mai târziu, în partea de nord, va cunoaște influența slavo-varegă. Mai multe triburi slave păgâne vor trece către apus prin anumite zone ale Zaporojiei în sec. V-XI. Între timp însă, deja creștinismul fusese propovăduit în partea sudică a acestui teritoriu, ca şi în Crimeea, sudul Moldovei, Dobrogea etc de către Sfântul Apostol Andrei și ucenicii acestuia, încă în a doua jumătate a sec. I. Activitatea acestora a dus la formarea primelor comunități creștine în zonă. Teritoriul era în acea vreme sub stăpânire romană, limba latină fiind limba Bisericii creștine în aceste locuri până la începutul sec. VII.

Conform studiilor lui Nicolae Iorga, I. Nistor, Dumitru Stăniloaie acest teritoriu face parte din teritoriul de etnogeneză al românilor ca popor. De altfel populaţia creştină romanică străveche din aceste zone va fi atestată şi de izvoarele bizantine din secolele VIII-IX.

În antichitate foarte importante au fost pentru Zaporojia cetățile-colonie grecești Tyras (de la gura Nistrului), Olbia (de la gura Bugului) și Herson (de la gura Niprului, în amonte de Olbia). Prin intermediul lor se desfășurau și legăturile comerciale cu ținuturile slave din regiunea Moscovei de astăzi și cu teritoriile baltice.

Partea de sud a Zaporojiei, din zona pragurilor Niprului până la Marea Neagră va face parte în sec. XII-XIII din Statul Berladnicilor, întins de la Carpați până dincolo de Nipru și având capitala la Bârlad. Cu acest stat aveau legături și principatul de Suzdali, şi Statul kievean – care a avut de altfel unele conflicte cu berladnicii.

În sec. XIII teritoriul va intra sub dominaţie tătară, iar mai târziu sub cea lituaniană şi implicit polonieză. Cu toate acestea îşi va păstra un caracter distinct, un mare rol avându-l cazacii de pe Nipru, cazacii zaporojeni, numiţi de mai multe ori în izvoarele lituaniene şi poloneze „dacii de la Nipru”. Aceştia au fost în permanenţă foarte legaţi de Moldova, familiile de frunte ale zaporojenilor fiind înrudite cu cele boiereşti din Moldova iar domnitorii Moldovei fiind de multe ori şi protectori sau conducători ai Zaporojiei. Capitala Zaporojiei, nerecunoscută de Polonia, a fost în general la Cremenciug.

Nu se cunoaște exact dacă autoritatea domnitorilor munteni (Basarabii) se întindea şi dincolo de Nistru sau nu (a se vedea Basarabia). Cert este că după preluarea teritoriului deținut de Basarabi la nord de Dunărea de Jos, domnitorii Moldovei vor avea autoritate și dincolo de Nistru, în teritoriul numit astăzi Transnistria (deși nu în hotarele mult micșorate de astăzi) iar în trecut „Satele hăneşti” (adică dinspre Hanatul Crimeii) sau „Vozia” (după revista din Chișinău Literatura și arta).

În 1455 moldovenii vor pune stăpânire pe castelul pe care, fără autorizaţia domnitorilor Moldovei, îl ridicaseră fraţii Senarega la Lerici, la gura Niprului. Încercările făcute sub Petru Aron, Bogdan şi iar Petru Aron de fraţii Senarega de a recupera castelul fură zadarnice, el rămânând sub stăpânirea Moldovei.

Mai târziu, în apropiere se va forma oraşul Oceacov, descris în sec. XVI-XVII de către diplomaţii polonezi ca „cel mai mare târg al Moldovei” sau „cel mai mare târg moldovenesc”.

În sec. XVIII teritoriul va intra sub dominaţie rusească. Recensământul făcut în sudul provinciei, în această perioadă, în regiunea Hersonului istoric va arăta că populaţia creştină era în imensă majoritate românească. Această situaţie demografică va fi schimbată de cololnizările organizate de Rusia, astfel încât în 1900 românii reprezentau doar un procent aflat între 10 şi 25 % (după sursă) din populaţia regiunii. De altfel, ei în general nu apar în izvoarele ruseşti ţariste sub numele de români, ci de „moldoveni” sau „latinofoni”.

Propaganda kieveană din secolul XIX va avea un rol fundamental în ucrainizarea zaporojenilor, ca şi a altor populaţii ne-ucraineene din Podolia, Carpaţi şi alte regiuni.

În sec. XX teritoriul va fi atribuit de Moscova Republicii Socialiste Sovietice Ucraineene, de care ține până astăzi.

Alexandru Răzeș

articol preluat din ”Foaie Națională”, apărut în 10 August 2009 cu același titlu (link aici)

Cum scăpăm de birocratie

Cum scăpăm de birocrație

Birocrația sugrumă România.
Este un fapt limpede pentru orice om.
Cum scăpăm de birocrație?

După (Neo)Comuniști, prin birocrație. E nebunie, da, însă aceasta este logica Stângii: folosește soluțiile falimentare pentru a scăpa de faliment.
De pildă, se pretinde că se va scăpa de birocrație prin reducerea numărului de județe. Se minte că dacă vor fi 12-15 județe va fi mai bine. Chiar așa?
DEX 2009 spune că birocrația este Puterea excesivă a administrației.
O cale de scădere a birocrației este, atenție, descentralizarea. Adică revenirea la o putere administrativă mai largă a comunităților locale (obști).
O cale de creștere a birocrației este, dimpotrivă, centralizarea. Cu cât comunitățile locale (obștile) au mai puțină putere, cu atât administrația centrală este mai puternică.
Prin urmare, fiind o formă de centralizare,
Scăderea numărului de județe va duce la creșterea birocrației.
Este un fapt limpede pentru orice om care înțelege definiția birocrației.

Și atunci,
Cum scăpăm de birocrație?

Printr-o adevărată autonomie locală.
În clipa în care satele își pot hotărî soarta, în clipa în care comunele sau orașele își pot hotărî soarta, birocrația a scăzut cu 50%. Cel puțin.
Să vedem mărturia istoriei!

În 1475 Țara Românească a Moldovei avea aproape 400,000 (patru sute de mii) de locuitori. Și era împărțită, „administrativ”, în cel puțin 29 de județe, țărișoare sau ținuturi1. Uneori aceste „despărțiri” erau mai multe, alteori mai puține. Dar! Dar nu era nici urmă de birocrație!
Dările? (Adică „taxe și impozite”.)
Dările se strângeau local, iar pârcălabul, judele sau cine era mai mare le ducea/trimitea „la împărăție”. Simplu și eficient!
Prezumția de nevinovăție – care nu există decât „în vorbă” astăzi – era lege.
Aparatul de stat era minimal. Eficiența, maximă.

Și, atenție, existau foarte puține dări.
De fapt toate dările se reduceau la darea pe venit și taxe de folosință.
De pildă, pentru folosirea drumurilor mari – ce erau întreținute de județ, ținut, Domnie – se plătea vamă (după volumul transportului și nu prea mult, ca să nu renunțe negustorii la folosirea drumurilor). Pentru folosirea târgurilor – de asemenea întreținute de comunitatea locală sau Domnie – iar se plătea ceva (nu prea mult, că nu mai veneau oamenii la târg!).
Nu exista „dare pe proprietate”, căci ar fi însemnat că nu mai există proprietate și că toți sunt chiriași. Darea era pe venit sau producție – și, după felul produselor, se numea oierit, vinărit, stupărit etc. Și în cel mai rău caz era zeciuială (adică cel mult atingea procentul de 10%, deja socotit prea mare de către mulți Români).

Cu o fiscalitate atât de scăzută și un aparat de stat atât de „sărac”, domnitorii Moldovei:

  • construiau enorm
  • purtau războaie grele
  • făceau donații grase Locurilor Sfinte (Rila, Athos, Meteore, Monastir, Prilep, Constantinopol, Antiohia, Ierusalim, Betleem, Sinai, Alexandria etc.)
  • plăteau tributul turcilor și trimiteau daruri către puterile străine favorabile
  • întrețineau drumurile mari, podurile, cetățile, târgurile, vămile
  • aveau o oștire domnească (de 5 până la 10 mii de luptători aleși)

Desigur, și economia Moldovei era altfel decât cea de astăzi. Principalul export erau vitele – boi și oi mai ales –, mierea și ceara, peștele, fructele și alte produse alimentare, lâna, pieile și blănurile. Abia apoi veneau produsele meșteșugărești și plugărești (cereale, legume etc.). Dar acesta este alt lucru – despre care, poate, vom cuvânta altădată.

Aici amintim că multe nevoi ale oamenilor au fost preluate de stat din hoție și tâlhărie.
De pildă, pensiile nu erau o nevoie în Românimea veche: nimeni nu ar fi lăsat fără sprijin pe bătrânii obștii (chiar fără urmași).
Ele apar în secolul al XIX-lea, ca urmare a spargerii familiei și obștii, acolo unde oamenii știau că vor fi singuri și fără sprijin la bătrânețe. Și apar, pensiile, ca serviciu oferit de bănci sau unele firme mari. Pe principiul, „investește acum să primești roadele la bătrânețe”. Cu timpul, tot mai mulți oameni au devenit interesați de serviciul acesta. Ca să nu fie o prea mare greutate pentru copii; sau pentru că știau că vor rămâne cu adevărat singuri. Oricum, în clipa în care afacerea a crescut, statul s-a gândit să „își tragă o felie”. Au apărut, astfel, pensiile de stat – chipurile mai sigure, căci „sunt garantate de stat” (mare garanție!). Doar că, odată cu implicarea în afacere, ba chiar monopolizarea ei, statul… a creat și un aparat de stat dedicat. Adică a crescut birocrația.
Rezultatul?
Pensiile de astăzi sunt mult mai mici decât cele asigurate în trecut de particulari. Și foarte nesigure – statul le poate tăia când are chef, pe ce pretexte vrea. În timpul regimului neo-sovietic Constantinescu-Ciorbea pensiile se plăteau cu multe zile și chiar săptămâni întârziere. Cu cele mai ridicole pretexte. Iar oamenii nu puteau să facă, real, nimic. De asemenea, omul este forțat să dea statului bani pentru pensie, dar nu poate negocia nimic. Ceea ce înseamnă, iar, că nu este „contract social” sau un altfel de contract, ci tâlhărie mascată. În schimb, de pe urma sistemului de pensii beneficiază real numeroși funcționari și politicieni.

Reducerea numărului de județe va fi un proces asemănător.
Va duce la scăderea numărului de prefecți, dar le va crește acestora puterea. În loc de mici dictatori locali, cum sunt astăzi, vor fi mari dictatori locali. În rest, aparatul de stat va trebui să acopere același teritoriu, deci va consuma aceleași resurse. Ori chiar mai multe, sub pretextul acoperirii unei suprafețe mai mari.
Iar pentru oamenii obișnuiți va fi mai greu să ajungă „la centru”. Altfel spus, și pentru ei nu se va ușura cu nimic birocrația, ci va crește.

Măsurile birocratice pentru reducerea birocrației sunt o absurditate.
(Am vrut să scriu „sunt o demență”, dar am vrut să fiu politicos.)

Singura soluție pentru reducerea birocrației este reducerea puterii centrale prin redarea puterii persoanei și comunității locale.
Dacă țăranul (adică omul Țării, adică cetățeanul) are putere adevărată asupra administrației locale și centrale, birocrația moare. Și Țara este liberă.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Aștept cu drag „provocări” (decente!) pe subiect, întrebări sau nedumeriri!


1Prutul și Colomea (părți ale Pocuției); Țara Câmpulugului (împărțită în Țara Ceremușului, la Miazănoapte, Țara Moldovei, la mijloc, și Țara Dornelor, la Miazăzi); Cernăuți (cu părțile sale Siret, Cernăuți și Țețina, toate fiind județe ori ținuturi ale Moldovei într-o vreme sau alta); Suceava (care uneori cuprindea și județul Rădăuți); Hotinul; Dorohoiul (cu Botoșani); Bălți (uneori cuprinsă în județul Soroca); Soroca (cu Piatra, Olacul și alte părți la Răsărit de Nistru); Neamț (cu Piatra); Roman; Hârlău (cu Tomeștii și Călineștii de peste Prut); Cotnari; Iași (cu părțile de peste Prut numite Bran, Ungheni, Nisporeni și Grosești); Orhei (care cuprindea Condrăteștii și alte părți înspre Apus, iar peste Nistru avea Sura, Rezeni, Ocna, Doboșari/Dubăsari etc.); Lăpușna; Bacău (cu Făgetul, Trotușul etc.); Vasluiul; Bârladul; Fălciu sau Huși (cuprinzând peste Prut locuri precum Lăpușna de Jos, Cărpineni, Lărguța, Colești etc.); Țara Tigheciului (zisă și Codrul Tigheciului); Tighina (cu Târna, Sucleia, Ciubărciu, Frunză etc. peste Nistru); Țara Vrancei; Siret sau Tecuci; Galați (cu Vadul lui Isachi și Cahulul, acesta din urmă uneori județ deosebit); Șmilul sau Ialpug (cu Vulcănești și Reni); Chilia (cu Chilia Veche la Sudul Brațului Chilia); Cetatea Albă (cu Sărata în Apus și Grădinița, Baraboi, Cujalnic etc. peste Nistru) și Lerici sau Vozia (la gura Bugului și Niprului).