Istoricul Bisericii canonice în Basarabia (Biserica Română – Mitropolia Basarabiei) în doar 4’49”
Etichetă: Moldova
Canonicitatea Bisericii Ruse în Moldova. Scurt răspuns propagandei rusofile
Canonicitatea Bisericii Ruse în Moldova. Scurt răspuns propagandei rusofile
Aflu cu durere că revine o minciună rusească mai veche împotriva Românilor: aceea că Biserica Română nu ar fi canonică între Prut și Nistru, ci aceea rusească.
Minciuna se pretinde întemeiată pe canoanele Bisericii. Mai precis, pretind că s-ar întemeia pe Canonul 17 Sinodul IV Ecumenic.
Că a fost o viață creștină bine rânduită, canonică, în Moldova de peste Prut se știe foarte bine din vechime (Iorga, 1912:135-138 ș.cl.). Dar să fie adevărat că schimbările aduse de ocupația rusească ar fi fost canonice? Sau că au devenit canonice în vreun fel sau altul?
Hai să vedem faptele în contextul lor.
Răpirea Basarabiei a fost ultimul act al Războiului Ruso-Turc din 1806-1812. El a fost pornit de Rusia cu dorința de a pune stăpânire (cel puțin) pe Principatele Române în întregime (Purici, 2011:13ș.u.).
În acea vreme era mitropolit canonic al Moldovei vestitul Veniamin Costachi.
Din 1792 episcop de Huși, în 1796 mutat la Roman, Veniamin Costachi devine Mitropolit al Moldovei în 1803. În 1806, atunci când Rusia invadează Principatele Române Dunărene, Veniamin Costachi devine locțiitor de domn. Aceasta este o veche rânduială romană constantinopolitană (”bizantină”), ca cel dintâi dintre episcopi să fie locțiitorul împăratului i.
Rușii însă voiau să ocupe cu totul Țările Române și să le rusifice. Creștin adevărat și patriot român, Mitropolitul Veniamin era stavilă acestei lucrări. Prin urmare, după ce soarta războiului le apare ca favorabilă, îl izgonesc pe Mitropolitul Veniamin, punându-l sub pază la Neamț. Acesta continuă totuși să conducă de aici Biserica din Moldova. Moștenirea paisiană făcea (și) din Neamț o cetate duhovnicească ce nu se pleca protestantismului etno-filetist pseuodo-ortodox al Rusiei ii. Împotrivirea Mitropolitului Veniamin față de intervențiile eterodoxe rusești în Moldova, oricât de diplomatică, era insuportabilă invadatorilor. Spre a netezi calea către rusificare, ocupanții conduși de Kușnikov l-au impus drept „exarh”, dependent de Biserica Rusă (adică de Guvernul Rus ce o conducea!) pe trădătorul Gavriil Bănulescu-Bodoni iii. Care a fost proclamat „exarh” pentru „Moldova, Valahia și Basarabia” (Purici, 2011:14).
Pentru a înțelege la ce a colaborat Gavriil, să vedem o descriere rusească a începutului ocupației rusești:
„În urma rechizițiilor efectuate în anii 1806‐1807, mărturisea comandantul rus [s.n.], „Basarabia a fost transformată într‐un adevărat deșert de către trupele noastre”. Rechizițiile forțate de produse alimentare, care depășeau toate posibilitățile reale ale Principatelor române, au condus în cele din urmă, în toamna anului 1810 și primăvara anului următor, la o foamete ce a lovit crunt populația. În paralel, autoritățile de ocupație au început să adopte măsuri în vederea încorporării țărilor române în cuprinsul Imperiului Țarist. În vara lui 1808, Kuşnikov a dispus pregătirea unui recensământ al populației, precum și introducerea numelui familiei imperiale în slujbele din bisericile moldovene și muntene. Faptul că țarul Alexandru I era sigur că va anexa principatele române se desprinde și din măsura adoptată la 30 iulie 1808, când, printr‐un ucaz imperial, au fost desființate consulatele rusești din Iași și Galați.” (Purici, 2011:14-15)
Avem de-a face, absolut clar, cu o ocupație păgână, sălbatică, prin nimic creștinească. Aceasta este ocupația care îl înlătură de mitropolitul canonic Veniamin Costachi și instalează marioneta rusească Gavriil Bănulescu-Bodoni.
După blestematul tratat dintre blestemații invadatori Turci și Ruși (din 16 Mai 1812), cei din urmă păstrează din Moldova teritoriul de la est de Prut. Partea dintre Prut și Nistru este denumită Basarabia, după o denumire românească veche pentru sudul Moldovei (pe care Rușii au crezut-o neromânească). Iar trădătorul Gavriil Bănulescu-Bodoni devine „exarh” rus doar pentru această parte – transformată în provincie rusească. În 1813 „exarhatul” este declarat „arhiepiscopie rusească”, având la conducere aceeași iudă „blândă”, același lup în blană de oaie prin care etnofiletismul rusesc își atinge țelurile de rusificare.
Chiar și sursele rusești descriu efectul acestui act asupra populației băștinașe astfel:
„Istoricul basarabean rusofil Leon Casso menționa că populația provinciei anexate „a început, către sfârșitul anului 1812, să emigreze în Principatul Moldovei (…) Era o fugă în masă: plecau mai ales țăranii, după ce‐şi îngrămădiseră în grabă catrafusele într‐o căruță, și se îndreptau spre Prut pentru a ajunge pe malul drept, care rămăsese sub dominație turcească”. Generalul rus Pavel Kiselev scria, la rândul său, că locuitorii fugeau din Basarabia, „preferând jugul turcesc, greu pentru ei, administrației noastre”.” (Purici, 2011:18)
Mitropolitul Veniamin Costachi revine în Iași îndată după retragerea trupelor dușmane (ruse). Și protestează față de ocupația rusească de la este de Prut, față de ruperea teritoriilor canonice ale Mitropoliei Moldovei.
La 26 Octombrie 1812 un asemenea protest, semnat de mitropolit și de ceilalți membrii ai Divanului Moldovei (vechiul Sfat Domnesc al Țării) este trimis în străinătate (Zamfirache, 2018) (Purici2011:17). Fără ecou, desigur.
Mitropolitul Veniamin va continua însă, cât va trăi, să respingă raptul rusesc.
Orice om rațional și cinstit își dă seama că invocarea Canonului 17 Sinodul IV Ecumenic în acest context, drept favorabil Bisericii Ruse, este în cel mai bun caz o absurditate, dacă nu o escrocherie drăcească. Dar să vedem ce spune acest canon:
„Parohiile de la țară (de pe câmp) sau de prin alte sate să rămână nestrămutate la episcopiile care le țin (dețin, stăpânesc) și mai ales dacă stăpânindu-le pe ele fără silă [s.n.], le-au cârmuit pe ele timp de treizeci de ani. Iar dacă în cuprinsul celor treizeci de ani s-a iscat (născut) ori s-ar putea isca (naște) vreo neînțelegere asupra lor, să fie îngăduit celor ce spun că se nedreptățesc (năpăstuiesc) să facă pâră (să introducă acțiune) despre acest lucru la sinodul episcopiei (mitropoliei) [s.n.]. Iar dacă cineva s-ar nedreptăți de către mitropolitul său propriu [s.n.], să se judece de către exarhul diecezei [s.n.] sau [s.n.] de către scaunul Constantinopolului, după cum s-a zis mai înainte (can. 9 IV).
Iar dacă vreo cetate s-ar fi înnoit prin puterea împărătească, sau dacă s-ar înnoi de acum înainte (în viitor), atunci alcătuirilor politice și obștești să urmeze și orânduirea parohiilor bisericești.” (Floca, 2005:95-96)
Acest canon, se vede limpede, se referă la ”stăpânirea” (aparținerea) parohiilor din cătune sau sate de către horepiscopi (azi, de către protoierei) sau episcopiile locale. Iar primul principiu, fundamental, este ca stăpânirea acelor parohii să fie făcută fără silă. Această condiție anulează total orice pretenție că Biserica Rusă ar putea invoca acest canon în favoarea sa în privința Basarabiei sau Bucovinei. Pentru că acestea au fost luate prin silă, schimbarea structurii bisericești s-a făcut total și prin silă (vezi și Canonul 30 Apostolic, Canonul 35 Apostolic, Canonul 12 Sinodul IV Ecumenic etc., ce de asemenea opresc și osândesc pe vecie folosirea forței de stat sau altor forțe lumești pentru asemenea schimbări!).
De fapt lucrurile stau exact pe dos decât spune propaganda rusofilă: Biserica Românească a Moldovei a stăpânit aceste parohii dintre Prut și Nistru (și din alte părți ocupate de Ruși) fără silă, sute și sute de ani. Adică de zeci și zeci de ori peste termenul de 30 de ani prevăzut în acest canon. Altfel spus, Canonul 17 Sinodul IV Ecumenic dovedește canonicitatea stăpânirii Bisericii Românești în Basarabia și Bucovina și osândește inovațiile rusești (sau ucraineene) vechi și noi.
Și pentru a merge cu demonstrația până la absurd, dacă ar fi avut Biserica Rusă vreo pretenție la oricare dintre parohiile din Basarabia sau Bucovina, ce trebuia să facă, după acest canon? Conform Canonului 17 Sinodul IV Ecumenic avea treizeci de ani să facă pâră la sinodul episcopiei sau mitropoliei! Ceea ce nu s-a întâmplat niciodată.
Să notăm că disputarea se face „către mitropolitul său propriu”, nu către un așa-zis episcop instalat de forțele de ocupație! Mai ales că un asemenea „episcop” este cu totul anticanonic și, deci, anticreștin, după cum vom vedea mai jos.
Pe scurt, a pretinde cineva că acest canon susține în vreun fel imixtiunea Bisericii Ruse în teritoriile canonice românești este în cel mai bun caz o absurditate. Dacă nu este o susținere conștientă a nimicirii rânduielilor Bisericii lui Dumnezeu și a înlocuirii Capului Biserici prin stat (ceea ce este lepădare de Dumnezeu și lucrare satanică).
Iar ca să trecem și mai departe de hotarele absurdului, să observăm că Mitropolitul Veniamin Costachi a protestat față de imixtiunea rusească, repetat. Inclusiv la Constantinopol. Ai cărui patriarhi au respins imixtiunea rusească – deși, desigur, doar formal, căci nu aveau mijloace prin care să facă altceva. Deci chiar și în cel mai patologic caz, în care întoarcem pe dos Canonul 17 Sinodul IV Ecumenic, tot avem o situație perfect canonică a Bisericii Române și perfect necanonică a Biserici Ruse.
Pe aceeași linie, trebuie observat că numirile lui Gavriil Bănulescu-Bodoni în felurite scaune încalcă total Canonul 14 Apostolic. Acesta interzice mutarea episcopului din eparhia sa (Floca, 2005:16). Excepțiile au nevoie de (a) o foarte puternică motivație pastorală și (b) chibzuința și cererea stăruitoare a multor episcopi. Condiții ce lipsesc în toate numirile lui Gavriil Bănulescu-Bodoni în teritoriile canonice ale Bisericilor locale românești. La fel se încalcă și Canonul 33 Apostolic. Dar aceaste necanonicități, deși urâte, sunt mult întrecute de următoarele!
Canonul 30 Apostolic spune clar:
„Dacă vreun episcop, folosind stăpâniri (dregători) lumești, s-ar face prin ei stăpân peste vreo biserică, să se caterisească și să se afurisească [s.n.], de asemeni și toți părtașii (complicii) lui.” (Floca, 2005:25)iv
Canonul 35 Apostolic spune clar:
„Episcopul să nu îndrăznească să facă hirotonii în afara eparhiei sale, în cetățile și satele ce nu-i sunt supuse lui; iar de s-ar dovedi că a făcut aceasta fără încuviințarea celor ce stăpânesc [canonic n.n.] cetățile sau satele acelea, să se caterisească și ei, și cei pe care i-a hirotonit.”
Aceste canoane anulează orice pretenție de canonicitate a Bisericii Ruse în Basarabia sau Bucovina! Căci și în una, și în cealaltă, instalarea episcopilor și clerului ce ține de Rusia s-a făcut prin invazie militară și forța administrației militariste rusești. Și, după cum se vede clar, nu există termen de prescripție pentru aceste nelegiuiri! Adică fie că a trecut o oră, fie că a trecut un mileniu, fie că au trecut un miliard de ani, actele sunt nelegiuite și nule, iar vinovații nepocăiți sunt anatema în vecii vecilor, amin!
Iată, pe scurt, în doar trei pagini, un răspuns dat amintitei idei rușinoase din propaganda filorusă etnofiletistă și etatistă (adică eretică). Rușinoasă, căci acela care a auzit-o și a cercetat cu inima deschisă, a văzut îndată adevărul. Într-adevăr, în această privință canoanele Bisericii sunt foarte limpezi. Și nu le poate răstălmăci decât cel care vrea să schimbe adevărul.
Cine are urechi de auzit să audă!
Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor, amin!
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
Bibliografie selectivă
- Bezviconi, G. (1943) Viața bisericească a Odesei. 1794-1943, Tipografia Sfintei Mânăstiri Neamțu
- Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N. (2005) Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ediția a III-a îmbunătățită, Ediție îngrijită de Dr. Sorin Joantă, Sibiu
- Iorga, N. (1912) Basarabia noastră, Editura și Tipografia Societății „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte
- Păcurariu, Preot prof. Dr. Mircea (1981) Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 3, E.I.B.M.B.O.R., București
- Purici, Prof. Univ. Dr. Ștefan (2011) Istoria Basarabiei, Ed. Semne, București
- Zamfirache, Cosmin Pătrașcu (2018) Cum a ajuns Basarabia sub stăpânirea rusească. Teritoriul dintre Prut și Nistru, vândut în schimbul păcii într-un han din București, adevărul.ro, 09.10.2018, https://adevarul.ro/stiri-locale/botosani/cum-a-ajuns-basarabia-sub-stapanire-ruseasca-1895716.html
i Similar, în România, conform acestor rânduieli juridice romane în vigoare cel puțin din vremea Sfântului Împărat Iustinian (527-565), Patriarhul României este locțiitorul împăratului/domnitorului până când se revine la monarhie.
ii Atingem aici o problemă istorico-teologică ridicolă, antiserghianismul. Aceasta este o mișcare a Rușilor din diaspora interbelică și post-belică, ce pretinde că Biserica Rusă și-a pierdut harul din clipa în care Patriarhul Serghie s-a supus autorităților sovietice (sau de la un anume act al acestuia – nu există un consens în această privință). Doar că dacă antiserghianismul este corect, deja de la Petru I (1682-1725) „Biserica Rusă” și-ar fi pierdut harul, căci supunerea față de protestantismul petrin a fost și mai cumplită, relativismele dogmatice fiind și mai rele decât în timpul Comunismului. Existența numeroșilor sfinți ruși din secolul al XIX-lea infirmă însă această ideologie.
iii Desigur, se poate discuta în ce măsură acest Gavriil a dorit să facă bine sau a vrut să ajungă arhiereu. Dar, după cum ne arată Părintele Nicolae Steinhardt, tăiem nodul gordian cu bunul simț țărănesc: a fost unealta Rușilor pentru a înșela Românii să accepte ocupația rusească, desființarea Bisericilor Românești locale și impunerea Bisericii Ruse pe teritoriul canonic românesc. Adică a fost trădător. În această privință merită amintit că a slujit Rusiei și mai ales administrației sale încă din 1771. Toată ascensiunea sa a datorat-o exclusiv administrației rusești pe care a slujit-o cu loialitatea ce o datora de fapt lui Dumnezeu și Neamului. Ocupația rusească a Moldovei dintre 1789-1791 îi aduce anti-canonica hirotonire drept „Episcop al Tighinei și al Cetății Albe, Vicar al Mitropoliei Moldovei” (Bezviconi, 1943:5). Din acest scaun anti-canonic înființat de invadatori se va retrage odată cu aceștia în Rusia. Imixtiunea rusească în viața religioasă a Bisericii Moldovei era însă abia la început, iar Gavriil Bănulescu-Bodoni a fost una din cozile de topor cele mai importante în distrugerile ce au urmat.
iv A se vedea și Canonul 15 Sinodul I Ecumenic, ce interzice traseismul de felul celui practicat de Gavriil Bănulescu-Bodoni și de alți ”arhierei” folosiți de Rusia pentru rusificarea Românilor. A se vedea și Canonul 12 Sinodul IV Ecumenic, ce interzice schimbările de eparhii făcute din porunca împăratului fără voia episcopului locului și/sau sinodului (Floca, 2005:92-92). Etc. Toate acestea (și altele asemenea) arată nulitatea veșnică a așezărilor și așezămintelor religioase făcute de Rusia în teritoriile canonice românești.
(fără ținuturile de la est de Nistru)
47 de ani părțile dintre Prut și Nistru au ținut de Mitropolia Moldovei, fără nicio contestare,
numai sub acest domnitor
În fapt, nu există nicio pretenție rusească religioasă asupra acestor teritorii decât odată cu invaziile rusești de la 1789 încolo
Partajează asta:
Zaporojia – teritoriu de etnogeneză a Poporului Român
Zaporojia – teritoriu de etnogeneză a Poporului Român
Vozia e azi cunoscută ca Transnistria; i se mai spunea și „satele hăneşti”, pentru că după secolul XV se împărțise autoritatea asupra ținutului între Moldova și Hanatul Crimeii. Partea de sud a ținutului chiar a făcut parte din hanat, sub numele de Edisan. Numele ținutului este legat de Cetatea Vozia, cunoscută astăzi sub numele de Oceacov. În secolul XVII domnitorii Moldovei erau și stăpânitori ai Zaporojiei. Locuitorii Zaporojiei din acea vreme erau numiți de polonezi și daci sau moldoveni sau moldovlahi. Se considerau frați cu moldovenii, numeau Moldova „Țara” și noblețea era dată la ei de înrudirea sau nu cu boierii moldoveni. Au fost deznaționalizați începând cu sfârșitul sec. XVIII de către cotropitorii ruși și propagandiștii chieveni. Ucraina era pe atunci un ținut în jurul Chievului (Kiev).
Zaporojia era un teritoriu aflat între Bug și Marea Azov, de la vest la est și între Peninsula Crimeea și vechiul teritoriu al Kievului de la sud la nord.
În antichitate a fost locuit de triburi traco-scitice și germanice. Din sec. III-IV va cunoaște o serie de migrații care nu se vor termina până prin sec. XVIII. Ultimii veniți în zonă sunt rușii.
Revenind la antichitate, trebuie precizat că principalii locuitori ai acestui teritoriu au fost tirageţii şi cimerienii. Mai târziu, în partea de nord, va cunoaște influența slavo-varegă. Mai multe triburi slave păgâne vor trece către apus prin anumite zone ale Zaporojiei în sec. V-XI. Între timp însă, deja creștinismul fusese propovăduit în partea sudică a acestui teritoriu, ca şi în Crimeea, sudul Moldovei, Dobrogea etc de către Sfântul Apostol Andrei și ucenicii acestuia, încă în a doua jumătate a sec. I. Activitatea acestora a dus la formarea primelor comunități creștine în zonă. Teritoriul era în acea vreme sub stăpânire romană, limba latină fiind limba Bisericii creștine în aceste locuri până la începutul sec. VII.
Conform studiilor lui Nicolae Iorga, I. Nistor, Dumitru Stăniloaie acest teritoriu face parte din teritoriul de etnogeneză al românilor ca popor. De altfel populaţia creştină romanică străveche din aceste zone va fi atestată şi de izvoarele bizantine din secolele VIII-IX.
În antichitate foarte importante au fost pentru Zaporojia cetățile-colonie grecești Tyras (de la gura Nistrului), Olbia (de la gura Bugului) și Herson (de la gura Niprului, în amonte de Olbia). Prin intermediul lor se desfășurau și legăturile comerciale cu ținuturile slave din regiunea Moscovei de astăzi și cu teritoriile baltice.
Partea de sud a Zaporojiei, din zona pragurilor Niprului până la Marea Neagră va face parte în sec. XII-XIII din Statul Berladnicilor, întins de la Carpați până dincolo de Nipru și având capitala la Bârlad. Cu acest stat aveau legături și principatul de Suzdali, şi Statul kievean – care a avut de altfel unele conflicte cu berladnicii.
În sec. XIII teritoriul va intra sub dominaţie tătară, iar mai târziu sub cea lituaniană şi implicit polonieză. Cu toate acestea îşi va păstra un caracter distinct, un mare rol avându-l cazacii de pe Nipru, cazacii zaporojeni, numiţi de mai multe ori în izvoarele lituaniene şi poloneze „dacii de la Nipru”. Aceştia au fost în permanenţă foarte legaţi de Moldova, familiile de frunte ale zaporojenilor fiind înrudite cu cele boiereşti din Moldova iar domnitorii Moldovei fiind de multe ori şi protectori sau conducători ai Zaporojiei. Capitala Zaporojiei, nerecunoscută de Polonia, a fost în general la Cremenciug.
Nu se cunoaște exact dacă autoritatea domnitorilor munteni (Basarabii) se întindea şi dincolo de Nistru sau nu (a se vedea Basarabia). Cert este că după preluarea teritoriului deținut de Basarabi la nord de Dunărea de Jos, domnitorii Moldovei vor avea autoritate și dincolo de Nistru, în teritoriul numit astăzi Transnistria (deși nu în hotarele mult micșorate de astăzi) iar în trecut „Satele hăneşti” (adică dinspre Hanatul Crimeii) sau „Vozia” (după revista din Chișinău Literatura și arta).
În 1455 moldovenii vor pune stăpânire pe castelul pe care, fără autorizaţia domnitorilor Moldovei, îl ridicaseră fraţii Senarega la Lerici, la gura Niprului. Încercările făcute sub Petru Aron, Bogdan şi iar Petru Aron de fraţii Senarega de a recupera castelul fură zadarnice, el rămânând sub stăpânirea Moldovei.
Mai târziu, în apropiere se va forma oraşul Oceacov, descris în sec. XVI-XVII de către diplomaţii polonezi ca „cel mai mare târg al Moldovei” sau „cel mai mare târg moldovenesc”.
În sec. XVIII teritoriul va intra sub dominaţie rusească. Recensământul făcut în sudul provinciei, în această perioadă, în regiunea Hersonului istoric va arăta că populaţia creştină era în imensă majoritate românească. Această situaţie demografică va fi schimbată de cololnizările organizate de Rusia, astfel încât în 1900 românii reprezentau doar un procent aflat între 10 şi 25 % (după sursă) din populaţia regiunii. De altfel, ei în general nu apar în izvoarele ruseşti ţariste sub numele de români, ci de „moldoveni” sau „latinofoni”.
Propaganda kieveană din secolul XIX va avea un rol fundamental în ucrainizarea zaporojenilor, ca şi a altor populaţii ne-ucraineene din Podolia, Carpaţi şi alte regiuni.
În sec. XX teritoriul va fi atribuit de Moscova Republicii Socialiste Sovietice Ucraineene, de care ține până astăzi.
Alexandru Răzeș
articol preluat din ”Foaie Națională”, apărut în 10 August 2009 cu același titlu (link aici)
Partajează asta:
Cum scăpăm de birocratie
Cum scăpăm de birocrație
Birocrația sugrumă România.
Este un fapt limpede pentru orice om.
Cum scăpăm de birocrație?
După (Neo)Comuniști, prin birocrație. E nebunie, da, însă aceasta este logica Stângii: folosește soluțiile falimentare pentru a scăpa de faliment.
De pildă, se pretinde că se va scăpa de birocrație prin reducerea numărului de județe. Se minte că dacă vor fi 12-15 județe va fi mai bine. Chiar așa?
DEX 2009 spune că birocrația este Puterea excesivă a administrației.
O cale de scădere a birocrației este, atenție, descentralizarea. Adică revenirea la o putere administrativă mai largă a comunităților locale (obști).
O cale de creștere a birocrației este, dimpotrivă, centralizarea. Cu cât comunitățile locale (obștile) au mai puțină putere, cu atât administrația centrală este mai puternică.
Prin urmare, fiind o formă de centralizare,
Scăderea numărului de județe va duce la creșterea birocrației.
Este un fapt limpede pentru orice om care înțelege definiția birocrației.
Și atunci,
Cum scăpăm de birocrație?
Printr-o adevărată autonomie locală.
În clipa în care satele își pot hotărî soarta, în clipa în care comunele sau orașele își pot hotărî soarta, birocrația a scăzut cu 50%. Cel puțin.
Să vedem mărturia istoriei!
În 1475 Țara Românească a Moldovei avea aproape 400,000 (patru sute de mii) de locuitori. Și era împărțită, „administrativ”, în cel puțin 29 de județe, țărișoare sau ținuturi1. Uneori aceste „despărțiri” erau mai multe, alteori mai puține. Dar! Dar nu era nici urmă de birocrație!
Dările? (Adică „taxe și impozite”.)
Dările se strângeau local, iar pârcălabul, judele sau cine era mai mare le ducea/trimitea „la împărăție”. Simplu și eficient!
Prezumția de nevinovăție – care nu există decât „în vorbă” astăzi – era lege.
Aparatul de stat era minimal. Eficiența, maximă.
Și, atenție, existau foarte puține dări.
De fapt toate dările se reduceau la darea pe venit și taxe de folosință.
De pildă, pentru folosirea drumurilor mari – ce erau întreținute de județ, ținut, Domnie – se plătea vamă (după volumul transportului și nu prea mult, ca să nu renunțe negustorii la folosirea drumurilor). Pentru folosirea târgurilor – de asemenea întreținute de comunitatea locală sau Domnie – iar se plătea ceva (nu prea mult, că nu mai veneau oamenii la târg!).
Nu exista „dare pe proprietate”, căci ar fi însemnat că nu mai există proprietate și că toți sunt chiriași. Darea era pe venit sau producție – și, după felul produselor, se numea oierit, vinărit, stupărit etc. Și în cel mai rău caz era zeciuială (adică cel mult atingea procentul de 10%, deja socotit prea mare de către mulți Români).
Cu o fiscalitate atât de scăzută și un aparat de stat atât de „sărac”, domnitorii Moldovei:
- construiau enorm
- purtau războaie grele
- făceau donații grase Locurilor Sfinte (Rila, Athos, Meteore, Monastir, Prilep, Constantinopol, Antiohia, Ierusalim, Betleem, Sinai, Alexandria etc.)
- plăteau tributul turcilor și trimiteau daruri către puterile străine favorabile
- întrețineau drumurile mari, podurile, cetățile, târgurile, vămile
- aveau o oștire domnească (de 5 până la 10 mii de luptători aleși)
Desigur, și economia Moldovei era altfel decât cea de astăzi. Principalul export erau vitele – boi și oi mai ales –, mierea și ceara, peștele, fructele și alte produse alimentare, lâna, pieile și blănurile. Abia apoi veneau produsele meșteșugărești și plugărești (cereale, legume etc.). Dar acesta este alt lucru – despre care, poate, vom cuvânta altădată.
Aici amintim că multe nevoi ale oamenilor au fost preluate de stat din hoție și tâlhărie.
De pildă, pensiile nu erau o nevoie în Românimea veche: nimeni nu ar fi lăsat fără sprijin pe bătrânii obștii (chiar fără urmași).
Ele apar în secolul al XIX-lea, ca urmare a spargerii familiei și obștii, acolo unde oamenii știau că vor fi singuri și fără sprijin la bătrânețe. Și apar, pensiile, ca serviciu oferit de bănci sau unele firme mari. Pe principiul, „investește acum să primești roadele la bătrânețe”. Cu timpul, tot mai mulți oameni au devenit interesați de serviciul acesta. Ca să nu fie o prea mare greutate pentru copii; sau pentru că știau că vor rămâne cu adevărat singuri. Oricum, în clipa în care afacerea a crescut, statul s-a gândit să „își tragă o felie”. Au apărut, astfel, pensiile de stat – chipurile mai sigure, căci „sunt garantate de stat” (mare garanție!). Doar că, odată cu implicarea în afacere, ba chiar monopolizarea ei, statul… a creat și un aparat de stat dedicat. Adică a crescut birocrația.
Rezultatul?
Pensiile de astăzi sunt mult mai mici decât cele asigurate în trecut de particulari. Și foarte nesigure – statul le poate tăia când are chef, pe ce pretexte vrea. În timpul regimului neo-sovietic Constantinescu-Ciorbea pensiile se plăteau cu multe zile și chiar săptămâni întârziere. Cu cele mai ridicole pretexte. Iar oamenii nu puteau să facă, real, nimic. De asemenea, omul este forțat să dea statului bani pentru pensie, dar nu poate negocia nimic. Ceea ce înseamnă, iar, că nu este „contract social” sau un altfel de contract, ci tâlhărie mascată. În schimb, de pe urma sistemului de pensii beneficiază real numeroși funcționari și politicieni.
Reducerea numărului de județe va fi un proces asemănător.
Va duce la scăderea numărului de prefecți, dar le va crește acestora puterea. În loc de mici dictatori locali, cum sunt astăzi, vor fi mari dictatori locali. În rest, aparatul de stat va trebui să acopere același teritoriu, deci va consuma aceleași resurse. Ori chiar mai multe, sub pretextul acoperirii unei suprafețe mai mari.
Iar pentru oamenii obișnuiți va fi mai greu să ajungă „la centru”. Altfel spus, și pentru ei nu se va ușura cu nimic birocrația, ci va crește.
Măsurile birocratice pentru reducerea birocrației sunt o absurditate.
(Am vrut să scriu „sunt o demență”, dar am vrut să fiu politicos.)
Singura soluție pentru reducerea birocrației este reducerea puterii centrale prin redarea puterii persoanei și comunității locale.
Dacă țăranul (adică omul Țării, adică cetățeanul) are putere adevărată asupra administrației locale și centrale, birocrația moare. Și Țara este liberă.
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
P.S. Aștept cu drag „provocări” (decente!) pe subiect, întrebări sau nedumeriri!
1Prutul și Colomea (părți ale Pocuției); Țara Câmpulugului (împărțită în Țara Ceremușului, la Miazănoapte, Țara Moldovei, la mijloc, și Țara Dornelor, la Miazăzi); Cernăuți (cu părțile sale Siret, Cernăuți și Țețina, toate fiind județe ori ținuturi ale Moldovei într-o vreme sau alta); Suceava (care uneori cuprindea și județul Rădăuți); Hotinul; Dorohoiul (cu Botoșani); Bălți (uneori cuprinsă în județul Soroca); Soroca (cu Piatra, Olacul și alte părți la Răsărit de Nistru); Neamț (cu Piatra); Roman; Hârlău (cu Tomeștii și Călineștii de peste Prut); Cotnari; Iași (cu părțile de peste Prut numite Bran, Ungheni, Nisporeni și Grosești); Orhei (care cuprindea Condrăteștii și alte părți înspre Apus, iar peste Nistru avea Sura, Rezeni, Ocna, Doboșari/Dubăsari etc.); Lăpușna; Bacău (cu Făgetul, Trotușul etc.); Vasluiul; Bârladul; Fălciu sau Huși (cuprinzând peste Prut locuri precum Lăpușna de Jos, Cărpineni, Lărguța, Colești etc.); Țara Tigheciului (zisă și Codrul Tigheciului); Tighina (cu Târna, Sucleia, Ciubărciu, Frunză etc. peste Nistru); Țara Vrancei; Siret sau Tecuci; Galați (cu Vadul lui Isachi și Cahulul, acesta din urmă uneori județ deosebit); Șmilul sau Ialpug (cu Vulcănești și Reni); Chilia (cu Chilia Veche la Sudul Brațului Chilia); Cetatea Albă (cu Sărata în Apus și Grădinița, Baraboi, Cujalnic etc. peste Nistru) și Lerici sau Vozia (la gura Bugului și Niprului).
Partajează asta:
Patriotica propagandă anti-românească. Stefan cel Mare, Petru Rares si curvia unora
Un om fără Istorie este ca un copac fără rădăcini:
un buştean purtat de ape încoace şi încolo,
fără frunze şi flori, fără urmaşi sau roade,
ce putrezeşte încet sau din care
oricine poate face ce vrea.
M.A.A.
Pentru mulți dintre cei de astăzi, Ștefan este mare prin vitejie. E mare, pentru ei, căci „s-a bătut cu mulți” și, mai ales, pentru că „a bătut pe mulți”. Pentru alții Ștefan este mare prin basnele1 născocite de unii Polonezi – și preluate cu sete de unii pătimași de mai târziu – despre numărul de femei cucerite de împăratul român2. Dar câți înțeleg, fie și puțin, înțelepciunea lui Ștefan cel Mare? Câți îl privesc, real, concret, pragmatic, drept model de gândire și acțiune politică, diplomatică, economică?
Să începem prin a-i dezamăgi pe cei care cred că Ștefan cel Mare a avut multe iubite. Această idee este creația unor cronicari polonezi care, la vreo 200 de ani de la domnia împăratului român, i-au „rescris” viața. Au făcut asta, paradoxal, pentru a-l ridica în ochii cititorilor: decăzută moral, Polonia avea nevoie de o resuscitare. Iar acești cronicari au încercat să folosească exemplul unor eroi din vechime. Încă respectat în Polonia – și datorită numărului mare de Români de aici – Ștefan a fost unul dintre acești „eroi exemplari”. Doar că pentru Polonezi un viteaz trebuia să aibă multe femei îndrăgostite de el și multă… „virilitate”. Născocirile polone au fost preluate după 1848 din varii pricini – unii fiind pătimași trupește, alții având prea puțin spirit obiectiv, alții spre a-l denigra pe domnitorul român. Dar care este adevărul?
Ei bine, sursele contemporane nu cuprind nici măcar o mențiune despre vreo „aventură” a lui Ștefan cel Mare3. Nici măcar sursele mai târzii, precum Grigore Ureche sau alții, nu pretind așa ceva – atunci când vorbesc despre viața și domnia sa. Șocant? Supărător?
Dar, vor spune cei care se leagănă în desfrânare, cum rămâne cu „numeroșii/nenumărații copii din flori ai lui Ștefan”? Simplu, aceștia nu există. Sunt o minciună, o născocire, lipsită de orice temei.
Singurul copil din flori ce i se atribuie oarecum „în epocă” apare „miraculos” la peste 20 de ani de la moartea domnitorului. Este vorba despre Petru Rareș. Conform lui Grigore Ureche (Letopisețul Țării Moldovei, Cap. XV4) „miraculoasa” apariție a avut loc astfel:
„Boierii și Țara5, după moartea lui Ștefan Vodă celui tânăr6, s-au strâns și s-au sfătuit pe cine vor alege să le fie Domn. Că, pre obiceiul Țării, nu se cădea altuia să-i dea Domnia, fără de căruia nu va fi sămânță de Domn. Și, iscodind unul de altul, s-a aflat unul de a mărturisit că a înțeles de la Mitropolitul ce s-a săvârșit mai înainte de Ștefan Vodă [cel tânăr n.n.], că fiind Ștefan Vodă la Hotin a lăsat cuvânt că de se va săvârși el să nu puie pre altul la domnie, ci pe Petru Măjearul, ce l-au poreclit Rareșul […]. Și așa pe Petru aflându-l, și adeverindu-l ca din osul lui Ștefan Vodă, cu toții l-au ridicat Domn.[s.n.]”
Încercați să citiți și recitiți textul cât mai detașat, cât mai obiectiv. Veți vedea că afirmațiile sunt de necrezut.
Adică în 1527, la 23 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare, murind nepotul său Ștefăniță, Sfatul de Obște sau Sfatul Țării știa că nu mai sunt urmași „drepți” (direcți) ai vechiului domn. Și, din neant, s-a ridicat un mare boier care a pretins că un om mort i-ar fi spus când trăia că alt om mort ar fi mărturisit când trăia că Petru Măjearul/Rareș ar fi „din osul lui Ștefan Vodă”. Altfel spus, să nu credeți ce știți de-o viața, credeți-mă pe mine! Sau, mai obiectiv, nu există absolut nicio dovadă reală pentru afirmațiile boierului în cauză.
Fără a scădea meritele lui Petru Rareș – un mare luptător pentru libertatea Moldovei – trebuie să recunoaștem că este imposibil să fi fost fiul lui Ștefan cel Mare. Nu doar că nu există vreo dovadă pentru această filiație, dar ea stă împotriva izvoarelor.
Astfel, se cunosc frații lui Bogdan cel Chior, și nu este numărat între ei Petru Rareș.
Mai mult, istoricii au împins nașterea lui Petru Rareș în 14837, dintr-un motiv logic elementar: de pe la 1483 Ștefan cel Mare nu a mai ieșit din Suceava (datorită stării de sănătate)8. Ca urmare, nu avea cum să conceapă copii „prin corespondență”. Doar că această dată îl face pe tânărul Petru Rareș de la 1527 să aibă nu mai puțin de 44 de ani, o vârstă înaintată pentru acea epocă! Totuși, la a doua domnie, în 1541, el apare ca fiind maturizat9, nu bătrân.
Mai mult, în 1529, plin de avânt, Petru Rareș ia parte la campanii militare în Ardeal, luptând el însuși cu dușmanii10. Acțiunile și limbajul scrisorilor sale, puse în paralel cu acțiunile și limbajul de mai târziu, arată limpede acea „fierbințeală a tinereților” de care l-au acuzat unii11. Asta deși ar fi trebuit să aibă aproape 50 de ani! Lucrul se va vedea iarăși în scrisorile și campaniile din Polonia din 1530. Toate dovedind o tinerețe străină vârstei ce i se atribuie! Mai mult…
În 1532, la cinci ani de la suirea pe tron, Petru Rareș ar fi trebuit să aibă între 49 și 52 de ani după vârstele atribuite de unii istorici. Dar în acest an Petru Rareș apare zugrăvit la Mânăstirea Moldovița, în calitatea sa de ctitor: este un tânăr de cel mult 30 (treizeci) de ani, fără barbă, ce pare chiar mai tânăr decât soția sa (a doua, Elena-Ecaterina). Se poate vedea aici chipul tânărului domnitor (preluat de noi de pe coperta lucrării colective Petru Rareș, Ed. Academiei R.S.R., București, 1978).
De mare însemnătate este și următorul portret al domnitorului, din 1538, de la Mânăstirea Bistrița. După numai șase ani de la cel dintâi, Petru Rareș apare ca maturizat, dar încă tânăr. Redăm mai jos imaginea-detaliu după materialul publicat de Mihail-Sorin Gaidău, Petru Rareș – o imagine necunoscută a voievodului, Ziar ”Piatra Neamț”, 30 Oct. 2014 (online aici).
Acest proces de maturizare este esențial pentru determinarea vârstei domnitorului. Schimbările ce țin de chip, barbă, plete sunt firești vârstei de 30 de ani (conform realității biologice și tradițiilor românești din epocă). Părul este castaniu (sau roșcat), adică departe de albul sau cenușiul vârstei avansate pretinse de cei care insistă să îl declare fiu al lui Ștefan. El pare mai curând să fie de o vârstă sau chiar mai tânăr decât Ștefăniță, nepotul lui Ștefan cel Mare.
În 1546 Petru Rareș moare de o boală neașteptată: „l-a lovit boala, s-a prăbuși și a murit”12. Deces neaștaptat și care provoacă durerea celor bine conduși de el. Trebuie observat că prima căsătorie, cu Maria, are loc după luarea domniei, soția murind în mai puțin de doi ani (1529), iar în 1540 moare și primul său fiu, Bogdan „mort de tânăr”13. Se va recăsători, tot în prima sa domnie, și va avea cel puțin cinci copii – trei băieți și două fete.
Toate aceste fapte sunt profund incompatibile cu pretinsa vârstă înaintată a lui Petru Rareș.
Avem prin urmare o serie de realități istorice care nu se pot potrivi cu o persoană născută în jurul anului 1480. Și, totodată, următoarele fapte foarte clare:
- până în ianuarie 1527 nimeni nu știa despre existența vreunui fiu din flori al lui Ștefan cel Mare (deci timp de trei generații: Ștefan cel Mare, Bogdan cel Chior și Ștefăniță)
- în ianuarie 1527 marii boieri ai Sfatului Țării erau foarte îngrijorați de lipsa unui urmaș direct al Mușatinilor (pentru că asta deschidea lupta între toți cei înrudiți pe mai departe cu Mușatinii, de la Basarabi până la fiecare familie boierească mai mare din Moldova – și chiar până la unele muntenești)
- un singur boier declară că el ar cunoaște un asemenea urmaș
- pretinde că ar fi aflat această taină necunoscută celorlalți de la un om mort care ar fi aflat-o de la alt om mort; adică nu există absolut niciun martor și nicio dovadă pentru afirmație
- Dimitrie Cantemir pretinde că nici măcar Petru Rareș nu ar fi știut că este fiul lui Ștefan cel Mare până atunci, în 1527!16
- portretul din 1532 (Mânăstirea Moldovița) îl arată pe Petru Rareș imberb, de o tinerețe ce face imposibil să fie fiul lui Ștefan cel Mare
- portretul din 1538 (Mânăstirea Bistrița) îl arată tot tânăr, dar ceva mai maturizat, având de această dată și barbă, o evoluție firească pentru un bărbat în jur de 30 de ani
Prin urmare, este absolut evident că marele Petru Rareș, cu toate calitățile dovedite, nu a fost copilul lui Ștefan cel Mare.
O paralelă pe care am mai făcut-o este cu un proces pentru moștenirea lui X. În care vine cineva (Q) și pretinde că X nu ar fi murit fără moștenitori, pentru că i-ar fi zis (numai lui!) un cleric Y, și acesta mort, că i-ar fi zis X (doar clericului Y!) că Z este de fapt copilul bunicului său… deci ar avea drept la moștenire. Cine ar crede asta? Cine nu ar suspecta, mai curând, că Z este mai curând copilul lui Q? Oricum, niciun tribunal nu ar accepta această declarație, lipsită de absolut orice umbră de probă.
Iar Petru Rareș este singurul pretins copil din flori al lui Ștefan dintr-o vreme cât de cât apropiată de acest părinte al Moldovei.
Se va ivi în 1538 și un alt Ștefan, zis Lăcustă, pe care Turcii îl aduc sub pretextul că ar fi un fiu (natural) al lui Alexandru, la rândul său fiul lui Ștefan cel Mare14. Mai târziu și pe Ștefan Lăcustă unii l-au pretins drept fiu chiar al lui Ștefan cel Mare15, cu și mai multă lipsă de îndreptățire decât în cazul lui Petru Rareș. Contemporan cu Ștefan Lăcustă este Flavius Mignarelli, care arată că Ștefan Lăcustă este „un tânăr de 30 de ani”, „figlio naturale del Sandrino” („fiul natural al lui Alexandru”) – cf. Ion I. Nistor, op. cit., p. 376. Asta ar fi însemnat ca Ștefan cel Mare să îl fi conceput pe Ștefan Lăcustă la câțiva ani de la moartea sa!
Mai departe se intră pe teritoriul unor fantasmagorii fără margini. Copii legitimi, consemnați în pomelnice alături de soție (ceea ce nu se putea face!), sunt declarați „copii din flori” doar pentru a susține mitul. Situația trece de absurdul cazului Petru Rareș, de ridicolul cazului Ștefan Lăcustă, și intră în teritoriul patologicului.
Trecem aici peste faptul că există greșeli chiar și la marii sfinți; o eventuală greșeală a lui Ștefan (mai ales că ar fi una singură) ține de firesc. Doar că obiectiv, respectând criteriile de științifice și juridice fundamentale, ideea că Ștefan cel Mare ar fi avut vreun copil din flori – respectiv vreo iubită nelegitimă – este lipsită de orice temei.
Prin urmare, cei care au vrut sau vor să își închipuie un Ștefan al Moldovei „iubăreț” trebuie să înțeleagă definitiv că asta este cel mult o fantezie, o amăgire tristă. Chiar dacă ei sunt iubitori de curvie, chiar dacă, fariseic, o osândesc la alții, fapt este că atribuirea acestei patimi lui Ștefan cel Mare ține de alte patimi. Și în primul rând de bârfă și mândrie oarbă.
Este adevărat, Ștefan cel Mare a avut trei căsătorii – din rațiuni de stat. Aceasta este singura „alunecare morală” de care poate fi învinuit (și doar de către cei care nu înțeleg realitățile Domniei și ale vremii, care ignoră luptele pentru tron ce au distrus Moldova etc.).
În rest toate mărturiile coroborate, de la cele ale izvoarelor scrise până la cele arheologice, îl arată pe Ștefan cel Mare ca Domnitor creștin de cea mai înaltă statură. Învățând cele bune pe care le găsim în viața și domnia sa putem să creștem și noi atât în iubirea de Țară, cât mai ales în iubirea cea mare de Dumnezeu pe care el a dovedit-o până dincolo de moarte.
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
1 Basnă/Basne = denumire pentru înșiruriri mincinoase până la absurd, structurate în stil de basm sau legendă, mai rar de cântec de vitejie sau baladă, folosite de Români în trecut pentru dezvoltarea gândirii critice, dar și pentru haz.
2 Ștefan cel Mare a fost socotit drept adevăratul continuator al împăraților de la Constantinopole (din a căror familie făceau parte Basarabii și Mușatinii). A se vedea și Continuitatea României constantiniene, între Nicolae Iorga și Mircea Vulcănescu, de Mihai-Andrei Aldea (online aici), Cum luptau Românii? I. Cartea, de Mihai-Andrei Aldea, Ed. Evdokimos, București, 2019, p. 26-27, 35 ș.cl. etc.
3 Trecem peste efortul disperat a-l unor istorici de a-i declara „copii din flori” pe unii dintre copiii lui Ștefan, absolut fără nicio mărturie istorică, fără niciun argument rațional.
4 A se vedea, de pildă, Cronicele Romaniei sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei…, Tomul I, de Michail Kogălniceanu, Imprimeria Națională, București, 1872, p. 190
5 Prin „Țara” se înțeleg aici țăranii, adică toți Românii cu drepturi depline, oamenii Țării, conform sintagmei străbune Senatus que Populus Romanorum (Senatul și Poporul Romanilor), în care prin „populus” nu se înțelegeau sclavii și alții asemenea, ci exclusiv Romanii cu drepturi depline.
6 Ștefăniță, fiu al lui Bogdan Chiorul și nepot al lui Ștefan cel Mare.
7 Menționăm aici onestitatea lui Constantin Rezachevici, ce recunoaște textual „Anul nașterii însă nu e cunoscut” (cf. Cronologia critică a domnilor din Țara românească și Moldova, de Constantin Rezachevici, Ed. Enciclopedică, București, 2001, p. 558).
8 Ultima campanie la care ia parte Ștefan este cea din 1481 (Cf. Istoria românilor, vol. II, de Constantin C. și Dinu C. Giurescu, E.Ș.E., București, 1976, p. 167).
9 Cf. Constantin Rezachevici, op. cit., p. 584.
10 Cf. Istoria Românilor, vol. I, de Ion I. Nistor, Ed. Biblioteca Bucureștilor, București, 2002, p. 370
11 Cf. Ion I. Nistor, op. cit., p. 374, care citează caracterizarea insultătoare a lui Ludovic Alvisio Gritti pe care am tradus-o eufemistic în text.
12 Cf. Constantin Rezachevici, op. cit., p. 585-586
13 Cf. Constantin C. și Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 284.
14 Cf. Ion I. Nistor, op. cit., p. 376.
15 Constantin C. și Dinu C. Giuresc, op. cit., p. 188
16 Cf. Sorin Iftime, Copiii din flori ai lui Ștefan cel Mare, ”Magazin istoric”, ian. 2006
***
Scurtă bibliografie
- *** Petru Rareș, antologie coordonată de Leon Șimanschi, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1978
- *** Ștefan cel Mare și Sfânt : 1504-2002 : Portret în istorie, Sfânta Mânăstire Putna, Putna, 2002
- *** Ștefan cel Mare și Sfânt : 1504-2004 : Portret în cronică, Sfânta Mânăstire Putna, Putna, 2004
- *** Ștefan cel Mare și Sfânt : 1457-1504 : Portret în legendă, Ediția a 3-a, Ed. Mitropolit Iacob Putneanul, Putna, 2022
- Aldea, Mihai-Andrei (2018) Continuitatea României constantiniene, între Nicolae Iorga și Mircea Vulcănescu, Valea Călugărească
- Aldea, Mihai-Andrei (2019) Cum luptau Românii? I. Cartea, Ed. Evdokimos, București
- Giurescu, Constantin C. și Dinu C. (1976) Istoria românilor, vol. II, E.Ș.E., București
- Iftime, Sorin (2006) Copiii din flori ai lui Ștefan cel Mare, ”Magazin istoric”, ian. 2006
- Kogălniceanu, Michail (1872) Cronicele Romaniei sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei…, Tomul I, Imprimeria Națională, București
- Nistor, Ion (2002) Istoria Românilor, vol. 1, Ed. Biblioteca Bucureștilor, București
- Rezachevici, Constantin (2001) Cronologia critică a domnilor din Țara românească și Moldova, Ed. Enciclopedică, București
Am trecut aici peste cele opt volume ale operelor lui Dimitrie Cantemir apărute în secol. al XIX-lea la București, peste scrierile pe temă ale lui Nicolae Iorga și peste multe alte lucrări ce nu sunt citate în text.
România Străveche - Ancient Romania 