Daţi tuturor cinste, iubiţi frăţia, temeţi-vă de Dumnezeu, cinstiţi pe împărat

Dăm publicului online o pagină din Ortodoxia şi artele marţiale (p. 150-151 în ediţia 2014) pentru că redă o bucată din străvechea trăire şi gândire românească, aşa cum am avut-o dintru început şi până în secolul al XIX… când ni s-a impus înstrăinarea de noi înşine.

 

Pentru cei care cunosc istoria creştinismului primar, poate că este aproape de necrezut această poruncă a Sfântului Apostol Petru: cinstiţi pe împărat! (I Petru 2.17)

Şi totuşi, iată, ea există!

Iar creştinii din primele veacuri au cinstit pe împăraţi în măsura în care li se cuvenea cinste după cum le rânduise lor Dumnezeu: ca reprezentanţi şi dregători ai Lui în cele pământeşti. Şi, de asemenea, nu au cinstit pe împăraţi mai mult decât li se cuvenea. Adică, atunci când împăraţii au vrut să se proclame – ori au fost proclamaţi – zei, sau când împăraţii au vrut să intre în lucrarea Bisericii şi să schimbe cumva Învăţătura lui Hristos. În asemenea împrejurări creştinii nu i-au ascultat şi nu li s-au supus.

Dar, totuşi, ce însemna pentru creştinii din vechime a cinsti pe împărat?

Pe scurt, însemna a-l privi ca pe un trimis al lui Dumnezeu spre îngrijirea popoarelor în cele trupeşti. Deşi împăraţii aceştia erau păgâni!

Creştinii plăteau dări şi îndeplineau feluritele lucrări cerute de împărat, făceau ca şi alţi cetăţeni romani – sau armeni! – pregătire de luptă, se înrolau în armată, luptau în războaie pentru împărat, i se plecau adânc atunci când îl întâlneau şi i se adresau cu vorbele de cinste şi de laudă cuvenite lui… Făceau toate acestea faţă de împăraţii păgâni, repetăm. Lucruri pentru care mulţi din cei care îşi zic astăzi creştini ar socoti pe un creştin ca rătăcit sau lepădat de Credinţă, dar care sunt, de fapt, porunci ale Credinţei. De ce? Pentru că aşa porunceşte Duhul Sfânt: cinstiţi pe împărat, şi daţi Cezarului ce este al Cezarului, şi daţi tuturor cele ce sunteţi datori.

Iar între aceste datorii intra şi cea militară sau ostăşească.

De care astăzi mulţi dintre creştini au uitat, sau vor să uite, atât în alte părţi ale lumii, cât mai ales în România. De ce oare?

Mihai-Andrei Aldea

Guvernul şi Mafia vaccinurilor. I. Începutul discuţiei

Realitatea în care trăim este acoperită de un văl de minciuni. Logica ne poate ajuta să străpungem acest văl, să demontăm sofismele şi minciunile prin care se încearcă înşelarea noastră.
Vom încerca înlăturarea vălului în privinţa Legii vaccinurilor pe care Florian Bodog, Ministrul Sănătăţii, încearcă să o impună.

Eu mi-am vaccinat copiii. Trebuie să precizez acest lucru deoarece orice critică la adresa amintitei legi, a schemei de vaccinare sau a vaccinurilor primeşte automat ca „replică”, înainte de toate, categorisiri de tipul „fanatic anti-vaccin” şi altele asemenea. Care ţin loc de argumente civilizate, care au misiunea de a declanşa sentimente puternice prin care să se înlăture posibilitatea discuţiei raţionale.
Deci, este folositor să amintesc faptul că am trei copii şi toţi au fost vaccinaţi. Şi au avut probleme din această cauză.
Una dintre ele marcându-ne pe viaţă.
Am mers cu primul dintre copii la pediatru – un doctor de foarte mare ţinută profesională şi morală, pentru care avem doar cuvinte bune – pentru unul dintre vaccinurile primilor ani. Copilul a fost consultat şi s-a constatat faptul că era perfect sănătos, deci apt pentru vaccinare (care, corect, nu se face niciodată unui copil bolnav). La cca. 30 de minute de la vaccin mânuţa în care fusese făcut injectarea era încinsă. L-am sunat pe doctor şi ne-a răspuns: „Se mai întâmplă uneori. Îi daţi asta şi asta, faceţi aşa, o să-i treacă.”. În curând însă copilul avea febră 39. L-am sunat pe doctor şi, cu aceeaşi răbdare şi grijă ca întotdeauna, ne-a explicat că se mai întâmplă, să continuăm tratamentul şi va fi bine. Spre dimineaţă copilul avea febră 40. A început un şir de alergări prin spitale (cinci!), tratamente, serii de antibiotice (cinci!), treceri de la speranţa revenirii la sănătate la durerea întoarcerii febrei şi durerilor… Şase luni de zile! Toţi medicii cu care am vorbit au fost de acord că este vorba despre urmările vaccinului. Toţi au încercat să ne salveze copilul. Să le ajute Dumnezeu! A însemnat enorm să-i avem alături în clipe atât de grele!
După şase luni de zile copilul a fost salvat. Şi au venit primele zile fără febră, fără diaree, fără chinuri, fără urletele de durere ce se auzeau uneori de la zeci de metri.
Vaccinul care i se făcuse nu era expirat, dar era în curs de expirare. Teoretic mai era valabil câteva zile. Teoretic a fost făcut în perioada de garanţie. Şi era produs într-o ţară europeană. Dar, bineînţeles, nu era produs în România… deja Institutul Cantacuzino fusese înlăturat de politicieni aproape total de pe piaţa vaccinurilor din România, deja era în curs de distrugere.
De atunci am făcut eforturi uriaşe spre a putea cumpăra personal cele mai bune vaccinuri. Scumpe. Îmi relipeam pantofii dezlipiţi, îmi coseam hainele rupte, dar pentru copii cumpăram cele mai bune vaccinuri. Discutând îndelung şi cu pediatrul şi cu alţi medici tipurile de vaccin, ferindu-mă sistematic de polivaccinuri şi preferând mai multe înţepături pentru copii dar cu monovaccin.
Au mai fost, uneori, mici efecte secundare după vaccinările celor trei copii (de două ori o febră în jur de 37 cu 5), dar niciodată ceva serios.
La grădiniţă(e), la cursurile de karate sau gimnastică sau şah, la şcoala de muzică, am avut prilejul să ascult plângerile multor părinţi despre necazurile pe care le-au avut de înfruntat în urma vaccinurilor. La fel ca duhovnic. Am încercat mereu să îndrum pe oameni către medici, ca împreună cu ei să găsească cea mai bună soluţie pentru copii. O soluţie care să ţină seama de sensibilităţile fiecărui copil, de faptul – elementar! – că fiecare organism este, totuşi, unic.
Şi mi s-a cimentat în timp convingerea că în orice tratament medical, dar mai ales în domeniul vaccinurilor, consimţământul informat este un drept absolut, care trebuie cunoscut şi asumat de către pacienţi.

Înainte de a trece mai departe, cred că este necesar să aflăm puţin despre ceea ce este consimţământul informat¹.

La prima vedere consimţământul informat poate să pară ceva banal, mai ales în formele practicate adesea la noi: doctorul îţi spune numele tratamentului pe care ţi-l va face şi tu semnezi că eşti de acord.
În realitate această abordare este ilegală şi nu constituie consimţământ informat, ci constituie o formă clară de abuz. Pentru că legal şi etic un consimţământ informat cuprinde şi descrierea procedurilor într-un limbaj accesibil, şi explicarea consecinţelor posibile, bune şi rele, ale procedurilor şi tratamentului, şi prezentarea alternativelor medicale etc.
Ca să dau un exemplu, atunci când am mers prima dată la doctor pentru amigdalită (în copilărie) medicul a explicat părinţilor mei avantajele existenţei glandelor în acea clipă bolnave şi problemele pe care le poate provoca extirparea lor (asta deşi pe atunci amigdalectomia – a.k.a. „operaţia de amigdale/amigdalită” – era foarte la modă). Ca urmare, s-a încercat tratarea şi vindecarea pe cale medicamentoasă; şi doar după ce aceasta nu a reuşit, repetat, s-a trecut la operaţie.
Acesta a fost un caz real de consimţământ informat şi conlucrare adevărată între medic şi pacient(ţi).

Consimţământul informat a fost ani de zile o practică obişnuită. Eventualele încălcări ţineau de persoană – nu există pădure fără uscături – sau de intrarea în ghearele Securităţii. Aceasta din urmă nu-şi făcea probleme cu internări abuzive „la nebuni” şi „tratamente” în consecinţă (inclusiv cu experimente medicale pe „pacienţii” obţinuţi astfel). După 1989 chiar şi folosirea internării la psihiatrie ca armă politică a scăzut enorm în intensitate, iar consimţământul informat a devenit o practică obişnuită. Cel puţin declarativ. Practic însă…
Practic Statul zis „român” – dar anti-român prin nenumăratele măsuri distructive şi chiar genocidare adoptate de-a lungul a aproape trei decenii – a distrus Sănătatea. Tot mai mulţi medici şi tot mai multe alte cadre medicale au fost împinse, alături de milioane de Români, în exod. România este în plin genocid: nu decimare (adică nimicirea a 10% din populaţie), ci peste 20% din populaţie a fost izgonită din ţară sau ucisă. Un genocid ce se desfăşoară paşnic, prin mii şi mii de măsuri ale Statului „român”.
În zona Sănătăţii unele dintre efecte constă în situaţia sistemului medical din zonele rurale şi din multe oraşe mici.
Aici lipsesc medicii, lipsesc adesea cabinetele bine dotate, iar spitalele sunt într-o stare de neînchipuit. În asemenea situaţie, mulţi dintre medicii care totuşi există devin agresivi. Au două justificări clare: suprasolicitarea extremă şi lipsa de apărare în faţa unor bădărani violenţi. Intră aici atacurile beţivilor, ale unor indivizi isterizaţi (de pildă, de aceeaşi aglomeraţie care îi suprasolicită pe medici!), ale unor grupuri de ţigani (dominate de ideea că astfel „îşi fac loc în faţă” şi au o şansă în plus) etc., toate agresiuni în faţa cărora apărarea cadrelor medicale, mai ales în zonele amintite, ţine strict de propria capacitate. „Bodyguarzii”, dacă există, sunt prea adesea total nepregătiţi şi lipsiţi de mijloace de rezolvare a situaţiei. Dacă adăugăm aici şi faptul că a crescut, din păcate, numărul cadrelor medicale având o competenţă redusă, angajate din lipsă de altceva, ne dăm seama de mecanismul care a înlocuit treptat consimţământul medical cu dictatul funcţiei.
Pentru o mare parte din populaţie libertatea de a alege în baza informaţiilor a fost înlocuită de „aşa a zis doctorul/asistenta”. Ceea ce este extrem de grav!

Ce înseamnă o lume în care nu este respectat principiul consimţământului informat?
O asemenea lume este una de tip stalinisto-nazist.
O lume în care Statul poate să hotărască – prin feluritele sale ramuri, numite autorităţi sau instituţii – ce tratament aplică şi cui.
O lume în care cineva poate fi folosit pentru felurite experimente medicale, pe viu, pentru simplul fapt că nu se încadrează politic în liniile impuse de stat. O lume în care cineva poate fi castrat – fie că e bărbat sau femeie – pentru că aparţine de o anumită etnie sau religie. O lume în care cineva poate fi mutilat pentru a fi conform cu regulile unei dictaturi. O lume în care cetăţenii obişnuiţi pot fi transformaţi în sursă de organe pentru elite. Etc., etc., etc.

Acestea sunt bazele. Şi, teoretic, sunt clare.
De la ele plecând, putem discuta problema vaccinurilor şi a raporturilor dintre Stat şi cetăţean în această privinţă.
Desigur, cu cei care au capacitatea să discute.
Pentru că, desigur, mai există şi aspectul adoratorilor Statului, acei fanatici la care discernământul dispare atunci când vine vorba de zeul lor suprem, „STATUL„. Pentru aceştia, tot ce face Statul este bine, tot ce spune Statul este adevăr, Statul nu poate să greşească, Statul trebuie ascultat în toate etc., etc. Aceşti adoratori ai dictaturii Statului asupra cetăţenilor sunt fie oameni care habar nu au ce este Statul – cel care trebuie să fie slujitorul cetăţenilor şi al Ţării, nu să se pretindă a fi stăpânul acestora.
Alături de ei sunt, ridicoli dar persistenţi, adoratorii propriei deşteptăciuni, oameni care cred că dacă au o (oarecare) cultură într-un domeniu sunt superiori tuturor celorlalţi. Şi care merg pe ideea rasistă că cei care nu sunt la fel de deştepţi ca ei trebuie să se supună fără condiţii… Ei uită că inteligenţa fără simţ moral este distructivă, precum şi faptul că inteligenţa într-un domeniu nu face pe nimeni priceput în toate. Şi că demnitatea şi respectul persoanei sunt mai presus de aceste criterii; câtă vreme cineva are discernământ negarea drepturilor civile pe motiv de nivel de pregătire sau inteligenţă este hitlerism în cea mai directă formă.
Amândouă aceste categorii sunt incapabile să discute logic pe tema vaccinurilor – şi pe multe altele -, de vreme ce raţiunea le este surclasată de prejudecăţi.

Dincolo de aceste blocaje, o să încercăm să vedem, deci, care este adevărul despre Legea vaccinării, drepturile cetăţenilor şi Mafia vaccinurilor.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ A se vedea mai multe despre consimţământul informat şi rolul său în actul medical aici.

Puţin cu puţin se face mult

      În fiecare zi câştigăm sau pierdem România, în fiecare zi câştigăm sau pierdem mântuirea, în fiecare zi ne câştigăm sau ne pierdem pe noi.

       Zilele petrecute fără rost, zilele în care nu zidim nimic bun – în noi înşine, în jurul nostru – sunt cele în care pierdem.

        Zilele în care facem ceva bun sunt zilele în care câştigăm.

       Şi, nu, nu este vorba de a pune masa, de a face curat în casă, de a merge la locul de muncă – acestea, toate, sunt lucruri elementare. Deşi este adevărat că unii dintre noi nu mai fac nici aceste lucruri elementare…
Omul trebuie să fie (mult) deasupra animalelor, trebuie să trăiască având, toată viaţa, un rost, un ţel înalt.
Orice dobitoc, orice sălbăticiune, ba chiar şi insectele pot să se ocupe de a-şi face rost de mâncare, de a avea o vizuină sau un cuib – mai curat sau mai murdar -, de a se împerechea, de a-şi lustrui carapacea, penajul, blana…
Transformarea acestor preocupări comune cu animalele în centrul vieţii omului înseamnă animalizarea lui.
Este şi cumva ridicol: dezvolţi cea mai avansată tehnologie din istorie ca mijloc şi pretext pentru cele mai animalice pofte. Desigur, poreclite instincte şi necesităţi. Doar că, de fapt, sunt doar patimi sub-animalice. Sub-animalice, pentru că depăşesc hotarele fiziologicului, prin subjugarea inteligenţei, conştiinţei, spiritului omenesc, transformându-le în unelte pentru o lăcomie dezlănţuită, iraţională, nenaturală.

      Eliberarea ţine de noi.
De voinţa noastră de a însemna fiecare zi cu o piatră albă, de a lăsa ceva bun în urma noastră.
Pentru prea mulţi „lupta cea bună” sau „faptele bune” înseamnă, de fapt, vorbe goale pe internet. Eventual insulte pe internet, spuse cu „curaj” de la adăpostul anonimatului – iluzie -, de la adăpostul distanţei, din spatele ecranului…
Adevărul se vede practic.
Din sutele de mii (sau milioanele!) de indignaţi pe internet pentru defrişări şi alte distrugeri ale mediului, sunt câteva mii care încearcă să facă ceva adevărat. Să anunţe 112 (folosind „inspectorul pădurii„) când observă un transport suspect, ceea ce deja este foarte uşor de făcut. Să meargă şi să muncească la sădirea puieţilor. Să refacă marcajele turistice. Să cureţe mizeria lăsată de „patrioţii” şi „moraliştii” trecuţi pe la sfârşit de săptămână sau în vacanţă prin frumuseţile Patriei.

      Să recunoaştem adevărul: România este distrusă de politicieni pentru că este distrusă de cetăţeni.
Între cel care după ce bea la colţul străzii ori pe o păşune îşi aruncă sticla/cutia de bere pe unde se nimereşte şi politicianul care dă drumul la exploatările asasine de gaze de şist ori la depozitarea de deşeuri chimice sau nucleare în România este doar o diferenţă de acces la putere. Amândoi au aceeaşi imoralitate, amândoi îşi murdăresc şi batjocoresc Patria, amândoi sunt la fel de ticăloşi, la fel de vinovaţi.

      Dar, paradoxal, Judecata nu se face pe „răul pe care nu l-am făcut”, aşa cum îşi închipuie mulţi care se leagănă în filoxera cuminţeniei – vorba lui Demostene Andronescu. Judecata se face, în primul rând, pe binele pe care nu l-am făcut deşi puteam!
Christos nu spune „Mi-aţi luat mâncarea de la gură” – este evidentă osânda pentru asemenea fapte -, ci „flămând Am fost şi nu mi-aţi dat să mănânc”. Deşi puteaţi, se subînţelege!

      Simplul fapt că nu facem răul pe care îl face vecinul – sau ne-vecinul – este o întâmplare, nu o dovadă a bunătăţii noastre. Pentru că bun este cel care face binele.
De aceea, prin binele pe care îl facem sau nu, zi de zi, ne câştigăm sau pierdem Ţara, mântuirea, sufletul.

Mihai-Andrei Aldea

O lovitură puternică pentru Dacia România, pentru Mioveni, pentru România

Trebuie să ştim să facem faţă şi celor bune, şi celor rele. Fără bărbăţie şi realism omul este o victimă a propriilor slăbiciuni, resemnări şi despărţiri de adevăr.
Între cele rele – pentru noi – intră şi recentul contract semnat între Renault şi Iran în privinţa producerii a alte 150.000 de maşini anual, începând cu 2018, maşini Symbol şi Duster. Se pare că în timp se va ajunge chiar la 300.000 de maşini anual.
30% dintre acestea vor fi destinate exportului.
Altfel spus, Dacia România pierde sigur un număr de 150.000 de cumpărători anual, dintre care 105.000 iranieni şi 45.000 din alte ţări; cifra va creşte la 300.000 cumpărători anual…

Din felul în care se prefigurează lucrurile în ţară şi în întrega lume această înţelegere este doar un început. De fapt şi cu Iranul Renault are în curs negocieri pentru noi linii de producţie (pentru 2019).
Ceea ce înseamnă că, după povestea cu Marocul – unde s-au produs peste 1.000.000 (un milion) maşini Sandero, Dokker şi Lodgy -, şi după lansarea producţiei în Iran în 2004, recenta înţelegere este doar un nou pas în internaţionalizarea firmei şi brandului Dacia.

Dincolo de toate declaraţiile triumfaliste ori liniştitoare, bilanţul contabil rece este clar: Dacia România a pierdut prin fabrica din Maroc peste 1.000.000 de cumpărători şi va pierde în continuare, la ei adăugându-se cei pierduţi prin înţelegerile cu Iranul.
Asta înseamnă mai puţine locuri de muncă şi mai puţini bani pentru Mioveni, pentru România. În timp, ar putea însemna chiar închiderea producţiei de la Mioveni – în ciuda unor liniştitoare asigurări şi a profundelor păreri de rău ce vor fi exprimate dacă asigurările vor deveni nule.
Chiar dacă marile firme şi corporaţii „fentează” de obicei masiv fiscul românesc – pentru ele nu există DNA, ANAF şi alte asemenea organisme, pentru ele există doar înţelegere nemărginită – prin salariile angajaţilor şi alte asemenea cheltuieli se câştigă foarte mult. Şi de către salariaţi, şi de către Stat. Care, ca întotdeauna, este incapabil să reinvestească banii eficient.

S-ar putea crede că este un fenomen natural, această internaţionalizare. Doar se întâmplă peste tot… Da, dar nu oricum.
Înstrăinarea unităţilor de producţie dintr-o ţară se face ori ca o pierdere – cineva „a furat” unităţile printr-o ofertă mai bune (impozite mai mici, mână de muncă mai atractivă etc.) -, fie ca un câştig. În ultimul caz este vorba despre „pierderi” intenţionate, pentru industrii considerate neatractive – poluante, puţin rentabile, depăşite etc.
Fie într-un caz, fie în celălalt, autorităţile responsabile au grijă să compenseze înstrăinarea unităţilor de producţie prin măsuri care să asigure şi locuri de muncă şi venituri, atât la nivelul cetăţenilor, cât şi la cel al autorităţilor locale şi centrale. Se practică, prin urmare, abordarea integratoare, cu înţelegerea consecinţelor complexe ale transferurilor. De la infrastructură până la consecinţele ecologice, toate sunt – sau trebuie să fie – luate în considerare.

În cazul politicienilor „români” – cu puţinele şi lăudabilele excepţii – situaţia este cu totul diferită. Şocaţi că ninge iarna, şocaţi de ploile de primăvară sau toamnă, an de an, şocaţi de canicula verii – deşi se adăpostesc adesea de ea pe alte meleaguri – nu sunt în stare să vadă şi să lucreze puţin „în avans” (exceptând cazul în care este vorba de vreo hoţie ieftină). Ca urmare, nu văd ceea ce se întâmplă în faţa ochilor lor.
Mutarea producţiei Dacia peste hotare va continua. Pas cu pas producţia de la Mioveni va deveni tot mai mică. Până va rămâne pentru piaţa internă, sau până va fi anulată.
Care sunt măsurile, sau contra-măsurile pregătite de autorităţi?

Posibilităţile sunt mari. Şi ar fi fost şi mai mari dacă în loc de corupţie grosolană am fi avut măcar una cât de cât rafinată, care să includă o gândire pe termen lung.
Se puteau reinvesti bani¹ veniţi din zona Mioveni în organizarea unui centru de cercetări nucleare cu ramificaţii vaste, având colaborări în întreaga lume, din Japonia în Africa de Sud.
Se puteau reinvesti bani veniţi din zona Mioveni în înfiinţarea unui circuit auto. Avantajele sunt mai mult decât evidente. De la strângerea legăturii dintre Renault şi zona respectivă, până la atragerea unui număr foarte mare de turişti. O privire aruncată la vecini spune multe despre această posibilitate. Or avea politicienii maghiari lipsurile lor, dar au ştiut să dea Ungariei până şi un circuit de Formula 1… În concursul (Grand Prix) din 28-30 Iulie 2017, biletele au variat între 80 şi 450 de euro (pentru adulţi), în funcţie de categorie. Doar zona „Super-Gold”, cu bilete vândute cu preţuri în jur de 400 de euro, are 7.500 de locuri. Bineînţeles, turiştii care vin la cursele de aici nu dau bani doar pe bilete; au nevoie de cazare, transport şi multe alte facilităţi, de la muzee la restaurante. Pe lângă drepturile de difuzare şi multe alte aspecte similare, mai este şi reclama pe care aceste curse o fac, implicit, Ungariei.
Se puteau reinvesti bani veniţi din zona Mioveni în dezvoltarea unei infrastructuri turistice care să meargă din Slatina (cea mai veche basilică nord-dunăreană) până în Braşov şi din Sibiu în Bucureşti. Puteau fi puse în valoare drumuri pitoreşti, ruine şi felurite clădiri vechi – de la Castelul Poenari la vechile aşezări săseşti din sudul Transilvaniei -, rezervaţii naturale, muzee, biserici şi mânăstiri de mare frumuseţe, peisaje copleşitoare şi atâtea altele. Se puteau înfiinţa reţele de hoteluri, pensiuni, restaurante şi alte asemenea facilităţi, legate între ele prin standarde de calitate şi avantaje oferite grupurilor de turişti în funcţie de tipul de turism practicat.
Şi aceste măsuri, şi altele asemenea ar fi putut fi făcute cu un minimum de investiţii, de fapt. Trebuia realizat programul centralizat şi obţinute fonduri europene – atât de slab asimilate la noi – pentru sprijinirea coordonată a iniţiativelor locale şi private.

Pe fundalul unor asemenea măsuri eventualele transferuri de producţie se fac altfel – balanţa puterii este diferită – şi, categoric, nu afectează atât de grav nici populaţia, nici statul.
În cazul în care astfel de programe ar fi fost puse în practică din timp – şi încă nu este prea târziu! – găsirea unor soluţii pentru compensarea externalizării producţiei Dacia ar fi fost la îndemână.
Iar pentru Mioveni şi România acest fenomen ar fi fost doar o schimbare nu foarte fericită, dar în niciun caz o lovitură.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ Am spus că se puteau investi bani veniţi din zona Mioveni, nu banii veniţi din zona Mioveni, pentru că din uriaşele sume scurse de acolo era de ajuns o reinvestire de 10-20% şi se asigura viitorul zonei dincolo de orice eventuală oprire a producţiei Inteprinderii Dacia. Folosiţi pentru atragerea de fonduri europene şi altor investiţii sumele respective ar fi fost echivalentul bulgărului care declanşează avalanşa… doar că în sens bun.

Privire înainte

Privire înainte

Şi dacă stele cad
Şi stele se înalţă
din Început se curge către vremi
plutesc dureri, ispite şi tăceri
Şi luminează arderi ziditoare
Şi peste tot – senin şi depărtare
Privire şi-ngrijire pentru tot,
Din începutul vechi
– uitat, uitat –
se naşte începutul cel mai nou.
Al arderilor sfinte
Sfânt ecou
Şi nou, şi nou…
atât de minunat!

Mihai-Andrei Aldea