A. Înfiinţarea Bisericii Greco-Catolice din Transilvania

1691 – Are loc intrarea Transilvaniei sub directa stăpânire a Austriei – stat „apostolic”, adică obligat să răspânească, prin orice mijloace, Catolicismul. Această stăpânire manu militari avea să fie recunoscută definitiv de Turci – cărora Transilvania le fusese până acum stat tributar – în 1699 (Tratatul de la Karlowitz).

1686, iunie 26 – Tratatul de la Viena dintre nobilii transilvăneni şi Austria, prin care primii recunosc „protecţia” Austriei iar aceasta îl recunoaşte pe Apafy (calvin) drept Principe al Transilvaniei; în lipsa acordului „puterii protectoare” turceşti valoarea internaţională a actului era contestabilă; tratatul este important deoarece arată puterea Calvinilor în Transilvania acelor ani.

1697 – Pacea de la Zenta, care lasă practic Transilvania pe mâna Austriecilor.

1697-1701 – Papalitatea încearcă fără succes să-i convingă pe clericii români din Ardeal să accepte Uniaţia, după modelul aplicat în Galiţia, Rutenia, Ucraina sau altul asemănător;
mai târziu iezuiţii şi propagandiştiii Uniaţiei vor născoci basne şi vor falsifica documente, încercând să pretindă că „Unirea cu Roma” s-ar fi făcut în 1697, în 1698, în 1700 şi în 1701 (lipsa de logică a pretenţiilor este evidentă), ba chiar că „Românii Ardeleni au fost totdeauna uniţi cu Roma şi călugărul sârb Sofronie (sau, după caz, Visarion) i-a trecut pe unii la Ortodoxie” etc., etc.; falsul documentelor amintite a fost dovedit de mulţi istorici, inclusiv greco-catolici, de la Nicolae Iorga la Ioan Crişan, Silviu Dragomir ş.a.m.d.
1696-1701 nobilii unguri se opun încercărilor habsburgo-papiste de catolicizare a Românilor, atât pentru că cei mai mulţi erau calvini şi i-ar fi vrut calvinizaţi pe Români, cât şi pentru că vedeau în creşterea numărului catolicilor o întărire a influenţei austriece în Transilvania; „toleranţa” Ungurilor din Transilvania şi Ungaria în privinţa Românilor şi Ortodoxiei este exprimată astfel în Approbatae Constitutiones (în vigoare din 1653):

„Românii să fie ţinuţi în robie deplină şi perpetuă, ei fiind în ţară doar toleraţi câtă vreme va plăcea principelui şi proprietarilor de pământ cărora [Românii] trebuie să le plătească dări şi muncă silnică [robotă]” (Partea I, Titlul I, Art. 3 şi Partea III, Titlul III, Art. 2)

1697-1701 – treptat Austria şi Papalitatea câştigă sprijinul Ungurilor de religie catolică şi al Secuilor nobili (majoritar catolici), având însă de înfruntat şi propaganda calvină – care avea în spate un secol de persecuţii anti-ortodoxe crunte -, şi ura nobililor faţă de Români, deci şi faţă de orice drepturi pe care le-ar fi primit aceştia prin catolicizare;
Mitropolitul Teofil respinge Uniatismul, cerând şi primind şi sprijinul Domnitorului Constantin Brâncoveanu în munca şi lupta pentru păstrarea Credinţei.

1697 – în urma Păcii de la Zenta iezuitul maghiar Ladislau Baranyi vine la Viena şi iniţiază demersurile pentru Uniaţie;

1697-1698 – au loc negocieri între Viena şi Ungurii calvini în privinţa realizării Uniaţiei, cei din urmă opunându-se puternic şi declarând-o un atac împotriva Religiei Calvine – pe care de cca. 100 de ani încercau să o impună Românilor prin forţă şi persuasiune; unul dintre argumentele Vienei – ce revine de-a lungul întregului secol – este acela că prin Uniaţiei se va realiza ruperea Românilor din Transilvania de cei din Moldova şi Muntenia.

1698, ianuarie 22 – are loc hirotonirea la Bucureşti a lui Atanasie Anghel ca Mitropolit al Transilvaniei, hirotonie făcută, după rânduiala ortodoxă, de mai mulţi episcopi, în frunte cu Patriarhul Dositei al Ierusalimului şi Mitropolitul; Episcopul Atanasie Anghel jură să apere Biserica lui Christos din Transilvania primită spre păstorie şi Dreapt Credinţă Creştină cu orice preţ, indiferent de încercările prin care ar trece, chiar şi cu viaţa şi sângele său.

1698, aprilie 14 – Prima Diplomă Leopoldină, dată de Leopold I, care promitea preoţilor ortodocşi care se unesc cu Roma doar prin recunoaşterea Papei drept cap al Bisericii, în rest păstrându-şi toate celelalte „obiceiuri”, aceleaşi drepturi cu cele ale clericilor catolici; la stăruinţele Ungurilor calvini se adăugase o promisiune similară pentru trecerea preoţilor ortodocşi din Transilvania la celelalte „religii recepte”; rămânerea în Ortodoxie însemna rămânerea în starea de semi-sclavie (şerb) sau în care stare se aflau ortodocşii în cauză (o parte dintre Românii ardeleni nu era în şerbie).

1698, iunie 2 – Cardinalul Colonici, nemulţumit de faptul că Prima Diplomă Leopoldină cerea pentru Uniaţie doar recunoaşterea Papilor, dă un Apel către predocument foarte important, pentru că arată că Uniaţia încă nu avusese loc, ci doar, prin amintita diplomă, „s-a deschis calea către Unire”; în Apel se promit avantaje cu atât mai mari preoţilor cu cât acceptă mai mult din Catolicism şi mai ales „cele patru puncte” (primatul papal, împărtăşirea cu azimă, filioque şi purgatoriul).

între 1698 şi 1701 – iezuitul Ladislau Baranyi falsifică un document care este datat 7 octombrie 1698 de către primii semnatari; documentul este o propunere de unire făcută de unii protopopi şi înaintată Mitropolitului Atanasie Anghel; documentul cuprinde 6 pagini, dintre care prima pagină este scrisă în româneşte, a doua este scrisă în latineşte, de către iezuitul Baranyi, paginile 3-5 conţin semnăturile, în josul lor fiind adăugat un text scris de Atanasie Anghel, ultima pagină este goală; textele româneşti de pe prima pagină prevăd o unire cu Roma în care nu se recunoaşte nimic din învăţătura catolică, singurul drept recunoscut Papilor fiind acela de confirmare şi ungere a episcopului ales de Români; textul latinesc, adăugat ulterior, pretinde o unire deplină, inclusiv recunoaşterea celor patru puncte (primatul papal, azima, filioque, purgatoriul); textul lui Atanasie Anghel (recunoscut după scris, semnătura lui nu apare pe document) prevede păstrarea întregii Legi a Bisericii noastre (adică a întregii Învăţături de Credinţă Ortodoxe), a tuturor practicilor liturgice ortodoxe, calendarului etc., declarându-se că dacă se vor încălca unirea cu Roma este anulată.
Este evident că textul a fost realizat întâi de protopopi în 7 octombrie 1698, fiind propus Mitropolitului Atanasie Anghel care a completat în josul semnăturilor cu ceea ce astăzi se numeşte „aviz ierarhic”, dar pe care nu l-a semnat, astfel încât nu a intrat niciodată în vigoare. Această propunere de Uniaţie făcută de acei protopopi a ajuns pe mâna iezuitului Baranyi, care „l-a completat” cu textul în latină, aflat în contradicţie radicală cu cel românesc, dar care îi permitea iezuitului să pretindă în faţa superiorilor săi ca ar fi obţinut Uniaţia; data falsificării nu este clară, dar pare să fie anterioară anului 1701.
Faptul că actul a fost o propunere de Uniaţie nefinalizată se vede şi din textul incomplet, şi din lipsa semnăturii mitropolitului, şi din lipsa oricăror efecte şi menţiuni (inclusiv din realizarea ulterioară a Uniaţiei, în care acest act, ca şi alte falsuri datate ante-1700 nici măcar nu sunt amintite).
Istoricul greco-catolic Nicolae Densuşianu a făcut o analiză critică a acestui act pe care îl defineşte „falsificarea unui document public”.

1698, noiembrie-decembrie – În urma propunerii de Uniaţie făcută Mitropolitului Atanasie Anghel de protopopi iezuitul Baranyi cere Dietei Transilvaniei recunoaşterea drepturilor oferite prin Prima Diplomă Leopoldină preoţilor ortodocşi ce s-ar uni cu Roma; Ungurii calvini – şi de alte religii – resping această cerere şi iniţiază o anchetă în privinţa Uniaţiei, spre a vedea dacă există.

1698, noiembrie 27 – iezuitul Baranyi scrie o scrisoare către Cardinalul Colonici în care îi cerea să obţină chemarea de către împărat a Mitropolitului Atanasie Anghel la Viena, pentru ca acesta să fie silit să accepte Uniaţia (care, deci, nici vorbă să fi fost făcută până acum).

1699, ianuarie – Ancheta făcută de Dieta Transilvaniei arată că nu există niciun preot unit cu Roma; cel mult există câţiva care ar accepta, de nevoie, această unire (în Comitatul Dobâca un singur sat ar accepta, de silă, Uniaţia; în Comitatul Cluj, din 41 de comune doar şase preoţi au declarat că ar accepta Uniaţia dacă mitropolitul o acceptă; în Scaunele Secuieşti, în Ţara Bârsei şi Ţara Făgăraşului toţi au respins ideea de Uniaţie etc., etc.); ancheta invalidează toate falsurile făcute de iezuiţi – atunci şi după aceea – în încercarea de a pretinde că Uniaţia a fost făcută înainte de 1699; în toate aceste activităţi nu există nicio menţiune şi nicio discuţie despre pretinsele documente de „unire cu Roma”, atribuite mai târziu de iezuiţi şi propaganda greco-catolică ba Mitropolitului Teofil, ba protopopilor ortodocşi etc.

1699, februarie 16 – Nou decret al Împăratului Leopold I; creşterea puterii austriece în Transilvania şi, respectiv, scăderea puterii calvine, dar, totodată, şi presiunile calvine şi ale altor religii protestante sunt reflectate de acest document; acesta pretinde a recunoaşte „Unirea cu Roma” a Românilor ortodocşi ardeleni „deplin”, adică într-o formă de trecere totală la Catolicism a Românilor din Ardeal;
fie că actul a fost eliberat doar ca mijloc de presiune politică pentru Uniaţie – şi anti-calvină -, fie că a fost eliberat în urma falsului lui Baranyi, el a stârnit un întreg scandal în nobilimea alogenă din Transilvania; aceasta, pe de-o parte, ştia că Românii nu s-au „unit cu Roma” (tocmai cercetaseră situaţia) şi, pe de altă parte, nu voiau să piardă câştigurile uriaşe pe care le aveau din abominabila exploatare a băştinaşilor din Transilvania.

1699 – deoarece iezuiţii din bisericile şi mânăstirile transilvănene nu izbutiseră să realizeze Unirea cu Roma, Austria numeşte pentru această misiune missionari castrenses, adică iezuiţii militari; aceştia urmau să beneficieze de sprijinul armatelor habsburgice în impunerea Uniaţiei; trupe austriece însoţesc pe iezuiţii militari prin satele româneşti, unde li se promit românilor mari câştiguri materiale dacă părăsesc „schisma” (Ortodoxia) şi se unesc cu Papa.

1699, august 26 – Decret al lui Leopold I către Dieta Transilvaniei, încercând să forţeze acceptarea de către aceştia a Uniaţiei Românilor, fiind implicată şi armata austriacă în impunerea decretului.

1699, martie-decembrie – Mitropolitul Atanasie Anghel tipăreşte un Catehism în care se regăsesc învăţăturile ortodoxe aflate în opoziţie cu cele catolice;
– Mitropolitul Atanasie Anghel tipăreşte o Cazanie în care se regăsesc învăţăturile ortodoxe aflate în opoziţie cu cele catolice; ameninţările Cardinalului Colonici spre a introduce măcar filioque în această Cazanie nu au nicio urmare;
– Mitropolitul Atanasie Anghel îi spune într-o scrisoare Domnitorului Constantin Brâncoveanu că unii popi au acceptat Uniaţia doar „în aparenţă”, pentru a fi scutiţi de dări, însă toţi păstrează Ortodoxia;
– Mitropolitul Atanasie Anghel păstrează alături de el intendentul calvin, încercând astfel să-şi alieze Ungurii calvini în respingerea Uniaţiei.

1699, toamna – Dieta Transilvaniei face o nouă anchetă; se constată că niciun preot român nu a primit Uniaţia şi că Mitropolitul Atansie nu a înştiinţat de aşa ceva pe clerici şi popor nici în scris, nici prin vorbă.

1700, toamna – iezuitul Neurauter este trimis (de la Sibiu) la Alba Iulia, spre a-l convinge prin promisiuni şi ameninţări pe Mitropolitul Atanasie Anghel să meargă la Viena (unde sperau că nu va mai avea curajul să respingă Unirea cu Roma).

1701, ianuarie – Sinodul de la Alba Iulia (semnat pe 6 ianuarie), care proclamă autonomia Mitropoliei Transilvaniei faţă de orice putere străină şi ţinerea, fără schimbare, a „Legii Vechi” (Ortodoxia).

1701, sfârşitul lunii ianuarie – La Viena Atanasie Anghel este pus în arest „la domiciliu”, fiind judecat de către un tribunal condus de Cardinalul Colonici pentru mai multe capete de acuzare, inclusiv păstrarea Credinţei Ortodoxe; se foloseşte şi Raportul iezuitului Kapi din Cluj, care, printre altele, nota că mitropolitul „este prost şi are multe defecte cunoscute poporului„; acuzaţiile includeau şi unele imoralităţi pretinse a fi fost săvârşite de mitropolit.

1701, martie 10 – fostul Mitropolit Ortodox Atanasie Anghel acceptă apostazia, în schimbul numirii sale ca Mitropolit Greco-catolic şi a înnobilării rudelor sale; aceeaşi vânzare a credinţei o fac şi epitropii Mitropoliei Ardealului, ce îl însoțeau; notăm că este vânzare a Credinţei pentru că nu este vorba despre o convertire bazată pe convingere, ci pe laşitate şi interese materiale. Paradoxal faţă de acuzaţiile cu care fusese hărţuit în ultimele două luni, în noul act Atanasie Anghel este făcut consilier imperial „pentru învăţătura şi erudiţia sa, pentru viaţa lui exemplară, pentru bunele moravuri şi celelalte virtuţi ale sale„.

1701, martie 19 – Atanasie Anghel primește decretul de înnobilare și titlul de Episcop Unit al Transilvaniei (nu de mitropolit!), devenind astfel primul episcop greco-catolic român din Ardeal; contradicția cu pretenția realizării anterioare a Uniației este clară.
– Se dă A Doua Diplomă Leopoldină, fără urmări practice, fiind ascunsă de iezuiţi – întrucât leza interesele de asuprire a Românilor din Ardeal – şi redescoperită abia în 1938 în Biblioteca „Bruckenthal” din Sibiu; se pare că ascunderea ei s-a făcut printr-o înţelegere între Viena şi Dieta Transilvaniei.
– Episcopul Greco-catolic Atanasie Anghel este subordonat Arhiepiscopului Catolic Ungur de Ezstergom, deschizându-se calea maghiarizării prin Greco-catolicism, mult dorită de Ungurii Catolici.
– Semnarea Lepădărilor de către Atanasie Anghel – prin care apostaziază din Ortodoxie şi acceptă în afara unei totale uniri cu Roma şi alte umilitoare prevederi este caracterizată de Nicolae Iorga astfel:
 „Va recunoaşte oricine, după citirea acestui act autentic, în care se oglindeşte sufletul josnic al unui om fără demnitate şi fără ruşine, al unui arhiereu uitător de toate datoriile şi jurămintele sale, al unui Român fără simţ de neamul său, că, între deosebitele forme de Unire cu Biserica Romei pe care le-au întrebuinţat neamurile ajunse în stăpânirea Austriei, nici una n-a fost aşa de ruşinoasă şi de brutală. Oricâte foloase culturale, mari şi netăgăduite, ar fi adus Unirea, foloase pe care Atanasie, […] nu putea să le înţeleagă şi să le prevadă, declaraţia lui din April 1701 e desigur cel mai înjositor act public săvârşit până atunci de vreun Vlădică românesc.„.  

1701, martie 24 – Atanasie Anghel este hirotonit preot catolic, începându-şi urcuşul în cadrul Religiei Catolice; o zi mai târziu este hirotonit episcop catolic; pe 25 iunie este instalat în Transilvania.

1701, iunie – Românul Nagyszegi depune la Curtea Imperială de la Viena un protest în numele Românilor (ortodocşi) din sudul Transilvaniei (din părţile Albei până în cele ale Braşovului), împotriva Uniaţiei; este pedepsit cu şase ani de închisoare.

1701, iunie-iulie – Românii din sudul Transilvaniei îşi declară despărţirea de Atanasie Anghel – denumit de ei Satanasie Anghel – şi trec sub directa păstorire a episcopilor ortodocşi din Muntenia şi chiar din Serbia.
– în aceeaşi perioadă Atanasie Anghel şi oamenii lui încearcă să-i convingă pe Români că nimic nu s-a schimbat şi că se păstrează ca înainte şi Biserica, şi Credinţa, legătura cu Papa şi episcopii catolici fiind declarată doar un fel de „supraveghere” similară celei calvine (oricum extrem de abuzive, dar cu care oamenii erau oarecum obişnuiţi).

după 1701 – începe răspândirea de iezuiţi  a falsului lui Baranyi drept „Documentul Unirii cu Roma”, pretinzându-se că aceasta s-a făcut cu recunoaşterea celor patru puncte; merită observat că şi într-un asemenea caz orice depăşire a acestor patru puncte – de mult făcută – anulează Uniaţia, ceea ce Catolicii din România nu au observat niciodată.

1701-1716 – are loc înfiinţarea treptată a Greco-catolicismului în Transilvania, prin folosirea celor mai diverse metode, cu sprijinul direct al autorităţilor habsburgice şi al iezuiţilor; în această perioadă, cu toate că episcopii uniţi sunt recunoscuţi ca episcopi catolici de Papalitate, ei nu sunt recunoscuţi drept cap ai unui rit sau cult sau altei structuri similare catolice, având un statut de misionari.

1710-1715 – perioada în care iezuitul Gabriel Hevenessi şi alţi iezuiţi (probabil fiind implicaţi şi Kapi din Cluj, Gebbardt din Sibiu etc.) falsifică o serie de documente, încercând să pretindă că Uniaţia ar fi fost cerută încă de Mitropolitul Teofil, în 1697, că Mitropolitul Atanasie Anghel ar fi cerut să meargă la Viena în 1699 să prezinte împăratului Uniaţia etc.;
dintre documentele pretins a fi ale acestei „uniri”, toate date arhivelor catolice, se păstrează aşa-zisa Adresă a Mitropolitului Teofil către Cardinalul Colonici, la care s-au dovedit falsificarea semnăturii Mitropolitului Teofil şi scrierea pe spatele unei pagini cu 12 semnături de preoţi români, ruptă dintr-un document ortodox, a textului pretins a-i aparţine acestuia, sub care s-a adăugat semnătura falsificată atribuită mitropolitului.
Toate aceste falsuri vin în contradicţie şi cu documentele ortodoxe păstrate, dar şi cu documentele austriece şi catolice, atât la nivel de procedură, cât şi de evenimente istorice, conţinut etc.

1715, ianuarie – recomandarea lui Patachi drept episcop greco-catolic cuprinde recomandarea folosirii amestecate de forţă şi blândeţe pentru convertirea treptată la Catolicismul Roman a tuturor Românilor, inclusiv a Greco-catolicilor. Greco-catolicismul este definit drept „unire vopsită”, aşa cum mai târziu un episcop catolic de la Bucureşti (Theodor Cisar) va declara Greco-catolicii drept „ţiganii Catolicismului”.

1716, iulie 6 – Actul oficial al Papalităţii prin care se înfiinţează Biserica Greco-catolică din Transilvania.

B. Desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice din Transilvania

1927-1929 – Prin Concordatul semnat între Vatican și România, sub uriașele presiuni ale lui Iuliu Maniu (greco-catolic) și altor politicieni ardeleni greco-catolici [1], Biserica Greco-Catolică este desființată; dreptul Blajului de a alege trei candidați la titlul de mitropolit, din care Regele (înainte de 1918, Împăratul) să aleagă unul este suprimat; toate proprietățile fostei Biserici Greco-Catolice sunt trecute Bisericii Catolice, adică Vaticanului, care le reorganizează – nu în totalitate! – în cadrul unei noi structuri, Biserica Catolică de rit bizantin din România. Spre înșelarea poporului se adaugă denumirea de „Greco-catolică„, astfel încât oamenii să nu observe schimbarea.
Conform definiției Greco-catolicismului (cel puțin din secolul al XVII-lea până în perioada interbelică), din 1929 în România încetează să mai existe greco-catolici, existând doar catolici de rit latin și catolici de rit bizantin.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

[1] Un rol esenţial în realizarea Concordatului l-a avut şi şantajul religios exercitat asupra Regelui Ferdinand până în ultima clipă de clerul catolic din Bucureşti.