Etichetă: Mihai-Andrei Aldea

Jurnal COVID-19. Ura, invidia şi prostia

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Trăim, vorba Chinezilor, vremuri interesante. La ei urarea de bine este să nu ai parte de vremuri interesante. Căci sunt grele. Pentru Creştini, însă, toate vremurile sunt – ori trebuie să fie – scară către Cer.

Scriu pentru cei care caută sincer adevărul, nu pentru cei care se lasă manipulaţi. Pentru aceştia scriu tot felul de specialişti în domeniu, din felurite servicii şi grupări. Un oarecare nu poate egala forţa unor sisteme uriaşe, dar nici acestea nu pot egala puterea Adevărului şi a Dragostei – adică a lui Dumnezeu. Ca urmare, chiar şi în vremuri interesante, cei care vor să găsească adevărul şi dragostea le vor găsi.

Acum cca. 10 zile Patriarhia a anunţat programul pentru Sărbătorile Pascale.
Un program convenit, cuminte, cu autorităţile.
Cu ţinerea tuturor poruncilor date de stăpânire(a lumească) în numele apărării de virusul SARS-CoV-2, fie ele corecte sau nu. Ba chiar cu şi mai multă pază, ca să nu fie loc de tulburare a laşilor sau de atacuri ale ticăloşilor. Majoritari, de altfel, în Republica România, adoratori de politicieni şi surse mainstream ale mass-mediei şi cel mult Creştini cu numele – sau direct (Neo)Comunişti.

Zadarnic.
După o lungă tăcere, atunci când Ministerul de Interne a (re)anunţat public ce şi cum va fi la sfârşitul Săptămânii Mari şi începutul Săptămânii Luminate, s-a dezlănţuit isteria.
Oameni care nu au făcut niciodată bine Ţării, oameni care nu au făcut niciodată bine cetăţenilor României, oameni care au vândut România pe bucăţi – de la flotă la viitorul politic – au răcnit ca şi cum li s-ar fi zdrobit coada. Cică, „din grijă pentru oameni”.
Aşa cum au ocupat România şi Sovieticii, „din grijă pentru oameni”.
Aşa cum au falsificat alegerile din 1946 şi 1948 ocupanţii şi marionetele lor, „din grijă pentru oameni”.
Aşa cum au fost închişi preoţii şi ierarhii Bisericii, credincioşii ei, luptătorii pentru libertate şi ţapii ispăşitori, din 1948 încolo, „din grijă pentru oameni”.
Aşa cum s-au distrus lacurile României şi producţia de peşte, păsări de apă, raci, vidre, scoici etc., „din grijă pentru oameni”.
Aşa cum s-au otrăvit pământul, apele şi aerul cu o industrializare dementă, lipsită de orice raţiune economică, „din grijă pentru oameni”.
Sau pentru că doctrina comunistă pretindea că viitorul omenirii, clasa superioară, cea mai evoluată şi care va deveni unică este muncitorimea. Şi dacă nu erau muncitori, trebuiau făcuţi, ca să nu fie mincinoasă doctrina comunistă.

Tot în urmă cu cca. 10 zile s-a prezis de către unii specialişti în microbiologie că în cca. 2 săptămâni va mai veni o izbucnire de îmbolnăviri cu COVID-19. După care va urma ieşirea din criză.
Predicţiile au fost făcute pe temeiul observaţiilor evoluţiei îmbolnăvirilor în întreaga lume. Există o anume ciclicitate, dată de combinaţia între contaminări şi perioada de incubaţie a virusului [1].
Aceste predicţii sunt nesigure – ca multe alte date şi predicţii referitoare la SARS-CoV-2 şi COVID-19.
Dar dacă tot există, şi dacă tot s-ar putea să se împlinească, de ce să nu fie folosite împotriva Bisericii, a Credinţei, a lui Dumnezeu?
De ce să nu se anunţe dinainte, de către activiştii comunişti, că sunt „din vina Bisericii”?
Doar Biserica este oricum ţapul ispăşitor al Comuniştilor pentru toate impotenţele şi crimele lor.

Pentru un om raţional este limpede că isteria împotriva împărţirii anafurei şi luminii de Înviere nu are niciun temei ştiinţific.
Zeci de mii de curieri ce aleargă prin ţară zi de zi, mai toate magazinele (şi) cu produse de bază sunt deschise. Slavă Domnului, altfel deja s-ar fi ajuns la genocid. Avem un număr de minimum 100.000 de angajaţi ce lucrează cu publicul zi de zi, la ei adăugându-se cca. 100.000 de lucrători ai Poliţiei şi Jandarmeriei. Avem, prin urmare, 200.000 de persoane ce intră zi de zi în contact cu restul populaţiei. La aceştia se adaugă însă şi angajaţi în alte domenii publice, pe care nu le-am mai amintit.
Toţi aceştia nu sunt priviţi ca vectori de transmitere a coronavirsului/gripei. De ce? Pentru că respectă normele de protecţie sanitară impuse de stăpânire.
Pentru 3-4 zile, ar urma să li se adauge cca. 20.000 de voluntari şi clerici, sub supravegherea Poliţiei şi respectând normele de igienă impuse.
Este o fluctuaţie de cca. 10%. Care, în situaţia măsurilor extinse luate automat de sărbători (deci şi de Paştile Catolic, şi de Paştile Ortodox, inevitabil, an de an) este o fluctuaţie şi mai mică. Oricum, nesemnificativă.

Este dincolo de iraţional, este de-a dreptul dement, să crezi că livrările, liber făcute, de pizza, aripioare picante ori supă de linte sunt mai sigure decât împărţirea de anafură şi lumină sub supraveghere Poliţie-Jandarmerie.
Este dincolo de iraţional, este de-a dreptul dement, să crezi că o fluctuaţie de sub 10% timp de 3 zile ar avea vreun efect semnificativ în răspândirea SARS-CoV-2.
Este dincolo de iraţional, este de-a dreptul dement, să crezi că măsurile de protecţie funcţionează pentru Poliţie şi Jandarmerie, funcţionează pentru curieri, şoferi şi feluriţi transportatori, pentru oricine, de fapt, dar nu pentru clericii şi voluntarii ortodocşi.
Pentru orice om raţional,indiferent de religie, este limpede că situaţia nu ţine de raţiune sau motive obiective.

Nu există absolut nicio bază raţională şi ştiinţifică pentru isteria declanşată împotriva Bisericii.

Există însă multă ură, invidie şi prostie.
Pe asta se bazează politicienii care ţin România sub călcâi.
Aşa s-a votat în 1990, aşa s-a votat şi în următoarele alegeri, până astăzi. După ură, invidie şi prostie.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul. Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea le vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis.. (Ioan 15.17-21)
Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: „Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere”. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru. (Romani 8.35-39)

lumina lumineaza 01

[1] Perioadă de incubaţie = perioadă în care agentul patogen intrat în organism încă nu provoacă simptomele de boală, înmulţindu-se până la atingerea masei critice (pentru organism).

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Partidul, Caramitru, Neo-me-ni-i-i-aa!

Mihai-Andrei Aldea11 comentarii

Partidul, Caramitru, Neo-me-ni-i-i-aa!

Am făcut şcoala primară, gimnaziul şi mai mult de jumătate din liceu pe vremea lui Ceauşescu. Printre amintirile plăcute de atunci se numără felul în care îmi băteam joc, uneori acompaniat de câţiva colegi, de cântecele comuniste. Pe care, desigur, eram obligaţi să le cântăm. Uneori dimineaţa sau la prânz, la careu, alteori în clase. La careu, adică la adunarea claselor în coloane în curtea şcolii, pentru o ceremonie ce cuprindea intonarea imnului sau altor cântece comuniste şi felurite comunicate. Am avut cinstea să fiu scos la careu, adică să fiu prezentat înaintea tututor elevilor şi colegilor din şcoală drept exemplu negativ: îmi bătusem joc de cântecele „patriotice” (corect, comuniste, nu patriotice). Mai exact, îmi bătusem joc de un refren care suna aşa:
Partidul, Ceauşescu, Ro-mâ-ni-i-i-aa!
Şi pe care, cu profundă inspiraţie poetică, îl schimbasem în:
Partidul, Ceauşescu, Neo-me-ni-i-i-aa!
Mai bine de un an de zile nu s-a prins niciunul dintre „cei mari” (adică din personalul şcolii). Sau, dacă s-a prins vreunul, a tăcut. Deja eram zeci de copii care cântam
Partidul, Ceauşescu, Neo-me-ni-i-i-aa!
în locul versiunii oficiale1.

Saule, Saule! Pentru ce mă prigoneşti? Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă!

secera si ciocanul 01b

Astăzi mi-am amintit de vremea în care Ceauşescu şi Partidul dictau oamenilor ce şi cum să înveţe, ce şi cum să gândească, ce şi cum să creadă. Aveam şi ore de ateism! Ateism politic, de fapt! Şi nu pot să uit cum, la prima oră de ateism, profesorul ne-a explicat, superior:

„Religia este opiumul popoarelor, după cum a spus geniul conducător comunist Vladimir Ilici Lenin. Religia, dar mai ales Biserica Ortodoxă, este o structură criminală, făcută să sugă sângele poporului. Este o structură înapoiată, reacţionară, retrogradă, coruptă, mincinoasă şi vicleană. Noi, oamenii vremii noi, avem datoria nu doar să ne dezicem de ea, ci să luptăm împotriva ei cu toate puterile noastre. Nu uitaţi, religia, dar mai ales Biserica Ortodoxă, sunt în slujba Occidentului, a imperialismului capitalist!”

Toate aceste fraze m-au făcut atunci să mă gândesc la Partidul Comunist. Comunismul, o doctrină halucinantă, care îi orbeşte pe oameni cu iluzia „egalităţii”, „puterii poporului”, „distrugerii duşmanilor de clasă” etc. Instaurând în schimb clase dominante extremiste, de o răutate unică în istorie, ca activiştii de partid şi slugile lor din Ministerul de Interne şi alte aparate de stat. Construind un stat criminal, jefuitor, înapoiat, reacţionar, retrograd, corupt, mincinos şi viclean. Da, noi avem datoria să luptăm împotriva unui asemenea sistem, împotriva unui asemenea stat! Şi, da, Comunismul în general şi Partidul Comunist în particular erau în slujba Moscovei, a imperialismului comunist.

Practic, pentru a regăsi adevărul trebuia să intri în ţara din oglindă…

De ce mi-am amintit astăzi de toate aceste lucruri?

Datorită faptului că au ajuns la mine unele postări pe facebook publicate de Andrei Caramitru, mare activist U.S.R. (partidul poreclit şi Uniunea Sovietică din România). Postări pline de ură violentă împotriva Bisericii Ortodoxe Române, împotriva Ortodoxiei şi Ortodocşilor în general, dar în special împotriva ierarhilor şi clericilor. Postări exact cu limbajul, „argumentele” şi ura comunistă faţă de Ortodocşi. Şi care, corect, ar trebui citite în oglindă.

Exact ca activiştii comunişti, Andrei Caramitru răstălmăceşte (rău-)intenţionat faptele, de la comunicate oficiale şi până la realităţile cotidiene. Totul ca să stârnească o panică generalizată şi o ură violentă împotriva Bisericii şi a Ortodocşilor.

Furia sa este stârnită, cică, de faptul că „se iau măsuri de relaxare” de Înviere. Care măsuri nu prea sunt de relaxare, pentru că totul se face sub controlul direct al Poliţiei, Jandarmeriei şi, eventaul, al Armatei Române, dar şi cu măsuri de siguranţă sanitară egale cu sau mai mari decât cele luate pentru cumpărături şi magazine. Măsuri sanitare mai drastice decât cele normale înseamnă „relaxare”? În limba română, nu. Dar în creolo-română… orice nonsens face sens…

Revin!
Nu există situaţie în care Poliţia, Jandarmeria şi Armata să stea pe lângă angajaţii sau voluntarii magazinelor şi firmelor de comerţi, ca să se asigure că se respectă normele sanitare. Da, se fac uneori controale. Atât. Însă pentru Biserică statul nu permite aşa ceva. Nu permite prezenţa la slujbe cu păstrarea distanţei şi celelalte norme de protecţie. Se permite în magazine, dar nu în biserici. Şi „relaxarea” în zilele de Paşti constă în faptul că din toată libertatea religioasă cică existentă în Republica România se lasă Ortodocşilor numai două lucruri: primirea anafurii numită paşti şi primirea luminii. Totul cu norme sanitare mai stricte decât în magazine, sub supravegherea Poliţiei, Jandarmeriei şi, eventual, Armatei.

Pe scurt, din toată bogăţia liturgică unică a Ortodoxiei din vremea Paştilor, din cozile la Împărtăşanie, din Denii, din privegheri, din Denia celor 12 Evanghelii, din scoaterea Crucii, din Liturghia Joii celei Mari, din Prohod, din toate, toate rânduielile creştine de Paşti, se îngăduie doar împărţirea anafurei şi luminii… cu măsuri sanitare extreme şi sub controlul Poliţiei şi Jandarmeriei.

Ceea ce face din isteria lui Andrei Caramitru un gest fie infantil – dar vorbim despre un politician U.S.R., nu despre un oarecare ameţit de băuturi sau prafuri –, fie un gest politic. Un gest politic extremist, de discriminare religioasă extremistă, de declarare şi propagare a urii religioase.

Dacă Andrei Caramitru ar fi un om cinstit, şi-ar fi exprimat îndoielile, dacă le avea. Poate măsurile sanitare i se par prea stricte, sau i se par prea laxe. Ar putea să-şi spună părerea şi să arate de ce i se par aşa. Poate că i se pare altceva. Ar trebui să arate de ce i se pare, ce argumente are. Aşa ar face un om corect.
Dar Andrei Caramitru s-a dovedit şi în trecut, şi de această dată, un comunist dominat de o ură fanatică împotriva Bisericii, împotriva Ortodoxiei. Ca şi alţii asemenea, are un loc bun în U.S.R. Şi ca orice activist comunist, el este sigur că deţine o serie de adevăruri absolute care se pot rezuma la ură; mai exact, la ura cea mai oarbă împotriva Ortodoxiei, Bisericii, clericilor şi credincioşilor. Textele pe care le-a emis – şi pe care le-am putut vedea direct pe facebook – sunt lipsite de conţinut logic, dar pline de conţinut emoţional comunist.

Andrei Caramitru pretinde că măsurile luate de Paşti vor duce la o răspândire fantastică a gripei COVID-19. Nu are niciun argument ştiinţific – ştiinţa este pentru Comunişti doar un pretext, o unealtă propagandistică, nu un principiu de gândire, vorbire şi purtare.

Să zicem, de dragul discuţiei şi al sufletelor rătăcite, că Andrei Caramitru ar fi văzut, într-adevăr, o hibă reală în măsurile luate. Că dezinfectanţii folosiţi nu sunt buni, că mânuşile sunt insuficiente şi trebuie două pe fiecare mână, că trebuie şi ochelari de protecţie, nu doar măşti… orice. Să zicem că ar fi văzut aşa ceva, că ar fi făcut o comparaţie cu protocoalele de protecţie sanitară din Germania, S.U.A. ori Franţa şi lipsea ceva. Logic, civilizat, ştiinţific, decent, era să facă un memoriu sau măcar o sesizare cu argumente clare, către Ministerul de Interne, Patriarhie, Guvern, Sfântul Sinod, etc. Şi să spună ceva de felul: „După cum arată studiul X şi studiul Y, măsura cutare este insuficientă şi trebuie completată astfel”. Există mecanisme legale, clare şi rapide, pentru ca o sesizare corectă, argumentată, să producă efecte. Înţelegeţi principiul?
Dacă eşti un cetăţean decent, cu atât mai mult un politician decent, reacţia faţă de o măsură greşită, oricât de greşită, nu este aceea a revărsării de ură faţă de o etnie, religie, naţionalitate etc. Este aceea de a acţiona, decent şi legal, pentru îndreptarea greşelii. Doar că aici o asemenea acţiune, decentă şi legală, este imposibilă, pentru că lipseşte greşeala: nu se poate invoca niciun motiv adevărat, ştiinţific, ca argument pentru a opri acţiunea de distribuire a anafurei şi luminii de Înviere.

Tot de dragul discuţiei şi al sufletelor rătăcite amintesc faptul că simplul act al circulaţiei nu poate fi invocat în acest caz. Câtă vreme se permite tuturor cetăţenilor români să iasă din casă pentru mişcare de întreţinere sau sport solitar, este limpede că simplul act al circulaţiei nu poate fi invocat. Cu atât mai mult folosindu-se mijloace de protecţie sanitară fără precedent. Chiar Andrei Caramitru, astăzi plin de spume de pretinsă indignare, nu s-a isterizat până acum pentru această prevedere, mult mai cuprinzătoare, a ieşirii oamenilor pe lângă casă. Dar a făcut-o pentru măsurile mult mai restrictive privitoare la împărţirea anafurei şi luminii de Paşti. Q.E.D.

Este absolut clar, ştiinţific obiectiv privind, că Andrei Caramitru nu este mânat în isteria sa publică de „grija faţă de oameni”, aşa cum, comunist, pretinde. Este mânat doar de ura faţă de religie, şi mai ales faţă de Ortodoxie. Conducătorii sovietici ai Ministerului de Interne de după 1948 ar fi foarte mândri de el!

Nu voi reda aici abjecţiile pe care Andrei Caramitru le-a revărsat la adresa mea, a părinţilor mei, a copiilor mei şi a tuturor celor care suntem ortodocşi, a Credinţei noastre, a ierarhilor noştri etc. Este fără rost. Nici nu mă aştept ca U.S.R. să îşi ceară iertare pentru încă un membru de marcă al lor stăpânit de fanatismul anti-ortodox tipic bolşevicilor, naziştilor şi altor extremişti de stânga. Dar…

O să mă opresc la un fapt esenţial şi pentru Andrei Caramitru, şi pentru fiecare dintre noi: mândria nemărginită, trufia, aroganţa. Patima ce l-a prăbuşit pe Lucifer din strălucirea înaltă a Raiului în întunericul de neant al Iadului. Pentru că zice acest copil rătăcit din politica usr-istă:

„Eu nu o să mai calc niciodată în vreo biserică ortodoxă.” (bine, el zice asta fără diacritice şi cu majuscule, adică zbierat)

Asta după ce a spus, făţarnic,

„Am fost botezat ortodox.”

Da, Andreiuţ puiule, poate ai fost botezat ortodox, dar sigur ai fost crescut comunist. Asta de ce nu o spui? Pentru că nu ai mai avea impactul manipulator pe care ţi-l doreşti?

Recunoaşte sincer: ai fost educat comunist în familie şi în şcoală. Sau, mai precis, neocomunist. O ramură a Comunismului, mai recentă, însă la fel de fanatică, iraţională, anti-creştină şi ridicolă precum Bolşevismul. În gândirea asta ai crescut, în gândirea asta te-ai format: în Neocomunism. Asta este religia ta. De multă vreme propovăduieşti ideile comuniste, de multă vreme reverşi ura împotriva Bisericii. În acest context invocarea botezului tău este la fel de absurdă ca invocarea faptului că te-ai născut în România. Şi botezul, şi naşterea în România, sunt doar nişte seminţe: fără îngrijire sunt sterpe şi invocarea lor este cel mult caraghioasă.

Şi, dincolo de asta, Andreiuţule furios, pe cine crezi că păgubeşti?
Pe tine.
Doar pe tine.

Biserica există ca să-i elibereze pe oameni de robia păcatului şi patimilor, să îi ajute să îşi ridice privirea către Dumnezeu şi să devină asemenea Lui. Rostul Bisericii – pe care tu nu l-ai înţeles niciodată – este înălţarea spirituală şi îndumnezeirea oamenilor.

Dar – şi Biserica Ortodoxă totdeauna a respectat acest lucru – există libertatea de alegere, libertatea de conştiinţă. (Ştii, Andrei, cea pe care tu şi ceilalţi extremişti de stânga o negaţi Creştinilor. Greu să înţelegi ideea asta, ştiu!)

Biserica, adică Biserica lui Dumnezeu, Biserica Ortodoxă, nu a impus niciodată, nimănui, convertirea, credinţa, viaţa creştină. Ea cheamă, îndeamnă, călăuzeşte. Nu sileşte. Silirea este lucrarea diavolului. Iar dragostea cu sila – adică ceea ce au făcut şi fac extremiştii de stânga – se numeşte viol.

Deci, poţi pleca din Biserică, dacă ai fost în ea. Dacă nu ai fost în ea, lepădarea pe care o faci devine şi tardivă şi fariseică. Dar, oricum, tardiv şi fariseic poţi să te (re-)lepezi. Ne pare rău pentru tine şi pentru sufletul tău. Atât. Altfel spus, în afară de faptul că îţi faci rău singur n-ai făcut nimic. A, că dai şi altora exemplu negativ? Tot ţie îţi faci rău în primul rând.

Însă, ştii care este treaba?

Oricât de măreţ te-ai crede încercând să lupţi împotriva Bisericii de fapt eşti doar caraghios.

Au mai încercat unii cu mai multă putere decât tine şi mai inteligenţi decât tine: Nero, Diocleţian, Napoleon, Lenin, Stalin, Hitler şi mulţi alţi dictatori cu oamenii lor. Până la urmă au murit şi ei, cum o să mori şi tu, şi i-a luat dracu’. Îţi doresc să te trezeşti înainte să te ia dracu’, pentru că în Iad toată şmechereala asta comunistă o să-ţi atârne de picioare.

Nu faci nimic mai mult decât făcea Saul înainte să devină Pavel: îţi faci rău singur.

Revin la cititorii mei adevăraţi.

Vă daţi seama că toată isterizarea asta „redardă” (ca să-l citez pe isterizat) este doar o purtare obişnuită a Comuniştilor? Cam aşa se isteriza „tovarăşa” în faţa bisericilor pe care ţinea să le demoleze. Şi, la fel de „argumentat”, explica şi ea că Biserica „se opune progresului”…

Vorba lui Eminescu

„Alte măşti, aceeaşi piesă, alte guri, aceeaşi gamă
Înşelat atât de-adese, nu spera şi nu ai teamă.”

Deci, nu speraţi că U.S.R. se va dezice de un vector al urii, extremismului şi creştinofobiei. Sau că îşi va cere iertare. De la început a promovat extremiştii anti-creştini, acesta este doar un caz dintre multe.
Nu speraţi că Andrei Caramitru îşi va cere iertare pentru propaganda urii şi fanatismului anti-ortodox, pentru calomnie, insultă şi toate celelalte. La nivelul lui de spiritualitate e greu să poată produce altceva. Deocamdată. Poate, peste ani, să se maturizeze şi să se pocăiască…
Nu speraţi că sunt puţini cei care îi urmează pe Neocomunişti. Cei care s-au spus Sovieticilor au fost majoritari, majoritari au fost cei care i-au votat pe Iliescu şi Roman, majoritari sunt cei care votează şi astăzi cu partidele neocomuniste (de la P.S.D. la U.S.R.).

Dar, de asemenea, nu vă temeţi!

Încercări au fost şi vor fi totdeauna. Oamenii lui Dumnezeu au trecut peste ele mereu, transformându-le în scări pe care au urcat către Rai.

Dincolo de toată răutatea oamenilor şi vremurilor, ca dincolo de norii întunecaţi ai furtunilor, străluceşte neatinsă lumina de Sus.
Şi cei care o caută o vor găsi.

lumina lumineaza 01

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Mi se plângea cineva de comentariile pline de ură la postările lui Andrei Caramitru. În care Ortodocşii sunt insultaţi în fel şi chip, la fel şi Biserica. Deoarece am crescut în Comunism ştiu că acesta este limbajul obişnuit al Comuniştilor. Liniştiţi-vă! Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră din pricina iubirii faţă de Dumnezeu.

P.P.S. Pentru cei care nu ştiu la ce s-a isterizat Andreiuţu Caramitru, cred că cel mai de folos este acest articol (daţi click).

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

1 Culmea este că am fost scos la careu într-o zi de luni, înainte să cântăm. Ceea ce înseamnă că cineva a turnat, adică a fost vreun coleg iubit care a socotit frumos să se ducă la directoare – sau la un profesor care să meargă mai sus – şi să mă reclame că îmi bat joc de Partid şi Conducătorul Iubit. Ce-i drept, am fost mândru să fiu scos la careu pentru această învinuire: era prima recunoaştere oficială a luptei mele, oricât de copilăreşti, împotriva ocupanţilor României.

Violetele de Parma şi Violetele Africane

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Violetele de Parma şi Violetele Africane

Există Violete de Parma şi există Violete Africane. Şi unele, şi celelalte, au flori foarte frumoase şi o istorie interesantă. Violetele de Parma sunt flori europene, parte din familia Violete, ştiinţific Viola. Violetele Africane sunt flori… africane, da, aţi ghicit, crescute în Europa în apartamente şi sere.

Deci nu sunt aceleaşi flori?
Nu.
Hai să ne lămurim!

a) Violetele Europene şi Violeta de Parma

Violetele, sau Viorelele1, sau Toporaşii, sau Colţunii-popii, sau Trei fraţi pătaţi, sau Micşunelele sunt, toate, denumiri româneşti pentru plante din flora spontană a României. Toate fac parte din Genul Viola al Familiei Violaceae (de care aparţin şi Panselele). Denumirile populare se schimbă de la o regiune la alta. În unele locuri Viola odorata este numită Violetă, în altele Micşunea, în altele Toporaş. În unele locuri Viola silvestris este denumită Viorea, în altele Colţunul-popii, în altele Micşunea. Cu toate că floarea Trei fraţi pătaţi este mai uşor de deosebit între membrii acestui gen, are şi ea multe denumiri: Tămâioară (denumire ce în alte locuri este folosită pentru Viola odorata!), Barba împăratului, Panseluţă, Floarea (sau Iarba, sau Buruiana) de nouă daruri (pentru puterile vindecătoare ale plantei2), Floarea Domnească, Panseluţă sălbatică etc., etc.

Oricum le-am spune, aceste flori sunt parte din cultura romană străveche, deci şi din cultura românească, dar şi a întregii Europe.

Pe de-o parte, calităţile lor medicale sunt cunoscute încă din Antichitate.
Pe de altă parte, frumuseţea înfăţişării lor este însoţită de frumuseţea unei arome în acelaşi timp delicată şi persistentă.
În sfârşit, sunt comestibile, fiind adăugate la diferite mâncăruri – din pricini rituale, gastronomice sau chiar… snoabe.

viola-silvestris-711412_1280Viorele, Micşunele sau Colţunii-Popii, adică Viola silvestris după numele ştiinţific

(Imagine de BOLESŁAW POLARCZYK de la Pixabay)

Violetele – mai ales Viola odorata şi Viola silvestris, dar şi altele – sunt prezente în folclorul antic european.

Aici sunt privite ca fiind produsul iubirii adevărate – de aceea fiind socotite simbol al dragostei sincere, eterne şi curate. Dar şi ca rezultatul unui miracol în care curajul şi vitejia unui sau unor eroi sunt răsplătite prin apariţia Violetelor, acestea având puteri izbăvitoare, eliberatoare, vindecătoare. Amândouă liniile de înţelegere spirituală a Violetelor s-au păstrat până astăzi în multe culturi europene, inclusiv în folclorul românesc (a se vedea şi legenda florii Trei fraţi pătaţi).

Plinius cel Bătrân, născut la Novum Comum (azi Como), fruntea naturaliştilor romani, va prezenta în Istoria naturală şi Violeta, în primul rând ca plantă medicinală3.

În Evul Mediu Viola tricolor – cea denumită la noi Floarea Domnească, Tămâioară, Trei fraţi pătaţi etc. – este privită în religia catolică drept Herba Trinitatus, adică Iarba Treimii, în unele părţi ale Ortodoxiei având denumirea echivalentă de Floarea Domnească. Şi la Ortodocşi, dar şi la Catolici, ea este folosită pentru a împodobi curţile mânăstirilor şi schiturilor, florile culese fiind puse la icoane sau raclele cu moaşte. Nu puţini erau cei care împodobeau şi mormintele celor dragi cu Viorele (Violete), ca mărturie a legăturii de iubire dintre cei trecuţi în Veşniciei şi cei încă rămaşi în lume. La Români – şi nu numai – Violeta sau Vioreaua era văzută şi ca Floarea Maicii Domnului, exact pentru calităţile de smerenie şi putere, delicateţe şi izvor de sănătate, aparentă fragilitate şi rezistenţă ale plantei.

Una din proprietăţile mistice ale Violetelor este aceea de a produce valuri de aromă. În apropierea unui pâlc – sau câmp – de Violete, călătorul simte un parfum dulce-blând (pentru unii chiar trist), minunat. După care se estompează şi dispare. Cel care zăboveşte va primi peste câteva minute un alt val de parfum, urmat apoi de estompare. Aceste valuri de aromă sunt de fapt o iluzie produsă de ionină, un component al parfumului Violetelor care „scurtcircuitează” senzorii de miros ai omului. Efectul este cel deja descris.

Încă din Antichitate s-a încercat păstrarea şi folosirea acestei arome. În dulciuri şi salate, în haine – presărându-se flori de violete printre ele. Mai apoi a început extragerea parfumului de violetă. Şi cum există nu doar mai multe specii, dar şi varietăţi regionale, parfumul în cauză avea şi un element comun, dar şi un anume specific, după locul de producţie şi florile folosite.

Acesta este fundalul pe care în secolul al XVI-lea se iveşte în Italia, în regiunea Parma, un noi soi de Violetă: Violeta de Parma.

Se presupune astăzi că Violeta de Parma ar fi rezultatul unei miraculoase încrucişări între Viola odorata (Violetă numită şi Tămâioară, Toporaş sau Micşunea) şi respectiv Viola alba (numită la noi şi Toporaş alb, Albişoară, Alba, Luminiţă, Viorea albă etc.)4.

Dincolo de originea încă învăluită în taină, esenţial este faptul că noua varietate de Violetă s-a răspândit sub numele de Violetă de Parma şi că avea un parfum excepţional, mai puternic decât al celorlalte Violete. Ca urmare, a început folosirea ei atât în industria parfumurilor din Italia – mai târziu şi din Franţa şi Anglia –, dar şi în industria dulciurilor. Deja în secolul al XVII-lea bomboanele cu aromă de Violetă de Parma erau binecunoscute. Se foloseau diferite amestecuri de flori zdrobite, miere sau zahăr (dizolvate în apă), făină, apă de trandafiri sau de fructe etc. Încep să se răspândească şi băuturi alcoolice cu Violete de Parma, de la cidruri la lichioruri sau gin. Se realizează un fel de „pastile de gură”, de fapt tot bomboane, cu această aromă. Începutul secolului XX va aduce şi ciocolata cu Violete de Parma, lansarea bomboanelor englezeşti numite chiar Parma Violet (Violetă de Parma) etc., etc.

La Români florile din familia Viola au fost totdeauna preţuite. Nume precum Viorel, Viorela, Violeta sau Viorica le sunt datorate. În popor Violeta sau Vioreaua este simbolul dragostei curate şi puternice. În zona livrescă a secolelor XIX-XX, până la venirea Comunismului, Violeta de Parma are un statut special, de floare nobilă ce mărturiseşte sentimente profunde, serioase, nobile. De la celebra Cofetărie Capşa până la bucătăriile casnice nenumărate sunt locurile în care aceste flori împodobeau mesele ori făceau parte, pur şi simplu, din compoziţia cofeturilor sau băuturilor. Şi nu numai! Dulceaţă de Toporaşi, Violete de Parma glasate, torturi decorate sau aromatizate cu Violete de Parma, parfum cu sau de Violete de Parma, chiar apă de colonie cu asemenea aromă, bomboane cu aromă de sau chiar incluzând flori de Violetă de Parma, iată doar câteva din produsele epocii. E drept, o bună parte dintre ele scumpe şi greu de atins de omul obişnuit. Care îşi permitea, totuşi, reţetele făcute în casă (a se vedea şi articolul Violetele şi toporaşii de pe minunatul blog Ierburi uitate!).

Astăzi există studii tot mai complexe asupra Violetelor (precum acest studiu croat). Patru state nord-americane (Illinois, New York, Rhode Island şi Wisconsin) au Violeta ca floare naţională5. O provincie canadiană (New Brunswick) şi un judeţ englezesc (Lincolnshire) au Violete ca simbol (din specii diferite). Dar, bineînţeles, Violeta de Parma a rămas cumva cea mai cunoscută dintre Violete.

b) Violetele Africane

Ştiţi acele flori de apartament (în România) cu frunze cărnoase şi pufoase? Cu flori mai ales violete, dar şi albastre, roz, roşii etc.? Având de obicei cinci petale? Cu un pistil cu două capete galbene, uşor de văzut, în mijlocul florii?

Sunt Violete Africane, mai numite şi Violetele Sfântul Pavel sau Violete Saintpauli.În limba germană ele mai poartă şi numele de Usambara Violet (voi reveni). Denumirea ştiinţifică a acestor flori este Saintpaulia ionantha.

Ele nu sunt, atenţie, nu sunt „Violete de Parma”!

Deşi, da, chiar pe site-urile producătorilor şi vânzătorilor de flori, specialişti în domeniu, se face această confuzie ruşinoasă (pentru un specialist; noi, amatorii, avem dreptul să fim derutaţi de vreme ce specialiştii nu îşi fac treaba!).

Aceste plante de apartament sunt Violete Africane, denumire primită deoarece au fost descoperite în Africa.

Mai exact, în vremea în care o parte din Tanzania era sub ocupaţie germană, a existat un guvernator (evident, german) cu numele Walter von Saint Paul-Illaire (1860-1940). Călătorind prin Munţii Usambara, aflaţi la sud-est de Lacul Victoria, Guvernatorul Walter a văzut nişte flori albastru-violet, cu o pată galbenă în mijloc (pistilul), în mijlocul unor frunze păroase verde-închis. I-au plăcut, aşa că a luat o parte din ele, cu tot cu rădăcini, pentru grădina sa. Probabil în vara lui 1892 va trimite seminţele acestor flori tatălui său, în Germania. Deoarece culoarea lor îi amintise de violetele europene, le denumise, evident, Violete Africane. Tatăl său, Baron Ulrich von Saint-Pauli Illaire, mareşal al curţii, era un grădinar amator foarte pasionat. Şi a cultivat seminţele primite de la fiul său cu mult succes (la locuinţa sa din Fishbach). Încântat de ele, trimite în toamna aceluiaşi an (1892) câteva seminţe şi exemplare de plantă unui prieten. Dar nu oricui, ci lui Herman Wendland, Maestru Grădinar al Serelor Herrenhaus. Expertul Herman Wendland va descrie în anul următor această plantă, nouă pentru Europa, în anul următor (1893). Prezentările sale vor fi tipărite în almanahul Gartenflora, Berlin 1893, şi în Möllers Deutsche Gärtner-Zeitung, Erfurt, în 20 Mai 1893.

În cinstea celui care o descoperise, Herman Wendland va da Violetelor Africane denumirea ştiinţifică pe care am amintit-o mai sus: Saintpaulia ionantha. Primul nume fiind, bineînţeles, al familiei Saint Paul-Illaire, iar ionantha fiind un cuvânt compus (din greaca veche) ce înseamnă „floare violetă”.

african-violet-290097_1280
Violetă Africană, Violeta Sfântului Pavel numită ştiinţific Saintpaulia ionantha

Prezentată la A Cincea Expoziţie Florală a Serelor Herrenhaus, în16-25 Aprilie 1893, Violeta Africană, denumită şi Violeta Usambara (după munţii în care a fost găsită), ori Violeta Sfântul Pavel, respectiv Floarea Sfântul Pavel (Saintpauli), a avut un succes uriaş. Pe de-o parte, originea sa era exotică, fapt foarte căutat (şi) pe atunci. Pe de altă parte, evident, planta este de o mare frumuseţe, combinând prezenţa aspră a frunzelor cu delicateţea catifelată a florilor. Ca urmare, s-a răspândit tot mai mult.

Între 1900 şi 1964 cercetătorii Burtt, Engler şi Roberts aveau să descopere încă 23 de specii de Violetă Africană, crescând numărul speciilor de Saintpauli-a la 24.

Putem să observăm că în afară de o apropiere a culorii florii şi a faptului că amândouă sunt fanerogame, cele două feluri de plante (Violeta de Parma şi Violeta Africană) sunt categoric diferite.

c) Încurcătură şi descurcătură

Cum s-a ajuns la confuzia între Violeta de Parma şi Violeta Africană?
Comunismul!
După 1948 ocupanţii bolşevici au urmărit, printre altele, distrugerea a tot ceea ce socoteau a fi „cultură burgheză”. Oricât de iraţional ar părea, aici au intrat şi ramuri ale industriei alimentare, textile etc., eliminându-se „produsele burgheze”. Cofetăriile particulare au fost distruse ori au fost transformate în cofetării de stat (adesea cam acelaşi lucru). Şi, ca urmare, au trecut la producţia comunistă, adică a unor dulciuri după model sovietic. Respectiv de proastă calitate. Produsele rafinate, precum dulciurile cu Violete de Parma, băuturile cu Violete de Parma ş.a.a. nu au fost pe gustul limbilor şi gâturilor bătucite de samahoancă şi vodcă. Prin urmare, au fost alungate ca „mofturi burgheze”6.

În acelaşi timp agricultura a fost industrializată pe model sovietic. Mii şi mii de soiuri de flori, legume, zarzavaturi, fructe au fost pierdute. Aşa cum au pierit şi multe rase de păsări şi animale româneşti (aşa cum se stinge chiar în zilele noastre, prin „grija” neocomuniştilor din Parlament şi Guvern, sura de stepă, o rasă tezaur).

După retragerea trupelor sovietice vizibile, în 1956-1957, a început o discretă dar puternică revenire a tradiţiilor gastronomice româneşti. Caşa rusească nu se putea compara nici măcar cu mămăliga sau pâinea, cu atât mai puţin cu drobul de miel, mici, sarmalele şi alte bunătăţi tradiţionale româneşti. Dar, desigur, această revenire s-a făcut în limitele produselor de pe piaţă şi cu ferirea de „produse burgheze”. Una dintre soluţiile găsite de ceea ce putem numi „rezistenţa moale anti-comunistă” a fost aceea de a publica fragmente gastronomice din scrierile unor autori recunoscuţi de Comunism.

Ca să nu mai lungesc povestea, trec la încheiere: până în ziua de astăzi bucătăria românească nu a revenit la bogăţia de preparate dinainte de 1940. Şi, în toată această perioadă bolşevică şi neocomunistă din 1948 şi până astăzi, Violeta de Parma a fost uitată ca plantă şi produs şi reţinută ca nume. Violetele Africane, prezente în apartamentele epocii – de, ca plante africane nu puteau fi burgheze! – au început să fie supra-numite Violete de Parma.

Din nenorocire, confuzia a fost preluată şi perpetuată de feluriţi producători şi comercianţi de flori. Deşi aveau datoria de a face lumină în această privinţă, continuă să înşele cumpărătorii vânzându-le Violete Africane sub numele de Violete de Parma.

Rămâne ca cititorii să încerce să iasă din această încurcătură de sorginte comunistă. Doar soldatul românesc se descurcă, nu-i aşa? Şi fiecare dintre noi este ostaşul războiului vieţii lui.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Articolul acesta mi-a fost inspirat de tatăl meu, om de cultură pasionat (şi) de floricultură, crescător de Violete Africane (şi nu numai) de o viaţă întreagă. O menţiune de onoare merită Adina Dosan pentru articolul prea puţin citit Violetele Africane nu sunt Violete de Parma. Publicat de mai bine de şase ani, articolul ar fi trebuit să trezească deja reacţii de îndreptare. Dacă nu de la Protecţia Consumatorilor (nu e voie să vinzi un produs sub denumirea altui produs!) măcar de la comercianţii care se fac de râs în faţa oricui ştie adevărul.

1 Subliniez aici două fapte: (a) numele de Viorea este dat mai multor flori albastre ori violete din specii, genuri şi chiar familii diferite; (b) aici folosesc numele de Viorea doar în înţelesul de Violetă.

2 Trei fraţi pătaţi este folosită pentru stimularea activităţii rinichilor, împotriva bolilor de piele, împotriva alergiilor, împotriva răcelilor şi gripelor cu expectoraţie, împotriva febrei, împotriva reumatismului, ca sprijin pentru ficat şi împotriva bolilor hepatice, împotriva constipaţiei, împotriva intoxicaţiilor şi pentru întărirea celor care se îmbolnăvesc des (adică pentru întărirea sistemului imunitar). După cum se poate vedea sunt mai mult de nouă daruri…

3 Unele amănunte privind poziţia Violetelor în cultura greco-romană şi vest-europeană pot fi găsite în articolul sintetic publicat de Societatea Americană a Violetelor în Ianuarie 2000, sub semnătura lui John Reismiller.

4 De obicei Violeta de Parma, deşi de culoare viorie, este încadrată la specia Viola alba (de culoare albă), mai exact au denumirea Viola alba Besser subsp. dehnhardtii.

5 Conform lui Annabele Rice (Violets as State Flower Simbols) este vorba despre speciile Viola sororia (Viorea în română) pentru Illinois şi New Jersey, Viola palmata pentru Rhode Island şi Viola papilionaceae pentru Wisconsin. Ultimele două sunt tot varietăţi ale Viola sororia (cf. şi Missouri Botanical Garden).

6 Nu discut aici de cazuri particulare ale câte unui cofetar sau bucătar de calitate păstraţi pe ascuns de câte o familie sau un grup de nomenclaturişti cu înclinaţii gastronomice. Vorbesc aici despre practica de masă.

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Teologia Istoriei. Lupta socială ca imanenţă a lumii căzute

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Cei care sunt împotriva lui Dumnezeu, a Bisericii, a Creştinilor, îi vor prigoni orice ar fi, oricât bine ar face, oricât de înţelegători ar fi. De ce?
Hai să vedem întâi cum?

Dacă ei (anti-creştinii) sunt majoritatea, vor vorbi despre democraţie şi voinţa majorităţii spre a-şi impune ideile; dacă sunt minoritari vor vorbi despre drepturile minorităţilor şi discriminare pozitivă, despre voinţa minorităţii, spre a îşi impune ideile . Dacă sunt majoritatea vor zice că Biserica trebuie să se supună Statului, care este determinat de majoritate, astfel încât puterea să fie a lor. Dacă sunt minoritari vor cere ca Statul să fie independent de popor, de majoritate, pretinzând că altfel sunt nedreptăţiţi; şi vor pune mâna pe putere pas cu pas, ca parte a „reprezentării minorităţilor„. Dacă sunt majoritari vor cere supunere faţă de voinţa majorităţii. Dacă sunt minoritari vor cere supunerea majorităţii faţă de elita minoritară ce se pretind a fi. Etc., etc.

Adevărul este că Iadul nu a fost creat din dorinţa lui Dumnezeu, ci din dorinţa lui Lucifer şi supuşilor lui de a avea o lume a lor, în care să îşi poată manifesta opoziţia faţă de bine, frumos, curat, adică răutatea, urâţenia, murdăria. De ce? Pentru că existenţa în acelaşi loc a celor care iubesc binele şi a celor care urăsc şi vor răul aduce suferinţă ambelor părţi. Este un fenomen simplu şi absolut.
De aceea şi Omenirea, căzută în păcat, are de înfruntat neîncetat dilema întâlnirii unor părţi diferite şi a armonizării lor. Nici măcar nu este nevoie să fie unele care vor bine şi unele care vor răul! Este de ajuns să vrea forme diferite ale amestecului de rău şi bine tipic omenesc, ori să vrea forme diferite de rău: deja se vor lupta între ei. Ca urmare, orice societate, orice stat, se construieşte pe o ambiguitate morală, pe o încercare de a armoniza definiţii, înţelegeri şi manifestări diferite ale binelui şi răului. O încercare niciodată reuşită.

O dovadă simplă sunt ţările sau regiunile care, ca urmare a unui capitalism sănătos (economic vorbind), au ajuns la bunăstare. Poate să fie vorba despre unele părţi ale Italiei sau despre Danemarca, despre Canada ori Suedia, despre Japonia sau regiuni ale Franţei. Pretutindeni unde există bunăstare, prosperitate, veţi găsi oameni puternic supăraţi pe sistem, care se pretind nedreptăţiţi pe el şi încearcă să îl distrugă. Desigur, în cele mai multe cazuri logica şchioapătă puternic şi fariseismul este nota dominantă. Un exemplu tipic este al sondajelor făcute de organizaţii conservatoare în campusurile stângiste din SUA: în covârşitoare majoritate studenţii se pronunţau pentru asigurarea gratuită de către SUA a educaţiei pentru imigranţii ilegali şi atacau SUA, respectiv Guvernul SUA, pentru că nu asigură acest învăţământ gratuit pentru imigranţii ilegali; însă toţi aceşti intervievaţi au refuzat să dea o parte din bursa lor sau din banii de buzunar pentru imigranţii ilegali pe care pretindeau că îi susţin…

Altfel spus, oamenii susţin adesea cu multă tărie lucruri ce sunt pe dos faţă de propriul sistem de valori. Şi, de foarte multe ori, doar după ce se ajunge la acele lucruri îşi dau seama că de fapt nu le vor! (De câte ori o fată nu a alergat după un băiat pentru ca apoi să sufere pentru că este cu el! Şi invers, desigur!)

Ca urmare, armonizarea tuturor voinţelor, tuturor culturilor şi sistemelor morale într-un stat este o imposibilitate.

Un exemplu puternic este acela al SUA. Pentru a armoniza voinţele, culturile, sistemele morale foarte diferite, s-a folosit principiul autonomiilor locale: state, regiuni, oraşe. Fiecare dintre acestea îşi poate stabili propriul sistem, propria conducere, propriile legi. Totuşi, pentru a fi o federaţie de state, toate acestea au fost nevoite să renunţe la unele dintre valorile lor. Pentru ca Utah să devină parte a SUA a trebuit să renunţe, oficial dacă nu de facto, la poligamie, esenţială pentru cultura mormonă. Pentru a face parte din SUA state, regiuni şi oraşe fundamentalist (neo)protestante au fost nevoite să accepte egalitatea cu alte religii – o încălcare foarte grea a principiilor lor de bază. Etc., etc. Mai mult, chiar în clipa de faţă, există o luptă de-a dreptul teribilă între adepţii totalitarismului de stânga, ce vor nivelarea bolşevică a SUA, şi zona de centru (centru-centru-dreapta) reprezentată de Donald Trump, care încearcă păstrarea principiilor Părinţilor Fondatori ai SUA.

Ca urmare, totdeauna Statul şi valorile sociale sunt rezultatul luptelor şi armistiţiilor între feluritele forţe sociale. Grupul care renunţă la această luptă, care se aşează în pasivitate, care îşi lasă „drepturile” în grija altora va ajunge la înrobire şi, dacă nu este destul de rentabil înrobit, la distrugere.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

sf_victor_sf_mina

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Dictatura şi abuzurile. De ce trebuie să cunoaştem Istoria. Studiu de caz(uri)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Dictatura şi abuzurile. De ce trebuie să cunoaştem Istoria. Studiu de caz(uri)

abstract barbed wire black white black and white
Photo by Pixabay on Pexels.com

Un jandarm din Brăila a atacat şi umilit un cetăţean, lovindu-l cu piciorul în pulpa piciorului stâng, pe la spate, absolut nejustificat. Videoclipul, filmat de la un etaj inferior (1 sau 2), Duminică 5 Aprilie 2020, este foarte clar:

Un civil (tânăr), având alături o bicicletă, stă în faţa unui echipaj alcătuit dintr-un poliţist şi un jandarm. Aceştia par să verifice datele acestuia pe mobil – al poliţistului – şi o agendă – a jandarmului. Apoi poliţistul ţine un mic discurs şi îi face semn civilului să plece. Jandarmul se poziţionează între timp în lateral, pregătindu-se pentru atac. Tânărul ridică piedica bicicletei şi o întoarce ca să poată pleca. Poliţistul deja se retrăsese – procedură incorectă ce sugerează complicitate. În clipa în care civilul este cu spatele către jandarm acesta îi aplică o lovitură în piciorul stâng, în partea superioară (pe pulpă sau chiar la articulaţia şoldului). Civilul nu îndrăzneşte să protesteze, plecând mai departe. Jandarmul începe şi el să se îndrepte către colegul retras (strategic?). Persoana care filma strigă „Şi dacă mai era altul mai dădeai în el?” (adică „ştiind că există martori”). Întrebarea a fost un prilej pentru jandarm de a-şi cere iertare pentru agresiune şi a încerca să limiteze efectele traumatice (circumstanţă atenuantă cf. N.C.P. Art. 75, pct. (2), lit. a). Din păcate, jandarmul răspunde „Da, dădeam!”. În acelaşi timp se opreşte şi încearcă să localizeze vorbitorul. Dându-şi seama că este în bloc (şi, probabil, şi că este filmat) se întoarce să plece.

Voi preciza faptul că tipul de lovitură aplicată de jandarm este unul practicat pentru oprirea şi doborârea unei ţinte periculoase, eventual înarmate cu o armă albă. Lovitura poate avea ca efect rupturi musculare şi/sau de tendon, dizlocarea încheieturii şi alte efecte nocive datorate prăbuşirii ţintei. În acest caz ţinta – victima, mai corect spus – conducea cu mâinile bicicleta, o eventuală căzătură având un potenţial vătămător mai mare.

Înainte de a prezenta încadrarea faptelor cred că trebuie să amintesc şi de comentariile purtătorului de cuvânt al Inspectoratului Judeţean de Jandarmi (IJJ) Brăila, locotenent Sorin Neftode, aşa cum sunt prezentate de Agerpress:

„„Ca urmare a informaţiilor apărute în spaţiul public, cu privire la modul în care a acţionat un lucrător din cadrul IJJ Brăila, vă comunic faptul că, la nivelul inspectoratului, a fost constituită o comisie de verificare a acestor aspecte. În termenul cel mai scurt vom reveni şi cu alte informaţii, pe măsură ce le deţinem. Menţionăm că este un caz izolat şi că nu tolerăm în niciun caz un astfel de comportament abuziv„, a declarat purtătorul de cuvânt al Jandarmeriei Brăila, lt. Sorin Neftode.

Sorin Neftode a precizat că, pe baza filmului făcut public, a fost identificat jandarmul care făcea parte din patrula mixtă poliţist-jandarm, dar şi tânărul care a fost lovit, fiind vorba despre o persoană majoră, care a apelat, săptămâna trecută, în mod nejustificat numărul de urgenţă 112, sesizând o situaţie falsă de contact cu o persoană infectată cu COVID-19, sesizare la care s-a ajuns inclusiv cu o izoletă.”

De observat:

  • Nu s-au luat măsuri preliminare – precum suspendarea din activitate – pentru jandarmul agresor, cu toate că videoclipul constituie surprinderea în flagrant a jandarmului agresor;

  • Nu s-au luat măsuri preliminare – precum suspendarea din activitate – pentru jandarmul agresor cu toate că însuşi purtătorul de cuvânt al IJJ Brăila recunoaşte că acesta a avut „un comportament abuziv”;

  • Purtătorul de cuvânt începe să deschidă calea către transformarea victimei în ţap ispăşitor, invocându-se o situaţie fără nicio legătură legală cu întâmplarea în cauză.

În comentariile postate la videoclipul ce arată infracţiunile săvârşite de jandarm există trei extremisme:

a) „poliţiştii şi jandarmii sunt răi” (adeseori exprimat foarte vulgar, chiar violent, un oarecare ajungând la afirmaţii de felul „Orice gabor mort e un gabor bun!”)

b) „tânărul e un ţigan/un infractor, deci jandarmul a făcut bine” (doar câteva voci, dar tot pute)

c) „ai altă poziţie decât mine eşti un nenorocit” (un utilizator youtube cu pseudonimul „Isaac Clarke”, susţinător al jandarmului agresor, merge până la ameninţări cu violenţa şi chiar cu moartea)

Este evident că toate aceste poziţii sunt aberante.

Există poliţişti şi jandarmi de calitate – şi cine a avut drumuri în aceste zile a avut prilejul să întâlnească asemenea oameni. Există poliţişti şi jandarmi de proastă calitate – şi acesta este un asemenea caz.

Tânărul în cauză, în ciuda încercărilor IJJ Brăila şi altora asemenea de a-l mânji este, în context, nevinovat. Etnia sa nu contează. Dacă a sunat la 112 crezând sincer că a intrat în contact cu cineva bolnav de COVID-19 este nevinovat. Iar încercarea IJJ Brăila de a-l învinovăţi pentru asta este o descurajare a cetăţenilor de a suna la 112. Este, adică, infracţiunea de favorizare a răspândirii bolii! Dacă s-a dovedit că a sunat „la mişto”, trebuia pedepsit conform legii. În amândouă situaţiile nu există nicio legătură corectă între cele două întâmplări.

Mai există unii care spun că „nu am văzut [în videoclip n.n.] tot ce s-a întâmplat. De unde ştim că tânărul nu la jignit sau înjurat pe jandarm?”. Poziţia este la fel de greşită şi periculoasă ca cele trei extremisme arătate mai sus. Există un principiu fundamental: cercetaţi bine înainte să emiteţi o părere, mai ales dacă este vorba despre viaţa cuiva. Din păcate mulţi vorbesc „deştept” după mintea lor dar absurd în raport cu realitatea. La fel şi aici. Realitatea este că pentru insulte sau injurii adresate unui jandarm sau altei persoane cu funcţii similare, faptă numită ultraj, există Art. 257 C.P. (Noul Cod Penal, care dezvoltă prevederile C.P. din 1968), în cazul particular al poliţistului sau jandarmului supuşi ultrajului aplicându-se în special alin. (4) al Art. 257. (A se vedea şi acest articol despre ultraj.)

Altfel spus, nu există absolut niciun temei legal pentru acţiunea jandarmului. Legal, aceasta este o infracţiune ce se încadrează în cea mai blândă interpretare la lovire sau alte violenţe (Art. 193 alin. (1)) care, în contextul situaţiei de urgenţă şi a mobilizării parţiale a forţelor armate se pedepseşte cu maximul pedepsei plus 2 ani de zile (adică cinci ani de zile de închisoare).

Din păcate însă, fapta este săvârşită în circumstanţe agravante, aplicându-se Art. 77 lit b) (tratamente degradante), Art. 77 lit. e) şi g), atacul fiind săvârşit profitându-se de starea de vulnerabilitate a cetăţeanului în timpul situaţiei de urgenţă, eventual Art. 77 lit. h) dacă atacul a avut loc şi pe fondul unor preconcepţii ale atacatorului privitoare la rasa, etnia, religia etc. victimei. De asemenea, fapta jandarmului se încadrează şi la Art. 297 alin. (1) şi (2), abuzul în serviciu, cu cel puţin două pedepse obligatorii, închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea dreptului de a mai ocupa o funcţie publică. În situaţia de urgenţă se aplică automat maximum de pedeapsă, adică 7 ani de închisoare, plus 2, plus o treime din celelalte pedepse. Altfel spus, atacul jandarmului cere o pedeapsă cu închisoarea de cel puţin 10 ani de zile şi interzicerea oricărei funcţii publice pe viaţă, deoarece agresorul a săvârşit fapta în timpul stării de necesitate, premeditat şi în circumstanţe agravante, fără a manifesta vreun regret faţă de fapta săvârşită până în acest moment şi declarând liber şi ştiind că este înregistrat dorinţa sa de a repeta asemenea atacuri.

Merită subliniate şi alte două aspecte. Pe de-o parte, fapta a fost săvârşită la câteva zile de la Ziua Jandarmeriei Române. Pata adusă de jandarmul agresor este amplificată de acest context. Pe de altă parte, intenţia legiuitorului în crearea şi organizarea Jandarmeriei Române a fost aceea de a crea şi organiza un scut împotriva dezordinilor şi violenţelor publice; iar jandarmul de la Brăila a procedat exact la ilegalităţi şi violenţe în spaţiul public. Altfel spus, jandarmul a acţionat direct împotriva voinţei legiuitorului şi a rosturilor fundamentale ale instituţiei de care, teoretic, aparţinea. Cu excepţia cazului în care intenţia legiuitorului s-a schimbat peste noapte şi a dat Jandarmeriei dreptul de a judeca pe loc şi aplica pe loc sentinţe, inclusiv prin pedepse corporale. Caz în care am fi într-o dictatură poliţienească instituţionalizată. Doar că legea a rămas, încă, aceeaşi. Dar se va aplica?

O să amintesc şi faptul că poliţistul care l-a însoţit pe jandarm este vinovat, în funcţie de context, de neglijenţă în serviciu (Art. 298 N.C.P.) sau chiar de complicitate (Art 26 N.C.P.). Acest poliţist avea datoria să stea alături de colegul său. Avea datoria să îl oprească din săvârşirea faptei şi să o raporteze de îndată. Este evident că în clipa în care un membru al unei patrule are un comportament infracţional activitatea patrulei se opreşte şi se declanşează procedurile de reţinere şi anchetă a celui care a săvârşit infracţiunea (infracţiunile). Dacă îndată după săvârşirea atacului de către jandarm poliţistul nu a raportat infracţiunea (avea telefonul la el, avea staţie etc.), este evident vinovat de complicitate şi de omisiunea sesizării organelor judiciare (Art. 263, cu circumstanţă agravantă, pedeapsă cu închisoarea de la 6 luni la 7 ani; datorită stării de necesitate se aplică maximul pedepsei la care se adaugă 2 ani. Altfel spus poliţistul este pasibil de 9 ani de puşcărie. Singura scuză ar fi să dovedească faptul că a fost în imposibilitate de a observa fapta şi de a auzi schimbul de replici între persoana care a filmat şi jandarmul agresor.)

Deşi în mod normal acţiunea juridică este declanşată de plângerea părţii vătămate în contextul stării de urgenţă se aplică sesizarea din oficiu a organelor de anchetă M.I. şi a Procuraturii – ceea ce nu s-a întâmplat, conform declaraţiilor oficiale.

Îmi cer iertare celor pe care această mică expunere juridică i-a plictisit. Ea este, totuşi, absolut necesară, pentru că trebuie să vedem gravitatea faptei, spre a putea înţelege mai departe gravitatea reacţiilor oficiale faţă de asemenea fapte.

Este evident pentru orice om raţional şi echilibrat că fapta aceasta va apăsa asupra tuturor jandarmilor şi poliţiştilor care îşi fac datoria corect, conştiincios, fără abuzuri.

Dar!

Dar constituie această faptă „o excepţie”, aşa cum afirmă purtătorul de cuvânt al IJJ Brăila? Sau este una dintre multe?

Trebuie să spun că în aceste zile am început să aflu despre tot mai multe gesturi incorecte din partea patrulelor. Pot înţelege faptul că cei care le alcătuiesc sunt oameni şi sunt obosiţi. Dar asta nu înseamnă că ai dreptul să îţi reverşi oboseala, nervii etc. pe cetăţenii pe care ai jurat să îi aperi. Şi, evident, nu îţi dă dreptul să săvârşeşti, voit, conştient, planificat, atacuri asupra civililor precum cel de la Brăila! Evident, nici alte gesturi, mai puţin evidente.

Istoria ne arată că tolerarea unor asemenea gesturi duce la normalizarea lor.

Este această agresiune de la Brăila punctul în care istoricii vor putea spune: „s-a trecut la dictatura poliţienească în mod deschis”?

Sunt nevoit să menţionez aici cazul tragic de la Giurgiu, în care o bătrână de 65 de ani, cu handicap locomotor şi pensie de 700 de lei, a primit o amendă de 500 de lei. Sub pretextul că ar fi depăşit ora 13:00 impusă ca limită pentru bătrâni atunci când s-a dus să îşi cumpere pâine. Nu discut aici circumstanţele, voi prezenta numai un punct de vedere foarte interesant al Comisarului Şef Cristian Şuţă de la Poliţia Giurgiu:

„Colegii mei nu au făcut decât să aplice Ordonanţa Militară.”

Altfel spus, „asta e legea”. Sau „unde-i lege nu-i tocmeală”.
Pentru cine?
Doar pentru civilii fără apărare în faţa Poliţiei şi Jandarmeriei?
Sau pentru toată lumea?
Dacă ţineţi ochii pe cazul jandarmului agresor de la Brăila o să vedeţi ce se întâmplă. Şi o să ştiţi care este răspunsul.
Dacă vă uitaţi în cărţile de istorie o să vedeţi cu ce seamănă întâmplările din zilele noastre.

Cine are urechi de auzit să audă.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. În ciuda faptului că accesul liber la justiţie este, teoretic, garantat prin Constituţie (Art. 21), el rămâne, ca şi dreptul la proprietate privată (Art. 44), un ideal imposibil. Deşi se pretinde că „Nicio lege nu poate îngrădi acest drept [accesul liber la justiţie n.n.]” (Art. 21, alin. (2) Constituţia Republicii România) în realitate el este îngrădit prin excesul de legi şi proceduri de aplicare. Cine a văzut, de pildă, Codul Penal (adică Noul Cod Penal), precum şi drăgălaşul Cod de Procedură Penală, a văzut începutul accesului la justiţie în materie penală. Doctrina şi jurisprudenţa sunt alte două nivele de cunoaştere juridică, fără de care accesul la justiţie rămâne o vorbă goală. Specializarea avocaţilor se datorează tocmai imensităţii câmpului de cunoştinţe pe care trebuie să îl asimileze. Unele din sentinţele aparent aberante ale instanţelor se datorează lipsei de acces la justiţie sau, altfel spus, lipsei de pricepere în susţinerea cauzei de către una sau mai multe dintre părţi.
Explic asta spre a-mi cere scuze pentru două aspecte.
Pe de-o parte, nu am atins în text nici Art. 22 alin. (2) din Constituţie, nici alte prevederi legale aplicabile la cazul analizat. Umila mea părere este că incursiunea juridică a demonstrat ceea ce era de demonstrat chiar dacă este incompletă.
Pe de altă parte, se poate să fi înţeles greşit unul sau altul dintre textele de lege folosite. Nu am urmat Facultatea de Drept sau altă instituţie similară, studiile mele de drept se limitează la un an de drept constituţional pe vremea lui Ceauşescu (era obligatoriu dar şi interesant, cel puţin cu profesorul pe care l-am avut), la drept comercial în postliceala de la A. D. Xenopol (Bucureşti) şi la drept canonic în Facultatea de Teologie. Evident, unele cunoştinţe de Drept Roman s-au adăugat prin studiile privitoare la Istoria Romanilor. Toate, la un loc, nu valorează în context nici cât un an la Facultatea de Drept. Ca urmare, pregătirea mea auto-didactă rămâne deficitară, cu toate îndreptările şi îndrumările primite de la prietenii specializaţi în domeniul Dreptului. Apreciez, deci, orice observaţie competentă ce completează ori corectează rândurile mele.

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă