Peste
Peste argintul serilor
cu soare
peste grăbite
valuri și fecunde
privirea se înalță
peste stele
cu roditoare
ore și secunde.
Tăiat
de noapte
pare cursul zilei
Și rupte amintiri
și încercări.
Urcați pe-aripi
de vise luminate
peste rupturi
și cioburi
ne-nălțăm.
Ci, hai!
Să soarbem
fericirea încercării
a crucilor purtate
în osândă
De trepte
suferința e fecundă
Și poartă
strălucite
roadele răbdării.
Peste-ntuneric
sunt aproape
Zorii.
Mihai-Andrei Aldea
Dacă relațiile româno-ruse au fost firești și lipsite de marca rasismului până în secolul al XVII-lea, odată cu dezvoltarea imperialismului țarist și a doctrinei acestuia lucrurile se schimbă. Bunele relații dintre Petru I și Dimitrie Cantemir constituie cântecul de lebădă al vechilor legături româno-ruse. Foarte trist – și adeseori aspru condamnat – Dimitrie Cantemir este prea răpit de lumea Curții rusești pentru a înțelege fenomenul. Nenumărații Români pe care i-a adus din Moldova – fie odată cu plecarea lui, fie după aceea – sunt tot mai lipsiți de drepturi și de simpatia Rusiei chiar în timpul vieții fostului domnitor. El nu observă acest lucru, așa cum nu observă cum fiul său, Antioh Cantemir, se rusifică total, pierzându-și rădăcinile. (Ce-i drept, devenind primul poet modern al Rusiei, însă rus, aproape total rupt de limba română, de Moldova, de Străbunii săi.)
Prezența Românilor în Rusia este foarte bogată și aduce acesteia multe avantaje. De la cele culturale și economice la cele militare. Lucrările lui Anatol Lașcu (precum „Românii basarabeni în istoria militară a Rusiei”) prezintă doar o mică parte a acestor contribuții românești la istoria Rusiei. Dar toate aceste avantaj lucrează unilateral. Concepția imperialistă țaristă trece repede la o formă de etno-filetism, în care totul trebuie rusificat. Conceptul poate să pară absurd, mai ales în contextul etnicității extrem de mixate rusești – de la elemente varege la elemente mongole sau vechi-baltice. Și cu atât mai mult în contextul germanismului masiv al Curții țariste, al influenței franceze ori polone etc. Absurditatea nu i-a oprit însă pe oameni decât uneori. Nu și în acest caz. Formele de pan-rusism și pan-slavism – adesea contradictorii – sunt promovate sistematic. Și aduc Românilor uriașe dezavantaje, de vreme ce nu sunt nici Ruși, în particular, nici Slavi, în general. Mai rău, Românii se socotesc urmașii direcți și de drept ai Imperiului Roman. Vasile Lupu și alți asemenea domnitori români proclamă acest lucru explicit. Iar când nu îl proclamă direct îl proclamă indirect, prin toate instituțiile și purtările lor (fenomen explicat pe larg de Nicolae Iorga în mai multe lucrări, de la „Istoria românilor” la „Bizanț după Bizanț”). Dar acest fapt vine în directă opoziție cu visul Rusiei de a deveni „a treia Romă”!
Apare aici exact aceeași problemă pe care o are și Vaticanul, pe care o are Imperiul Otoman, pe care o are și Imperiul Habsburgic: atâta vreme cât Românii există ca atare, ca urmași ai Romaniei, pretențiile Rusiei, Turcilor, Papalității sau Austriecilor de a fi „continuatorii Imperiului Roman” sunt nule.
Desigur, viziunea asupra chestiunii este extrem de diferită în cele patru culturi.
Pentru Români – de la Nicolae Iorga la Constantin Papanace sursele sunt clare în această privință – este vorba despre o continuitate naturală, despre o moștenire. Cu tot ceea ce înseamnă moștenire în Cultura Veche Românească: un dat, un firesc, o datorie. Pentru Români împărăția înseamnă o lume creștină, o lume în care „fiecare neam aduce înaintea lui Dumnezeu slava sa” (Apocalipsa 21.26). Românii nici măcar nu concep ideologiile extremiste care animă Papalitatea, Otomanii, Habsburgii sau Țarii.
Acest lucru diminuează amenințarea pe care o aduce existența Românilor față de pretențiile acestor puteri. Dar nu o înlătură.
Există posibilitatea unui echilibru.
Anglia și Franța s-au luptat, îngrozitor, sute de ani.
Și, totodată, s-au aliat atunci când au avut interesul.
Echilibrul dintre pretențiile Angliei asupra Franței și cele ale Franței asupra Angliei a fost și este dat de conștiința propriei valori.
Din care rezultă o atitudine a serviciilor, a diplomației, a politicii internaționale etc.
Această atitudine este foarte rară la Români – datorită unei îndoctrinări care începe încă de prin secolul al XVII-lea și se accentuează radical din secolul al XVIII-lea încolo.
Ca urmare, și față de Rusia, și față de alte puteri, Românii au de obicei doar două atitudini: supușenie (deplină) sau dușmănie (totală).
Echilibrul despre care am vorbit mai sus lipsește.
Pentru că lipsește, de fapt, conștiința propriei valori. Demnitatea națională lipsește, dacă preferați expresia.
Există, desigur, fenomenul supra-compensării. Pe care mulți îl confundă, neștiutori, cu conștiința propriei valori, cu demnitatea națională.
De pildă, există protocronismul ca supra-compensare; un fenomen în care se exacerbează (pretinse) realizări ale unora dintre înaintași (alții fiind de-a dreptul eliminați), ca și cum asta ar rezolva ceva din viciile prezentului. Se ajunge la dușmănie față de numele și limba propriului popor, propriei țări, în numele acestei curse drăcești care se pretinde soluție.
De pildă, există xenofobia; un fenomen în care în loc să se lucreze la îndreptare interioară (fără de care nu există ieșire din mlaștină), se „rezolvă problema” prin țapii ispășitori care sunt străinii. Desigur, puterile străine luptă pentru interesul lor. Iar dacă acest interes se lovește de cel al Românilor, puterile străine vor lupta împotriva Românilor. Este un fenomen absolut natural, de care au parte toate popoarele, toate națiunile, toate puterile. Echilibrul, după cum am amintit, se obține plecând din interior, de la conștiința propriei valori. Dacă te aștepți ca străinii să îți apere interesele, eventual împotriva propriului lor interes, înseamnă că ești total absurd. Ca urmare, xenofobia nu doar că nu rezolvă problemele ci, dimpotrivă, le amplifică (asemenea protocronismului supra-compensator).
În relația cu Rusia, Românii au oscilat mereu între plecăciunea față de „a treia Romă” (un titlu absolut fals) și ura oarbă.
În fapt, Românii ar trebui să privească Rusia pragmatic, prin prisma interesului național. Fără sentimentalisme, snobisme, supușenii etc., toate păguboase (delicat spus).
Iar acesta este doar un exemplu.
Pentru că același echilibru, aceeași privire pragmatică, trebuie să se regăsească în toate relațiile internaționale ale Românilor, ale României.
Atât de mult ar câștiga Românii și România prin asta, încât o supraevaluare este greu de făcut.
Cine are urechi de auzi, să audă.
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
O amăgire teologică: cea mai duhovnicească limbă
În câteva materiale dinainte am atins ispita (ca să nu spun rătăcirea) folosirii unor limbi străine în slujbele românești:
1. Articolul Snobism orb sau erezie? este un cuvânt despre încălcarea hotărârilor Sfântului Sinod privind limba liturgică a Bisericii Române, adică limba română; din ce în ce mai mult se răspândește folosirea snoabă sau chiar eretică a altor limbi, precum greaca.
2. Eseul Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (I). Unele lămuriri înfățișează atât porunca biblică de folosire a limbii fiecărui popor, cât și rătăcirea „idolatrizării originalului”; vom reveni mai jos asupra celor două cuvinte.
3. Eseul Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (IV). Limba manuscriselor biblice, aduce aminte cititorului de faptul că sunt mai multe limbi ale „originalului biblic”, nu doar una (greaca veche) sau două (ebraica și greaca veche); totodată, amintește faptul de mare greutate că nimeni nu mai folosește vechile limbi biblice ca în vremea scrierii Bibliei!
Am aflat că un adept al Grecismului a încercat să combată aceste fapte înfățișate de noi. Nu negându-le în sine – ceea ce ar fi fost o negare a realității. Ci ocolindu-le, așa cum a ocolit și dialogul (căci „combaterea” s-a făcut nu de-a dreptul, nu ca dialog, ci prin încercarea de a-i convinge pe unii dintre cititori).
Voi aminti aici că în Biserică există rânduiala sănătoasă a dialogului, a disputelor cinstite, demne; încă din vremurile apostolice. Și că acele „combateri la firul ierbii”, adesea însoțite de bârfe (atacuri la persoană), sunt în afara acestei rânduieli ortodoxe. Ele dovedind, în fapt, slăbiciunea sau lipsa argumentelor.
Ocolul făcut de adeptului Grecismului este unul pe care l-am mai întâlnit. Este un procedeu pe cât de slab logic, pe atât de interesant psihologic. El se poate rezuma la afirmația
„Doar limba greacă păstrează adevăratele înțelesuri biblice/liturgice”
sau la afirmația (făcută de această dată)
„Limba greacă este cea mai duhovnicească limbă” (implicit, „singura limbă deplină” sau „singura limbă în care textul liturgic/biblic este deplin”).
De altfel persoana în cauză a „motivat” această afirmație prin pretenția că „Grecii sunt deosebit de credincioși” și „Grecii sunt cei mai evlavioși și duhovnicești creștini”.
Aceste vorbe pe care le-am citat sunt repetate, într-o formă sau alta, de toți Grecomanii (grecoman = partizan fanatic al grecilor – cf. DEX 2009).
Și constituie pretextul pentru impunerea limbii grecești în bisericile românești – chiar dacă enoriașii sunt 100% Români, chiar dacă Sfântul Sinod a hotărât că limba română este limba liturgică etc.
Dar sunt oare aceste vorbe, fie și în parte, adevărate?
În Biserica lui Dumnezeu adevărul se (re)găsește prin credincioasa cercetare a Scripturilor și Sfintei Tradiții (în primul rând a Sinoadelor Ecumenice și a celor rânduite de ele).
În cazul de față, totuși, primul punct de plecare este, credem noi, Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române (citat aici mai pe scurt ca ”Statutul BOR”). Care statut constituie temeiul receptării Scripturilor și Sfintei Tradiții în comunitatea largă ce este Biserica Românească – știind mai dinainte că nicio proorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia (II Petru 1.20), căci altfel se ajunge la nesfârșite rătăciri.
Or, conform Statutului BOR, Art. 14, intră în atribuțiile Sfântului Sinod și următoarele:
Această rânduială este întărită prin Art. 111 pct. (3), prin care se arată datoria și puterea Sinodului Mitropolitan de a „apăra și promova” „unitatea liturgică”.
Aici intră și respectarea limbii de cult. Legea privind obligația de a folosi limba română în cult, din 1863, a fost dată cu sprijinul direct al ierarhilor și preoților de frunte ai Bisericii. Pentru a duce mai departe lucrarea de creștere a limbii române, pentru apărarea de filogrecismele sau filoslavonismele ce mutilau cultul și tulburau Biserica (ducând și la împărțirea în tabere deosebit de ostile). Dar și pentru a apăra și promova unitatea liturgică elementară.
Ori încă prin Legea Sinodală din 1872 („Legea pentru alegerea Mitropoliților și Episcopilor eparhioți”) se prevede (Cap. III, Art. 24) că „Oficiul divin se săvârșește … cu citire și cântare înțeleasă…” și (Art. 25) „Tot așa… trebuie a se săvârși de cler rugăciunile prin casele enoriașilor, procesiunile și toate rânduielile religioase, publice și private”. Ca urmare, folosirea limbii locului – în România, limba română, desigur – este o datorie consacrată de Sfântul Sinod și pecetluită de plinirea (pleroma) Bisericii de sute de ani.
Orice schimbări, precum folosirea regulată a unei limbi străine în cult, trebuie să fie supuse unor cercetări și aprobări ce pleacă de la eparhie, urcă la sinodul local și apoi sunt primite sau respinse de Sfântul Sinod al Bisericii noastre (Art. 113, pct. 3 din Statutul BOR).
Și merită amintit că în Biserica noastră – spre deosebire de alte biserici locale, încovoiate de filetism – s-a încuviințat folosirea unor limbi străine oriunde a fost cerut acest lucru de comunitățile de creștini de altă limbă (de la greacă la ucraineană). După cum vom vedea mai jos, acest lucru, ca și folosirea limbii române ca limbă comună de cult a BOR, se întemeiază integral pe Învățătura lui Dumnezeu.
Din aceste puncte de vedere (ca și din punctul de vedere al altor reglementări ale BOR), înlocuirea limbii române cu o altă limbă constituie o gravă abatere.
Desigur, se poate găsi înțelegere – în Biserica noastră atât de primitoare – pentru folosirea întâmplătoare a unei alte limbi cu prilejul unor evenimente excepționale: venirea unor oaspeți din alte țări, sosirea unor refugiați, primirea la slujire a unor clerici ortodocși care nu cunosc limba română etc. Chiar și în aceste întâmplări, însă, de obicei există binecuvântarea chiriarhului (uneori dată „la caz”, alteori, acolo unde asemenea oaspeți/refugiați/clerici străini sosesc des, dată „general”).
Dar în tot mai multe locașuri de cult folosirea unei limbi străine, și mai ales a celei grecești, începe să fie impusă de cheful unui cântăreț sau cleric. Nu pentru că există vreunul din cazurile excepționale amintite, ci pentru că așa vrea el. De obicei cu „argumentele” amintite mai sus. Gest care constituie o încălcare directă, categorică, a Statutului BOR și altor asemenea reglementări, o directă disprețuire a celor rânduite de Sfântul Sinod, de Sinodul Mitropolitan etc.
O asemenea neascultare este de o greutate extremă și cere o motivare pe măsură; ea presupune că Sfântul Sinod și Sinodul Mitropolitan (sau Arhiepiscopal) încalcă în vreun fel, în rânduielile liturgice hotărâte, Învățătura Bisericii, adică Scripturile și Sfânta Tradiție.
Desigur, dacă ar exista o asemenea încălcare, prima datorie a cântăreților și clericilor care o văd este să trimită sau înfățișeze personal studii teologice bine documentate: întâi chiriarhului, apoi sinoadelor.
Din câte am aflat, nu există niciun asemenea studiu care să fi fost trimis/înfățișat fie și unui singur episcop român – cu atât mai puțin vreunui sinod mitropolitan sau Sfântului Sinod al Bisericii noastre.
Or, în lipsa acestor studii, a dezbaterilor teologice și concluziilor lor, directa încălcare a rânduielilor BOR este total neîndreptățită. Gravitatea sa fiind indiscutabilă.
Însă, mai mult, în această privință Biserica lui Dumnezeu și, respectiv, Biserica noastră, au cercetat și s-au pronunțat de mult.
Sfintele Scripturi sunt, de altfel, deosebit de limpezi:
Istoria Bisericii, de asemenea, arată că aceste porunci s-au urmat la început cu strictețe.
În Egipt s-a vestit Evanghelia în limba coptă, latină și greaca veche; în coptă pentru băștinașii Egiptului, Copții, iar în latină și greaca veche pentru străinii care le cunoșteau. În Israel/Palestina s-au folosit ebraica, aramaica, latina și greaca veche. În Armenia mai ales limba armeană. În Georgia limba georgiană. În Galia sau Iberia mai ales latina. Etc., etc.
Încălcarea poruncilor lui Dumnezeu se poate face prin pogorământ sau din răutate.
Atunci când se face prin pogorământ – pentru slăbiciunile sau neputințele unora – încălcarea trebuie oprită de îndată ce se poate; și nu se îngăduie preschimbarea pogorământului în obicei.
Încălcarea poruncilor lui Dumnezeu din răutate se vindecă prin pocăință.
Dar preschimbarea încălcării în obicei – fie prin lărgirea sau prelungirea nedreaptă a pogorămintelor, fie prin îndreptățirea răutății – duce la căderi adânci, adică la erezii.
În ceea ce privește poruncile dumnezeiești amintite mai sus au fost numeroase abateri.
Uneori ele au venit din lipsa unor tălmăcitori (traducători) pentru o limbă sau alta.
Însă adeseori au venit din răutatea unora, care au vrut să folosească Biserica și Credința drept mijloc de asimilare etnică.
Așa s-a ajuns la impunerea nedreaptă a unor limbi drept „limbi sfinte” împotriva Învățăturii lui Dumnezeu.
Pe această linie se află disprețul față de „celelalte limbi” decât acelea declarate „sfinte”.
Duhul Sfânt grăiește astfel:
„Sunt așa de multe feluri de limbi în lume, dar niciuna nu este fără înțelesul ei!” (I Cor. 14.10)
Deci, dacă Dumnezeu a primit, cine este cel care izgonește?
Doar acela care se împotrivește lui Dumnezeu, adică Satana, vechiul răzvrătit și împotrivitor!
Pretenția unora după care doar o anume limbă (fie ea greaca veche, latina, ebraica sau oricare alta) ar fi sfântă, ar putea exprima Învățătura lui Dumnezeu etc. stă chiar împotriva cuvântului lui Dumnezeu!
Pe de-o parte, Atotștiutorul a rânduit ca Biblia să fie scrisă în mai multe limbi – acesta este un punct pe care doar neștiutorii îl pot nega.
Pe de altă parte, Duhul Sfânt poruncește ca pretutindeni propovăduirea să se facă în limba oamenilor, nu într-o „anume limbă”, care ar fi „cea mai duhovnicească”. Am arătat mai sus acest fapt, deci nu revin. Dar voi încerca să răspund la întrebarea de ce?. Adică de ce nu a ales Dumnezeu cea mai duhovnicească limbă spre propovăduirea Evangheliei, spre păstrare „celor mai adevărate înțelesuri” ale Cuvântului Său.
Voi pleca în acest răspuns de la părerea mea că cea mai duhovnicească limbă este Româna Veche – adică limba română folosită mai ales până pe la 1900 de către țăranii români. Această limbă adună moștenirile gramaticale și lexicale din vechile limbi indo-europene centum și satem, dându-le o înălțime, adâncime și bogăție, o așezare în Adevăr pe care le văd ca unice. În unele discuții cu foarte buni cunoscători de greacă veche, latină, slavonă sau rusă, i-am putut surprinde cu înțelesurile cuvintelor și frazelor din limba română veche. Ce s-au dovedit, sistematic, cel puțin egale acelora cu care (se) lăudau aceste limbi – desigur, cuvântul de față este despre duhovnicia limbii, despre apropierea ei de Dumnezeu, nu despre alte laturi (ca limbajul științific, diplomatic, economic, financiar etc., care sunt altceva). Ca urmare, cred că există destule argumente logice, științifice, obiective, pentru ca părerea mea despre limba română veche să fie credibilă. Dar… dar asta nu înseamnă nici că este adevăr absolut, nici că, dacă este un adevăr absolut, garantează altceva decât starea unei limbi într-un punct din istorie.
Oamenii se schimbă. Limba este floarea sufletului, și se schimbă odată cu schimbarea oamenilor.
Limba română era o limbă duhovnicească (și poate chiar, așa cum o văd eu, „cea mai duhovnicească”). Dar oamenii s-au schimbat. Limba română s-a schimbat și ea. S-a creolizat, s-a deromânizat, și-a pierdut o foarte mare parte din bogăție, adâncime și înălțime, din așezarea în Adevăr. Am dat foarte de curând pilda căderilor de apă din româna veche; și este doar o pildă între sute și mii.
Același lucru se poate spune și despre greaca veche, de pildă.
Până la Sfinții Apostoli greaca veche era o limbă murdară din punct de vedere moral. Era limba iubitorilor de plăceri și de înșelătorie, limba sofiștilor și epicureilor, limba escrocheriilor comerciale și financiare. Cei care vorbesc despre greaca veche se fac că uită asta. Ei amintesc doar despre „înălțimea filosofiei grecești”, deși această filosofie grecească a fost văzută de mulți sfinți revendicați de Greci sau chiar Greci ca „demonică”, „inspirată de draci”, „murdară”, „plină de răutate” etc. Paralelele între vrăjitorul Balaam (care oscila între supunerea față de draci și vorbirea cu Dumnezeu) este sugestivă. Da, au fost lucruri iscusite în filosofia grecească antică. Se pot dat felurite mărturii despre adevărurile științifice culese de unii gânditori greci fie de la alții (Egipteni sau Copți, Armeni, Celți, Traci etc.), fie din observații și cercetări proprii. Pe ici, pe colo, foarte rar, se ivesc până și unele realități duhovnicești (ne amintim de cuvântul ce spune că și un ceas mecanic stricat arată ora exactă de două ori pe zi). Dar, ca masă și esență, greaca veche era limba efebiilor, limba orgiilor, limba prefăcătoriei și trădării etc.
Sfinții Apostoli nu au ales greaca veche pentru „înălțimile ei”. Sfinții Apostoli au folosit greaca veche din pricini practice: era o limbă cunoscută de foarte mulți oameni, din care mulți știau să traducă în limba lor.
Ca urmare, Evangheliile și Epistolele puteau fi ușor traduse în orice colț al Romaniei (Imperiului Roman, cum i s-a spus mai târziu). Și erau traduse, astfel născându-se și o nouă latină, creștină, o nouă armeană, creștină etc.
Faptul că s-a dezvoltat o greacă veche biblică, urmată de o greacă veche creștină, este urmarea acestei întrebuințări, nu condiția ei. Ceea ce ne aduce la răspunsul întrebării
De ce Dumnezeu nu a ales cea mai duhovnicească limbă pentru inspirarea și răspândirea Cuvântului Său?
Vedem, prin urmare, că în adorarea traducerii absolut exacte (o formă de idolatrie) stă ascuns idolul unei alte rătăciri, absolutizarea duhovniciei unei limbi.
Biserica este vie. Dacă nu ar fi trupul lui Christos, dacă nu ar fi Vița și mlădițele, nu ar fi vie și nu ar fi Biserica lui Dumnezeu. În Biserică oamenii se curăță, cresc, se sfințesc; la fel popoarele. Și la fel limbile, florile sufletului omenesc.
Această trăire, această creștere, este datorie sfântă și poruncă dumnezeiască. Lepădările stau împotriva lui Dumnezeu.
Ca urmare, în loc de a căuta prin străini o limbă „mai bună”, fiecare este dator să își curețe și sfințească limba. Ceea ce se face, firește, curățindu-se și sfințindu-se pe sine, crescând în Duhul Sfânt, astfel încât graiul său să se înnoiască prin lucrarea harului.
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
P.S. Două note:
a) Deși am amintit aici mai ales de grecomanie și de adoratorii limbii grecești (și Grecismului), aceleași lucruri se pot spune și despre rusofoni și adoratorii limbii ruse, despre slavofoni și adoratorii limbii slavone, despre latinizanți și adoratorii limbii latine, despre maghiarofili și adoratorii limbii maghiare etc., etc. Chiar și despre adoratorii limbii române – căci oricât am iubi limba română, dacă nu o iubim întru Adevăr, o idolatrizăm și, vrem sau nu, o mutilăm și luptăm împotriva creșterii ei prin idolatrizare.
b) Mulți din cei care caută o limbă (străină) pe care să o declare „cea mai duhovnicească” o fac, inconștient sau nu, din deznădejde față de propria lor creștere duhvnicească.
În legile altor neamuri și credințe sunt felurite rânduieli pentru femei. Și, cu orbirea minții, unii le cred a fi fost și parte din „tradiția românească”. Fără să cerceteze, fără să se îndoiască.
Dar Legea Românească este o rânduială creștinească; și a fost născută de cei pe care Dumnezeu Întrupat i-a eliberat, i-a sfințit, i-a ridicat în cinstea împărătească a prietenilor și chiar fraților adoptivi ai Fiului Ceresc. Prin urmare, ea vede pe Român și Româncă drept nobilele făpturi pământesc-cerești care, slujind Celui Preaînalt, primesc cinstea cuvenită celor ce Îl adoră.
De pildă, la Români femeia avea averea sa, de care putea să dispună liber. Avere în care intrau și cele mai mici – precum perne, cămeși, pături și altele asemenea –, și vitele, și pământuri sau case.
Dăm aici, ca singură pildă, hotărâri din cartea cu limbă de moarte, adică testamentul, pe care îl alcătuiește la 1728 Ilinca Strâmbeanu.
Aceasta hotărăște ca toți „rumânii” (adică cei care stăteau în arendă pe pământul altuia) de pe moșia ei să fie iertați de toate datoriile – și liberi să se strămute, dacă vor – fie că se va vinde moșia, fie că i se vor stinge urmașii drepți.
Soțul ei va avea putere asupra moșiei dacă nu se recăsătorește; iar dacă își va lua altă nevastă după moartea sa, moșia trece copiilor drepți (ai Ilincăi Strâmbeanu).
De asemenea, în același document, ea hotărăște sprijinirea unuia dintre acești arendași (sau șerbi, cum cu exagerare li s-a spus și li se mai spune): ca să învețe meșteșugul de pânzar (după cum a avut ea grijă ca și alții să învețe, pe când trăia).
Iartă datoriile a trei dintre acești arendași, ca pomană („pentru sufletul meu”).
Una dintre femeile arendașe primește prin acest testament o zestre însemnată: două vaci, doi boi, rochie de dimie, un zăbun din mătase tare („sandal”).
Rânduiește pentru alte șase asemenea femei, „care se va întâmpla” (să se mărite și să fie în nevoie) înzestrarea cu câte un bou și o vacă, o rochie, zăbun și încălțăminte.
Interzice rudelor să ridice vreo pretenție arendașilor dacă moșia se va vinde sau i se sting urmașii.
Șterge datoriile către ea pe care le aveau unele mânăstiri.
Toate aceste rânduieli – ce au fost ținute de urmași – arată o parte din puterea sau dreptul Româncelor după Legea Românească: era în puterea lor tot ceea ce ținea de zestre, fie că era ceva primit de la părinți, frați sau alte rude (ba chiar și de la soț, dacă era ca înzestrare a ei); de asemenea, tot ceea ce mai era făcut din osteneala ei se afla în puterea ei.
Spunea în 1912 Nicolae Iorga despre străvechea așezare românească în aceste privințe:
„Pe atunci era părerea hotărâtă că nu toată averea casei este a bărbatului. Și nu e vorba [doar n.n.] de zestre, ci de averea câștigată pe muncă. Se făcea deosebirea aceasta: averea muncită împreună, câștigată împreună, se stăpânea, se cârmuia împreună. Cât era vorba de averea câștigată împreună, și bărbatul și femeia aveau asupra ei aceleași drepturi. Iar când averea rezulta numai din munca femeii, femeia avea toate drepturile.”
(Nicolae Iorga – Rolul tradiției în creșterea femeilor la Români, 1912, p. 39)
Desigur, totul se făcea cu bun-simț, cu o conștiință limpede a slujirii lui Dumnezeu și a răspunsului ce trebuie dat Acestuia pentru toate.
Românca știa că răspunde înaintea lui Dumnezeu și a înaintașilor pentru ceea ce i-au lăsat, pentru ceea ce face, pentru ceea ce lasă urmașilor. Și trăia ca o regină, având grijă de moștenirea primită și pe care o va lăsa, având grijă de cei aflați sub răspunderea ei – de la casnici la slugi, de la soț la urmașii copiilor ei.
Să ne uităm la femeile de astăzi – pentru care prostituția (sexuală, morală, intelectuală etc.) este adeseori singurul rost al vieții, iar dependența de electronice singura moștenire lăsată copiilor. Și să cumpănim: care lege este mai bună, cea de astăzi, ori cea străbună?
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
Un chip al familiei românești – Domnitorul Petru Rareș cu soția, Elena, și copiii lor – aducând Împăratului Ceresc, prin mijlocirea Maicii Domnului, osteneala lor
Un om fără Istorie este ca un copac fără rădăcini:
un buştean purtat de ape încoace şi încolo,
fără frunze şi flori, fără urmaşi sau roade,
ce putrezeşte încet sau din care
oricine poate face ce vrea.
M.A.A.
Pentru mulți dintre cei de astăzi, Ștefan este mare prin vitejie. E mare, pentru ei, căci „s-a bătut cu mulți” și, mai ales, pentru că „a bătut pe mulți”. Pentru alții Ștefan este mare prin basnele1 născocite de unii Polonezi – și preluate cu sete de unii pătimași de mai târziu – despre numărul de femei cucerite de împăratul român2. Dar câți înțeleg, fie și puțin, înțelepciunea lui Ștefan cel Mare? Câți îl privesc, real, concret, pragmatic, drept model de gândire și acțiune politică, diplomatică, economică?
Să începem prin a-i dezamăgi pe cei care cred că Ștefan cel Mare a avut multe iubite. Această idee este creația unor cronicari polonezi care, la vreo 200 de ani de la domnia împăratului român, i-au „rescris” viața. Au făcut asta, paradoxal, pentru a-l ridica în ochii cititorilor: decăzută moral, Polonia avea nevoie de o resuscitare. Iar acești cronicari au încercat să folosească exemplul unor eroi din vechime. Încă respectat în Polonia – și datorită numărului mare de Români de aici – Ștefan a fost unul dintre acești „eroi exemplari”. Doar că pentru Polonezi un viteaz trebuia să aibă multe femei îndrăgostite de el și multă… „virilitate”. Născocirile polone au fost preluate după 1848 din varii pricini – unii fiind pătimași trupește, alții având prea puțin spirit obiectiv, alții spre a-l denigra pe domnitorul român. Dar care este adevărul?
Ei bine, sursele contemporane nu cuprind nici măcar o mențiune despre vreo „aventură” a lui Ștefan cel Mare3. Nici măcar sursele mai târzii, precum Grigore Ureche sau alții, nu pretind așa ceva – atunci când vorbesc despre viața și domnia sa. Șocant? Supărător?
Dar, vor spune cei care se leagănă în desfrânare, cum rămâne cu „numeroșii/nenumărații copii din flori ai lui Ștefan”? Simplu, aceștia nu există. Sunt o minciună, o născocire, lipsită de orice temei.
Singurul copil din flori ce i se atribuie oarecum „în epocă” apare „miraculos” la peste 20 de ani de la moartea domnitorului. Este vorba despre Petru Rareș. Conform lui Grigore Ureche (Letopisețul Țării Moldovei, Cap. XV4) „miraculoasa” apariție a avut loc astfel:
„Boierii și Țara5, după moartea lui Ștefan Vodă celui tânăr6, s-au strâns și s-au sfătuit pe cine vor alege să le fie Domn. Că, pre obiceiul Țării, nu se cădea altuia să-i dea Domnia, fără de căruia nu va fi sămânță de Domn. Și, iscodind unul de altul, s-a aflat unul de a mărturisit că a înțeles de la Mitropolitul ce s-a săvârșit mai înainte de Ștefan Vodă [cel tânăr n.n.], că fiind Ștefan Vodă la Hotin a lăsat cuvânt că de se va săvârși el să nu puie pre altul la domnie, ci pe Petru Măjearul, ce l-au poreclit Rareșul […]. Și așa pe Petru aflându-l, și adeverindu-l ca din osul lui Ștefan Vodă, cu toții l-au ridicat Domn.[s.n.]”
Încercați să citiți și recitiți textul cât mai detașat, cât mai obiectiv. Veți vedea că afirmațiile sunt de necrezut.
Adică în 1527, la 23 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare, murind nepotul său Ștefăniță, Sfatul de Obște sau Sfatul Țării știa că nu mai sunt urmași „drepți” (direcți) ai vechiului domn. Și, din neant, s-a ridicat un mare boier care a pretins că un om mort i-ar fi spus când trăia că alt om mort ar fi mărturisit când trăia că Petru Măjearul/Rareș ar fi „din osul lui Ștefan Vodă”. Altfel spus, să nu credeți ce știți de-o viața, credeți-mă pe mine! Sau, mai obiectiv, nu există absolut nicio dovadă reală pentru afirmațiile boierului în cauză.
Fără a scădea meritele lui Petru Rareș – un mare luptător pentru libertatea Moldovei – trebuie să recunoaștem că este imposibil să fi fost fiul lui Ștefan cel Mare. Nu doar că nu există vreo dovadă pentru această filiație, dar ea stă împotriva izvoarelor.
Astfel, se cunosc frații lui Bogdan cel Chior, și nu este numărat între ei Petru Rareș.
Mai mult, istoricii au împins nașterea lui Petru Rareș în 14837, dintr-un motiv logic elementar: de pe la 1483 Ștefan cel Mare nu a mai ieșit din Suceava (datorită stării de sănătate)8. Ca urmare, nu avea cum să conceapă copii „prin corespondență”. Doar că această dată îl face pe tânărul Petru Rareș de la 1527 să aibă nu mai puțin de 44 de ani, o vârstă înaintată pentru acea epocă! Totuși, la a doua domnie, în 1541, el apare ca fiind maturizat9, nu bătrân.
Mai mult, în 1529, plin de avânt, Petru Rareș ia parte la campanii militare în Ardeal, luptând el însuși cu dușmanii10. Acțiunile și limbajul scrisorilor sale, puse în paralel cu acțiunile și limbajul de mai târziu, arată limpede acea „fierbințeală a tinereților” de care l-au acuzat unii11. Asta deși ar fi trebuit să aibă aproape 50 de ani! Lucrul se va vedea iarăși în scrisorile și campaniile din Polonia din 1530. Toate dovedind o tinerețe străină vârstei ce i se atribuie! Mai mult…
În 1532, la cinci ani de la suirea pe tron, Petru Rareș ar fi trebuit să aibă între 49 și 52 de ani după vârstele atribuite de unii istorici. Dar în acest an Petru Rareș apare zugrăvit la Mânăstirea Moldovița, în calitatea sa de ctitor: este un tânăr de cel mult 30 (treizeci) de ani, fără barbă, ce pare chiar mai tânăr decât soția sa (a doua, Elena-Ecaterina). Se poate vedea aici chipul tânărului domnitor (preluat de noi de pe coperta lucrării colective Petru Rareș, Ed. Academiei R.S.R., București, 1978).
De mare însemnătate este și următorul portret al domnitorului, din 1538, de la Mânăstirea Bistrița. După numai șase ani de la cel dintâi, Petru Rareș apare ca maturizat, dar încă tânăr. Redăm mai jos imaginea-detaliu după materialul publicat de Mihail-Sorin Gaidău, Petru Rareș – o imagine necunoscută a voievodului, Ziar ”Piatra Neamț”, 30 Oct. 2014 (online aici).
Acest proces de maturizare este esențial pentru determinarea vârstei domnitorului. Schimbările ce țin de chip, barbă, plete sunt firești vârstei de 30 de ani (conform realității biologice și tradițiilor românești din epocă). Părul este castaniu (sau roșcat), adică departe de albul sau cenușiul vârstei avansate pretinse de cei care insistă să îl declare fiu al lui Ștefan. El pare mai curând să fie de o vârstă sau chiar mai tânăr decât Ștefăniță, nepotul lui Ștefan cel Mare.
În 1546 Petru Rareș moare de o boală neașteptată: „l-a lovit boala, s-a prăbuși și a murit”12. Deces neaștaptat și care provoacă durerea celor bine conduși de el. Trebuie observat că prima căsătorie, cu Maria, are loc după luarea domniei, soția murind în mai puțin de doi ani (1529), iar în 1540 moare și primul său fiu, Bogdan „mort de tânăr”13. Se va recăsători, tot în prima sa domnie, și va avea cel puțin cinci copii – trei băieți și două fete.
Toate aceste fapte sunt profund incompatibile cu pretinsa vârstă înaintată a lui Petru Rareș.
Avem prin urmare o serie de realități istorice care nu se pot potrivi cu o persoană născută în jurul anului 1480. Și, totodată, următoarele fapte foarte clare:
Prin urmare, este absolut evident că marele Petru Rareș, cu toate calitățile dovedite, nu a fost copilul lui Ștefan cel Mare.
O paralelă pe care am mai făcut-o este cu un proces pentru moștenirea lui X. În care vine cineva (Q) și pretinde că X nu ar fi murit fără moștenitori, pentru că i-ar fi zis (numai lui!) un cleric Y, și acesta mort, că i-ar fi zis X (doar clericului Y!) că Z este de fapt copilul bunicului său… deci ar avea drept la moștenire. Cine ar crede asta? Cine nu ar suspecta, mai curând, că Z este mai curând copilul lui Q? Oricum, niciun tribunal nu ar accepta această declarație, lipsită de absolut orice umbră de probă.
Iar Petru Rareș este singurul pretins copil din flori al lui Ștefan dintr-o vreme cât de cât apropiată de acest părinte al Moldovei.
Se va ivi în 1538 și un alt Ștefan, zis Lăcustă, pe care Turcii îl aduc sub pretextul că ar fi un fiu (natural) al lui Alexandru, la rândul său fiul lui Ștefan cel Mare14. Mai târziu și pe Ștefan Lăcustă unii l-au pretins drept fiu chiar al lui Ștefan cel Mare15, cu și mai multă lipsă de îndreptățire decât în cazul lui Petru Rareș. Contemporan cu Ștefan Lăcustă este Flavius Mignarelli, care arată că Ștefan Lăcustă este „un tânăr de 30 de ani”, „figlio naturale del Sandrino” („fiul natural al lui Alexandru”) – cf. Ion I. Nistor, op. cit., p. 376. Asta ar fi însemnat ca Ștefan cel Mare să îl fi conceput pe Ștefan Lăcustă la câțiva ani de la moartea sa!
Mai departe se intră pe teritoriul unor fantasmagorii fără margini. Copii legitimi, consemnați în pomelnice alături de soție (ceea ce nu se putea face!), sunt declarați „copii din flori” doar pentru a susține mitul. Situația trece de absurdul cazului Petru Rareș, de ridicolul cazului Ștefan Lăcustă, și intră în teritoriul patologicului.
Trecem aici peste faptul că există greșeli chiar și la marii sfinți; o eventuală greșeală a lui Ștefan (mai ales că ar fi una singură) ține de firesc. Doar că obiectiv, respectând criteriile de științifice și juridice fundamentale, ideea că Ștefan cel Mare ar fi avut vreun copil din flori – respectiv vreo iubită nelegitimă – este lipsită de orice temei.
Prin urmare, cei care au vrut sau vor să își închipuie un Ștefan al Moldovei „iubăreț” trebuie să înțeleagă definitiv că asta este cel mult o fantezie, o amăgire tristă. Chiar dacă ei sunt iubitori de curvie, chiar dacă, fariseic, o osândesc la alții, fapt este că atribuirea acestei patimi lui Ștefan cel Mare ține de alte patimi. Și în primul rând de bârfă și mândrie oarbă.
Este adevărat, Ștefan cel Mare a avut trei căsătorii – din rațiuni de stat. Aceasta este singura „alunecare morală” de care poate fi învinuit (și doar de către cei care nu înțeleg realitățile Domniei și ale vremii, care ignoră luptele pentru tron ce au distrus Moldova etc.).
În rest toate mărturiile coroborate, de la cele ale izvoarelor scrise până la cele arheologice, îl arată pe Ștefan cel Mare ca Domnitor creștin de cea mai înaltă statură. Învățând cele bune pe care le găsim în viața și domnia sa putem să creștem și noi atât în iubirea de Țară, cât mai ales în iubirea cea mare de Dumnezeu pe care el a dovedit-o până dincolo de moarte.
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
1 Basnă/Basne = denumire pentru înșiruriri mincinoase până la absurd, structurate în stil de basm sau legendă, mai rar de cântec de vitejie sau baladă, folosite de Români în trecut pentru dezvoltarea gândirii critice, dar și pentru haz.
2 Ștefan cel Mare a fost socotit drept adevăratul continuator al împăraților de la Constantinopole (din a căror familie făceau parte Basarabii și Mușatinii). A se vedea și Continuitatea României constantiniene, între Nicolae Iorga și Mircea Vulcănescu, de Mihai-Andrei Aldea (online aici), Cum luptau Românii? I. Cartea, de Mihai-Andrei Aldea, Ed. Evdokimos, București, 2019, p. 26-27, 35 ș.cl. etc.
3 Trecem peste efortul disperat a-l unor istorici de a-i declara „copii din flori” pe unii dintre copiii lui Ștefan, absolut fără nicio mărturie istorică, fără niciun argument rațional.
4 A se vedea, de pildă, Cronicele Romaniei sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei…, Tomul I, de Michail Kogălniceanu, Imprimeria Națională, București, 1872, p. 190
5 Prin „Țara” se înțeleg aici țăranii, adică toți Românii cu drepturi depline, oamenii Țării, conform sintagmei străbune Senatus que Populus Romanorum (Senatul și Poporul Romanilor), în care prin „populus” nu se înțelegeau sclavii și alții asemenea, ci exclusiv Romanii cu drepturi depline.
6 Ștefăniță, fiu al lui Bogdan Chiorul și nepot al lui Ștefan cel Mare.
7 Menționăm aici onestitatea lui Constantin Rezachevici, ce recunoaște textual „Anul nașterii însă nu e cunoscut” (cf. Cronologia critică a domnilor din Țara românească și Moldova, de Constantin Rezachevici, Ed. Enciclopedică, București, 2001, p. 558).
8 Ultima campanie la care ia parte Ștefan este cea din 1481 (Cf. Istoria românilor, vol. II, de Constantin C. și Dinu C. Giurescu, E.Ș.E., București, 1976, p. 167).
9 Cf. Constantin Rezachevici, op. cit., p. 584.
10 Cf. Istoria Românilor, vol. I, de Ion I. Nistor, Ed. Biblioteca Bucureștilor, București, 2002, p. 370
11 Cf. Ion I. Nistor, op. cit., p. 374, care citează caracterizarea insultătoare a lui Ludovic Alvisio Gritti pe care am tradus-o eufemistic în text.
12 Cf. Constantin Rezachevici, op. cit., p. 585-586
13 Cf. Constantin C. și Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 284.
14 Cf. Ion I. Nistor, op. cit., p. 376.
15 Constantin C. și Dinu C. Giuresc, op. cit., p. 188
16 Cf. Sorin Iftime, Copiii din flori ai lui Ștefan cel Mare, ”Magazin istoric”, ian. 2006
***
Scurtă bibliografie
Am trecut aici peste cele opt volume ale operelor lui Dimitrie Cantemir apărute în secol. al XIX-lea la București, peste scrierile pe temă ale lui Nicolae Iorga și peste multe alte lucrări ce nu sunt citate în text.
România Străveche - Ancient Romania 