21 de rubini. Critica criticilor (III)

21 de rubini este ca
o oglindă foarte limpede:
nu este realitatea,
dar o arată foarte bine!

partea dinainte aici

Reiau cuvântul înainte din prima parte a acestei încercări a mea de a aduce la lumină adevărul într-o problemă în care ura și frica au înlocuit rațiunea și valorile creștine. Și îl voi relua în fiecare parte pe care, cu mila lui Dumnezeu, o voi mai scrie.

În urma părerii mele, sau viziunii mele asupra filmului 21 de rubini, am primit mai multe răspunsuri. Unele de mulțumire, altele prudente, altele supărate, unele furioase. Dar, mai cu greutate pentru rândurile acestea, am primit și adresele altor critici față de film.
Dintre acestea, o mare parte erau deja citite de mine.

O excepție frumoasă a fost părerea Părintelui Ioan Istrati. O părere cu care am rezonat adânc; și pe care m-am bucurat că nu am citit-o înainte, pentru că a fost o pecetluire a viziunii mele. Părintele Ioan este un iubitor sincer al lui Dumnezeu și al Bisericii Acestuia. Faptul că a văzut filmul așa cum l-am văzut și eu înseamnă mult pentru mine. Căci părerea mea că filmul poate fi înțeles doar de cei care nu sunt încrâncenați în cine știe ce poziții subiective a fost, iarăși, confirmată.

Voi pleca de la câteva lămuriri:

1. Cercetarea unei opere de artă se face prin aplecare asupra operei de artă, nu asupra autorului. Am văzut constructori fumători, bețivi, curvari, construind clădiri de mare frumusețe. Sunt poeți a căror viață este departe de o linie creștină, dar care au (și) poeme minunate. Sunt brutari și cofetari aflați foarte departe de moralitate, dar care realizează opere de artă. Etc. Mai mult, există un fenomen foarte bine cunoscut: opera devenită publică iese de sub influența autorului. Un apropiat a scriitorului Constantin Chiriță povestea cât de uimit a fost acesta de succesul primului volum din Cireșarii. Autorul voise un pamflet mascat, o caricatură literară subtilă a scrierilor pionierești ale vremii și a textelor cu marota anti-legionarismului. De unde și titlul inițial, Teroarea neagră, ce se voia parodic. Spre stupefacția autorului, a ieșit fenomenul literar și cultural Cireșarii, pe care s-a simțit silit să îl ducă mai departe până la despărțirea de ei în stilul lui Ionel Teodoreanu. Și acesta este doar un exemplu, printre multe. Fenomenul este arhicunoscut. Opera devenită publică este independentă de autor. Ca urmare, încercarea de a judeca o operă de artă după autor este sortită să ducă la eroare, minciună, înșelare. Iar ortodox, este o rătăcire.

2. Nu îi cunosc pe autorii criticilor despre care scriu aici. Le doresc tot binele; tot binele din lumea aceasta și fericirea veșnică dincolo. Critica mea, oricât de tăioasă ori laudativă, este la text și nu la persoană.

3. Dragostea, adevărul și dreptate sunt în mare măsură dincolo de oameni. Dar suntem datori să le căutăm cu mult dor, cât mai deplin, cât mai cinstit. Cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi! (Ioan 8.32)

4. Din preaplinul (prisosul) inimii grăiește gura, spune Mântuitorul (Luca 6.45; Matei 12.34). Eu nu pot și nu vreau să judec pe cei care scriu și răspândesc nedreptăți, minciuni, insulte etc. Dar bine este să se cerceteze fiecare pe sine (I Corinteni 11.28) ca să fie cele nedrept spuse doar greșeală, iar nu oglindire a sufletului. Așa cum mă îndemn de câte ori scriu adevărul și frumosul, și îi îndemn pe toți cei care vor să mă asculte, să nu ne încredem niciodată în noi, ci doar în Cel care ne poate face să stăm (așa cum e bine).

De la aceste principii, ca și de la cele ale ascultării celeilalte părți, dar și ale criticii (cât mai) riguroase, am început și duc mai departe cele câteva critici ale criticilor.

III. Critica unei curajoase cronici anonime

Critica curajoasă pe care o vom cerceta aici este semnată cu un pseudonim deloc smerit, Pelerinul român. Deci nu, Un pelerin – deși fiind în română și numele, și textul poate bănuiam că ar fi român autorul. Nici Un pelerin român, ca să nu-l bănuim că-i din xenie. De-a dreptul paradigmatic, ipostaziere a tot ce înseamnă pelerinaj românesc și pelerini români, sinteză absolută: Pelerinul român.
Desigur, cititorii care s-au obișnuit cu un ton cumpănit chiar și când este critic se vor mira: De ce este atât de tăios părintele?
Pentru că însuși Împăratul Traian (singurul împărat păgân despre care știm că s-a mântuit) a spus că „plângerile anonime sunt nedemne pentru vremea noastră”. Acum peste 1900 de ani!
Așa că am o părere foarte proastă despre acțiunile de critică, osândă și insultă făcute din spatele anonimatului. Mai ales când anonimul pretinde a vorbi în numele Ortodoxiei, a reprezenta gândirea teologică sănătoasă etc.
Din păcate – la figurat și la propriu – cu asta avem de-a face aici.

Startul criticii este o sentință ce se crede sentență creștină:

„Dacă un film Ortodox nu te trimite la Sfânta Liturghie, atunci nu are cum să vină de la Dumnezeu și nici Adevărul nu-l spune… deci nu e Ortodox…”

Deși de obicei nu doar că nu mă leg de greșelile de scriere și chiar exprimare, ba chiar „le acopăr”, dacă pot spune așa, aici avem o situație deosebită. Pentru că în acest caz nu avem greșeli de scriere, ci o scriere sistematic greșită. Și nu oricum. O lipsă oarecare de noțiuni ortografice nu constituie o problemă, deoarece nu arată nimic despre capacitatea analitică și concluzivă a autorului, despre înțelepciunea lui etc. Sunt oameni fără asemenea cunoștințe – deci care fac sistematic anumite greșeli de scriere și/sau exprimare – ce sunt la o mare înălțime duhovnicească. Am cunoscut mulți. Doar că aici autorul sau autorii – anonimatul poate ascunde mai mulți curajoși, nu doar unul – posedă un vocabular ce denotă cel puțin douăsprezece clase, dacă nu mai multe. Altfel spus, problemele de scriere și exprimare din acest text țin de gândirea, concepțiile și starea sufletească a autorului (autorilor), nu de factori secundari.
După cum vom vedea îndată.

Observăm întâi, ca aspect structural, folosirea exagerată a semnului puncte de suspensie, ce revine sistematic în text. Și care folosire excesivă denotă anumite probleme de gândire – și, de obicei, și de comportament. Lucrul acesta ne privește mai puțin, dar ceea ce merită subliniat este faptul că niciun text teologic într-adevăr ortodox, consacrat ca atare, nu cuprinde o asemenea prezență a punctelor de suspensie. De ce? Hai să vedem rosturile semnului de punctuație puncte de suspensie!

Sunt două folosiri ale acestui semn de punctuație: singur, sau în asociere cu altele.
Deoarece în textul de față întrebuințarea excesivă este a punctelor de suspensie fără însoțitori, suntem datori să ne oprim la folosirea semnului ca atare.
Punctele de suspensie ca semn de sine stătător se folosesc pentru a arăta

• izolarea unei interjecții (nu este cazul)
• izolarea unei părți dintr-un text (nu este cazul)
• despărțirea unui adverb de afirmație (nu este cazul)
• faptul că partenerul de dialog – personaj literar sau chiar cititorul – trebuie să întregească fraza întreruptă prin puncte de suspensie (nu este cazul)
• faptul că un enunț este incomplet sau neclar
• goluri de gândire, căutarea gândurilor
• nehotărâre, șovăire în exprimare (în alegerea cuvintelor)

Altfel spus, ne aflăm în situația în care singurele înțelesuri pe care le denotă folosirea (mai ales excesivă!) a punctelor de suspensie sunt incoerența în gândire sau/și exprimare.
Ceea ce, firesc, nu se admite într-un text (care se vrea) teologic ortodox!

Am subliniat la început că acesta este un aspect structural.
Într-adevăr, un text teologic ortodox are, obligatoriu, o coerență cât mai puternică, preferabil perfectă. Contradicțiile și șovăielile ideologice sunt străine Ortodoxiei. Aici se aplică, totdeauna, cuvântul Mântuitorului:

„Cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ceea ce este mai mult decât acestea, de la cel rău este.” (Matei 5.37)

Ori, la un text ce are 991 de cuvinte, găsim nu mai puțin de 35, treizeci și cinci de folosiri ale punctelor de suspensie. Mult mai mult de jumătate dintre fraze sunt întrerupte cel puțin o dată de puncte de suspensie, unele fraze ajungând să adune două, trei și până la șapte întreruperi de acest fel.
Iar aceste întreruperi, aproape în totalitate, nu au nicio valență în afară de cea a incoerenței și nehotărârii. Ceea ce este, am arătat, inadmisibil pentru un text teologic, mai ales când se vrea și lecție, îndreptare, atenționare.

Apoi, iar inacceptabil teologic, avem o folosire foarte nepotrivită a majusculei.
Ca regulă, Ortodoxie se scrie, corect, cu majusculă, iar Ortodox, ca persoană ce are această religie, se poate scrie cu majusculă – nu este o practică larg acceptată, dar se poate interpreta ca nume propriu al categoriei.
Tot ca regulă, adjectivele nu se scriu cu literă mare. În niciun text corect scris, în niciun text teologic.
Adică se scrie „film ortodox”, nu „film Ortodox”. Așa cum, de pildă, se scrie „lucru sfânt”, nu „lucru Sfânt”, „înțelepciune dumnezeiască”, nu „înțelepciune Dumnezeiască” etc.
Mai mult, dacă ai folosit, ca ortodox, forma Adevărul, cu majusculă, înseamnă că ai scris despre Dumnezeu care este Adevărul (Ioan 1.1 și 14 cu 14.6). Și atunci „nici Adevărul nu-l spune…” se scrie, ortodox, „nici Adevărul nu-L spune…”. Adică pronumele personal „îl”, care ține locul persoanei despre care se vorbește, aici trebuie să fie „Îl”.
În schimb același autor scrie, halucinant, în loc de „în numele lui Hristos”, atenție!, „în numele Lui Hristos”!!

De obicei, nu bag în seamă asemenea greșeli. Toți suntem oameni, toți greșim.
Dar, după cum am arătat, aceste „greșeli” sunt sistematice, revin constant. Aici „greșelile” nu sunt o întâmplare peste care să treci, sunt un sistem de care trebuie să ții seama. Și exprimă clar gândirea și starea sufletească a autorului și a textului. Deci nu sunt accidente fără însemnătate pentru un text teologic.
Și, ca să revenim la ce exprimă intenționat textul, cea mai gravă greșeală a frazei de început este chiar conceptul teologic fundamental!

Repetăm fraza de deschidere a acestei „curajoase” critici anonime:

„Dacă un film Ortodox nu te trimite la Sfânta Liturghie, atunci nu are cum să vină de la Dumnezeu și nici Adevărul nu-l spune… deci nu e Ortodox…”

Luată ad-litteram, această frază, este o erezie din punct de vedere teologic ortodox.
Pentru că sunt foarte multe texte ortodoxe, inclusiv biblice, care sunt de la Dumnezeu și spun adevărul (și Adevărul) dar nu te trimit la Sfânta Liturghie. Ci, de pildă, te trimit la rugăciune, la milostenie, la bunătate, la bucurie duhovnicească etc.

La Tobit 4.10 se spune „Căci milostenia izbăvește de la moarte și nu te lasă să cobori în întuneric.”;
la Matei 6.3 Însuși Mântuitorul ne spune „Tu însă, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta” (adică să o faci pe ascuns, cu discreție, nu pentru laudă);
iar la I Tesaloniceni 5.22 Duhul Sfânt, prin Apostolul Neamurilor, ne poruncește „Feriți-vă de orice înfățișare a răului!”.

Dar, ce să vezi, niciunul dintre cele trei texte biblice nu te (ne) trimite la Sfânta Liturghie. Cea ce înseamnă, după această critică curajoasă anonimă – și după cei care o răspândesc mai departe – că cele trei texte biblice „nu au cum să vină de la Dumnezeu”. Ceea ce este, evident, erezie. În numele apărării Ortodoxiei!

Dar, va zice careva, sensul este simbolic. Nu că s-ar vedea asta din text, dar așa vrea cineva să îl interpreteze.
Sensul este simbolic, adică filmul să te trimită către Biserică, ce ar fi simbolizată aici prin Sfânta Liturghie.
Doar că 21 de rubini face asta, căci singurul loc de liniște din film sunt bisericile!

Și singurul loc în care chinuita (ex-)procuroare – chinuită și de propriile slăbiciuni și necazuri, și de răutatea lumii, ca noi toți – deci singurul loc în care chinuita (ex-)procuroare își găsește liniștea este biserica în care se închină Maicii Domnului.

Dacă, deci, am forța un înțeles simbolic al frazei de început din curajoasa critică anonimă, cererea criticului ar fi deja îndeplinită de film. Ceea ce ar face din acuzație – căci este o acuzație, după cum arată tot textul criticii – o minciună, mai precis o acuzație mincinoasă.

Esențial pentru starea sufletească a textului criticii este fotografia aleasă de critic(i). Cu totul filmul are două ore, douăzeci și șapte de minute și patruzeci și trei de secunde. Sau 8863 de secunde. Din aceste aproape nouă mii de secunde, autorul criticii a ales drept fotografie pentru critica sa, ce? Ei bine, a ales un cadru care nu există în film, mai precis, un cadru de la filmări! Care, se pare, a fost singurul ce cuprindea un decolteu mulțumitor pentru autorul criticii sau, după acest autor, potrivit pentru critica sa. Și, ca o culme a fățărniciei, folosește această fotografie în timp ce îl critică pe regizor că a folosit asemenea scene în film! Deși, după logică, dacă este necreștinește pentru regizor să le folosească, este necreștinește și pentru critic.

Doar că atmosfera acestei critici – ca și a altor critici negative pe care le-am citit – este de superioritate, de aroganță. În acest caz, sub pretextul evlaviei indignate, în altele sub alte pretexte. Dar mereu aceeași privire și vorbire superioară, același drept de a face și spune ceea ce pentru regizor este interzis. Regizorul este un rătăcit pentru că folosește scene „deocheate”, dar criticul este un sfânt apărător al Ortodoxiei, așa că e bine că le folosește. Ceea ce este, dincolo de trufie, o incoerență gravă și cu totul neortodoxă.

În sine, critica anonimă nu conține nici măcar un argument coerent.
Primul paragraf este o înșiruire de acuzații ce trebuie crezute orbește – pentru că nici măcar nu se schițează gestul unei argumentări.
Al doilea paragraf este alcătuit din o sută șaizeci de cuvinte (sau vorbe), împărțite în trei fraze. Prima frază având optzeci și nouă de cuvinte și nu mai puțin de șapte folosiri ale punctelor de suspensie! Ideile se schimbă fulgerător, argumentele lipsesc, tonul este absolut.

Una dintre obsesiile textului este convingerea deplină a autorului că (ex-)procuroare din film ar fi „portret subliminal al Laurei Codruta Kovesi” (grafia autorului). Prejudecată ce determină revărsări de ură și discursuri moralizatoare. Doar că aflate în contradicție cu mesajele filmului!

Altă obsesie a textului este acordarea de lecții teologice, de cele mai multe ori pe lângă adevăr și dincolo de bun-simț. De pildă (căci fără argumente afirmațiile sunt vorbe goale!), anonimul curajos pretinde că

„Regizorul te santajeaza emotional din miezul narativ, cu drama din familia eroinei care e „sora” unui seminarist sinucigas… oameni buni, sinuciderea e rodul unui razboi spiritual, acolo sunt forte demonice, nu vreun individ corupt… un om care se sinucide nu pierde razboiul cu oamenii corupti din jurul lui, ci pierde batalia cu diavolul… problema sinuciderii e una interioara, nu una exterioara, altfel si sinucigasii s-ar Mântui… ”

Voi trece repede peste pretenția de „șantaj emoțional”, cu totul nemotivată. Ea vine din convingerea autorului criticii că a identificat dușmani și intenții, indiferent de realitate.
Mă opresc însă la afirmația

„oameni buni, sinuciderea e rodul unui razboi spiritual, acolo sunt forte demonice, nu vreun individ corupt… un om care se sinucide nu pierde razboiul cu oamenii corupti din jurul lui, ci pierde batalia cu diavolul…”.

Doar că în realitate „forțele demonice” acționează, în cele mai multe cazuri, prin oameni. De multe ori prin oamenii cu bune intenții, dar fără pricepere. Însă mai ales prin indivizii corupți.
Din acest punct de vedere critica minte categoric, pentru că singurele sinucideri în care factorii externi sunt nesemnificativi sunt cele ale bolnavilor mintali. Situație în care și Biserica permite slujbe, oprite sinucigașilor „obișnuiți”.
În celelalte sinucideri sau „sinucideri” factorii externi sunt foarte importanți și excluderea lor este, după caz, lașitate sau ticăloșie.

De pildă, există un caz în care un grup de băieți de liceu a intrat peste o colegă, pretinzând unul dintre ei că vrea să împrumute o carte (ceilalți ascunzându-se după ușă). Știau că părinții nu sunt acasă, așa că au intrat peste ea și au violat-o, iar și iar, până când fata, găsind o clipă în care nu mai era ținută, s-a aruncat pe fereastră. Și a murit. Asta s-a întâmplat pe B-dul Olteniței, acum câteva decenii, iar o parte din violatori au familii, votează și se poartă ca și cum nu au făcut nimic. La fel cum se poartă personajele din filmul 21 de rubini care împing un copil spre disperare cu nepăsare sau chiar plăcere.

Să pretinzi că acești corupți nu au nicio vină, așa cum pretinde critica anonimă, este, foarte delicat spus, o minciună ticăloasă.
Fata care s-a aruncat pe fereastră nu poate fi judecată pentru gestul ei, vina fiind în totalitate a violatorilor. Cel care gândește altfel are nevoie de consult psihiatric, pentru că este total inconștient în cel mai bun caz, dacă nu violator (latent sau nu).

Similar este să pretinzi că loviturile primite de la cei din jur de George, seminarist, nu au nicio însemnătate pentru presupusa lui sinucidere. Căci, merită spus, se pretinde că s-ar fi sinucis, dar filmul nu arată că așa s-a întâmplat, nu prezintă sinuciderea ca pe un fapt. Dată fiind corupția din jur, inclusiv a polițistului care (în stilul bestiilor de „polițiști” din cazul Alexandra Mihaela Măceșanu) își bate joc de George în loc să îl ajute, este foarte posibil și ca băiatul să fi fost omorât chiar de către cei care îl înșelaseră – pe care părea foarte pornit să îi găsească pentru a-și recupera banii și ceasul cu 21 de rubini.

Este aproape de necrezut că aceste realități, atât ale vieții de zi cu zi, cât și ale filmului, sunt ignorate total. Dar aceasta se întâmplă atunci când patimile stăpânesc pe critici.

Autorul anonim al criticii pe care o analizăm este atât de orbit de ura față de Kovesi, încât pretinzând că (ex-)procuroarea din film ar fi Kovesi devine irațional.
Am mai explicat, pe fapte, că identificarea este greșită. Dincolo de câteva elemente comune – sunt femei, sunt sau au fost procuroare, au fost implicate în campanii anti-corupție – deosebirile sau diferențele sunt uriașe. Ceea ce pătimașii urâtori ai Laurei Kovesi refuză să vadă, pentru că refuzul le oferă plăcerea de a-și revărsa ura.
Pentru că am mai demonstrat deosebirea dintre eroina de film și d-na Kovesi nu mai revin. Cine are nelămuriri și vrea să vadă adevărul va citi materialul, cine nu va refuza mai departe adevărul orice ar fi.

Dincolo de patima confuziei între Kovesi și personajul Nina Ciofu – care nu este nici pe departe o variantă a lui Kovesi – merită (re)citit începutul paragrafului al treilea din anonima critică. Apropo de moralitate ortodoxă!

„Ceea ce multi exaltati fani ai acestui film nu inteleg e ca saracia este un scut, ca daca nu exista coruptie institutionala va vaccinau soldatii lui Kovesi cu forta, ca dictatura legii este mai primejdioasa decat slabiciunea omeneasca.”

Fraza începe cu o judecată in integrum a celor cărora le-a plăcut filmul 21 de rubini: unii sunt „exaltați fani” și „nu înțeleg”, iar ceilalți, se subînțelege (și de aici, și din alte părți ale criticii) sunt niște ticăloși. Amândouă afirmațiile, în lipsa unor argumente puternice (și de multe ori chiar în prezența lor) stau împotriva moralei creștine (Matei 5.22-26; 7.1-5; Luca 6.37-38 etc.).

Apoi se pretinde că sărăcia este un scut, concept comunist pe care nu o să-l disecăm aici. Ajungându-se, îndată, la justificarea corupției instituționale! Sub pretextul că „dictatura legii este mai primejdioasă decât slăbiciunea omenească”.

Se pare că d-sa autorul anonim uită sau nu știe (dar vorbește!) că nu există dictatura legii fără slăbiciune omenească!
De fapt slăbiciunile omenești sunt cele care duc la toate formele de dictatură! Iar dacă oamenii își biruiesc slăbiciunile prin Duhul Sfânt, oricâte lovituri vin din afară ei rămân sfinții lui Dumnezeu. Ceea ce se vede și la mucenicii Prigoanelor Comuniste, și la cei din vremea lui Mircea cel Bătrân sau Ștefan cel Mare, pe scurt, în toată Istoria Bisericii.

Iar apologia corupției, făcută de d-sa în al treilea paragraf și presupus argument împotriva filmului 21 de rubini stă împotriva Duhului Sfânt care poruncește „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul cu bine!” (Romani 12.21). Deci nu spune „biruiți răul cu corupția instituțională”, cum ne învață autorul anonim. Ci spune să biruim răul cu binele. Și iarăși poruncește Duhul Sfânt „Feriți-vă de orice înfățișare a răului!” (I Tesaloniceni 5.22). Iar Mântuitorul ne cere „Fiți, deci, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este!” (Matei 5.48). Și multe alte cuvinte se pot aduce care dovedesc deplin, toate, că apologia corupției este o rătăcire, este răul asupra căruia Învățătorul Învățătorilor ne-a prevenit, zicând „Vă rătăciți neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu!” (Matei 22.29).

Și, din păcate, pe această linie eterodoxă, ca să nu spun păgână, continuă paragraful, ba și paragraful următor. Cu apologia corupției și ura față de Kovesi, pe care critica anonimă pretinde maniacal că o recunoaște în cineva care nu-i seamănă.

Totodată, prin exclamarea

„Deci lasati-ma cu „vai, Romania este corupta!”, coruptia din Occident e incomparabil mai mare decat in Romania si acolo e si „domnia legii””

se dovedește iarăși înstrăinarea de realitate a criticii anonime. Pentru că filmul nu critică doar corupția din România. Ci arată că unul dintre izvoarele și unul dintre marii sprijinitori ai corupției din România este corupția externă și intervenția ei în România. Adică filmul exprimă, cinstit și echilibrat, inclusiv bucățile de adevăr pe care cronica anonimă le invocă fără să vadă că există. Alături de adevărurile de care cronica fuge. Precum răutatea ființială a corupției.

Și, pe post de argument suprem, vin simțeniile:

„Cum recunoști că acest film este făcătură drăcească? Simplu… face dezbinare, te lasa plin de lehamite, te umple de greata, te deschide legalismului etatist absolut, te face sa o idolatrizezi pe „biata” Kovesi… nu te trimite la Sfanta Biserica, la Liturghie, ci te plaseaza, exact ca in film, intr-o biserica goala, nu lasa loc Nădejdii si, dupa vizionarea lui, te simti ca dupa o betie cu un vin contrafacut… crezi ca esti treaz, dar iti bubuie capul…”

Deci, spune curajosul anonim, filmul e „făcătură drăcească”. E un adevăr absolut, pe care trebuie să îl recunoști. Și, dacă nu știi cum, te învață el! Precum Partidul: dacă nu știi, te învățăm; dacă nu poți, te ajutăm; dacă nu vrei, te obligăm. Așa că nu se discută ideea, se ia ca atare: filmul „este făcătură drăcească”.
De ce? În primul rând pentru simțeniile cele rele ale curajosului anonim, firește! Că doar simțeniile d-sale sunt criteriu absolut. Iar cei care au simțit altceva decât el sunt ori niște „exaltați”, ori ticăloși, îndrăciți, perverși etc. Numai că acest criteriu al d-sale este în totală contradicție cu Învățătura Ortodoxă. Încă de la Eva și simțeniile ei, care au dus la cădere, se știe că nu după acestea trebuie să se călăuzească omul. Ci după Învățătura lui Dumnezeu.
Iar după aceasta, ca să declari ceva „făcătură drăcească”, e musai să ai mărturii puternice din Scripturi și Tradiție. Altfel cazi sub mare osândă! Iar mărturiile din simțenii nu înseamnă nimic dacă nu sunt însoțite de cele scripturistice și patristice. Ceea ce este obligatoriu de știut un autor care pretinde să distingă între drăcesc și duhovnicesc.

Lipsa de rațiune a textului merge însă dincolo de teologic, după cum se poate vedea. Critica anonimă pretinde că un film ce arată corupția din DNA, Președinție și Guvern, ce arată că izvoarele corupției ecleziale sunt în etatismul bisericesc „te deschide legalismului etatist absolut”. Contradicția între ce spune filmul și ce pretinde autorul anonim că ar spune este absolută.

Mai mult, absurditatea atinge paroxismul prin pretenția că filmul „nu te trimite la Sfânta Biserică (…) ci te plasează (…) într-o biserică goală”. Deci nu te trimite la Sfânta Biserică din cauză că biserica la care te trimite este goală! Deși acea biserică este ortodoxă, deși acea biserică nu este goală decât de credincioși, căci are om la strană și preotul slujește. Mesajul filmului este aici foarte clar: Biserica vă așteaptă! Chiar și pe unul singur, Biserica îl așteaptă mereu și îl primește, căci Dumnezeu primește pe toți cei care vin la El.

În ciuda părerii criticii, plecată din prejudecăți, patimi și ignorări ale realității, 21 de rubini este un film duhovnicesc: este o mărturisire a răului pe care îl facem, toți, prin toate compromisurile noastre cu răul. Este, ca Patimile lui Christos al lui Mel Gibson, o concentrare asupra răului pe care omul îl aduce în lume. Și, la fel ca în Patimile lui Christos, lumina lui Dumnezeu există, ca o scară de ieșire din valea pieirii, din lumea răutății. Doar că această scară, ne arată 21 de rubini, merge întâi în jos: în renunțare la slava lumii, în smerenie, în plecarea înaintea lui Dumnezeu și a sfinților Săi. De aici vin pacea, pocăința, îndreptarea și înțelegerea setei de Dumnezeu pe care toți o avem, dar puțini o recunoaștem.

După cum am mai arătat, 21 de rubini este ca o oglindă de calitate: nu este realitatea, dar o reflectă foarte clar. Dacă realitatea te nemulțumește, nu oglinda este de vină. Iar spargerea oglinzii nu îndreaptă realitatea, doar te face complice la răutatea ei.

Criticile de acest fel, fățarnice, pătimașe, superficiale, străine realității până la intersecția cu patologicul, doar întăresc mărturia filmului 21 de rubini: e multă răutate în lume, e multă răutate în noi, și doar în Domnul se găsesc bunătatea, adevărul, dragostea, pacea.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea