Etichetă: Londra

Persecuția anti-ortodoxă. Un nou caz revoltător

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Persecuția anti-ortodoxă. Un nou caz revoltător

O publicație oarecare atacă un preot ortodox din Londra pentru că și-a făcut datoria de preot ortodox! Iar altele preiau materialul anti-ortodoxă fără nicio șovăire, răspândindu-l cu nesaț!

Mai exact, conform relatării publicației în cauză, lucrurile s-ar fi întâmplat astfel (atenție la ce se pretinde!):

O familie a stat tot timpul în spital cu copilul abia născut, până când, la 4 luni, acesta a murit.
Familia nu a găsit în spital decât un preot catolic, pe care l-a rugat să boteze copilul.
Copilul botezat catolic a murit la 4 luni.
Familia s-a dus cu copilul catolic la preotul ortodox să îi facă înmormântarea.
Preotul le-a spus că nu se poate face înmormântare ortodoxă pentru cei care nu sunt botezați ortodox.

Până aici, orice om logic și care nu a fost manipulat emoțional va avea următoarele gânduri:

1. De ce patru luni de zile nu au chemat un preot ortodox? Să credem că nu au putut găsi un preot ortodox în toată Londra? Și, evident, nu era nevoie să plece din spital pentru asta. Era de ajuns să caute printre rude, cunoscuți sau pe internet. Ar fi găsit. Și atunci, de ce nu au chemat un preot ortodox la botez?
2. De ce, în lipsă de preot ortodox, nu l-au botezat ei, așa cum se cuvine? Doar faptul că în Ortodoxie mirenii pot boteza în lipsa preotului este binecunoscut. Și, ca urmare, e un lucru ce poate fi aflat ușor.
3. Dacă l-au botezat catolic, de ce l-au dus la preotul ortodox să îl îngroape? Doar este firesc să îngropi omul în religia în care a fost botezat, dacă nu și-a schimbat-o.
4. Preotul a procedat absolut corect. Este un lucru mai mult decât evident pentru orice om de bun simț că este oprit pentru un preot catolic să facă înmormântare Ortodocșilor, precum și pentru un preot ortodox să facă înmormântare Catolicilor.

Aici, ca preot ortodox, trebuie să adaug faptul că încălcarea acestei legi bisericești duce la oprirea de la slujire pe viață.

Ca urmare, de ce respectiva publicație face scandal?
Ei bine, pentru că la mijloc este un preot catolic din Londra, Eduard Fartan. Care a povestit ce a vrut el despre întâmplare, pe Facebook, cu indignarea și minciunile tipice propagandei catolice uniatiste („greco-catolice”).
Minciuni?
Da, pentru că d-l Eduard Fartan știe foarte bine că preoții ortodocși nu au voie să înmormânteze pe cineva de altă religie. Ca urmare, indignarea sa pe temă este o minciună.
Mai mult, dacă prin cine știe ce miracol unic, d-l Eduard Fartan nu știa acest lucru arhicunoscut nu avea voie să vorbească pe temă. Dacă a făcut-o, a făcut-o mincinos și e cu atât mai grav dacă vorbește atât de pătimaș despre ce nu știe.
Da, minciuni, pentru că d-l Eduard Fartan a pretins că poziția preotului ortodox ar însemna că Românii „sunt disprețuiți și abandonați de unii slujitori ai altarului”. Deși poziția respectivă este poziția corectă ortodox, iar cei care au disprețuit și abandonat au fost părinții în cauză. Foarte probabil instigați și manipulați chiar de cel care a botezat catolic copilul.
Desigur, textul d-lui Eduard Fartan, preot catolic (zis „greco-catolic”) este plin de fățarnică indignare față de purtarea de fapt normală a preotului.

Nu pot comenta prea mult purtarea părinților. Este evident că în 4 luni de zile au vorbit repetat cu rudele. Este evident că li s-a zis să boteze copilul. Este evident că au avut timp să se informeze despre asta și să cheme un preot ortodox; ori, în cel mai rău caz, să îl boteze ei.
Faptul că au apelat la un preot catolic este rușinos și total nejustificat. Dar

Adevăratul scandal la acest botez este că preotul catolic nu i-a îndrumat către un preot ortodox. Știind foarte bine că prin botez duce copilul în Catolicism.

Iar al doilea scandal adevărat este articolul – preluat deja de mass-media anticreștină. Un articol în care Ortodocșii sunt blamați și loviți pentru Credința Ortodoxă.

Spre rușinea lui, la această persecuție anti-ortodoxă ia parte și Mihai Rusu. Acesta, ca și cum sociologia îl face expert în dogmatica ortodoxă, pretinde că înmormântarea nu ar „atinge acel nucleu dur al credințelor cu adevărat dogmatice”. Faptul că folosește sintagma „nu mi se pare” este irelevant în contextul unui linșaj emoțional – lucru pe care un sociolog ar trebui să îl știe prea bine.
În realitate, Înmormântarea ca slujbă este încununarea vieții creștine. Și este parte integrantă din Credința Ortodoxă.
O realitate cu totul contrară afirmațiilor d-lui Mihai Rusu.

Și mai rușinoasă este poziția lui Radu Preda. D-sa a pierdut o foarte bună ocazie să tacă. Și s-a apucat, într-un stil intelectualist total neortodox, să dea și el în cel care dau toți. Un lucru cu totul contrar Ortodoxiei și cu atât mai grav cu cât este susținut de un sofism ieftin.
Astfel, teologul (aici, teoologul) Radu Preda pretinde că Biserica Ortodoxă Română, de vreme ce recunoaște botezul făcut în numele Sfintei Treimi, se poate face înmormântarea. Aici ar trebui să strigăm către Sfântul Sinod: „V-au spus mulți, inclusiv Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, să vă păziți de Ecumenism! V-au spus că va duce la distrugerea Bisericii! Iată exemplu clar!”
Dar, trecând peste paranteză, trebuie subliniat faptul că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a interzis conslujirea. De asemenea, a interzis slujbele de înmormântare și parastasele pentru cei care se incinerează de voia lor chiar dacă sunt Ortodocși. Etc.
Prin urmare, recunoașterea botezului catolic este un act strict formal și un gest de bunăvoință din partea Bisericii. Dar care nu dă dreptul Catolicului la Împărtășanie sau Înmormântare, care sunt, în Biserică, exclusiv pentru Ortodocși.
Acest lucru este binecunoscut tuturor teologilor ortodocși. Deci este cunoscut și d-lui Radu Preda care, spre propria pieire, alunecă tot mai mult din Ortodoxie pentru intelectualisme sterpe. Dumnezeu să aibă milă de el și să nu îi răspundă după cum s-a purtat el cu preotul din Londra atacat acum!
Preot pe care, fără niciun motiv, d-l Radu Preda l-a declarat, iarăși total neortodox, barbar și nebun. O să ne oprim amintind aici că un teolog ar trebui să știe osânda celui care bârfește un cleric… inclusiv a clericilor ce bârfesc alți clerici.

Revenind la articolul publicat – și preluat cu zel de mulți anti-ortodocși – se observă că poziției ortodoxe îi este dedicat un paragraf din douăzeci și șase. Adică principiului audiatur et altera pars (ascultă și partea cealaltă… înainte să tragi o concluzie) i s-a rezervat mai puțin de 0,4% din numărul de paragrafe!
Evident, publicația folosește o metodă tipică pentru publicațiile anti-ortodoxe ca să scape de CNA (care oricum totdeauna doarme în asemenea cazuri): zice că

„a cerut o poziție oficială din partea Patriarhiei și a Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale din Paris, iar în momentul în care vom avea un răspuns, va apărea în material”

Doar că deontologia jurnalistului cere altă abordare!
În fapt, publicația, dacă se vrea corectă, avea datoria imparțialității – cu totul lipsă în articol –, avea obligația obiectivității – iarăși de negăsit în articol –, avea datoria responsabilității – pe care nu am putut-o vedea nici la cei numiți în articol, nici la articol în sine – etc.

În cazul de față, publicația avea datoria să asculte și cealaltă parte înainte de publicarea materialului, care trebuia să conțină și punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române.
Ceea ce nu s-a făcut.

Dimpotrivă, s-a publicat un material plin de patetisme manipulatoare pe o direcție total împotriva Bisericii Ortodoxe.
Un material în care sunt minciuni evidente, precum unele pe care le-am amintit deja. Dar mai sunt!

Una dintre ele este afirmația că în tragedia de la Colectiv „preoții ortodocși au lipsit de la locul tragediei”. O altă manipulare anti-ortodoxă a mass-mediei – profitându-se și de proverbiala inerție a administrației bisericești. Pentru că primul preot la Colectiv a fost Preotul Vasile Bîrleanu, preot ortodox la Capela ISU – Dealu Spirii, ajuns acolo cu colegii săi de la ISU la ora 0:30.
Este un lucru bineștiut, dar și bine ascuns, ca să nu își dea seama oamenii cum au fost manipulați împotriva Bisericii.
Și de această dată articolul minte anti-ortodox.

Și, desigur, se va spune „din greșeală”, „din întâmplare”.
Dar, cum i-a spus tatăl meu unei vânzătoare de la pâine prin 1987, când aceasta i-a dat restul „scăzut” pentru a nu știu câta oară:
„- Cum din greșeală, doamnă? Cum de greșiți totdeauna în favoarea dvs. și niciodată în favoarea noastră?”
Aceeași întrebare ar trebui să și-o pună și publicația în cauză, ca și celelalte publicații care mereu, „din greșeală”, publică materiale mincinoase anti-ortodoxe.

Vreau să îl felicit pe preotul din Londra, care și-a făcut datoria.
Faptul că până și d-l greco-catolic a recunoscut că părinții au revenit la el de trei ori arată faptul că le-a vorbit frumos, cu dragoste.
În rest, Dumnezeu va judeca, va răsplăti și va pedepsi, după Cuvântul Său!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Înșelătoria Sponsianus, ori Cum nu se face istorie

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Înșelătoria Sponsianus,

ori

Cum nu se face istorie

A izbucnit în urmă cu ceva vreme altă erupție mediatică despre ceea ce, mincinos, a fost numit ”Împăratul Sponsianus”. La prima vedere totul a plecat de la un geolog din Londra, profesor universitar în acest domeniu. Care este, se vede, prefect convins că dacă ești specialist într-un domeniu ești specialist în toate. În cazul de față, domeniile asupra cărora s-a aruncat avid și fără competență sunt numismatica și istoria. Studiul său, publicat pe 23 Noiembrie 2022, poate fi material educațional pentru cum se face falsificarea istoriei – indiferent dacă subiectivismul puternic al studiului este subconștient sau conștient. Dar de ce am spus că la prima vedere această furtună mediatică a izbucnit de la studiu? Pentru că era evident pentru orice cunoscător de arheologie, numismatică și/sau istorie că studiul nu respectă norme științifice elementare, fiind perfect subiectiv. Pentru că era evident că orice cunoscător de arheologie, numismatică și/sau istorie ar fi manifestat cel puțin rezerve puternice față de concluziile acelui „studiu”. De fapt amintitele realități au fost menționate de specialișii din domeniu chiar îndată după apariția studiului (cum a făcut, de pildă, renumitul istoric al Antichității Clasice Mary Beard). Ca urmare, avem de-a face cu o înșelătorie (escrocherie) mediatică.

Pentru început, să facem o demonstrație prin reductio ad absurdum: să presupunem că monedele Sponsianus datează, într-adevăr, din secolele III sau IV d.Chr. Ce înseamnă asta?

Înseamnă că monedele Sponsianus sunt falsuri datând din secolele III sau IV. d.Chr.

Nu înseamnă că a existat ”Împăratul Sponsianus”, că acesta s-a proclamat împărat în Dacia, că, așa cum scrie un ins fără rușine, „și-a asumat probabil comanda supremă în timpul unei perioade de haos și război civil” etc. etc.? Nu!

De ce?

În primul rând, pentru că monedele sunt falsuri.

Amintim doar trei elemente imposibil de combătut

  • monedele Sponsianus au fost realizate prin turnare, în timp ce monedele romane sunt totdeauna bătute (cu un ciocan special, lung, având în capătul ascuțit ștanța ce imprima prin batere imaginea dorită pe monedă); deosebirea este gigantică și se datorează faptului că realizatorul nu avea mijloace de batere a monedelor, ceea ce spune totul despre „autenticitatea” lor
  • monedele Sponsianus au fost realizate dintr-un material care nu s-a folosit niciodată pentru baterea de monede romane și care este în deplină contradicție cu politica monetară romană
  • monedele Sponsianus au pe față (avers) un chip cu o inscripție ce îl declară împărat și pe spate (revers) însemnele Republicii Romane, din vremea când nu existau împărați! Această asociere între împărat și republică pe o singură monedă este imposibilă

Deci, monedele fiind false, nu pot dovedi autenticitatea inscripției, titlului etc.

În al doilea rând, pentru că nu se cunoaște locul de origine al monedelor Sponsianus.

Aceste monede au apărut în Martie 1713 la Viena, primul lor posesor cunoscut fiind Johann David von Palm (1657-1721). Acesta, bancher cu studii de drept și fost ministru de finanțe al Imperiului Austriac, pretinde că le-ar fi ”găsit” în Transilvania. Deoarece nu există săpături sau alte activități arheologice făcute de acesta în Austria, Ungaria sau Transilvania, este evident că găsierea este doar un nume diplomatic pentru altă acțiune. Care poate să fie de jaf sau de falsificare – pentru că Johann David a fost implicat, în calitate de Ministru de Finanțe, și în probleme monetare (de la batere la circulație, paritate etc.), comerțul cu metale prețioase etc.1 Indiferent însă de modul în care monedele ”au apărut” în mâinile acestuia, este imposibil de stabilit, deocamdată, originea lor. Desigur, dacă ele sunt un fals târziu, al lui David von Palm sau al unui apropiat al acestuia, cel mai probabil loc de realizare este Viena. Dar dacă sunt un fals timpuriu, așa cum pretinde ”studiul” geologului londonez, Viena este prima etapă cunoscută din itinerariul monedelor, iar Transilvania este o presupusă etapă anterioară, dar nu este dovedită prin nimic a fi locul de origine.

De pildă, găsirea unor mărgele de chilimbar baltic în Transilvania nu dovedește că Transilvania ar avea depozite de chilimbar baltic, ci doar că acele mărgele de chilimbar baltic au ajuns în Transilvania.

În al treilea rând, pentru că, admițind pentru demonstrație prin reductio ad absurdum că monedele ar fi falsuri vechi, tot nu avem niciun fel de date pentru circumstanțele baterii lor. Ca urmare, a pretinde că știm dacă a existat, cine a fost, ce a fost și ce a făcut pretinsul Sponsianus este înșelătorie cruntă.

De pildă, se poate ca nepotul unui oarecare Sponsianus, doritor de pretenții la tron, să fi falsificat amintitele monede spre a putea păcăli pe unii că tatăl lui a fost împărat (s-au mai văzut asemenea cazuri, precum pretendentele la a fi Ducesa Anastasia).

Tot așa, se poate ca vreun dușman al unui oarecare dregător Sponsianus – pierdut în istorie – să fi falsificat amintitele monede spre a pretinde că acesta vrea tronul și a obține astfel disgrația și poate chiar execuția lui.

Se poate ca vreun oarecare șef de mină, colecționar sau megaloman, din lumea ne-romană sau post-romană, în care se practica (și) turnarea în locul baterii, să fi intrat cumva în posesia matriței pentru reversul monedei (matriță ce era deja antichitate în secolul al III-lea). Și să fi sculptat cu greu restul formei ca să își mulțumească orgoliul. În secolele IV-VIII au existat multe locuri și prilejuri pentru existența unui asemenea personaj și scenariu.

Deși asemenea scenarii par improbabile, într-o formă sau alta au avut loc de-a lungul istoriei, ducând la multe episoade interesante – și pentru contempotrani dureroase. În istoria mai recentă a Românilor avem tot felul de pretendenți la tron care erau gata să moară pentru a fi domnitori măcar câteva zile…

Monedă Sponsianus
Avers: un chip și inscripția ”I IMP SPONSIAN(U/I)
Revers: însemne republicane (care nu s-au mai folosit pentru monede romane încă din secolul I d.Chr.)

Cel mult, dacă amintitele monede Sponsianus ar fi într-adevăr falsuri vechi, am putea să avem un pretendent la tron. Deși un pretendent la tron care să prefere însemnele republicane celor imperiale este mai ciudat decât toate scenariile amintite mai sus. Mai ales că ipoteticul pretendent la tron nu apare în absolut nicio sursă antică.

Căci, trebuie subliniat, nu există absolut nicio atestare credibilă a existenței lui Sponsianus, cu atât mai mult a poziției sale de pretendent la tron.

Una dintre cele mai absurde… să zicem ipoteze istorice este aceea că ipoteticul Sponsianus ar fi fost vreun obscur comandant militar sau de răscoală din Panonia sau Dacia (din a doua jumătate a secolului al III-lea d.Chr.). Care s-ar fi hotărât să bată monedă grea din aur, cică pentru ”a avea o economie funcțională” în zona respectivă. Această fantezie poate părea logică unor oameni cu foarte puține cunoștințe financiare, economice și istorice. Dar gândiți-vă că în România un regim nou, revoluționar, lipsit de bancnote și monede, hotărăște ca pentru o economie funcțională să bată o nouă monedă: bancnote (monede din metal prețios) de 500 și de 1000 de lei. Atât. Asta deși o pâine costă între 1 și 3 lei, kilogramul de carne 12 lei, litrul de lapte 3 lei… Cât de funcțională ar fi economia? Cu ce ar ajuta baterea economia când ar exista numai bancnote (monede) de 500 și 1000 de lei, dar multe prețuri ar fi de câțiva lei? Sau cine ar folosi asemenea monede?
Se înțelege, ar fi cel puțin un act absurd.
Adevărul este că mai mult de o jumătate de secol Romanii Antichității nu au bătut monede, pentru că trocul era de ajuns pentru economia locală. Devenind o putere semnificativă a Italiei, au bătut monede din cupru și bronz. De ce? Pentru că sufletul economiei sunt unitățile monetare mici, iar nu cele mari2.
Adevărul este că în ipotetica situație a unei provincii izolate, monedele mici, de cupru și bronz, sunt cele esențiale pentru sănătatea economiei; cele de argint și aur sunt, dimpotrivă, o povară, atât prin golurile de capital produse în cazul circulației sau tezaurizării, cât și prin ispita pe care o stârnesc în dușmanii din jur. Pentru ca un stăpânitor să bată monedă de aur este nevoie de o semnificativă stabilitate socială, politică (internă și externă!) și comercială, precum și de o situație economică foarte înfloritoare. Aici nu funcționează varianta inflației din lumea financiară a bancnotelor – inflația este provocată totdeauna de raportul dintre masa monetară (tipărită) și valoarea reală din spatele ei. Nu funcționează pentru că monedele din metale nobile (cupru, bronz, argint, aur etc.) au valoare în sine. Singurele forme de inflație posibile aici țin de aliaj, care poate să conțină (mult) mai puțin metal nobil decât titlul (norma declarată); sau care poate să conțină metale nobile de valoare mai scăzută etc. Ca urmare, este total ilogic să pretinzi că economia unui stat nou antic – sau altei structuri similare – are nevoie de monede din argint și aur.

Vedem astfel că și prin reductio ad absurdum tot nu putem considera autentice monedele, reală existența „Împăratului Sponsianus”, dovedită existența vreunui pretendent la tron cu acest nume, găsit locul ipotetic de origine al ipoteticului pretendent etc.

Ceea ce se pare că au observat englezul profesor de geologie și echipa sa este existența unor urme de uzură pe cele două monede Sponsianus cercetate. Ceea ce era de așteptat, dat fiind că au străbătut Europa într-o parte și alta.
Totuși, cel puțin hazardat, aceste urme au fost declarate drept „urme ale circulației monedelor”. Este însă evident că aceste urme dovedesc numai faptul că monedele au fost plimbate de colo, colo, înainte să ajungă în colecții. Evident, această plimbare se poate face dinadins și peste măsură, urmată de alți pași meniți să dea unor monede noi chipul vechimii. Fără a intra în discuții despre mijloacele – simple – de falsificare a acestor urme, să presupunem că urmele sunt reale. Acest lucru înseamnă însă doar că vreme de câțiva ani monedele în cauză au fost ținute în pungi sau cutii și respectiv au fost trecute prin câteva mâini. Acest proces poate avea loc la începutul secolului al XVIII-lea, sau oricând înainte. Pe scurt, uzura în cauză, chiar obiectiv observată, nu dovedește circulația pe piața romană sau barbară a monedelor Sponsianus.

Pe scurt, studiul este neștiințific; iar prezentarea mediatică o înșelătorie sfruntată.

Nenorocirea înșelătoriei Sponsiansus este faptul că este una dintre multele campanii mediatice care îngroapă munca istorică adevărată.

Am avut cinstea deosebit de mare de a fi, într-o măsură modestă, învățăcelul a trei nume excepționale ale istoriei, istoriografiei și arheologiei românești:
Dinu C. Giurescu, Mihail Diaconescu și Alexandru Barnea.
Acești oameni s-au caracterizat nu doar prin memorie, putere de muncă și o teribilă capacitate de analiză și sinteză; ceea ce le-a dat adevărata valoare a fost cinstea deplină în muncă sau obiectivitatea activității științifice. Ca urmare, sunt practic necunoscuți mass-mediei post-decembriste altfel decât prin fugare și neroditoare apariții, sau nici atât.

Părute nesfârșite, ore și zile și săptămâni și luni de osteneală pe șantierele arheologice au făcut din Alexandru Barnea un mare producător de comori arheologice. Îmi amintesc și cu dragoste respectuoasă, și cu durere, de setea de adevăr cu care se apleca asupra fiecărui ciob. Răbdarea pe care o dovedea nu poate fi măsurată, căci această cercetare venea după șantierele pline de praf (uneori, mai rău, de noroi), după truda grea la ambalarea descoperirilor arheologice, descărcarea lor și ducerea lor – totul făcut manual, de însuși Prof. Univ. Dr. Alexandru Barnea, studenți, doctoranzi etc. Și repet, el însuși punea mâna să care saci ori lăzi, unelte și ce mai trebuia. L-am văzut personal măturând pe jos în încăperile din subsolul Academiei (sediul nou). Și l-am văzut studiind cu ochi de vultur cărți și piese, tot ce putea deschide o nouă pagină către trecut. Nu există cuvinte pentru a exprima valoarea unui asemenea om de știință! Deși era un geniu, și încă unul enciclopedic, nu șovăia să învețe de la orice student sau doctorand care avea o contribuție reală. Tocmai competența sa l-a făcut nesuferit unora, care aplicau principiul superficialității sunătoare „merge și așa”, chiar dacă de fapt se poate mult mai bine. Pe site-ul Universității București frumosul cuvânt In memoriam prof. univ. dr. Alexandru Barnea cuprinde și o pioasă minciună:

„Cercetările arheologice […] i-au adus recunoașterea internă și internațională.”

Recunoaștere internațională, poate. Recunoaștere internă, doar între cele câteva nume de valoare care au știut să îl prețuiască. Însă dacă ne uităm la deceniile post-decembriste, marea „recunoaștere internă” a existat, la nivel de mase, doar pentru șnapanii care, deși turnători sau ofițeri de poliție politică în Securitate, s-au dat și se dau arbitri morali și științifici – deși au vărsat și varsă inepții și falsuri peste inepții și falsuri.

Masele abia de au auzit de Dinu C. Giurescu – cineva m-a întrebat, caz absolut șocant și real, dacă este actor sau cântăreț. De Alexandru Barnea sau Mihail Diaconescu… nici gând să știe că au existat măcar!

Și totuși Mihail Diaconescu a fost o altă minune dată de Dumnezeu acestui neam. Argeșean nu doar prin naștere, ci prin chemare, avea străbuni care – asemenea unor străbuni ai mei – erau Ardeleni trecuți în Țară din pricina prigoanelor cumplite de care aveau parte Românii. Un bărbat frumos, cald, impunător, inteligent, cu o cultură uimitor de vastă, cu o uriașă putere de muncă, Mihail Diaconescu a fost un enciclopedist de maximă valoare. Fie și numai Istoria literaturii dacoromane (Editura Alcor, București, 1999, cu ediții ulterioare) este de ajuns pentru a-l înveșnici, pentru a-i marca un loc de mare greutate în Istoria Românilor. Lucrarea monumentală este o parte esențială din ceea ce lipsea din Istoria Culturii și Literature Române: literatura românească pre-slavă și cultura acelor vremuri. Există aici un hău și o durere, căci politicienii culturii și intelectualii (intelectualiștii) de curte practică o mutilare culturală unică: din toată cultura noastră veche prezintă ceva despre Daci (adeseori fantezist, romanțat, sau pur și simplu luat de la alte ramuri tracice, ori chiar de la alte neamuri); apoi sar direct după limba slavonă. Or o asemenea practică infamă este unică în lume: Anglia studiază tot ce a fost cultură pe teritoriul său, Ungaria își asumă monumentele romane – și le valorifică turistic infinit mai bine decât politrucii de la București și din provincii –, Bulgaria își asumă cultura și limba tracică, Egiptul arabizat studiază – și, bineînțeles, valorifică turistic – străvechile creații copte etc., etc. Doar vătafii României, asemenea unor fanatici orbi, șterg tot ce se află între Dacii mistificați de ei și Epoca Modernă. Ca și cum Franța, Germania ori Spania s-ar rușina de creațiile lor latine medievale! Ei bine, Mihail Diaconescu, pe urmele unor Ioan G. Coman și Artur Silvestri, s-a apleacat, sistematic, spre începuturile scrise ale culturii românești din Iliria, Dardania, Moesia, Dacia etc. Și izbutește mai mult decât deschizătorii acestui drum, printr-o titanică muncă. Istoria literaturii dacoromane este mai mult decât spune titlul – căci atinge pagini însemnate din viața culturală, politică, religioasă și economică a locurilor și locuitorilor vremii3. Lucrarea s-ar cuveni studiată în toate facultățile de istorie ale României, dar și în alte țări care moștenesc vechea Romanie, precum Ungaria, Serbia, Ucraina, Bulgaria etc. Continuarea ei este sinteza Antologie de literatură dacoromână (București, Editura Corifeu, 2003), esențială pentru un tablou larg asupra oamenilor și culturii de atunci.
Altă lucrare fantastic de valoroasă a lui Mihail Diaconescu este Estetica ortodoxiei4 – un domeniu în care se întâlnește cu alt geniu ocultat de politruci, Petru Ursachi5 – și care ar trebui să fie disciplină teologică în facultățile de profil, respectiv parte a Esteticii în facultățile de filosofie, arte plastice, arhitectură etc.
Același Mihail Diaconescu s-a distins ca profesor de liceu, muzeograf, profesor universitar, scriitor de romane, redactor de reviste, poet, critic literar, dramaturg etc., etc.

Și dacă de Dinu C. Giurescu s-a mai auzit – cu toate că politrucii îi tratează opera cu ridicol dispreț – despre aceste două nume uriașe, după cum am spus, nu se știe. Cu evidenta complicitate a mass-mediei, care intenționat promovează nulități și ocultează valorile – cu extrem de rare excepții.

Punând în paralel Înșelătoria Sponsianus, ca paradigmă a „Istoriei din mass-media”, și seriozitatea titanică a unor Dinu C. Giurescu, Alexandru Barnea și Mihail Diaconescu trebuie să punem în paralel și receptarea lor la nivel public. Concluzia, rece și amenințătoare, e limpede:

escrocheria istorică ajunge la foarte mulți, istoria adevărată este ignorată.

Pentru cei care vor adevărul, care vor să nu trăiască în minciună, amintim:
Nu așa se face Istorie, cum au încercat să o facă (falsifice) profesorul de geologie din Londra și complicii mediatici la Înșelătoria Sponsianus.

Istoria este o disciplină științifică: are o metodologie, are instrumente de lucru, are rigurozitate. Ignorând-le se obține minciună, nu istorie. Iar minciuna otrăvește, macină, rănește, nimicește. Oricât de ”superbă” pare.
Timpul trece, isteriile mediatice se potolesc.
Peste o zi, peste o lună, peste un deceniu, peste un secol, peste două, adevărul iese la iveală. Căci nu este nimic ascuns care să nu vină la lumină.
Cei care lucrează cinstit în domeniul lor – Istorie, Etnologie, Lingvistică, Politică, oricare – pot fi îngropați vremelnic în minciuni și inepții de sclavii răului. Dar stau deasupra Judecata lui Dumnezeu și Judecata Istoriei. Și Veșnicia sentinței finale. Pentru unii, glorie veșnică. Pentru alții, osândă eternă. După cum se cuvine.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Nu cunosc un studiu comparativ între materialul monedelor Sponsianus și materialele folosite pentru baterea de monede și medalii în Imperiul Austriac din vremea lui Johann David. Cred că ar fi necesar.

2Pentru valori mari se foloseau măsuri de greutate ale metalelor prețioase – așa cum erau în Levant talantul de argint sau de aur.

3Pentru cine crede că această laudatio a operei este o exagerare, cităm din critica lucrării realizată de Dr. Stelian Gomboș o singură frază: „Tratatul Istoria literaturii dacoromane (1999) este o sinteză științifică cu caracter fundamental, unică în cultura română și europeană.”

4În primă formă, Prelegeri de estetica Ortodoxiei, 1995-1996, Editura Porto Franco, Galați. A doua ediție 2009, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, cu o semnificativă Prefață-Studiu de Acad. Prof. Univ. Dr. Alexandru Surdu. Tratatul va fi premiată de Academia Română, văzându-l ca „o contribuție de o excepțională valoare la evoluția culturii române și europene”.

5Acesta publică în 1998 Etnoestetica, iar în 1999 Mic tratat de estetică teologică.