Demitizarea istoriei. Adânciturile spadelor

Unul dintre miturile prezente în istoriografia românească de astăzi este denumirea de sabie pentru spade.
Conform vechiului dicționar al limbii române realizat de marele român evreu Lazăr Șăineanu, ca armă spada este „sabie lată cu două tăișuri”. După Dicționarul de Neologisme 1986 (DN 86), spada este

„Armă albă (cu două tăișuri) cu care se poate tăia și împunge”.

Popular (ca să nu spunem mahalagesc) se presupune că spada ar fi o armă alcătuită dintr-o lamă lungă și foarte îngustă – precum rapierul sau floreta.
Această greșeală este preluată de realizatorii Micului Dicționar Academic 2010 care, total neștiințific, declară spada drept „veche armă de luptă formată dintr-o lamă de oțel lungă și îngustă, cu profil triunghiular…”; una dintre cele mai triste „definiții” ale spadei pe care le-am întâlnit
(căci spada nu este musai îngustă, putând să fie și lată, sau foarte lată, iar ideea că ar avea profil triunghiular este de-a dreptul jalnică).

În realitate, definiția cea mai corectă este cea dată de DN 86, regăsită și în Marele Dicționar de Neologisme din 2000.

Spada este o armă având ca element principal o lamă lungă cu două tăișuri.

Pe de altă parte, sabia este o spadă cu un singur tăiș.

Trecem aici peste alte greșeli ale unor dicționare.
Dar ne oprim la confuzia extrem de des întâlnită între spadă și sabie.
Căci în foarte multe lucrări literare, dar și în foarte multe lucrări de specialitate, se folosește ultimul termen atunci când este, de fapt, vorba de spadă.
De pildă, în loc de spada lui Ștefan cel Mare aflată la Istanbul se vorbește, absurd, despre „sabia lui Ștefan cel Mare”. Ca și cum arma, cu două tăișuri, ar avea unul singur.

Bineînțeles, dacă cei care fac asemenea confuzii ar fi jurnaliști, ar fi doar trist. Trist, pentru că ar arăta cât de proaste sunt școlile de jurnalism urmate (absolvite?) de aceștia. Trist, pentru că ar arăta cât de puțină cultură au, cât de puțin cunosc limba română. Și cum își răspândesc erorile prin materialele publicate.
Dar în clipa în care specialiștii fac asemenea confuzii, deja jurnaliștii devin mult mai de înțeles și de iertate. Iar situația devine tragică.
Pentru că înseamnă că nici specialiștii nu sunt în stare să consulte și confrunte dicționarele, ca să găsească adevărul!
Și să îl dea mai departe, așa cum le este datoria.

Am folosit în titlu expresia „adânciturile spadelor” ca pretext pentru a confrunta mitul despre „sabia cu două tăișuri” (= spadă).
Corect ar fi fost „adânciturile lamelor”.
Adică acele adâncituri sau șanțuri, de felurite lungimi, care însoțesc pe o parte sau pe amândouă, felurite arme albe: spade, cuțite, săbii.

Aceste adâncituri au fost poreclite „șanțuri de scurgere a sângelui”¹.
O denumire beletristică pentru adâncitura sau scobitura lamei.
O denumire care este o gravă eroare științifică.

Adânciturile nu au, subliniem, nu au rostul de „scurgere a sângelui”. Pretenția că ar avea un asemenea rol este un mit livresc. El a apărut în secolul al al XIX-lea, la scriitori ce aveau prea puțină experiență de război în folosirea armelor albe². Că este o idee total greșită se poate vedea din patru fapte clare:

• armele de împuns³ nu folosesc asemenea șanțuri, având secțiune plină (cel mai des rombică – „diamant” – , dar și pătrată, cilindrică etc.); ori dacă ar exista rolul de „scurgere a sângelui” armele de împuns ar fi primele care ar folosi asemenea șanțuri
• în nicio împrejurare comună pentru bătălii sau alte confruntări armate luptătorul nu stă cu arma în dușman așteptând scurgerea sângelui acestuia (și nu are timp pentru așa ceva);
• pielea și carnea sunt elastice și tind să astupe șanțurile de pe lame
• hemoragiile interne sunt mai primejdioase decât cele externe.

Toate aceste fapte sunt sistematic ignorate de către cei care preiau mitul utilității de exsanguinare a șanțurilor de pe lamă. Dureros este și că lipsește reflexul consultării literaturii de specialitate, unde lucrurile sunt foarte clare. Acolo se poate vedea limpede faptul că șanțurile de pe lamă sunt (cel mult) un mijloc de creștere a rezistenței lamei, iar deseori au mai mult rol estetic⁴.

Cu toate că există credința că adânciturile capătă exclusiv rol estetic la lamele scurte (sub 40 cm), studiile făcute de ingineri au dovedit altceva: orice lamă tratată corespunzător și la care se realizează corect un șanț central devine cu cel puțin 25% mai rezistentă decât este în lipsa acestuia (De Santis, 2017).
Ceea ce le face foarte folositoare și la cuțite (chiar dacă sunt mai scurte de 40 de centimetri).
De aceea adânciturile au fost practicate masiv inclusiv la arme de tăiere sau retezare, la care mitica „scurgere a sângelui prin șanțul lamei” nu s-ar fi putut produce nicicum.
Ceea ce dovedește, de fapt, că existența acestor adâncituri sau șanțuri ține de un nivel superior al procesului de producere a armei, al conceptului din spatele realizării armei. Nivel ce cuprinde atât eficiența cât și aspectul.

Ca ultimă dovadă a absurdității acestui mit amintim că spadele din așa-numitul Tip XVa Oakshott, destinat împungerilor sau străpungerilor, nu au adâncitura lamei (poreclită „canal de scurgerea sângelui”). Dimpotrivă, acest tip de spadă are o secțiune tip romb (numită „diamond” în engleză).
În același fel celebra armă misericorde, adică dătătoarea de milă, un jungher folosit de războinicii vest-europeni pentru „lovitura de grație”, nu are adâncitura lamei. Dimpotrivă, de cele mai multe ori are secțiune triunghiulară, romboidală sau pătrată. Cu toate că această armă era destinată înjunghierii. Deci dacă ar fi existat vreo eficiență practică a adânciturilor pentru înjunghiere, aceste arme – aceste junghere!!! – ar fi fost primele care să le aibă.

Aceste mituri tehnice – sau a-tehnice – pot să pară fără însemnătate.
Și totuși, existența și răspândirea lor arată o anume lipsă de obiectivitate, o anume lipsă se seriozitate profesională.
De care trebuie să ne ferim din răsputeri, căci poate foarte ușor să ducă la subiectivisme și mituri mult mai grave.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

---

1 Termenul și ideea apar, din păcate, și la istorici și arheologi de foarte bună calitate. Și tind să se păstreze în ciuda literaturii de specialitate (scrisă de făuritorii de arme, de ingineri, de practicanți de arte marțiale cu arme albe etc.). Cu felurite pretexte ridicole…

2 O pildă este scriitorul francez Théophile Gautier (1811-1872), care a cunoscut războiul doar ca jurnalist în timpul Revoluției din 1848 din Franța. În romanul său Le Captaine Fracasse („Căpitanul Fracasse”) el folosește imaginea dură a canalelor/șanțurilor „de scurgerea sângelui” ca mijloc literar (pentru a da accente puternice portretului „profesioniștilor spadei”… sau crimei). Imaginea izbitoare a acestei pretinse utilități a canalelor din lamele lungi sau scurte se va răspândi în literatură, iar de aici va fi preluată nejustificat în literatura științifică.

3 Precum sunt rapierele, jungherele și altele asemenea.

4 Cităm surse specializate precum (Hrisoulas, 1991:55-60), (Hrisoulas, 1994:35-47), (Mickov, 2023) sau (Kelly, f.a.); precum producătorul A. G. Russell (https://agrussell.com/encyclopedia/f) ori producătorul Supreme Replicas (www.supremereplicas.com/en/productinfo/the-parts-of-a-sword) etc.