Etichetă: Justiţie

Pensiile si protestul magistratilor

Mihai-Andrei Aldea8 comentarii

Pensiile și protestul magistraților

I. Premise și abordare

Printre marile fenomene istorice pe care le trăim se numără și cel privitor la situația Justiției din Republica România.
Am mai scris pe această temă și revin astăzi, într-o zi în care prinși între felurite distracții oamenii uită de amintitul fenomen – dacă nu sunt de specialitate.

Pentru mulți dintre chibiții ce comentează de pe margine, inclusiv unii avocați sau juriști, fenomenul se mișcă între satisfacție personală și amuzament mai mult sau mai puțin ranchiunos.
Deși magistrați sunt și procurorii, atunci când se vorbește despre magistrați cei mai mulți – inclusiv din domeniu! – se uită aproape exclusiv la judecători.
Practică nu neapărat obiectivă, dar de înțeles. Pentru că judecătorii, până la urmă, sunt cei care dau sentințele și pecetluiesc într-un fel sau altul munca procurorilor, avocaților, juriștilor.
Iar pentru o parte însemnată a populației mai există un proces interior: frica de procuror. Căci, la prima vedere paradoxal, mulți dintre cetățeni se tem mai mult de procurori (care instrumentează un caz) decât de judecătorii ce dau sentința finală. Astfel încât acestor cetățeni le vine mai ușor să critice și să atace judecătorii decât pe procurori.1

Abordarea mea

Putem vedea numai din aceste câteva punctări cât de complex este fenomenul. Și asta fără să atingem factorii politici interni și externi, lozinca „lupta împotriva corupției” sau tema influenței unor organizații străine asupra neutralității magistraților.

Ca să nu rătăcim fără rost într-un asemenea hățiș, mă opresc la problemele directe din fenomenul numit oficial protestul magistraților sau, jurnalistic și insinuant, greva magistraților.
După mine, problemele directe fiind

  • pensia și pensionarea magistraților
  • exprimarea și apărarea intereselor magistraților
  • liniile de comunicare între Justiție și politic

Pe care le voi atinge, holistic și sintetic, în rândurile următoare.

II. Pensia și pensionarea magistraților. Privilegiu sau minimă recompensă?

II.1. Cadrul muncii judecătorilor (prima parte)

Am prezentat o analiză a acestei teme în eseul ”Greva” magistraților între propagandă și fapt (22 Iunie 2023).
Textul amintit cuprinde o parte (și, mi s-a reproșat, o mică parte) din greutățile uluitoare și copleșitoare pe care judecătorii le au de dus.
Voi enumera foarte sintetic: ani grei și mulți de învățat pe brânci, examene multe și grele, după care urmează o salarizare mediocră în paralel cu o muncă extrem de grea chiar făcută legal, dar în România obligatoriu mult dincolo de cadrele legii și ale principiilor fundamentale privind dreptul muncii, dreptul la libertate, drepturile omului.
În această ultimă privință trebuie să îmi exprim uimirea față de faptul că niciunul dintre judecători nu s-a gândit încă să ceară condamnarea Republicii România în Curtea Penală Internațională pentru sclavie și tortură. Sclavia și tortura fiind în foarte multe instanțe viața de zi cu zi a judecătorilor români.

II.2. Lipsa dreptului la exprimare și negociere

Voi face aici un salt și voi veni la acțiunea unui avocat de a nega legalitatea și/sau oportunitatea suspendării activității unor instanțe (în cazul d-sale, Curtea de Apel Cluj). Deoarece discuția este la subiect, nu voi analiza în ce măsură același avocat a atacat nedreptățile suferite de judecători de-a lungul timpului. Nedreptăți care afectează grav calitatea actului de justiție în România. Dar voi sublinia faptul esențial că în materialul d-sale

lipsește orice mențiune pentru orice cale prin care judecătorii să se apere de abuzurile la care sunt supuși!

Altfel spus, materialul în cauză invocă necesități teoretice sau practice pentru buna funcționare a Justiției strict din punctul de vedere al beneficiarilor, fără cel mai mic interes pentru starea de bine a săvârșitorilor esențiali ai actului de justiție (judecătorii și grefierii, în primul rând).
Iar această atitudine

ESTE ATITUDINEA TIPICĂ FAȚĂ DE SCLAVII LIPSIȚI DE ORICE FEL DE DREPTURI.

Puținul meu contact cu jurisprudența mi-a arătat constant principiul prezentării căilor sau variantelor corecte (juridic, legal, administrativ etc.) atunci când se neagă corectitudinea uneia sau alteia dintre căile sau variantele folosite de cineva.
În cazul de față exista obligația etică și deontologică a autorului amintit de a prezenta căile sau procedurile prin care judecătorii să își obțină drepturile – sau să se exprime, măcar, într-un domeniu esențial pentru ei. Sunt obligații pe care autorul le încalcă și care, din perspectiva mea de chibiț nepriceput, anulează întreaga valoare a demersului d-sale (oricât de bine realizat din punct de vedere oratoric sau retoric).

Iar acest exemplu este paradigmatic și ține de o fugă sistematică de întrebarea esențială:

Cum își pot apăra judecătorii (și grefierii) drepturile și interesele?

Căci dacă nu au căi prin care să și le apere, ne izbim de un viciu de consimțământ esențial. Un viciu de consimțământ prin care se neagă însăși libertatea profesională a judecătorilor, ce devin prin angajare sclavi fără drepturi.

Desigur, în acest punct un avocat al celor care oprimă judecătorii (și grefierii) va putea interveni prin zugrăvirea feerică a unor mecanisme interioare tolerate de stat: cele prin care judecătorii s-ar putea exprima… către judecătorii din treptele superioare, mergând până la cei din fruntea CSM-ului. Praf în ochi! – voi spune cu tărie și exprimare de nespecialist. Praf în ochi, de vreme ce aceste căi nu afectează relația cu factorii politici și administrativi care oprimă judecătorii!
Este ca și cum ai pretinde că sclavii sunt liberi pentru că se pot plânge între ei, în anumite condiții, de problemele care apar în exercitarea muncii care le este impusă de stăpâni. Evident, fără să aibă dreptul, amintiții sclavi, nici măcar la a prezenta stăpânilor problemele prin care trec! Acesta fiind un privilegiu rezervat sclavilor puși de stăpâni în funcțiile de vătafi (poziții pe care vătafii și le vor apăra cu dinții, pentru că sunt singura cale de a ieși din tortura și exploatarea sălbatică de zi cu zi).

II.3. Dar este chiar atât de grea munca judecătorilor? Sau Cadrul muncii judecătorilor (a doua parte)

În 2023 unul (da, unul singur) dintre cititorii celor două eseuri privind situația magistraților a luat legătura cu mine ca să mă întrebe acest lucru. Omul, din fericire pentru el, era un om responsabil, care știa că vom da socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru ceea ce spunem (Matei 12:36). Ca urmare, a acceptat ca punct de plecare în lămurirea problemei metoda științifică a observației. Adică, să își petreacă cinci zile libere pe care întâmplător (a se citi: prin grija lui Dumnezeu) le avea în curând într-o instanță din municipiul în care locuia.
Metodologia a fost următoarea: să fie timp de cinci zile în aceeași sală, indiferent de judecătorul sau tipul de cazuri (civile).
După a doua zi d-sa m-a sunat, cerându-mi să oprim studiul, pentru că „acum îmi este clar”. La insistențele mele a mers și ziua următoare, după care m-a sunat implorându-mă să ne oprim pentru că „ajunge la nebuni” dacă mai merge o singură zi.

L-am lăsat să se liniștească și apoi, fiind și eu, întâmplător, în localitate, ne-am întâlnit la o cafea (dânsul), respectiv ciocolată caldă (eu). Toamna frumoasă de care ne-am bucurat a calmat în bună parte marea tulburare a d-sale. Și am putut să trecem mai departe de constatarea pe care o făcuse: este inuman să rabzi atâta nebunie și ticăloșie la fiecare ședință, de la atâția împricinați.

Doar că d-sa nu luase în calcul munca necesară pentru judecarea fiecărui caz, ci doar impactul purtării părților – din păcate, de multe ori incluzând o tristă lipsă de respect și pregătire inclusiv din partea avocaților.
I-am îndreptat însă atenția, dincolo de șocurile amintite, către teancurile de dosare. Pe care d-sa le observase marginal, dar fără să le conștientizeze.
Și, pentru că se lăsaseră întunericul și răcoarea, fiind trecut de ora 20:00, i-am propus să ne plimbăm puțin. Rugându-l să mă conducă spre clădirea în care asistase la desfășurarea proceselor timp de trei zile.
Ferestrele luminate nu i-au atras atenția, așa cum nu a văzut nici parcarea destul de plină. Până i le-am indicat eu. Am așteptat împreună, văzând cum ies treptat judecătoarele și judecătorii, plecând acasă. După 13-14 ore de muncă, din care li se plătesc, mediocru, 8.
Și ne-am retras pe la ora 21:30, în timp ce unii judecători încă erau la muncă.

Domnul în cauză a plecat copleșit.
Dar l-am asigurat că a văzut doar vârful aisbergului.
Și ne-am despărțit în liniște. Îndemnându-l să vină în „vacanța judiciară”, ca să vadă cât de mult se muncește și atunci. Pe gratis.

Voi aminti aici alt fapt pe care mai toți îl uită atunci când se gândesc la activitatea judecătorilor: pentru orice proceduri care necesită interacțiunea cu feluritele autorități de stat, judecătorii se lovesc de aceeași (in)competență și (lipsă de) bunăvoință pe care ar trebui să o cunoaștem foarte bine. Sigur, cu acele excepții care ne fericesc, dar și cu regula care ne otrăvește viața – și care dă prilejul la interminabile povești de groază privind interacțiunile cu birocrația locală sau centrală.
Se lăuda, pe bună dreptate, un celebru (scriitor) polițist cu recordul de a rezolva (instrumenta) 262 de dosare în trei luni de zile. Având la dispoziție patru subalterni care să îl ajute. Efortul eroic al d-sale, cu nopți de muncă în birou urmate de zile de muncă tot acolo este viața de zi cu zi pentru foarte mulți judecători. Singura alternativă posibilă fiind tratarea cu (multă) superficialitate a miilor de pagini de dosare ce trebuie străbătute săptămânal.

Ca să nu stau mai mult pe subiect, subliniez că lucrurile stau acum, la intrarea în 2026, mult mai rău decât erau în 2023. Și îndemn la (re)citirea eseului de atunci privind ”Greva” magistraților… (click pentru accesare).

III.4. Pensionarea timpurie și cu pensie mare a judecătorilor. Privilegiu sau minimă recompensă?

Pentru lipsa vieții personale, pentru sufocarea vieții de familie, pentru o muncă de sclav biciuit și de colegi sau sistem, și de beneficiari, pentru lipsa oricăror avantaje materiale reale2 și a drepturilor elementare, judecătorii beneficiază de o singură recompensă: pensionarea.

Este, pentru foarte mulți dintre ei, singurul lucru ce îi ține pe linia de plutire.

Nădejdea că vor ieși din toată nebunia psihică și fizică, din munca inumană și în condiții absolut inumane, la o vârstă decentă, care le va da câțiva ani „de recuperare” înainte de intrarea în vicisitudinile bătrâneții.

Este o nădejdea adesea mincinoasă.
Nu doar pentru că sunt amânați la pensionare prin felurite manevre și presiuni.
Ci mai ales pentru faptul că ies cu o sănătate mult mai distrusă decât și-ar fi putut închipui.

Presiunea teribilă de zi cu zi, sforțările de voință pentru a mai rezolva teancurile de dosare, acoperă în mare parte suferințele acute și chiar cronice ale organismului.
Câți dintre judecători sunt distruși de muncă înainte de pensie este subiect tabu.
Câți dintre judecători ies la pensie cu sănătatea distrusă este de asemenea subiect interzis.

Dar, așa cum este, pensionarea este pentru ei luminița de la capătul tunelului.

Din nou, avocatul stăpânilor de sclavi poate sări aici cu obișnuita distragere de la adevăr: cazurile de judecători corupți. O abatere de la principiile fundamentale ale judecării oricărui caz, judecată ce pleacă de la regulă, iar nu de la excepții, de la principii, iar nu de la încălcarea lor.
Ceea ce am prezentat aici este viața uriașei majorități a judecătorilor. Și pentru mulți dintre cei care sunt corupți – simbolic sau practic – tot în acest tablou se află cheia căderii; căci pentru fiecare există un punct de rupere, iar monstruoasa presiune pusă pe judecători îi face complici la corupție pe toți cei implicați în existența ei – fie și prin vinovată tăcere.

Pe scurt, judecătorii au o misiune de cea mai înaltă noblețe, o chemare extraordinară; și sunt tratați mizerabil de către autoritățile de stat, având parte de condiții de muncă inumane, incluzând eforturi supraomenești pentru care nu sunt plătiți.
Pensia este singura recompensă pentru iadul pe care judecătorii îl îndură, cu demnitate, zi de zi.

Ceea ce înseamnă că

atacarea pensiilor magistraților garantează prăbușirea actului de justiție.

Căci, evident, în lipsa acestei unice recompense reale, ce om rațional va mai dori să fie judecător în România?
Iar în lipsa oamenilor raționali, cine va mai face Justiție în România?

III. Concluzii

Toate partidele politice (de la AUR la USR) care militează pentru „creșterea vârstei de pensionare” și „anularea pensiilor speciale” la magistrați săvârșesc un act de distrugere a României.

Un asemenea proces, de reducere a vârstei de pensionare și anulare a pensiilor speciale pentru magistrați, se bazează pe invidie și incompetență, iar nu pe argumente raționale.

În primul rând, este un fenomen rar, prețios dar rar, să ai un om în vârstă cu aceeași putere intelectuală și spirituală ca în tinerețe. Declinul cu vârsta al memoriei, precum și al capacităților analitice și concluzive, este o realitate obiectivă (absolut clar atestată medical).
Păstrarea forțată în magistratură a oamenilor de peste 40 de ani garantează scăderea calității actului de justiție.
Pe aceeași linie, aștept cu interes creșterea vârstei obligatorii de retragere din sport! Logica în cele două cazuri fiind identică: performanța necesară domeniului este una excepțională și depinde radical de capacități biologice care scad (tot radical!) cu vârsta.

În al doilea rând, prima grijă a unui cetățean responsabil, a unui partid responsabil cu atât mai mult, este aceea a creșterii calității condițiilor de muncă pentru magistrați. Înainte de a cere roade, trebuie să investești. În cazul de față, de la spații noi de depozitare în condiții sănătoase, spații de lucru ce corespund normelor medicale (spații lipsă pentru uriașa majoritate a judecătorilor și grefierilor!), ajungem la supraaglomerarea sistemului judiciar. Care este cauza fundamentală a problemelor de justiție din România – cauză de care nu am văzut încă să se preocupe nimeni.

Să ignori greutățile uriașe ale vieții magistratului și să fluturi minciunile aberante ale „privilegiilor” este ușor.
Este ușor să instigi la ură și invidie.
Este ușor să distrugi până la capăt magistrații, în numele unei „egalități” nedemne și iraționale.

Și este ușor să nu te întrebi: cine va mai face Justiție în România în condiții de muncă inumane, cu plată mizerabilă raportată la munca reală, cu pensionare târzie și mizeră?

Scriu iarăși asemenea rânduri logice și clare, zugrăvind puțin dintr-o realitate sumbră ascunsă sistematic.
Ca și la celelalte materiale pe subiect știu că ignorarea va fi răspunsul preferat.
Atunci, de ce am scris?

Pentru un simplu dixit et salvavi animam meam (am zis și mi-am salvat sufletul)?
Și pentru asta.
Dar și pentru că datorez acest lucru judecătorilor și grefierilor care își scuipă praful din plămâni încercând să facă binele pe care îl pot face. Pentru că datorez acest lucru cetățenilor care vin în instanțe fără cea mai mică pregătire, cu așteptări absurde și pretenții de multe ori aberante și arogante. Cetățeni pe care magistrații se chinuie să îi ajute să ajungă la o sentință echitabilă.

Poate vreun împricinat citește și înțelege ceva.
Poate vreun judecător sau grefier citește și își dă seama că nu este, nu sunt, într-o singurătate absolută.
Dacă un oarecare (eu) vede, cu atât mai mult Dumnezeu.
Și va răsplăti.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

  1. Aceste realități sunt motivul pentru care eseul Pensionarea și pensiile speciale... din 30 Mai 2023 pleacă de la judecători (secundar, grefieri) în analiza subiectului. ↩︎
  2. Da, aici este un alt mit pe care nu mai pierd vremea să îl combat în text. Situația materială a judecătorilor este, de cele mai multe ori, cel mult moderată. Lucru pe care cei implicați des în actul de justiție (mai ales ca împricinați) îl știu foarte bine. De foarte multe ori aparența de „viața bună” a magistraților este dată de faptul că limitările impuse de profesie duc la involuntare și dureroase economii. De pildă, pentru că nu reușesc să mănânce decât pe apucate, cheltuielile cu mâncarea sunt mult mai reduse la judecători decât la un om obișnuit. În consecință, după retragere din activitate sunt mult mai mari cheltuielile cu tratamentele și medicamentele, starea de sănătate fiindu-le afectată real. ↩︎

Dictatura şi abuzurile. De ce trebuie să cunoaştem Istoria. Studiu de caz(uri)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Dictatura şi abuzurile. De ce trebuie să cunoaştem Istoria. Studiu de caz(uri)

abstract barbed wire black white black and white
Photo by Pixabay on Pexels.com

Un jandarm din Brăila a atacat şi umilit un cetăţean, lovindu-l cu piciorul în pulpa piciorului stâng, pe la spate, absolut nejustificat. Videoclipul, filmat de la un etaj inferior (1 sau 2), Duminică 5 Aprilie 2020, este foarte clar:

Un civil (tânăr), având alături o bicicletă, stă în faţa unui echipaj alcătuit dintr-un poliţist şi un jandarm. Aceştia par să verifice datele acestuia pe mobil – al poliţistului – şi o agendă – a jandarmului. Apoi poliţistul ţine un mic discurs şi îi face semn civilului să plece. Jandarmul se poziţionează între timp în lateral, pregătindu-se pentru atac. Tânărul ridică piedica bicicletei şi o întoarce ca să poată pleca. Poliţistul deja se retrăsese – procedură incorectă ce sugerează complicitate. În clipa în care civilul este cu spatele către jandarm acesta îi aplică o lovitură în piciorul stâng, în partea superioară (pe pulpă sau chiar la articulaţia şoldului). Civilul nu îndrăzneşte să protesteze, plecând mai departe. Jandarmul începe şi el să se îndrepte către colegul retras (strategic?). Persoana care filma strigă „Şi dacă mai era altul mai dădeai în el?” (adică „ştiind că există martori”). Întrebarea a fost un prilej pentru jandarm de a-şi cere iertare pentru agresiune şi a încerca să limiteze efectele traumatice (circumstanţă atenuantă cf. N.C.P. Art. 75, pct. (2), lit. a). Din păcate, jandarmul răspunde „Da, dădeam!”. În acelaşi timp se opreşte şi încearcă să localizeze vorbitorul. Dându-şi seama că este în bloc (şi, probabil, şi că este filmat) se întoarce să plece.

Voi preciza faptul că tipul de lovitură aplicată de jandarm este unul practicat pentru oprirea şi doborârea unei ţinte periculoase, eventual înarmate cu o armă albă. Lovitura poate avea ca efect rupturi musculare şi/sau de tendon, dizlocarea încheieturii şi alte efecte nocive datorate prăbuşirii ţintei. În acest caz ţinta – victima, mai corect spus – conducea cu mâinile bicicleta, o eventuală căzătură având un potenţial vătămător mai mare.

Înainte de a prezenta încadrarea faptelor cred că trebuie să amintesc şi de comentariile purtătorului de cuvânt al Inspectoratului Judeţean de Jandarmi (IJJ) Brăila, locotenent Sorin Neftode, aşa cum sunt prezentate de Agerpress:

„„Ca urmare a informaţiilor apărute în spaţiul public, cu privire la modul în care a acţionat un lucrător din cadrul IJJ Brăila, vă comunic faptul că, la nivelul inspectoratului, a fost constituită o comisie de verificare a acestor aspecte. În termenul cel mai scurt vom reveni şi cu alte informaţii, pe măsură ce le deţinem. Menţionăm că este un caz izolat şi că nu tolerăm în niciun caz un astfel de comportament abuziv„, a declarat purtătorul de cuvânt al Jandarmeriei Brăila, lt. Sorin Neftode.

Sorin Neftode a precizat că, pe baza filmului făcut public, a fost identificat jandarmul care făcea parte din patrula mixtă poliţist-jandarm, dar şi tânărul care a fost lovit, fiind vorba despre o persoană majoră, care a apelat, săptămâna trecută, în mod nejustificat numărul de urgenţă 112, sesizând o situaţie falsă de contact cu o persoană infectată cu COVID-19, sesizare la care s-a ajuns inclusiv cu o izoletă.”

De observat:

  • Nu s-au luat măsuri preliminare – precum suspendarea din activitate – pentru jandarmul agresor, cu toate că videoclipul constituie surprinderea în flagrant a jandarmului agresor;

  • Nu s-au luat măsuri preliminare – precum suspendarea din activitate – pentru jandarmul agresor cu toate că însuşi purtătorul de cuvânt al IJJ Brăila recunoaşte că acesta a avut „un comportament abuziv”;

  • Purtătorul de cuvânt începe să deschidă calea către transformarea victimei în ţap ispăşitor, invocându-se o situaţie fără nicio legătură legală cu întâmplarea în cauză.

În comentariile postate la videoclipul ce arată infracţiunile săvârşite de jandarm există trei extremisme:

a) „poliţiştii şi jandarmii sunt răi” (adeseori exprimat foarte vulgar, chiar violent, un oarecare ajungând la afirmaţii de felul „Orice gabor mort e un gabor bun!”)

b) „tânărul e un ţigan/un infractor, deci jandarmul a făcut bine” (doar câteva voci, dar tot pute)

c) „ai altă poziţie decât mine eşti un nenorocit” (un utilizator youtube cu pseudonimul „Isaac Clarke”, susţinător al jandarmului agresor, merge până la ameninţări cu violenţa şi chiar cu moartea)

Este evident că toate aceste poziţii sunt aberante.

Există poliţişti şi jandarmi de calitate – şi cine a avut drumuri în aceste zile a avut prilejul să întâlnească asemenea oameni. Există poliţişti şi jandarmi de proastă calitate – şi acesta este un asemenea caz.

Tânărul în cauză, în ciuda încercărilor IJJ Brăila şi altora asemenea de a-l mânji este, în context, nevinovat. Etnia sa nu contează. Dacă a sunat la 112 crezând sincer că a intrat în contact cu cineva bolnav de COVID-19 este nevinovat. Iar încercarea IJJ Brăila de a-l învinovăţi pentru asta este o descurajare a cetăţenilor de a suna la 112. Este, adică, infracţiunea de favorizare a răspândirii bolii! Dacă s-a dovedit că a sunat „la mişto”, trebuia pedepsit conform legii. În amândouă situaţiile nu există nicio legătură corectă între cele două întâmplări.

Mai există unii care spun că „nu am văzut [în videoclip n.n.] tot ce s-a întâmplat. De unde ştim că tânărul nu la jignit sau înjurat pe jandarm?”. Poziţia este la fel de greşită şi periculoasă ca cele trei extremisme arătate mai sus. Există un principiu fundamental: cercetaţi bine înainte să emiteţi o părere, mai ales dacă este vorba despre viaţa cuiva. Din păcate mulţi vorbesc „deştept” după mintea lor dar absurd în raport cu realitatea. La fel şi aici. Realitatea este că pentru insulte sau injurii adresate unui jandarm sau altei persoane cu funcţii similare, faptă numită ultraj, există Art. 257 C.P. (Noul Cod Penal, care dezvoltă prevederile C.P. din 1968), în cazul particular al poliţistului sau jandarmului supuşi ultrajului aplicându-se în special alin. (4) al Art. 257. (A se vedea şi acest articol despre ultraj.)

Altfel spus, nu există absolut niciun temei legal pentru acţiunea jandarmului. Legal, aceasta este o infracţiune ce se încadrează în cea mai blândă interpretare la lovire sau alte violenţe (Art. 193 alin. (1)) care, în contextul situaţiei de urgenţă şi a mobilizării parţiale a forţelor armate se pedepseşte cu maximul pedepsei plus 2 ani de zile (adică cinci ani de zile de închisoare).

Din păcate însă, fapta este săvârşită în circumstanţe agravante, aplicându-se Art. 77 lit b) (tratamente degradante), Art. 77 lit. e) şi g), atacul fiind săvârşit profitându-se de starea de vulnerabilitate a cetăţeanului în timpul situaţiei de urgenţă, eventual Art. 77 lit. h) dacă atacul a avut loc şi pe fondul unor preconcepţii ale atacatorului privitoare la rasa, etnia, religia etc. victimei. De asemenea, fapta jandarmului se încadrează şi la Art. 297 alin. (1) şi (2), abuzul în serviciu, cu cel puţin două pedepse obligatorii, închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea dreptului de a mai ocupa o funcţie publică. În situaţia de urgenţă se aplică automat maximum de pedeapsă, adică 7 ani de închisoare, plus 2, plus o treime din celelalte pedepse. Altfel spus, atacul jandarmului cere o pedeapsă cu închisoarea de cel puţin 10 ani de zile şi interzicerea oricărei funcţii publice pe viaţă, deoarece agresorul a săvârşit fapta în timpul stării de necesitate, premeditat şi în circumstanţe agravante, fără a manifesta vreun regret faţă de fapta săvârşită până în acest moment şi declarând liber şi ştiind că este înregistrat dorinţa sa de a repeta asemenea atacuri.

Merită subliniate şi alte două aspecte. Pe de-o parte, fapta a fost săvârşită la câteva zile de la Ziua Jandarmeriei Române. Pata adusă de jandarmul agresor este amplificată de acest context. Pe de altă parte, intenţia legiuitorului în crearea şi organizarea Jandarmeriei Române a fost aceea de a crea şi organiza un scut împotriva dezordinilor şi violenţelor publice; iar jandarmul de la Brăila a procedat exact la ilegalităţi şi violenţe în spaţiul public. Altfel spus, jandarmul a acţionat direct împotriva voinţei legiuitorului şi a rosturilor fundamentale ale instituţiei de care, teoretic, aparţinea. Cu excepţia cazului în care intenţia legiuitorului s-a schimbat peste noapte şi a dat Jandarmeriei dreptul de a judeca pe loc şi aplica pe loc sentinţe, inclusiv prin pedepse corporale. Caz în care am fi într-o dictatură poliţienească instituţionalizată. Doar că legea a rămas, încă, aceeaşi. Dar se va aplica?

O să amintesc şi faptul că poliţistul care l-a însoţit pe jandarm este vinovat, în funcţie de context, de neglijenţă în serviciu (Art. 298 N.C.P.) sau chiar de complicitate (Art 26 N.C.P.). Acest poliţist avea datoria să stea alături de colegul său. Avea datoria să îl oprească din săvârşirea faptei şi să o raporteze de îndată. Este evident că în clipa în care un membru al unei patrule are un comportament infracţional activitatea patrulei se opreşte şi se declanşează procedurile de reţinere şi anchetă a celui care a săvârşit infracţiunea (infracţiunile). Dacă îndată după săvârşirea atacului de către jandarm poliţistul nu a raportat infracţiunea (avea telefonul la el, avea staţie etc.), este evident vinovat de complicitate şi de omisiunea sesizării organelor judiciare (Art. 263, cu circumstanţă agravantă, pedeapsă cu închisoarea de la 6 luni la 7 ani; datorită stării de necesitate se aplică maximul pedepsei la care se adaugă 2 ani. Altfel spus poliţistul este pasibil de 9 ani de puşcărie. Singura scuză ar fi să dovedească faptul că a fost în imposibilitate de a observa fapta şi de a auzi schimbul de replici între persoana care a filmat şi jandarmul agresor.)

Deşi în mod normal acţiunea juridică este declanşată de plângerea părţii vătămate în contextul stării de urgenţă se aplică sesizarea din oficiu a organelor de anchetă M.I. şi a Procuraturii – ceea ce nu s-a întâmplat, conform declaraţiilor oficiale.

Îmi cer iertare celor pe care această mică expunere juridică i-a plictisit. Ea este, totuşi, absolut necesară, pentru că trebuie să vedem gravitatea faptei, spre a putea înţelege mai departe gravitatea reacţiilor oficiale faţă de asemenea fapte.

Este evident pentru orice om raţional şi echilibrat că fapta aceasta va apăsa asupra tuturor jandarmilor şi poliţiştilor care îşi fac datoria corect, conştiincios, fără abuzuri.

Dar!

Dar constituie această faptă „o excepţie”, aşa cum afirmă purtătorul de cuvânt al IJJ Brăila? Sau este una dintre multe?

Trebuie să spun că în aceste zile am început să aflu despre tot mai multe gesturi incorecte din partea patrulelor. Pot înţelege faptul că cei care le alcătuiesc sunt oameni şi sunt obosiţi. Dar asta nu înseamnă că ai dreptul să îţi reverşi oboseala, nervii etc. pe cetăţenii pe care ai jurat să îi aperi. Şi, evident, nu îţi dă dreptul să săvârşeşti, voit, conştient, planificat, atacuri asupra civililor precum cel de la Brăila! Evident, nici alte gesturi, mai puţin evidente.

Istoria ne arată că tolerarea unor asemenea gesturi duce la normalizarea lor.

Este această agresiune de la Brăila punctul în care istoricii vor putea spune: „s-a trecut la dictatura poliţienească în mod deschis”?

Sunt nevoit să menţionez aici cazul tragic de la Giurgiu, în care o bătrână de 65 de ani, cu handicap locomotor şi pensie de 700 de lei, a primit o amendă de 500 de lei. Sub pretextul că ar fi depăşit ora 13:00 impusă ca limită pentru bătrâni atunci când s-a dus să îşi cumpere pâine. Nu discut aici circumstanţele, voi prezenta numai un punct de vedere foarte interesant al Comisarului Şef Cristian Şuţă de la Poliţia Giurgiu:

„Colegii mei nu au făcut decât să aplice Ordonanţa Militară.”

Altfel spus, „asta e legea”. Sau „unde-i lege nu-i tocmeală”.
Pentru cine?
Doar pentru civilii fără apărare în faţa Poliţiei şi Jandarmeriei?
Sau pentru toată lumea?
Dacă ţineţi ochii pe cazul jandarmului agresor de la Brăila o să vedeţi ce se întâmplă. Şi o să ştiţi care este răspunsul.
Dacă vă uitaţi în cărţile de istorie o să vedeţi cu ce seamănă întâmplările din zilele noastre.

Cine are urechi de auzit să audă.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. În ciuda faptului că accesul liber la justiţie este, teoretic, garantat prin Constituţie (Art. 21), el rămâne, ca şi dreptul la proprietate privată (Art. 44), un ideal imposibil. Deşi se pretinde că „Nicio lege nu poate îngrădi acest drept [accesul liber la justiţie n.n.]” (Art. 21, alin. (2) Constituţia Republicii România) în realitate el este îngrădit prin excesul de legi şi proceduri de aplicare. Cine a văzut, de pildă, Codul Penal (adică Noul Cod Penal), precum şi drăgălaşul Cod de Procedură Penală, a văzut începutul accesului la justiţie în materie penală. Doctrina şi jurisprudenţa sunt alte două nivele de cunoaştere juridică, fără de care accesul la justiţie rămâne o vorbă goală. Specializarea avocaţilor se datorează tocmai imensităţii câmpului de cunoştinţe pe care trebuie să îl asimileze. Unele din sentinţele aparent aberante ale instanţelor se datorează lipsei de acces la justiţie sau, altfel spus, lipsei de pricepere în susţinerea cauzei de către una sau mai multe dintre părţi.
Explic asta spre a-mi cere scuze pentru două aspecte.
Pe de-o parte, nu am atins în text nici Art. 22 alin. (2) din Constituţie, nici alte prevederi legale aplicabile la cazul analizat. Umila mea părere este că incursiunea juridică a demonstrat ceea ce era de demonstrat chiar dacă este incompletă.
Pe de altă parte, se poate să fi înţeles greşit unul sau altul dintre textele de lege folosite. Nu am urmat Facultatea de Drept sau altă instituţie similară, studiile mele de drept se limitează la un an de drept constituţional pe vremea lui Ceauşescu (era obligatoriu dar şi interesant, cel puţin cu profesorul pe care l-am avut), la drept comercial în postliceala de la A. D. Xenopol (Bucureşti) şi la drept canonic în Facultatea de Teologie. Evident, unele cunoştinţe de Drept Roman s-au adăugat prin studiile privitoare la Istoria Romanilor. Toate, la un loc, nu valorează în context nici cât un an la Facultatea de Drept. Ca urmare, pregătirea mea auto-didactă rămâne deficitară, cu toate îndreptările şi îndrumările primite de la prietenii specializaţi în domeniul Dreptului. Apreciez, deci, orice observaţie competentă ce completează ori corectează rândurile mele.

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă