Etichetă: judecător

Pensiile si protestul magistratilor

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

Pensiile și protestul magistraților

I. Premise și abordare

Printre marile fenomene istorice pe care le trăim se numără și cel privitor la situația Justiției din Republica România.
Am mai scris pe această temă și revin astăzi, într-o zi în care prinși între felurite distracții oamenii uită de amintitul fenomen – dacă nu sunt de specialitate.

Pentru mulți dintre chibiții ce comentează de pe margine, inclusiv unii avocați sau juriști, fenomenul se mișcă între satisfacție personală și amuzament mai mult sau mai puțin ranchiunos.
Deși magistrați sunt și procurorii, atunci când se vorbește despre magistrați cei mai mulți – inclusiv din domeniu! – se uită aproape exclusiv la judecători.
Practică nu neapărat obiectivă, dar de înțeles. Pentru că judecătorii, până la urmă, sunt cei care dau sentințele și pecetluiesc într-un fel sau altul munca procurorilor, avocaților, juriștilor.
Iar pentru o parte însemnată a populației mai există un proces interior: frica de procuror. Căci, la prima vedere paradoxal, mulți dintre cetățeni se tem mai mult de procurori (care instrumentează un caz) decât de judecătorii ce dau sentința finală. Astfel încât acestor cetățeni le vine mai ușor să critice și să atace judecătorii decât pe procurori.1

Abordarea mea

Putem vedea numai din aceste câteva punctări cât de complex este fenomenul. Și asta fără să atingem factorii politici interni și externi, lozinca „lupta împotriva corupției” sau tema influenței unor organizații străine asupra neutralității magistraților.

Ca să nu rătăcim fără rost într-un asemenea hățiș, mă opresc la problemele directe din fenomenul numit oficial protestul magistraților sau, jurnalistic și insinuant, greva magistraților.
După mine, problemele directe fiind

  • pensia și pensionarea magistraților
  • exprimarea și apărarea intereselor magistraților
  • liniile de comunicare între Justiție și politic

Pe care le voi atinge, holistic și sintetic, în rândurile următoare.

II. Pensia și pensionarea magistraților. Privilegiu sau minimă recompensă?

II.1. Cadrul muncii judecătorilor (prima parte)

Am prezentat o analiză a acestei teme în eseul ”Greva” magistraților între propagandă și fapt (22 Iunie 2023).
Textul amintit cuprinde o parte (și, mi s-a reproșat, o mică parte) din greutățile uluitoare și copleșitoare pe care judecătorii le au de dus.
Voi enumera foarte sintetic: ani grei și mulți de învățat pe brânci, examene multe și grele, după care urmează o salarizare mediocră în paralel cu o muncă extrem de grea chiar făcută legal, dar în România obligatoriu mult dincolo de cadrele legii și ale principiilor fundamentale privind dreptul muncii, dreptul la libertate, drepturile omului.
În această ultimă privință trebuie să îmi exprim uimirea față de faptul că niciunul dintre judecători nu s-a gândit încă să ceară condamnarea Republicii România în Curtea Penală Internațională pentru sclavie și tortură. Sclavia și tortura fiind în foarte multe instanțe viața de zi cu zi a judecătorilor români.

II.2. Lipsa dreptului la exprimare și negociere

Voi face aici un salt și voi veni la acțiunea unui avocat de a nega legalitatea și/sau oportunitatea suspendării activității unor instanțe (în cazul d-sale, Curtea de Apel Cluj). Deoarece discuția este la subiect, nu voi analiza în ce măsură același avocat a atacat nedreptățile suferite de judecători de-a lungul timpului. Nedreptăți care afectează grav calitatea actului de justiție în România. Dar voi sublinia faptul esențial că în materialul d-sale

lipsește orice mențiune pentru orice cale prin care judecătorii să se apere de abuzurile la care sunt supuși!

Altfel spus, materialul în cauză invocă necesități teoretice sau practice pentru buna funcționare a Justiției strict din punctul de vedere al beneficiarilor, fără cel mai mic interes pentru starea de bine a săvârșitorilor esențiali ai actului de justiție (judecătorii și grefierii, în primul rând).
Iar această atitudine

ESTE ATITUDINEA TIPICĂ FAȚĂ DE SCLAVII LIPSIȚI DE ORICE FEL DE DREPTURI.

Puținul meu contact cu jurisprudența mi-a arătat constant principiul prezentării căilor sau variantelor corecte (juridic, legal, administrativ etc.) atunci când se neagă corectitudinea uneia sau alteia dintre căile sau variantele folosite de cineva.
În cazul de față exista obligația etică și deontologică a autorului amintit de a prezenta căile sau procedurile prin care judecătorii să își obțină drepturile – sau să se exprime, măcar, într-un domeniu esențial pentru ei. Sunt obligații pe care autorul le încalcă și care, din perspectiva mea de chibiț nepriceput, anulează întreaga valoare a demersului d-sale (oricât de bine realizat din punct de vedere oratoric sau retoric).

Iar acest exemplu este paradigmatic și ține de o fugă sistematică de întrebarea esențială:

Cum își pot apăra judecătorii (și grefierii) drepturile și interesele?

Căci dacă nu au căi prin care să și le apere, ne izbim de un viciu de consimțământ esențial. Un viciu de consimțământ prin care se neagă însăși libertatea profesională a judecătorilor, ce devin prin angajare sclavi fără drepturi.

Desigur, în acest punct un avocat al celor care oprimă judecătorii (și grefierii) va putea interveni prin zugrăvirea feerică a unor mecanisme interioare tolerate de stat: cele prin care judecătorii s-ar putea exprima… către judecătorii din treptele superioare, mergând până la cei din fruntea CSM-ului. Praf în ochi! – voi spune cu tărie și exprimare de nespecialist. Praf în ochi, de vreme ce aceste căi nu afectează relația cu factorii politici și administrativi care oprimă judecătorii!
Este ca și cum ai pretinde că sclavii sunt liberi pentru că se pot plânge între ei, în anumite condiții, de problemele care apar în exercitarea muncii care le este impusă de stăpâni. Evident, fără să aibă dreptul, amintiții sclavi, nici măcar la a prezenta stăpânilor problemele prin care trec! Acesta fiind un privilegiu rezervat sclavilor puși de stăpâni în funcțiile de vătafi (poziții pe care vătafii și le vor apăra cu dinții, pentru că sunt singura cale de a ieși din tortura și exploatarea sălbatică de zi cu zi).

II.3. Dar este chiar atât de grea munca judecătorilor? Sau Cadrul muncii judecătorilor (a doua parte)

În 2023 unul (da, unul singur) dintre cititorii celor două eseuri privind situația magistraților a luat legătura cu mine ca să mă întrebe acest lucru. Omul, din fericire pentru el, era un om responsabil, care știa că vom da socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru ceea ce spunem (Matei 12:36). Ca urmare, a acceptat ca punct de plecare în lămurirea problemei metoda științifică a observației. Adică, să își petreacă cinci zile libere pe care întâmplător (a se citi: prin grija lui Dumnezeu) le avea în curând într-o instanță din municipiul în care locuia.
Metodologia a fost următoarea: să fie timp de cinci zile în aceeași sală, indiferent de judecătorul sau tipul de cazuri (civile).
După a doua zi d-sa m-a sunat, cerându-mi să oprim studiul, pentru că „acum îmi este clar”. La insistențele mele a mers și ziua următoare, după care m-a sunat implorându-mă să ne oprim pentru că „ajunge la nebuni” dacă mai merge o singură zi.

L-am lăsat să se liniștească și apoi, fiind și eu, întâmplător, în localitate, ne-am întâlnit la o cafea (dânsul), respectiv ciocolată caldă (eu). Toamna frumoasă de care ne-am bucurat a calmat în bună parte marea tulburare a d-sale. Și am putut să trecem mai departe de constatarea pe care o făcuse: este inuman să rabzi atâta nebunie și ticăloșie la fiecare ședință, de la atâția împricinați.

Doar că d-sa nu luase în calcul munca necesară pentru judecarea fiecărui caz, ci doar impactul purtării părților – din păcate, de multe ori incluzând o tristă lipsă de respect și pregătire inclusiv din partea avocaților.
I-am îndreptat însă atenția, dincolo de șocurile amintite, către teancurile de dosare. Pe care d-sa le observase marginal, dar fără să le conștientizeze.
Și, pentru că se lăsaseră întunericul și răcoarea, fiind trecut de ora 20:00, i-am propus să ne plimbăm puțin. Rugându-l să mă conducă spre clădirea în care asistase la desfășurarea proceselor timp de trei zile.
Ferestrele luminate nu i-au atras atenția, așa cum nu a văzut nici parcarea destul de plină. Până i le-am indicat eu. Am așteptat împreună, văzând cum ies treptat judecătoarele și judecătorii, plecând acasă. După 13-14 ore de muncă, din care li se plătesc, mediocru, 8.
Și ne-am retras pe la ora 21:30, în timp ce unii judecători încă erau la muncă.

Domnul în cauză a plecat copleșit.
Dar l-am asigurat că a văzut doar vârful aisbergului.
Și ne-am despărțit în liniște. Îndemnându-l să vină în „vacanța judiciară”, ca să vadă cât de mult se muncește și atunci. Pe gratis.

Voi aminti aici alt fapt pe care mai toți îl uită atunci când se gândesc la activitatea judecătorilor: pentru orice proceduri care necesită interacțiunea cu feluritele autorități de stat, judecătorii se lovesc de aceeași (in)competență și (lipsă de) bunăvoință pe care ar trebui să o cunoaștem foarte bine. Sigur, cu acele excepții care ne fericesc, dar și cu regula care ne otrăvește viața – și care dă prilejul la interminabile povești de groază privind interacțiunile cu birocrația locală sau centrală.
Se lăuda, pe bună dreptate, un celebru (scriitor) polițist cu recordul de a rezolva (instrumenta) 262 de dosare în trei luni de zile. Având la dispoziție patru subalterni care să îl ajute. Efortul eroic al d-sale, cu nopți de muncă în birou urmate de zile de muncă tot acolo este viața de zi cu zi pentru foarte mulți judecători. Singura alternativă posibilă fiind tratarea cu (multă) superficialitate a miilor de pagini de dosare ce trebuie străbătute săptămânal.

Ca să nu stau mai mult pe subiect, subliniez că lucrurile stau acum, la intrarea în 2026, mult mai rău decât erau în 2023. Și îndemn la (re)citirea eseului de atunci privind ”Greva” magistraților… (click pentru accesare).

III.4. Pensionarea timpurie și cu pensie mare a judecătorilor. Privilegiu sau minimă recompensă?

Pentru lipsa vieții personale, pentru sufocarea vieții de familie, pentru o muncă de sclav biciuit și de colegi sau sistem, și de beneficiari, pentru lipsa oricăror avantaje materiale reale2 și a drepturilor elementare, judecătorii beneficiază de o singură recompensă: pensionarea.

Este, pentru foarte mulți dintre ei, singurul lucru ce îi ține pe linia de plutire.

Nădejdea că vor ieși din toată nebunia psihică și fizică, din munca inumană și în condiții absolut inumane, la o vârstă decentă, care le va da câțiva ani „de recuperare” înainte de intrarea în vicisitudinile bătrâneții.

Este o nădejdea adesea mincinoasă.
Nu doar pentru că sunt amânați la pensionare prin felurite manevre și presiuni.
Ci mai ales pentru faptul că ies cu o sănătate mult mai distrusă decât și-ar fi putut închipui.

Presiunea teribilă de zi cu zi, sforțările de voință pentru a mai rezolva teancurile de dosare, acoperă în mare parte suferințele acute și chiar cronice ale organismului.
Câți dintre judecători sunt distruși de muncă înainte de pensie este subiect tabu.
Câți dintre judecători ies la pensie cu sănătatea distrusă este de asemenea subiect interzis.

Dar, așa cum este, pensionarea este pentru ei luminița de la capătul tunelului.

Din nou, avocatul stăpânilor de sclavi poate sări aici cu obișnuita distragere de la adevăr: cazurile de judecători corupți. O abatere de la principiile fundamentale ale judecării oricărui caz, judecată ce pleacă de la regulă, iar nu de la excepții, de la principii, iar nu de la încălcarea lor.
Ceea ce am prezentat aici este viața uriașei majorități a judecătorilor. Și pentru mulți dintre cei care sunt corupți – simbolic sau practic – tot în acest tablou se află cheia căderii; căci pentru fiecare există un punct de rupere, iar monstruoasa presiune pusă pe judecători îi face complici la corupție pe toți cei implicați în existența ei – fie și prin vinovată tăcere.

Pe scurt, judecătorii au o misiune de cea mai înaltă noblețe, o chemare extraordinară; și sunt tratați mizerabil de către autoritățile de stat, având parte de condiții de muncă inumane, incluzând eforturi supraomenești pentru care nu sunt plătiți.
Pensia este singura recompensă pentru iadul pe care judecătorii îl îndură, cu demnitate, zi de zi.

Ceea ce înseamnă că

atacarea pensiilor magistraților garantează prăbușirea actului de justiție.

Căci, evident, în lipsa acestei unice recompense reale, ce om rațional va mai dori să fie judecător în România?
Iar în lipsa oamenilor raționali, cine va mai face Justiție în România?

III. Concluzii

Toate partidele politice (de la AUR la USR) care militează pentru „creșterea vârstei de pensionare” și „anularea pensiilor speciale” la magistrați săvârșesc un act de distrugere a României.

Un asemenea proces, de reducere a vârstei de pensionare și anulare a pensiilor speciale pentru magistrați, se bazează pe invidie și incompetență, iar nu pe argumente raționale.

În primul rând, este un fenomen rar, prețios dar rar, să ai un om în vârstă cu aceeași putere intelectuală și spirituală ca în tinerețe. Declinul cu vârsta al memoriei, precum și al capacităților analitice și concluzive, este o realitate obiectivă (absolut clar atestată medical).
Păstrarea forțată în magistratură a oamenilor de peste 40 de ani garantează scăderea calității actului de justiție.
Pe aceeași linie, aștept cu interes creșterea vârstei obligatorii de retragere din sport! Logica în cele două cazuri fiind identică: performanța necesară domeniului este una excepțională și depinde radical de capacități biologice care scad (tot radical!) cu vârsta.

În al doilea rând, prima grijă a unui cetățean responsabil, a unui partid responsabil cu atât mai mult, este aceea a creșterii calității condițiilor de muncă pentru magistrați. Înainte de a cere roade, trebuie să investești. În cazul de față, de la spații noi de depozitare în condiții sănătoase, spații de lucru ce corespund normelor medicale (spații lipsă pentru uriașa majoritate a judecătorilor și grefierilor!), ajungem la supraaglomerarea sistemului judiciar. Care este cauza fundamentală a problemelor de justiție din România – cauză de care nu am văzut încă să se preocupe nimeni.

Să ignori greutățile uriașe ale vieții magistratului și să fluturi minciunile aberante ale „privilegiilor” este ușor.
Este ușor să instigi la ură și invidie.
Este ușor să distrugi până la capăt magistrații, în numele unei „egalități” nedemne și iraționale.

Și este ușor să nu te întrebi: cine va mai face Justiție în România în condiții de muncă inumane, cu plată mizerabilă raportată la munca reală, cu pensionare târzie și mizeră?

Scriu iarăși asemenea rânduri logice și clare, zugrăvind puțin dintr-o realitate sumbră ascunsă sistematic.
Ca și la celelalte materiale pe subiect știu că ignorarea va fi răspunsul preferat.
Atunci, de ce am scris?

Pentru un simplu dixit et salvavi animam meam (am zis și mi-am salvat sufletul)?
Și pentru asta.
Dar și pentru că datorez acest lucru judecătorilor și grefierilor care își scuipă praful din plămâni încercând să facă binele pe care îl pot face. Pentru că datorez acest lucru cetățenilor care vin în instanțe fără cea mai mică pregătire, cu așteptări absurde și pretenții de multe ori aberante și arogante. Cetățeni pe care magistrații se chinuie să îi ajute să ajungă la o sentință echitabilă.

Poate vreun împricinat citește și înțelege ceva.
Poate vreun judecător sau grefier citește și își dă seama că nu este, nu sunt, într-o singurătate absolută.
Dacă un oarecare (eu) vede, cu atât mai mult Dumnezeu.
Și va răsplăti.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

  1. Aceste realități sunt motivul pentru care eseul Pensionarea și pensiile speciale... din 30 Mai 2023 pleacă de la judecători (secundar, grefieri) în analiza subiectului. ↩︎
  2. Da, aici este un alt mit pe care nu mai pierd vremea să îl combat în text. Situația materială a judecătorilor este, de cele mai multe ori, cel mult moderată. Lucru pe care cei implicați des în actul de justiție (mai ales ca împricinați) îl știu foarte bine. De foarte multe ori aparența de „viața bună” a magistraților este dată de faptul că limitările impuse de profesie duc la involuntare și dureroase economii. De pildă, pentru că nu reușesc să mănânce decât pe apucate, cheltuielile cu mâncarea sunt mult mai reduse la judecători decât la un om obișnuit. În consecință, după retragere din activitate sunt mult mai mari cheltuielile cu tratamentele și medicamentele, starea de sănătate fiindu-le afectată real. ↩︎

Teologia Istoriei. Bârfa

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Bârfa este un bici al Satanei care aduce blestem peste cel care bârfește (Iov 5.21; Sirah 5.16-17; 28.14).
Dar, ca în orice patimă, cei stăpâniți de ea nu se învață, oricât de mult ar suferi de pe urma ei. Dimpotrivă, îndreptățindu-se pe sine, se dau prigoniți pentru dreptate și mari mărturisitori.

Însă deosebirea între mărturisirea adevărată și bârfă este dată de câteva legi ale cuvântului drept:
1) Ceea ce spui trebuie să fie bine cercetat și cernut, să fie întărit prin mai multe mărturii deosebite. Niciodată să nu iei de adevărată o mărturie dintr-o singură sursă, ci să o iei doar ca ceva ce trebuie cântărit, cernut, cercetat. Iar în lipsa celei mai bune cântăriri, cerneri, cercetări, nu spui nimic, și mai ales nu osândești. Căci încă din Antichitate s-a știut că nu este voie să osândești pe nimeni după un singur martor, ci după mai mulți (a) care nu au interes împotriva celui învinuit și (b) ale căror mărturii nu se contrazic (Deuteronom 17.6; 19.15; Psalmi 26.18; 34.10; Matei 18.16; 26.60; Fapte 6.13; Susana 1.33-63 etc.)
2) Ceea ce spui trebuie să fie de folos, să zidească, să înalțe, să ridice.
Niciodată să nu te apuci să spui lucruri care, deși adevărate, aduc răul. De pildă, nu ai voie să spui prigonitorilor adevărul despre unde se ascund cei prigoniți. Asemenea, nu ai voie să răspândești vestea că cineva face o lucrare bună ce este interzisă de tiranii urâtori de Dumnezeu. Etc.
3) Ceea ce spui trebuie să fie spus cu dragoste.
Niciodată nu trebuie să te gândești că Dumnezeu are nevoie de ajutorul Tău, că spunând sau făcând ceva Îl sprijini, Îl ajuți. Ci să te gândești să câștigi Duhul Domnului, ca acesta să îți dea dragostea dumnezeiască și înțelepciunea ziditoare ce sunt mărturia omului lui Dumnezeu.

Aceste trei legi sunt limpezi și de înțeles.
Chiar și păgânii le-au găsit, din contemplarea firii, și le-au mărturisit (pe unele dintre ele, pe una, sau chiar pe toate trei).
Dar cel care bârfește se ridică împotriva lor, chiar și atunci când pretinde că le ține.

O pildă am avut chiar în viața mea, în una din multele dăți când s-au ridicat asupra mea martori mincinoși și nedreptatea a mințit sieși.
Iar întrebând pe un bârfitor, care se dădea drept și creștin, de ce minte împreună cu aceștia, a pretins că „din mai multe surse am aflat asta”. Iar acele surse erau de fapt mai multe tabloide ce preluaseră aceeași minciună fără nicio cercetare. Și i-am arătat că acele „mai multe surse” se reduc la una; iar aceasta se contrazice în cele spuse fără nicio rușine, dând o mărturie ce nu ar fi primită decât în instanțele politice bolșevice sau naziste. Acela nu a avut niciun argument în favoarea primei surse, dar a găsit drept scuză vechea prostie „nu iese fum fără foc”. I-am adus aminte că tocmai fusese la un spectacol cu mult fum produs de aparate de profil, fără pic de foc. Și că expresia nu este românească, ci importată de scriitori cu prea puțin discernământ. Căci încă din vechime se știa că poate să fie fum fără foc, de către cei care voiau să vadă adevărul. Rămas fără argumente, a renunțat la discuție. Dar, jalnic, a rămas la ideile sale. Căci pătimașii găsesc mereu pricini ca să rămână în patima lor și să nu se îndrepte. Sau, cum se spune de către Români,

Pentru cine vrea să creadă am o mie de dovezi,
însă n-am nicio dovadă dacă tu vrei să nu crezi.

Din acest punct de vedere bârfa este o boală ce nu poate fi combătută din afară. Dacă cel care bârfește nu își trezește dorința de îndreptare, va muri ca bârfitor și îl va înghite Iadul pentru vecie, oricât ai încerca să îl ajuți.

Nenorocirea este că bârfa nu este altceva decât o exprimare a invidiei, adică a mândriei și trufiei ce sunt rănite de binele altora. Căci răul este rănit de bine, fiindcă nu poate să fie bine.
Bârfitorii sunt cei care suferă chinuri lăuntrice foarte mari pentru că nu sunt așa cum și-ar dori: „atât” de bogați, „atât” de frumoși, „atât” de celebri, „atât” de puternici etc. Și în loc să își înțeleagă prăbușirea adusă de mândrie și trufie, în loc să se trezească și să alerge la medic (= duhovnic), ei aleg să învinuiască pe ceilalți pentru suferința lor. De aici iese invidia, cu toate manifestările ei, printre care una dintre cele mai rele, urâte și ucigătoare este bârfa.

La nivel istoric, se poate constata că bârfa însoțește totdeauna decăderea, fie ea personală sau de obște. Altfel spus, bârfa este la nivel personal simptomul clar al unei adânci prăbușiri morale și spirituale. Iar la nivelul societății, răspândirea bârfei este simptomul clar al îmbolnăvirii grave a societății, a apariției unei comunități de puțin-putincioși frustrați, manifestându-se pasiv-agresiv și, în fața celor mai slabi, categoric agresiv, chiar până la jaf, viol, tortură, crimă.
Căci bârfa, izvorâtă fiind din mândrie și trufie, este însoțită de schizofrenia complexului de inferioritate și a pretenției de superioritate absolută.

Creștinul adevărat se măsoară prin Cuvântul lui Dumnezeu. Ca urmare, este infinit de mic, atât față de măreția Celui Desăvârșit, dar și față de măreția la care este chemat (asemănarea cu Dumnezeu); și, în același timp, este infinit de mare, cu și prin Dumnezeu, căci fiind slujitorul (și, urcând treptele, prietenul) lui Iisus Christos, Împăratul Absolut, se împărtășește de măreția Acestuia. Prin urmare, Creștinul nu este nici trufaș, nici complexat; în fața ispitelor trufiei sau complexării (= deznădejdii produse prin comparații cu alți oameni) el se apără și se vindecă prin contemplarea, recunoașterea și înnoirea conștientizării măreției și bunătății dumnezeiești.

Dar cel rătăcit se pune pe sine în locul lui Dumnezeu, iar apoi este dezamăgit că nu se găsește la înălțimile pe care și le-a atribuit nebunește.
Ca urmare, este complexat de fiecare greșeală pe care o face, de fiecare scădere pe care și-o găsește, de fiecare nereușită, ba chiar și de fiecare încercare.
În loc să se întoarcă spre Dumnezeu și să se vindece, pune peste rănile lui plasturele otrăvit al trufiei. Ca mințindu-se că este mai presus de ceilalți, să nu mai fie atât de rănit de mare depărtare între prea înalta părere de sine și realitate. Devine astfel arogant, disprețuitor, îngâmfat etc.
Iar dacă aceasta nu merge, sau când aceasta nu merge, durerile complexelor îl chinuie. Și îl fac să fie plin de invidie și ură față de ceilalți, pentru orice lucru bun găsit la ei.

În amândouă manifestările, bârfa este, prin urmare, simptomul clar al unei adânci prăbușiri sufletești. Dar, totodată, este și o scară ce accelerează căderea către Iad: a celui care bârfește, a societății care acceptă, sau și promovează bârfa.

Ieșirea din această vrie sau prăbușire necontrolată este una: întoarcerea la Christos.
În lipsa ei, auto-distrugerea este sigură.

Iar partea celor fricoși și necredincioși și spurcați și ucigași și desfrânați și fermecători și închinători de idoli și a tuturor celor mincinoși este în iezerul care arde, cu foc și cu pucioasă, care este moartea a doua. (Apocalipsa 21.8)

Cine are urechi de auzit, să audă.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Pentru rătăcitul Florin

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Sfinții Apostoli au afurisit pe preotul ce ar bârfi pe alți preoți sau diaconi (Canonul 56).
Ca urmare, mireanul care bârfește clericii se dă anatemei, făcându-se vinovat și de bârfă (pentru care este afurisit), și de răzvrătire (pentru care este anatemizat).
Din păcate (la propriu și la figurat), mulți s-au învățat astăzi cu multă necuviință a primi bârfele asupra clericilor din mass-media sau alte asemenea surse otrăvite. Și, deși de mii și mii de ori s-au dovedit mincinoase, le și cred, ba chiar le și răspândesc. Și, mai rău, dacă pot, atacă și învinuiesc precum îndrăciții prigonitori dintotdeauna ai Bisericii.

Acestea toate ți le-am mai spus și ție și le-am mai spus și altora, după cum Dumnezeu poruncește.
Dar în trufia ta nu îți pasă de adevăr, ci te faci judecător satanic, osândind cu îndârjire și răutate, fără să cercetezi și fără să asculți partea învinuită; la fel cum au făcut îndrăciții care L-au batjocorit, scuipat, bătut, torturat și răstignit pe Fiul lui Dumnezeu.

Mie îmi este spre mântuire, căci El a zis:
Fericiți veți fi când vă vor ocărî pe voi și vă vor prigoni, și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea (Matei 5.11).
Dar pentru bârfitori s-a spus
Iar partea celor fricoși și necredincioși și spurcați și ucigași și desfrânați și fermecători și închinători de idoli și a tuturor celor mincinoși este în iezerul care arde, cu foc și cu pucioasă, care este moartea a doua. (Apocalipsa 21.8)

După cum ți-am mai spus, dacă erai un om cinstit ai fi întrebat pe cel învinuit și ai fi ascultat și mărturiile pentru el, nu doar, ca sataniștii, pe cele împotriva lui.
Și pentru că ți-am mai spus aceasta, închei prin acest ultim cuvânt orice comunicare cu tine, căci scris este:

De omul eretic, după întâia și a doua mustrare, depărtează-te, știind că unul ca acesta s-a abătut și a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit. (Tit 3.10-11)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

”Greva” magistraților între propagandă și fapt

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Am mai amintit de munca ocupanților – ziși stat sau clasa politică – de a-i dezbina pe Români și a le distruge instituțiile. De mai multă vreme este luată în vizor Magistratura, de la judecători la procurori și grefieri. Putorile comuniste – din mass-media sau din unele cârciumi – ar vrea ca magistrații să lucreze măcar 48 de ore pe zi, cel puțin până la 90 de ani, cel mai bine pe gratis și fără drept de pensionare.

Invidia lacomă se vede pe multe chipuri și în multe mesaje.
Toți indivizii cu puțină minte și aroganță multă au fantezii despre despre viața de lux pe care ar avea-o magistrații; despre cât de ușor, bănos și luxos este să fii judecător (sau procuror, sau…).
Fă-te judecător, dacă e așa ușor!
E simplu: înveți Drept 5 ani, faci INM-ul alți 3 ani (din care 1 stagiatura) și, gata, ești judecător!
Sau faci Drept 5 ani, dai exameul acela foarte ușor la Barou, apoi faci vreo 5 ani de avocatură, apoi dai examenul acela foarte ușor de admitere directă și, gata, ești judecător!
Vezi ce ușor e?
Ia fă-te judecător, că tot crezi că e ușor! Și bănos, și luxos!

Da, și ce viață de lux ai!
Începi cu vreo 6 mii de lei pentru care trebuie să lucrezi legal 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână și voluntar – că altfel ești dat afară! – încă 3-5 ore pe zi de luni până vineri, plus 12-20 de ore în weekend. (Voluntar, adică fără plată, dar obligatoriu.)
În același timp, nu ai voie să primești niciun dar de Crăciun, de ziua ta, sau cu orice alt prilej, de la nimeni în afară de rudele de gradul 1, cel mult de gradul 2. Doar acestea au voie să îți dea flori sau orice altceva – și chiar și pentru acestea te poți trezi anchetat(ă). Orice dar de la un văr sau unchi, mătușă sau nașă te poate face să îți pierzi locul de muncă.
Nu ai voie să lași pe cineva să ”îți facă cinste” cu o bere sau un ceai; nu ai voie să ieși la un restaurant cu prietenii din copilărie dacă au sau chiar au avut vreun proces; nu ai voie să mai stai de vorbă sau să te vezi cu foștii colegi dacă nu au devenit și ei magistrați. Etc., etc.
Luxul vieții de judecător constă și în faptul că ai un venit mai mic decât foarte mulți dintre avocați. Doar că de ei presa nu se ia sistematic, se ia de judecători. Și prezintă salarii de excepție – precum membrii C.S.M. – ca și cum ar fi ale judecătorilor obișnuiți. Dar nu vorbește, presa, nimic despre condițiile de muncă inumane ale judecătorilor din România.

În țările civilizate, judecătorul are cel mult câteva dosare (cazuri) pe ședință; adică între 50 și 150 de cazuri pe an (o mare parte fiind foarte ușoare). Oricum, sub 200 de dosare pe an de judecător.
Statul zis român a impus un regim care face să se treacă de 500 de dosare pe an/judecător în judecătoriile ușoare! În multe sunt peste 800 (opt sute!) de dosare de judecător, ba chiar și peste 1,000 (o mie!!) de dosare! Ba se pare că deja în unele judecătorii se ajunge la 1,200 (o mie două sute!!!) de dosare pe an de judecător!
Trai pe vătrai, ar spune demenții care cred că dosarele sunt bomboane fine.
Un iad insuportabil, ar spune orice om rațional.

Și asta nu e tot!
Din ce în ce mai multe posturi de judecător sunt neocupate!
Atât de ușor este să fii judecător, atât de bine și frumos, atât de la îndemână și plăcut, că an de an tot mai multe posturi rămân, cum am spus, neocupate.
Dar dosarele tot vin. Și cad în capul celor care sunt în sistem.

V-ați gândit ce compensație există pentru tot acest chin?
Pentru cele 30-50 de ore pe săptămână de muncă neplătită pe care trebuie să o presteze judecătorii?
Pensia.
A fost o înțelegere tacită, în care C.S.M.-ul a avut partea sa; statul a zis: ”nu vă plătim orele suplimentare pentru că v-ar tripla salariul și nu am mai avea destui bani pentru cei 400,000 de bugetari care nu fac nimic dar sunt rude sau prieteni și trebuie să mănânce un cozonac; nu am mai avea destui bani pentru amante, amanți, vacanțe de lux etc.; totuși, uite, vă dăm pensii ceva mai mari”. După care, același stat, a început să înjure în presă judecătorii pentru acele pensii.

Acum, dacă ar exista jurnalism cinstit în România, am vedea peste tot un calcul:
calculul salariului pe care ar trebui să îl primească judecătorii după munca depusă (nu după programul fantasmagoric de lucru de 8 ore pe zi)
Adică la salariul cuvenit judecătorilor pentru 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână (salariu pe care statul refuză încă să îl plătească în întregime!), să se facă socoteala cât se adaugă prin 3-5 ore de muncă în plus în zilele de lucru, plus 12-20 de ore în weekenduri, plus munca în concedii, plus gărzi… scuze, permanențe care în alte meserii sunt plătite suplimentar.
Un asemenea calcul obiectiv ar dovedi că judecătorii trebuie să primească un salariu cel puțin triplu față de cel actual – iar prin raportare la volumul de muncă real față de cel normal, chiar și de șase ori mai mare.
Ceea ce înseamnă că pensiile judecătorilor ar fi, legal, corect, mult mai mari decât cele de acum.

Dar cine să facă aceste calcule, câtă vreme ordinul de serviciu în mass-media este „tunurile pe magistrați!”?

Bine, în toată această persecuție a Magistraturii și C.S.M. (Consiliul Superior al Magistraturii) are un rol excepțional: să distrugă Justiția din România.
Adică să amâne examenele pentru judecători, să scoată cât mai puține dintre posturile neocupate la concurs, să aibă grijă să le treacă puțini și cât mai puțini candidați, să persecute judecătorii care mișcă în front, să prezinte cât mai urât judecătorii în fața opiniei publice ș.a.m.d.

În această ultimă privință greva parțială a judecătorilor tocmai declanșată este un exemplu perfect!
Fapte:
– Conflictul de muncă este vechi de ani de zile
– Revendicările sunt vechi, negociate și răs-negociate
– Promisiunile CSM și Guvernului (guvernelor) au fost încălcate sistematic.

Dar… care sunt revendicările?
Pe primul loc, asigurarea unui mediu de lucru decent:
– cu un număr corespunzător de magistrați și grefieri
– cu un număr decent de dosare/judecător, pentru ca actul de justiție să fie corect și eficient realizat
– fără intervențiile ilegitime (și mereu politice) ale CSM și altor grupări în actul de justiție
– cu birouri și arhive în care să se respire și aer, nu doar praful toxic al dosarelor și mucegaiurilor pereților

Am avut prilejul să vizitez arhivele unor judecătorii de sector din București (Capitala României!).
O atmosferă de subsol de pușcărie, atmosferă îndesată cu nesfârșite teancuri de dosare, plină de praf, cu lumină puțină. O atmosferă deprimantă și nesănătoasă, o bătaie de joc la adresa angajaților și a Justiției.
Când m-am minunat, după câteva zile, în fața unui grefier din Ardeal, de „frumusețea” arhivelor judecătoriilor bucureștene, doar că nu a plâns:
În arhivele noastre sunt birouri de jumătate de metru pătrat înconjurate de jur împrejur de teancuri de dosare până în tavan; singura lumină e un bec precum cele din beciurile Securității; aerul vine pe ușă, dacă este deschisă.

Ca urmare, este ușor de văzut că principalele revendicări ale magistraților sunt de bun-simț și sunt EXACT în interesul cetățenilor – adică al justițiabililor.
Cetățeni pe care presa îi incită, cu colaborarea vinovată a CSM, împotriva judecătorilor.
Principalele revendicări sunt exact
Asigurarea condițiilor necesare pentru desfășurarea decentă a actului de justiție.
Asta se vede în cererile judecătoriilor din întreaga țară!

Dar CSM-ul (și, după el, mass media) vorbește DOAR despre pensii (pentru care, ce să vezi, nu există un punct de vedere unitar al Magistraturii, spre deosebire de amintitele revendicări primare!).
Despre revendicările fundamentale CSM-ul nu suflă o vorbă!
Întâmplător, sau politic?

O televiziune anunța acum câteva zile, cu nerușinare perfectă,
”Răzbunarea judecătorilor pentru tăierea pensiilor de elită!”
Pe mântuirea voastră ați mințit și de această dată, „jurnaliști” corupți, așa cum ați mințit și în Plandemie!
”Vaccinurile sunt sigure și gratuite, opresc îmbolnăvirea și transmiterea bolii, împiedică decesurile!”
Azi până și instrumentele de propagandă recunosc pe față că ”vaccinurile” anti-covid nu au fost testate, au tone de efecte secundare nocive, ne costă enorm, nu opresc îmbolnăvirea, nu opresc transmiterea, nu scad numărul de decese etc.!

Dar când o să se afle adevărul despre ceea ce cer, de ani de zile, magistrații din România?

(Poate după ce își termină mandatul actualii membrii CSM, ies pe loc la pensie cu adevăratele ”pensii de elită” și râd de pe margine!)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. V-ați gândit ce se va întâmpla când, prăbușiți sub greutatea condițiilor de lucru și teancurilor de dosare, judecătorii și grefierii își vor da demisia în masă? Căci dacă mizeria aceasta continuă, asta se va întâmpla. Iar în România chiar nu va mai fi Justiție. Deloc.

Pensionarea și pensiile speciale. Magistrații și militarii în fața politicii de Stânga

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Pensionarea și pensiile speciale. Magistrații și militarii

Stânga are doctrine și discursuri ce pleacă de la sentimente puternic negative (și, implicit, puternice): invidia, lăcomia, ura. Dar structura acestor doctrine și discursuri este uneori deosebit de credibilă – pare logică. Deviza toate să le cercetați, păstrați ce este bine (I Tes. 5.21) devine vitală pentru asemenea cazuri.
Pensionarea și pensiile speciale constituie un asemenea caz.

Principiul fundamental pentru pensionarea și pensiile speciale este, la origine, unul foarte corect:

– meserii (vocații) foarte grele, consumatoare, ce pun în primejdie sănătatea și viața celor implicați, ba chiar și a familiilor lor, sunt meserii (vocații) speciale, deci au nevoie de principii de pensionare speciale.

Este adevărat, uneori – sau de multe ori – principiul s-a aplicat și unora care „s-au lipit” de sistem, care „s-au descurcat” etc.
Totodată, Stânga desfășoară de multă vreme o campanie tipic bolșevică, de stârnire a invidiei, lăcomiei și urii în această privință. Exemple de idei promovate:

  • „Cum să fie ei speciali, nu voi/noi?”
  • „Dacă noi nu suntem speciali, nici ei nu sunt!”
  • „Nimeni nu are dreptul să fie special, toți suntem egali!”
  • „Dacă privilegiile lor nu se pot extinde și la noi, măcar să le tăiem lor!”
  • „Dacă noi avem pensii mici, să aibă și ei tot pensii mici!”
  • „Dacă noi ne pensionăm târziu, să se pensioneze târziu și ei”

Etc.

În realitate, niciuna dintre aceste idei nu este logică, reală, sau ridicată cinstit. Voi demonstra acest lucru luând două cazuri de privilegiați-persecutați în acești ani de Stânga – magistrații și militarii. Cu observația că, din păcate, mulți din Dreapta au fost vrăjiți de campania bolșevică inițiată de Stânga.

Magistrații și pensionarea magistraților

Deși termenul de magistrați are un înțeles mai larg, aici mă opresc în primul rând la cei care constituie esența Magistraturii, adică judecătorii. Secundar, și la grefieri.

În Republica România este o lipsă uriașă de judecători (și nu se stă mult mai bine cu grefierii). Foarte multe judecătorii din țară au goluri semnificative sau copleșitoare de personal. Sunt judecătorii în care acoperirea posturilor de judecător este sub 60%, ba chiar sub 50%. Iar asemenea judecătorii există chiar și în cele mai mari orașe ale țării: Judecătoria Constanța, de exemplu, are o rată de acoperire a posturilor de judecători sub 50% (luând în seamă și posturile de judecător teoretic ocupate, dar în realitate ocupate de judecători aflați în concediu de maternitate și supliniți de colegi, situația este tragică).
Am folosit un termen foarte puternic – tragic – și nu din motive emoționale. Voi explica îndată.

Să plecăm de la judecătoriile – multe, deși ar trebui să nu existe niciuna – în care un judecător are între 500 și 600 de dosare anual. Lăsând la o parte duminicile, sâmbetele și sărbătorile legale, 600 de dosare pe an înseamnă trei dosare pe zi de deschis, procesat, judecat și închis, pentru fiecare judecător din acea judecătorie.
Pentru un necunoscător, poate să pară neclar cât de mult înseamnă asta. Să vedem!

Legal, un judecător trebuie să treacă fiecare dosar prin procedura prealabilă, în care se verifică îndeplinirea unor pași obligatorii pentru ca dosarul să intre în procesul propriu-zis. Lipsa unor formalități impuse de lege, a unor documente impuse de lege sau de caz, impune judecătorului să solicite părților – sau altor entități – completarea dosarului, îndeplinirea formalităților etc.

Odată rezolvată procedura prealabilă, începe judecarea pe fond a cazului. Care înseamnă audierea părților, audierea martorilor, lămurirea pretențiilor, plângerilor etc. ascultarea excepțiilor ridicate de o parte sau alta etc., etc. În multe cazuri apare nevoia unor cercetări suplimentare, precum anchete sociale sau expertize, obținerea unor puncte de vedere de la anumite instituții ș.a.m.d. De obicei toate acestea cer mult timp – luni de zile. Atunci când o parte contestă rezultatul acestor demersuri – anchetă socială, expertiză etc. –, se poate ajunge la refacerea lor și alte asemenea acțiuni.

Odată încheiat procesul de aducerea a probelor, de audiere a martorilor, de solicitare, realizare (de către terțe persoane și instituții) a anchetelor, expertizelor etc., are loc susținerea celor cerute de părți.

Când această luptă s-a încheiat, urmează pronunțarea – adică judecătorul trebuie să treacă din nou prin tot materialul strâns și să dea sentința, după care să motiveze sentința.

Acum gândiți-vă că toți acești pași ar trebui făcuți într-o singură zi. Nu pentru un dosar, ci pentru trei dosare. De pildă, unul penal – pentru jaf sau înșelăciune –, unul civil – să zicem de divorț – și unul administrativ – cum ar fi contestarea/atacarea unei hotărâri de consiliu local. Oricine a cunoscut un asemenea proces fie și printr-un apropiat ce a trecut prin el își dă seama de volumul uriaș de muncă ce este implicat în judecarea pe fond (foarte sumar punctată mai sus). Rezolvarea unui asemenea proces într-o singură zi este, evident, o imposibilitate fizică.

Dar într-o judecătorie cu 600 de dosare anuale de judecător acesta din urmă ar trebui să judece echivalentul a trei dosare pe zi.

Din nenorocire, în România o judecătorie cu un asemenea număr de dosare este socotită ca o judecătorie ”ușoară”. Multe judecătorii au peste 800 de dosare anual /judecător, multe judecătorii au peste 900 de dosare anual /judecător, tot mai multe judecătorii au peste 1000 de dosare anual /judecător.

Am aflat aceste lucruri deoarece s-a întâmplat să cunosc judecători din toate provinciile românești. Iar sumarele și rezervatele lor răspunsuri la curiozitatea mea au dezvăluit un tablou cutremurător:

dincolo de câteva judecătorii sau tribunale „privilegiate” (adică având un volum aproape normal de muncă), în cele mai multe judecătorii judecătorii muncesc cel puțin 3 ore pe zi peste program + muncesc și în zilele de odihnă, doar pentru a putea face față cât de cât numărului uriaș de dosare ce le este atribuit.

Acest lucru se întâmplă în paralel cu următoarele aspecte:

  • cerințele morale și sociale ale funcției de judecător sunt uriașe (judecătorul poate fi făcut responsabil și anchetat și pentru un buchet de flori sau o ciocolată pe care i-l aduc un frate, o soră sau mama de ziua lui!; orice aparență de imparțialitate îi poate distruge cariera etc.)
  • salariul celor mai mulți judecători este egal sau mai mic față de venitul foarte multor avocați, chiar la jumătate sau mai puțin față de avocații de succes din marile orașe.

Mai mult,

Consiliul Superior al Magistraturii s-a dovedit de peste două decenii a fi strict o agentură politicianistă. Nu a luptat și nu luptă pentru drepturi elementare ale judecătorilor. Un simplu exemplu este salarizarea – judecătorilor li se fură de ani de zile o parte din salariu, iar CSM-ul nu a mișcat (real, nu declarativ) nimic pentru a îndrepta lucrurile. În același fel, CSM-ul nu mișcă nimic pentru a îndrepta lucrurile față de lipsa de judecători din Magistratură!

În această ultimă privință, este de observat că singurul răspuns al CSM-ului față de judecători (în afară de celebrul „vom delibera asupra problemei”) este „dați sentințele mai repede”. Practic, real, concret, CSM-ul instigă judecătorii la încălcarea atribuțiilor, la scăderea responsabilității, la degradarea actului de justiție. Și face asta continuu.

Viața oricărui judecător devine o luptă teribilă între propria conștiință și presiunile uriașe făcute de Guvern și CSM pentru degradarea (distrugerea) Justiției Române.

Se poate vedea, prin urmare, că afirmația „situația este tragică”, departe de a fi o exagerare, un sentimentalism, este o exprimare de-a dreptul modestă.

Ce îi mai ține, totuși, pe judecători, în acest sistem?
Într-un sistem în care superficialitatea și imoralitatea sunt cerute de CSM, adică de forul esențial pentru „independența judecătorului” și „calitatea actului de justiție”?

La început, vocația. Dar aceasta este acoperită de valuri de disperare – ce trebuie să fie invizibile pentru public, spre a nu se ”încălca” statutul judecătorului.

Real, concret, pragmatic, ceea ce îi mai ține pe cei mai mulți judecători în sistem este speranța pensiei.

Este ceva de felul:
„Da, muncesc 11-14 ore pe zi, plus 8-16 ore în weekend, dar măcar ies la pensie mai devreme și o să pot să îmi tratez bolile adunate în acești ani!”

Campania Stângii, care se apropie de un mare succes – distrugerea Justiției și Armatei Române –, retează această ultimă motivație.

Ce va urma?

Numărul judecătorilor se va prăbuși. Justiția se va prăbuși, căci în cel mult doi ani de zile se vor petrece două fenomene simultane:

  • mulți judecători vor părăsi Magistratura pentru avocatură sau alte asemenea îndeletniciri mai productive (și, deși grele, nici pe departe la fel de grele ca poziția de judecător în Republica România)
  • se vor mai îndrepta spre posturile de judecători doar oameni prea puțin pregătiți, printre care și aceia care sunt „ai sistemului”

Voi sublinia aici faptul că

Pensionarea și pensiile speciale ale judecătorilor sunt un drept absolut corect al acestora și o obligație absolută pentru o țară.

În lipsa lor actul de justiție va deveni o bătaie de joc bolșevică, în care termenul de „justiție” va fi exclusiv ironic.

Subliniez că o situație asemănătoare, chiar dacă nu la fel de gravă (încă) există și cu grefierii. Care sunt forțați să sprijine judecătorii copleșiți de numărul de dosare – și de gigantic de stufoasele prevederi legale, administrative etc.

Militarii și pensionarea militarilor

Spunea cineva:
Toți lașii invidiază uniforma și statutul militarilor, dar nu și-ar asuma o secundă răspunderile lor.

Față de această realitate clară, Stânga răspunde în amintita campanie de succes „împotriva pensiilor speciale” prin proiectarea imaginii unor ofițeri superiori care ar fi incapabili, nu și-ar merita gradele și statutul etc.
Este o momeală atractivă.

Sistemul are nevoie de țapi ispășitori, după celebra formulă „Capul lui Moțoc vrem!”. Deși asta nu rezolvă, în fapt, nimic pentru cei care suferă din pricina corupției. Doar se înlocuiește un „Moțoc” prin alt „Moțoc”, iar sistemul merge înainte.

Desigur, există ofițeri superiori care sunt incapabili, nu își merită statutul etc. În Republica România, ca în orice stat al lumii. Dar un principiu corect rămâne corect chiar dacă unii profită de el deși nu au dreptul: soluția este apărarea principiului, nu înlăturarea lui.

În cazul de față, există o situație universală, două principii universale, care se aplică în ceea ce privește pensionarea (și pensiile) militarilor:

1. cine își pune viața în linie pentru ceilalți trebuie să fie susținut de ceilalți din punct de vedere material;

2. militarii au o vârstă de pensionare de cel mult 50, maximum 55 de ani, doar ofițerii superiori de excepție având un rost în armată la vârste mai înaintate.

Oriunde au fost contestate aceste două principii a rezultat un dezastru pentru forțele armate, care s-au prăbușit – ceea ce a dus la prăbușirea regimului în cel mai bun caz, adeseori la prăbușirea statului sau țării.

În ceea ce privește punctul 2., să înțelegem:

Vârsta de încorporare este de până la 50 de ani inclusiv în Constituția României.

În cele mai multe țări din lume serviciul militar activ sau în rezervă încetează la 50 sau 55 de ani.

Excepțiile sunt, după cum am spus, ofițerii superiori de excepție. (nu este un pleonasm, a se vedea mai jos)

De ce este așa?

Pentru că abilitățile fizice, psiho-motrice, mentale, psihologice ale unui om de 50 de ani sau mai mult scad foarte mult față de cerințele militare. Este, pur și simplu, o realitate biologică.

În esență, o armată care ține în rândurile sale militarii de peste 50 de ani se sabotează singură. O asemenea politică împiedică formarea și intrarea în armată noilor generații de militari, care sunt mai adaptați la nou, mult mai apți fizic pentru efortul cerut de activitatea militară, mult mai primejdioși pentru dușmani.

Aici am trecut repede peste uzura superioară pe care o au de îndurat militarii comparativ cu meseriile civile.
Asta pentru că egoismul poate acoperi o asemenea realitate – iar discursul Stângii mizează pe acest egoism.

Dar deosebirea de calități fizice și adaptabilitate psiho-intelectuală între un tânăr de 18-20 de ani și un bărbat de 50-55 de ani este o evidență incontestabilă – pentru orice om care este rațional.

Da, sunt unii ofițeri superiori ce au și experiența și capacitățile prin care sunt foarte prețioși în logistică sau tactică, în strategie sau diplomație. Dacă mai au puterea să le pună în operă. Și atunci, da, în toate armatele din lume există excepții: sunt unii ofițeri superiori care sunt păstrați în armată deși au depășit vârsta de pensionare de 50-55 de ani.

Dar să te aștepți ca cei mai mulți sau chiar toți bărbații de 50, 55, ba chiar 60 de ani, să poată face față militarilor de 20-25 de ani, ca putere de luptă și muncă, este patologic. Deoarece este o imposibilitate fizică.

Mai mult, se pune și întrebarea: de ce să îți riști viața, decenii întregi, pentru a fi tratat la fel ca cel care a avut meserii lipsite de primejdie?

Fără o vârstă specială de pensionare, fără o pensie specială, militarul devine bătaia de joc a societății: și chinuit, și neplătit.

Am amintit mai sus că renunțarea la pensiile speciale pentru militari, atât ca vârstă de pensionare, cât și ca sume în sine, este o formă de sinucidere statală. Da, e bine să fie văzute și înlăturate cazurile de căpușare a sistemului. Dar este absurd, nedrept și sinucigaș să pedepsești nevinovații în speranța că astfel i-ai „arde” și pe vinovați. O asemenea politică, deși firească pentru Stânga (pentru care toți sunt vinovați dacă așa zice Partidul), este cu totul murdară și împotriva a tot ceea ce înseamnă stat de drept.

Rezultatele, ca și cele amintite mai sus pentru judecători vor fi tragice și de aceeași factură.

Și, desigur, judecătorii și militarii nu sunt singurii nedreptățiți de aceste idei și măsuri.

Rămâne ca Dreapta să se trezească din vraja campaniei Stângii și să înțeleagă deosebirea gigantică dintre pedepsirea celor care beneficiază nedrept de pe urma unor drepturi și anularea unor drepturi esențiale. Nădăjduiesc eu, înainte de a fi prea târziu.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Textul este scris dintr-o poziție de maximă obiectivitate. Nu am făcut și nu fac parte din nicio categorie ce poate beneficia de pensie specială.