Etichetă: Iuda

Prostia care sminteste. Despre limba de lemn

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Prostia care smintește. Despre limba de lemn

Unul dintre mulții politicienii vechi ai României s-a trezit indignat de așa-zisul „Acord cu Austria pe Schengen” (un act ilegal, ce încalcă flagrant Constituția României). Până aici ar fi de bine, dar discursul său este tipic limbii de lemn neocomuniste. Care este construită pentru a pecetlui mințile și sufletele oamenilor „de rând” cu acele concepte ce îi transformă în sclavi – iar pe politicieni (și statul) în stăpâni absoluți. Citez:

„Am acceptat în scris și sub semnătură că suntem responsabili de criza migrației în Europa și ne-am lăsat umiliți ca ultimii orbeți.”

Dacă mai era Nea Marin pe aici, îi zicea ceva de felul

„Dar de ce ai/ați acceptat? Și de ce v-ați lăsat umiliți? Și de ce vă indignați acum de ce ați făcut?”

Pentru că după limba română adevărată, cei care spun „am făcut” („am acceptat”, „am semnat”, „ne-am lăsat umiliți” ș.a.m.d.) recunosc prin aceasta că sunt vinovați de acea faptă. Fie direct, fie prin complicitate.
Desigur, politicianul în cauză nu a vrut prin asta să-și recunoască vreo vină. Dimpotrivă, a vrut să arate cât este el de patriot. Însă pentru mine a arătat cât este de neocomunist.
Pentru că exprimarea negativă de tipul „am făcut (ceva rău)” folosită de politicieni este o formulă tipică din newspeach, cum îi spunea Orwell, sau din limba de lemn, cum îi spun Românii „limbajului corect politic”, adică „limbajului neocomunist”.
Rostul exprimării „am făcut ceva rău” este ca prin plural să se atribuie vinovăția gestului poporului, țării, națiunii. Și, totodată, să fie sustrași vinovăției politicienii vinovați.

Nu, nu poporul, țara sau națiunea sunt de vină că trădătorul de Neam și Țară Ion-Marcel Ciolacu, din nenorocire „Prim-Ministru” al statului zis român, a semnat un acord ilegal și mizerabil cu Austria.
De vină sunt:

  1. trădătorul de Neam și Țară Ion-Marcel Ciolacu, o să-l mănânce Iadul cu toată gașca lui,
  2. agentul străin și infractor dovedit Klaus Werner Iohannis, din nenorocire „Președinte” al statului zis român, o să-l mănânce Iadul cu toată gașca lui,
  3. trădătorii de Neam și Țară și agenții străini din „servicii” și din politică ce i-au susținut și îi susțin, o să-i mănânce Iadul și pe ăștia cu toți ai lor.

Aceste iude care se cred nemuritoare uită că Iadul i-a mâncat și pe Iuda Iscarioteanul, și pe prigonitorii Creștinilor din primele veacuri, și pe Ana Pauker, și pe Silviu Brucan (idolul proștilor), și pe ceilalți dușmani ai lui Dumnezeu pe care ei îi urmează. Și la fel o să îi mănânce și pe ei, cu toți ai lor. Iar după primii trei mii de ani în Iad – care sunt mai puțin de o miliardime de miliardime de secundă la scara Veșniciei – o să înțeleagă deplin că și-au vândut sufletul și veșnicia pe nimic. Absolut nimic. Pentru că numele lor blestemate rămân în vecii vecilor, sunt șterși pentru totdeauna din Cartea Vieții și partea lor e Iadul pentru totdeauna (Apocalipsa 20.13-15).

Dar, lăsându-i pe acești pierduți, să lăsăm și limba de lemn pe care ei o folosesc.
Pentru că aceasta este o limbă drăcească, a minciunii, înșelării și pierzării.
Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a venit pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire. Și întru El și prin El se pot șterge toate păcatele noastre.
Dar această ștergere se face doar dacă există recunoașterea păcatelor cu părere de rău și dorință de îndreptare (ceea ce se numește pocăință).
Iar pentru această îndreptare este nevoie de adevăr, la care nu se poate ajunge prin limba de lemn sau alte graiuri mincinoase.

De pildă, în acest caz, după cum am mai spus, „pluralul asumării” („noi am făcut ceva rău”) este o înșelăciune. Căci nu „noi”, adică poporul, am acceptat condițiile absolut mizerabile cerute de Austria. Le-au acceptat Ion-Marcel Ciolacu, Klaus Werner Iohannis și găștile lor. Adică politicienii aflați la putere prin grija trădătorilor din serviciile secrete din România, a agenților străini și, în primul rând, a puterilor străine care i-au susținut și promovat.
Dacă s-ar fi făcut un referendum pe acest subiect și dacă noi, poporul, am fi primit propunerile rasiste ale Austriei, doar atunci se putea da vina pe noi.
Însă așa cum s-au întâmplat și se întâmplă lucrurile, Ion-Marcel Ciolacu, Klaus Werner Iohannis și găștile lor au acționat și acționează împotriva voinței poporului (cum au făcut-o și în Plandemie).
Ceea ce înseamnă că poporul este curat, iar ei sunt murdari (desigur, moral).
Ca urmare, prin folosirea limbii de lemn politicianul în cauză a mințit și a aruncat vinovăția pe nevinovați.

Și, da, știu că mi se va spune că „nu asta a vrut să spună”, ori că „nu s-a exprimat bine din pricina indignării” etc.
Dar asta este răspunderea lui, mai ales ca om politic: să știe foarte bine ce spune, implicit cum spune.
Iar de această dată, cel puțin, a folosit exact limba de lemn neocomunistă, exact limbajul prin care politicienii vânduți îndoctrinează poporul spre a-l transforma în populație înrobită.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Testamentul Grupului Carpatin- Făgărăşan, condus de Ion Gavrilă Ogoranu

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Testamentul Grupului Carpatin- Făgărăşan, condus de Ion Gavrilă Ogoranu

Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.

Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.

Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră. Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Niciunul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei.

Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire.

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nicio mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră. Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece.Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti. În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şiau dat viaţa pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi. Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.

 

Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, 1954