Etichetă: Istorie

Binele Comunismului (02). O scrisoare de tată (I)

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

prima parte aici

Documentul pe care îl cităm aparține unui om persecutat politic; unui om ale cărui aripi au fost retezate de sistem, dar a continuat, inexplicabil, să zboare.
Mihai-Ion-Petre Aldea (1938-2023) este cel care a avut îndrăzneala să scrie următoarele rânduri, pe care le-a trimis Partidului Comunist (din România):

Mă numesc Mihai Aldea. Am patru copii între 14 și 9 ani. Două fete și doi băieți intercalați matematic: fată, băiat, fată, băiat.
Locuiesc de 12 ani în cartierul TITAN, Șulea Placare, microraion 3.
În acest microraion sunt aproximativ 3.000 de apartamente cu 3 și 4 camere. Asta înseamnă circa 9,000-12,000 de locuitori. Adică un orășel.
Este bine că trăim civilizat în blocuri cu încălzire centrală și apă curentă. Este bine că gătim învârtind butoanele aragazului. Este bine că ne luminăm apăsând comutatoarele electrice. Și atunci? Ce nu este bine? Păi să spun:
(1) Nu este bine că Alimentarele nu-ți oferă decât oțet, bulion și gemuri.
(2) Nu este bine că Aprozarul îți oferă odată pe săptămână, sau la două săptămâni odată, cartofi.
(3) Nu este bine că la 9-12 mii de oameni nu există decât câteva zeci de kilograme de carne pe săptămână.
(4) Nu este bine că astăzi 25 Nov. ’85 lumina (curentul electric) a fost oprită la ora 1100 și la ora 1525 când scriu aceste rânduri nu s-a deschis.
(5) Nu este bine că nu avem apă absolut deloc! Nici de la robinetul de apă caldă, nici de la robinetul de apă rece.
(6) Nu este bine că TREBUIE să cumpărăm hrana strictă a copiilor din centrul orașului. Și asta tot dacă o găsim și când o găsim!
(7) Nu este bine că, deși suntem la circa 8-900 de metri de termocentrala Berceni-Sud, în camere nu avem mai mult de 10º C. Și de obicei 6-7º C!
(8) Nu este bine ca la ora 1130 copii să intre în clasă și să înceapă orele. Când mănâncă de dimineață? Când mănâncă de prânz?
(9) Nu este bine că în acest orășel nu avem măcar un cinematograf sau măcar un teatru. În fond ce doresc? Doresc să nu existe cartiere cu regim preferențial, să nu existe provincii ale Bucureștilor, să existe condiții de viață echitabile, socialiste, comuniste.

M. Aldea

P.S. Ora 1542 : S-a aprins lumina! A venit curentul electric! Peste minimum o oră avem și apă. Flacăra aragazului tot nu are mai mult de 5 mm. În cât timp pot găti?

Vom reveni cu un comentariu al acestui document istoric.

Intervențiile noastre s-au limitat la corectarea ortografiei (actualizare, de fapt). Numerele erau încercuite, aici sunt între paranteze. Pe scurt, nu există nicio modificare de fond a documentului.
Precizăm că Mihai-Ion-Petre Aldea a publicat poezii (după 1989) sub numele Mihai Gh. Aldea.
Scrisoarea a fost trimisă „la Partid” în zilele următoare (Noiembrie 1985). Cu efect nul.
Ciorna, păstrată în documentele personale ale lui Mihai Gh. Aldea (Mihai-Ion-Petre Aldea) a primit numele „Un orășel de provincie în TITAN”.

Prima pagină a scrisorii trimisă autorităților în Noiembrie 1985

Canonicitatea Bisericii Ruse în Moldova. Scurt răspuns propagandei rusofile

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

Canonicitatea Bisericii Ruse în Moldova. Scurt răspuns propagandei rusofile

Aflu cu durere că revine o minciună rusească mai veche împotriva Românilor: aceea că Biserica Română nu ar fi canonică între Prut și Nistru, ci aceea rusească.
Minciuna se pretinde întemeiată pe canoanele Bisericii. Mai precis, pretind că s-ar întemeia pe Canonul 17 Sinodul IV Ecumenic.

Că a fost o viață creștină bine rânduită, canonică, în Moldova de peste Prut se știe foarte bine din vechime (Iorga, 1912:135-138 ș.cl.). Dar să fie adevărat că schimbările aduse de ocupația rusească ar fi fost canonice? Sau că au devenit canonice în vreun fel sau altul?
Hai să vedem faptele în contextul lor.

Răpirea Basarabiei a fost ultimul act al Războiului Ruso-Turc din 1806-1812. El a fost pornit de Rusia cu dorința de a pune stăpânire (cel puțin) pe Principatele Române în întregime (Purici, 2011:13ș.u.).
În acea vreme era mitropolit canonic al Moldovei vestitul Veniamin Costachi.

Din 1792 episcop de Huși, în 1796 mutat la Roman, Veniamin Costachi devine Mitropolit al Moldovei în 1803. În 1806, atunci când Rusia invadează Principatele Române Dunărene, Veniamin Costachi devine locțiitor de domn. Aceasta este o veche rânduială romană constantinopolitană (”bizantină”), ca cel dintâi dintre episcopi să fie locțiitorul împăratului i.

Rușii însă voiau să ocupe cu totul Țările Române și să le rusifice. Creștin adevărat și patriot român, Mitropolitul Veniamin era stavilă acestei lucrări. Prin urmare, după ce soarta războiului le apare ca favorabilă, îl izgonesc pe Mitropolitul Veniamin, punându-l sub pază la Neamț. Acesta continuă totuși să conducă de aici Biserica din Moldova. Moștenirea paisiană făcea (și) din Neamț o cetate duhovnicească ce nu se pleca protestantismului etno-filetist pseuodo-ortodox al Rusiei ii. Împotrivirea Mitropolitului Veniamin față de intervențiile eterodoxe rusești în Moldova, oricât de diplomatică, era insuportabilă invadatorilor. Spre a netezi calea către rusificare, ocupanții conduși de Kușnikov l-au impus drept „exarh”, dependent de Biserica Rusă (adică de Guvernul Rus ce o conducea!) pe trădătorul Gavriil Bănulescu-Bodoni iii. Care a fost proclamat „exarh” pentru „Moldova, Valahia și Basarabia” (Purici, 2011:14).

Pentru a înțelege la ce a colaborat Gavriil, să vedem o descriere rusească a începutului ocupației rusești:

„În urma rechizițiilor efectuate în anii 1806‐1807, mărturisea comandantul rus [s.n.], „Basarabia a fost transformată într‐un adevărat deșert de către trupele noastre”. Rechizițiile forțate de produse alimentare, care depășeau toate posibilitățile reale ale Principatelor române, au condus în cele din urmă, în toamna anului 1810 și primăvara anului următor, la o foamete ce a lovit crunt populația. În paralel, autoritățile de ocupație au început să adopte măsuri în vederea încorporării țărilor române în cuprinsul Imperiului Țarist. În vara lui 1808, Kuşnikov a dispus pregătirea unui recensământ al populației, precum și introducerea numelui familiei imperiale în slujbele din bisericile moldovene și muntene. Faptul că țarul Alexandru I era sigur că va anexa principatele române se desprinde și din măsura adoptată la 30 iulie 1808, când, printr‐un ucaz imperial, au fost desființate consulatele rusești din Iași și Galați.” (Purici, 2011:14-15)

Avem de-a face, absolut clar, cu o ocupație păgână, sălbatică, prin nimic creștinească. Aceasta este ocupația care îl înlătură de mitropolitul canonic Veniamin Costachi și instalează marioneta rusească Gavriil Bănulescu-Bodoni.

După blestematul tratat dintre blestemații invadatori Turci și Ruși (din 16 Mai 1812), cei din urmă păstrează din Moldova teritoriul de la est de Prut. Partea dintre Prut și Nistru este denumită Basarabia, după o denumire românească veche pentru sudul Moldovei (pe care Rușii au crezut-o neromânească). Iar trădătorul Gavriil Bănulescu-Bodoni devine „exarh” rus doar pentru această parte – transformată în provincie rusească. În 1813 „exarhatul” este declarat „arhiepiscopie rusească”, având la conducere aceeași iudă „blândă”, același lup în blană de oaie prin care etnofiletismul rusesc își atinge țelurile de rusificare.

Chiar și sursele rusești descriu efectul acestui act asupra populației băștinașe astfel:

„Istoricul basarabean rusofil Leon Casso menționa că populația provinciei anexate „a început, către sfârșitul anului 1812, să emigreze în Principatul Moldovei (…) Era o fugă în masă: plecau mai ales țăranii, după ce‐şi îngrămădiseră în grabă catrafusele într‐o căruță, și se îndreptau spre Prut pentru a ajunge pe malul drept, care rămăsese sub dominație turcească”. Generalul rus Pavel Kiselev scria, la rândul său, că locuitorii fugeau din Basarabia, „preferând jugul turcesc, greu pentru ei, administrației noastre”.” (Purici, 2011:18)

Mitropolitul Veniamin Costachi revine în Iași îndată după retragerea trupelor dușmane (ruse). Și protestează față de ocupația rusească de la este de Prut, față de ruperea teritoriilor canonice ale Mitropoliei Moldovei.
La 26 Octombrie 1812 un asemenea protest, semnat de mitropolit și de ceilalți membrii ai Divanului Moldovei (vechiul Sfat Domnesc al Țării) este trimis în străinătate (Zamfirache, 2018) (Purici2011:17). Fără ecou, desigur.
Mitropolitul Veniamin va continua însă, cât va trăi, să respingă raptul rusesc.

Orice om rațional și cinstit își dă seama că invocarea Canonului 17 Sinodul IV Ecumenic în acest context, drept favorabil Bisericii Ruse, este în cel mai bun caz o absurditate, dacă nu o escrocherie drăcească. Dar să vedem ce spune acest canon:

„Parohiile de la țară (de pe câmp) sau de prin alte sate să rămână nestrămutate la episcopiile care le țin (dețin, stăpânesc) și mai ales dacă stăpânindu-le pe ele fără silă [s.n.], le-au cârmuit pe ele timp de treizeci de ani. Iar dacă în cuprinsul celor treizeci de ani s-a iscat (născut) ori s-ar putea isca (naște) vreo neînțelegere asupra lor, să fie îngăduit celor ce spun că se nedreptățesc (năpăstuiesc) să facă pâră (să introducă acțiune) despre acest lucru la sinodul episcopiei (mitropoliei) [s.n.]. Iar dacă cineva s-ar nedreptăți de către mitropolitul său propriu [s.n.], să se judece de către exarhul diecezei [s.n.] sau [s.n.] de către scaunul Constantinopolului, după cum s-a zis mai înainte (can. 9 IV).
Iar dacă vreo cetate s-ar fi înnoit prin puterea împărătească, sau dacă s-ar înnoi de acum înainte (în viitor), atunci alcătuirilor politice și obștești să urmeze și orânduirea parohiilor bisericești.” (Floca, 2005:95-96)

Acest canon, se vede limpede, se referă la ”stăpânirea” (aparținerea) parohiilor din cătune sau sate de către horepiscopi (azi, de către protoierei) sau episcopiile locale. Iar primul principiu, fundamental, este ca stăpânirea acelor parohii să fie făcută fără silă. Această condiție anulează total orice pretenție că Biserica Rusă ar putea invoca acest canon în favoarea sa în privința Basarabiei sau Bucovinei. Pentru că acestea au fost luate prin silă, schimbarea structurii bisericești s-a făcut total și prin silă (vezi și Canonul 30 Apostolic, Canonul 35 Apostolic, Canonul 12 Sinodul IV Ecumenic etc., ce de asemenea opresc și osândesc pe vecie folosirea forței de stat sau altor forțe lumești pentru asemenea schimbări!).
De fapt lucrurile stau exact pe dos decât spune propaganda rusofilă: Biserica Românească a Moldovei a stăpânit aceste parohii dintre Prut și Nistru (și din alte părți ocupate de Ruși) fără silă, sute și sute de ani. Adică de zeci și zeci de ori peste termenul de 30 de ani prevăzut în acest canon. Altfel spus, Canonul 17 Sinodul IV Ecumenic dovedește canonicitatea stăpânirii Bisericii Românești în Basarabia și Bucovina și osândește inovațiile rusești (sau ucraineene) vechi și noi.
Și pentru a merge cu demonstrația până la absurd, dacă ar fi avut Biserica Rusă vreo pretenție la oricare dintre parohiile din Basarabia sau Bucovina, ce trebuia să facă, după acest canon? Conform Canonului 17 Sinodul IV Ecumenic avea treizeci de ani să facă pâră la sinodul episcopiei sau mitropoliei! Ceea ce nu s-a întâmplat niciodată.
Să notăm că disputarea se face „către mitropolitul său propriu”, nu către un așa-zis episcop instalat de forțele de ocupație! Mai ales că un asemenea „episcop” este cu totul anticanonic și, deci, anticreștin, după cum vom vedea mai jos.
Pe scurt, a pretinde cineva că acest canon susține în vreun fel imixtiunea Bisericii Ruse în teritoriile canonice românești este în cel mai bun caz o absurditate. Dacă nu este o susținere conștientă a nimicirii rânduielilor Bisericii lui Dumnezeu și a înlocuirii Capului Biserici prin stat (ceea ce este lepădare de Dumnezeu și lucrare satanică).
Iar ca să trecem și mai departe de hotarele absurdului, să observăm că Mitropolitul Veniamin Costachi a protestat față de imixtiunea rusească, repetat. Inclusiv la Constantinopol. Ai cărui patriarhi au respins imixtiunea rusească – deși, desigur, doar formal, căci nu aveau mijloace prin care să facă altceva. Deci chiar și în cel mai patologic caz, în care întoarcem pe dos Canonul 17 Sinodul IV Ecumenic, tot avem o situație perfect canonică a Bisericii Române și perfect necanonică a Biserici Ruse.

Pe aceeași linie, trebuie observat că numirile lui Gavriil Bănulescu-Bodoni în felurite scaune încalcă total Canonul 14 Apostolic. Acesta interzice mutarea episcopului din eparhia sa (Floca, 2005:16). Excepțiile au nevoie de (a) o foarte puternică motivație pastorală și (b) chibzuința și cererea stăruitoare a multor episcopi. Condiții ce lipsesc în toate numirile lui Gavriil Bănulescu-Bodoni în teritoriile canonice ale Bisericilor locale românești. La fel se încalcă și Canonul 33 Apostolic. Dar aceaste necanonicități, deși urâte, sunt mult întrecute de următoarele!

Canonul 30 Apostolic spune clar:

„Dacă vreun episcop, folosind stăpâniri (dregători) lumești, s-ar face prin ei stăpân peste vreo biserică, să se caterisească și să se afurisească [s.n.], de asemeni și toți părtașii (complicii) lui.” (Floca, 2005:25)iv

Canonul 35 Apostolic spune clar:

„Episcopul să nu îndrăznească să facă hirotonii în afara eparhiei sale, în cetățile și satele ce nu-i sunt supuse lui; iar de s-ar dovedi că a făcut aceasta fără încuviințarea celor ce stăpânesc [canonic n.n.] cetățile sau satele acelea, să se caterisească și ei, și cei pe care i-a hirotonit.”

Aceste canoane anulează orice pretenție de canonicitate a Bisericii Ruse în Basarabia sau Bucovina! Căci și în una, și în cealaltă, instalarea episcopilor și clerului ce ține de Rusia s-a făcut prin invazie militară și forța administrației militariste rusești. Și, după cum se vede clar, nu există termen de prescripție pentru aceste nelegiuiri! Adică fie că a trecut o oră, fie că a trecut un mileniu, fie că au trecut un miliard de ani, actele sunt nelegiuite și nule, iar vinovații nepocăiți sunt anatema în vecii vecilor, amin!

Iată, pe scurt, în doar trei pagini, un răspuns dat amintitei idei rușinoase din propaganda filorusă etnofiletistă și etatistă (adică eretică). Rușinoasă, căci acela care a auzit-o și a cercetat cu inima deschisă, a văzut îndată adevărul. Într-adevăr, în această privință canoanele Bisericii sunt foarte limpezi. Și nu le poate răstălmăci decât cel care vrea să schimbe adevărul.
Cine are urechi de auzit să audă!

Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor, amin!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Bibliografie selectivă

  1. Bezviconi, G. (1943) Viața bisericească a Odesei. 1794-1943, Tipografia Sfintei Mânăstiri Neamțu
  2. Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N. (2005) Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ediția a III-a îmbunătățită, Ediție îngrijită de Dr. Sorin Joantă, Sibiu
  3. Iorga, N. (1912) Basarabia noastră, Editura și Tipografia Societății „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte
  4. Păcurariu, Preot prof. Dr. Mircea (1981) Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 3, E.I.B.M.B.O.R., București
  5. Purici, Prof. Univ. Dr. Ștefan (2011) Istoria Basarabiei, Ed. Semne, București
  6. Zamfirache, Cosmin Pătrașcu (2018) Cum a ajuns Basarabia sub stăpânirea rusească. Teritoriul dintre Prut și Nistru, vândut în schimbul păcii într-un han din București, adevărul.ro, 09.10.2018, https://adevarul.ro/stiri-locale/botosani/cum-a-ajuns-basarabia-sub-stapanire-ruseasca-1895716.html

i Similar, în România, conform acestor rânduieli juridice romane în vigoare cel puțin din vremea Sfântului Împărat Iustinian (527-565), Patriarhul României este locțiitorul împăratului/domnitorului până când se revine la monarhie.

ii Atingem aici o problemă istorico-teologică ridicolă, antiserghianismul. Aceasta este o mișcare a Rușilor din diaspora interbelică și post-belică, ce pretinde că Biserica Rusă și-a pierdut harul din clipa în care Patriarhul Serghie s-a supus autorităților sovietice (sau de la un anume act al acestuia – nu există un consens în această privință). Doar că dacă antiserghianismul este corect, deja de la Petru I (1682-1725) „Biserica Rusă” și-ar fi pierdut harul, căci supunerea față de protestantismul petrin a fost și mai cumplită, relativismele dogmatice fiind și mai rele decât în timpul Comunismului. Existența numeroșilor sfinți ruși din secolul al XIX-lea infirmă însă această ideologie.

iii Desigur, se poate discuta în ce măsură acest Gavriil a dorit să facă bine sau a vrut să ajungă arhiereu. Dar, după cum ne arată Părintele Nicolae Steinhardt, tăiem nodul gordian cu bunul simț țărănesc: a fost unealta Rușilor pentru a înșela Românii să accepte ocupația rusească, desființarea Bisericilor Românești locale și impunerea Bisericii Ruse pe teritoriul canonic românesc. Adică a fost trădător. În această privință merită amintit că a slujit Rusiei și mai ales administrației sale încă din 1771. Toată ascensiunea sa a datorat-o exclusiv administrației rusești pe care a slujit-o cu loialitatea ce o datora de fapt lui Dumnezeu și Neamului. Ocupația rusească a Moldovei dintre 1789-1791 îi aduce anti-canonica hirotonire drept „Episcop al Tighinei și al Cetății Albe, Vicar al Mitropoliei Moldovei” (Bezviconi, 1943:5). Din acest scaun anti-canonic înființat de invadatori se va retrage odată cu aceștia în Rusia. Imixtiunea rusească în viața religioasă a Bisericii Moldovei era însă abia la început, iar Gavriil Bănulescu-Bodoni a fost una din cozile de topor cele mai importante în distrugerile ce au urmat.

iv A se vedea și Canonul 15 Sinodul I Ecumenic, ce interzice traseismul de felul celui practicat de Gavriil Bănulescu-Bodoni și de alți ”arhierei” folosiți de Rusia pentru rusificarea Românilor. A se vedea și Canonul 12 Sinodul IV Ecumenic, ce interzice schimbările de eparhii făcute din porunca împăratului fără voia episcopului locului și/sau sinodului (Floca, 2005:92-92). Etc. Toate acestea (și altele asemenea) arată nulitatea veșnică a așezărilor și așezămintelor religioase făcute de Rusia în teritoriile canonice românești.

Harta minimă a Moldovei lui Ștefan cel Mare
(fără ținuturile de la est de Nistru)
47 de ani părțile dintre Prut și Nistru au ținut de Mitropolia Moldovei, fără nicio contestare,
numai sub acest domnitor
În fapt, nu există nicio pretenție rusească religioasă asupra acestor teritorii decât odată cu invaziile rusești de la 1789 încolo

Dosar România: Povestea preotului Ciprian Mega (@TVR1)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Ca întregire la Mărturisitorul Ciprian Mega îndemn la urmărirea acestui reportaj:

Să fie cu folos!

Câteva gânduri despre rescrierea istoriei, propagandă și adevăr…

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Rescrierea istoriei este un proces vechi. În Evul Mediu a crescut tradiția cronicilor paralele, care erau scrise de persoane sau grupări din tabere rivale, ori chiar de cronicari oficiali, pe ascuns. Deși acestea nu erau neapărat mai obiective decât cronicile oficiale, sunt un alt punct de vedere, un mijloc de mediere între perspective. Au mai apărut, pe măsură ce hârtia a devenit tot mai răspândită, și felurite înregistrări contabile și statistice, documente de călătorie, afaceri, vamă etc. Care, implicit, oferă date ceva mai concrete, din care se lămuresc multe.

De pildă, atunci când Turcii pretindeau că i-au biruit pe Românii din Muntenia și Moldova: actele care arată că Otomanii aveau, după luptă, mari cheltuieli cu refacerea trupelor pierdute în bătălie, că acei comandanți (supraviețuitori) ai oștilor turcești erau pedepsiți (nu recompensați), că pierduseră administrarea unor raiale, că nu mai venea tributul din Țările Române etc. dovedesc faptul că de fapt Turcii fuseseră înfrânți (și profitau de faptul că Românii doar se apăraseră, deci schimbările de frontieră, dacă existau, erau minime, pentru a pretinde că biruiseră).

Desigur, atunci când un novice are în față o paralelă între cronicile turcești, pe de-o parte, și cele europene, pe de alta, și tot aici, în a doua „tabără”, actele administrative, contabile etc. amintite, va fi șocat: se poate minți într-un asemenea hal? Și doar obișnuința cu studiul istoriei îi va arăta că asemenea minciuni sunt normalitate pentru cele mai multe state și puteri ce au existat și există.

Propaganda (orice nume i-am da) este totdeauna o realitate și, esențial, o necesitate; fie și măcar din perspectiva propagandei inamice.

Asupra acestui aspect au stăruit nume foarte mari ale istoriei, de la Cicero sau Sun Tzu, Mauricius ori Nicolae Iorga până la Clausewitz ori Nicolae Steinhardt.

Pentru unii, propaganda este mărturisirea repetată, stăruitoare, iscusit-convingătoare a adevărului. Pentru alții, propaganda este mărturisirea repetată, stăruitoare, iscusit- convingătoare a adevărului lor, adică a minciunilor convenabile.

Un exemplu simplu este dat de paralela între propaganda românească privind Transilvania și propaganda ungurească privind Transilvania.

Românii au o propagandă slabă și sporadică în privința Transilvaniei, deoarece li se pare că adevărul este evident și repetarea lui redundantă. Faptul că Românii sunt băștinașii Transilvaniei este dovedit inclusiv de cronicile maghiare, ce arată că i-au găsit pe Români atunci când au ajuns în aceste locuri. Este dovedit de arheologie și de foarte multe alte surse istorice. Mai mult (mai rău, ar trebui spus) Românii simt că de vreme ce oricum asigură drepturi și chiar privilegii uriașe Ungurilor din România, discuția este absurdă. Pe de altă parte, Ungurii muncesc și luptă sistematic pentru a (re)cuceri Transilvania de la Români; acesta este visul și țelul lor, pentru care fac eforturi cotidiene, coorodonate, fără oprire. Ca urmare, ei pretind iar și iar că Românii nu erau în Transilvania când Ungurii migratori au ajuns acolo. Dar mai pretind și că Românii au fost și sunt o cultură minoră, inutilă sau chiar dăunătoare, o rasă inferioară, inutilă sau chiar dăunătoare, o prezență inferioară, inutilă sau chiar dăunătoare. Mai pretind și că, dimpotrivă, Ungurii au fost și sunt o cultură „cel puțin” de „mare importanță regională”, o parte a „concertul marilor culturi europene și mondiale”, creatori de valoare culturală și economică, o rasă și o națiune superioară, utilă, necesară etc. Și că sunt „persecutați”, că sunt „oprimați”, ba chiar „supuși genocidului” de către Români.

Revenind la tabăra (?) românească, vedem o adevărată nepăsare față de această propagandă maghiară. Celor mai mulți Români adevărul li se pare atât de clar încât nu își dau seama de ce ar trebui să lupte împotriva unor asemenea minciuni gogonate. Doar Românii din zonele controlate de Unguri – Bihor, Satu Mare, Sălaj, Mureș, Harghita, Covasna – știu consecințele otrăvite, distrugătoare, genocidare, ale lucrării ungurești. Ceilalți Români, de la cei din București la cei din Iași, Galați, Craiova, Tulcea etc., se leagănă într-o inconștiență totală.

Consecințele acestei deosebiri s-au văzut însă, extrem de practic și extrem de tragic, de foarte multe ori.

Intrarea Românilor în Primul război mondial și în Al doilea război mondial, fără înarmarea elementară, fără pregătire de luptă, cu o clasă politică dezbinată și iresponsabilă, a dus la milioane de morți în rândul Românilor. Pierderea unor vaste teritorii în amândouă războaiele mondiale, cu suferințele teribile ale ocupațiilor străine1, tragediile de la Ip, Trăznea, Fântâna Albă, Turtucaia etc. s-a datorat nu doar dezastrului moral și material al iresponsabilității naționale: propaganda anti-românească (ungurească, rusească, bulgărească, austriacă, germană etc.) a avut un rol esențial. Până și Italia, văzută de Români ca țară-soră, a fost împotriva României exact din pricina acestei propagande anti-românești (la care statul „român” practic nu răspundea, așa cum nu o face nici astăzi).

În această privință trebuie înțeles că diplomația – adică arta războiului în timp de pace – este arta de a îmbrăca un pumn de oțel, ori lame ascuțite și otrăvite, într-o catifea cât mai frumoasă. Iar diplomația, alături de interese economice, specularea patimilor și iscusința negocierilor folosește, masiv, propaganda.

Orice putere există și prin propagandă, iar fără aceasta moare.

Ca urmare, ușurătatea românească în ceea ce privește propaganda ungurească este o formă clară de sinucidere.
Ceea ce, repetăm, s-a văzut foarte clar de-a lungul istoriei ultimilor 150 de ani.

Rescrierea istoriei este un element esențial al propagandei.
Ea se poate face, desigur, pe aceleași două căi amintite: mărturisirea adevărului și mărturisirea minciunilor convenabile.

În urmă cu ceva decenii am fost îndemnat, de un mare cărturar, să ader la o minciună convenabilă. Sub pretextul că și Biserica ar avea de câștigat din acea minciună convenabilă. I-am amintit că pe termen lung orice minciună se răzbună, chiar și atunci când este crezută de toți.

Aici există o realitate obiectivă, de obicei trecută sub tăcere:

Adevărul, deci propaganda adevărului, poate aduce rezultate dureroase și aparent defavorabile pe termen mediu și scurt; la prima vedere chiar și pe termen lung. În realitate însă zidește, vindecă, întărește și, treptat, înalță.

Minciuna, deci propaganda minciunilor convenabile, poate aduce rezultate favorabile pe termen mediu și scurt; la prima vedere chiar și pe termen lung. În realitate însă erodează și, treptat, nimicește.

Un exemplu clasic pentru prima variantă este Biserica. Mărturisirea adevărului i-a adus încercări, suferințe, persecuții, masacre. Însă treptat s-a zidit, a vindecat suflete și s-a vindecat de bolile interioare (iude, erezii, schisme), s-a întărit și s-a înălțat tot mai mult.

Un exemplu clasic pentru a doua variantă este Națiunea Germană. Cufundarea ei în visul imperialist, provocat de o iscusită propagandă elenistică în secolele II-IV și după aceea, i-a adus, la prima vedere, câștiguri uriașe. Germanii au cucerit cea mai mare parte din Europa, Nordul Africii și alte teritorii. Treptat însă, au fost erodați și nimiciți. O comparație între Germania de la 1890 și Germania de astăzi, între Austria de la 1890 și Austria de acum, ar fi de ajuns pentru a arăta acest proces.

Desigur, obișnuința este a doua natură. Iar cine nu învață și înțelege Istoria o va repeta în tot ce are mai rău. Aici intră și Germanii – cu supunerea oarbă față de elitele imperialiste ce i-au împins repetat în dezastru –, dar și Românii – cu iresponsabilitatea oarbă față de datoria și misiunea națională.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1A se citi, de pildă, 707 zile sub cultura pumnului german, de Virgiliu N. Drăghiceanu, Teroarea Horthysto-Fascistă în Nord-Vestul Transilvaniei (1940-1944), Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid, Memoria deportărilor etc.

Înșelătoria Sponsianus, ori Cum nu se face istorie

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Înșelătoria Sponsianus,

ori

Cum nu se face istorie

A izbucnit în urmă cu ceva vreme altă erupție mediatică despre ceea ce, mincinos, a fost numit ”Împăratul Sponsianus”. La prima vedere totul a plecat de la un geolog din Londra, profesor universitar în acest domeniu. Care este, se vede, prefect convins că dacă ești specialist într-un domeniu ești specialist în toate. În cazul de față, domeniile asupra cărora s-a aruncat avid și fără competență sunt numismatica și istoria. Studiul său, publicat pe 23 Noiembrie 2022, poate fi material educațional pentru cum se face falsificarea istoriei – indiferent dacă subiectivismul puternic al studiului este subconștient sau conștient. Dar de ce am spus că la prima vedere această furtună mediatică a izbucnit de la studiu? Pentru că era evident pentru orice cunoscător de arheologie, numismatică și/sau istorie că studiul nu respectă norme științifice elementare, fiind perfect subiectiv. Pentru că era evident că orice cunoscător de arheologie, numismatică și/sau istorie ar fi manifestat cel puțin rezerve puternice față de concluziile acelui „studiu”. De fapt amintitele realități au fost menționate de specialișii din domeniu chiar îndată după apariția studiului (cum a făcut, de pildă, renumitul istoric al Antichității Clasice Mary Beard). Ca urmare, avem de-a face cu o înșelătorie (escrocherie) mediatică.

Pentru început, să facem o demonstrație prin reductio ad absurdum: să presupunem că monedele Sponsianus datează, într-adevăr, din secolele III sau IV d.Chr. Ce înseamnă asta?

Înseamnă că monedele Sponsianus sunt falsuri datând din secolele III sau IV. d.Chr.

Nu înseamnă că a existat ”Împăratul Sponsianus”, că acesta s-a proclamat împărat în Dacia, că, așa cum scrie un ins fără rușine, „și-a asumat probabil comanda supremă în timpul unei perioade de haos și război civil” etc. etc.? Nu!

De ce?

În primul rând, pentru că monedele sunt falsuri.

Amintim doar trei elemente imposibil de combătut

  • monedele Sponsianus au fost realizate prin turnare, în timp ce monedele romane sunt totdeauna bătute (cu un ciocan special, lung, având în capătul ascuțit ștanța ce imprima prin batere imaginea dorită pe monedă); deosebirea este gigantică și se datorează faptului că realizatorul nu avea mijloace de batere a monedelor, ceea ce spune totul despre „autenticitatea” lor
  • monedele Sponsianus au fost realizate dintr-un material care nu s-a folosit niciodată pentru baterea de monede romane și care este în deplină contradicție cu politica monetară romană
  • monedele Sponsianus au pe față (avers) un chip cu o inscripție ce îl declară împărat și pe spate (revers) însemnele Republicii Romane, din vremea când nu existau împărați! Această asociere între împărat și republică pe o singură monedă este imposibilă

Deci, monedele fiind false, nu pot dovedi autenticitatea inscripției, titlului etc.

În al doilea rând, pentru că nu se cunoaște locul de origine al monedelor Sponsianus.

Aceste monede au apărut în Martie 1713 la Viena, primul lor posesor cunoscut fiind Johann David von Palm (1657-1721). Acesta, bancher cu studii de drept și fost ministru de finanțe al Imperiului Austriac, pretinde că le-ar fi ”găsit” în Transilvania. Deoarece nu există săpături sau alte activități arheologice făcute de acesta în Austria, Ungaria sau Transilvania, este evident că găsierea este doar un nume diplomatic pentru altă acțiune. Care poate să fie de jaf sau de falsificare – pentru că Johann David a fost implicat, în calitate de Ministru de Finanțe, și în probleme monetare (de la batere la circulație, paritate etc.), comerțul cu metale prețioase etc.1 Indiferent însă de modul în care monedele ”au apărut” în mâinile acestuia, este imposibil de stabilit, deocamdată, originea lor. Desigur, dacă ele sunt un fals târziu, al lui David von Palm sau al unui apropiat al acestuia, cel mai probabil loc de realizare este Viena. Dar dacă sunt un fals timpuriu, așa cum pretinde ”studiul” geologului londonez, Viena este prima etapă cunoscută din itinerariul monedelor, iar Transilvania este o presupusă etapă anterioară, dar nu este dovedită prin nimic a fi locul de origine.

De pildă, găsirea unor mărgele de chilimbar baltic în Transilvania nu dovedește că Transilvania ar avea depozite de chilimbar baltic, ci doar că acele mărgele de chilimbar baltic au ajuns în Transilvania.

În al treilea rând, pentru că, admițind pentru demonstrație prin reductio ad absurdum că monedele ar fi falsuri vechi, tot nu avem niciun fel de date pentru circumstanțele baterii lor. Ca urmare, a pretinde că știm dacă a existat, cine a fost, ce a fost și ce a făcut pretinsul Sponsianus este înșelătorie cruntă.

De pildă, se poate ca nepotul unui oarecare Sponsianus, doritor de pretenții la tron, să fi falsificat amintitele monede spre a putea păcăli pe unii că tatăl lui a fost împărat (s-au mai văzut asemenea cazuri, precum pretendentele la a fi Ducesa Anastasia).

Tot așa, se poate ca vreun dușman al unui oarecare dregător Sponsianus – pierdut în istorie – să fi falsificat amintitele monede spre a pretinde că acesta vrea tronul și a obține astfel disgrația și poate chiar execuția lui.

Se poate ca vreun oarecare șef de mină, colecționar sau megaloman, din lumea ne-romană sau post-romană, în care se practica (și) turnarea în locul baterii, să fi intrat cumva în posesia matriței pentru reversul monedei (matriță ce era deja antichitate în secolul al III-lea). Și să fi sculptat cu greu restul formei ca să își mulțumească orgoliul. În secolele IV-VIII au existat multe locuri și prilejuri pentru existența unui asemenea personaj și scenariu.

Deși asemenea scenarii par improbabile, într-o formă sau alta au avut loc de-a lungul istoriei, ducând la multe episoade interesante – și pentru contempotrani dureroase. În istoria mai recentă a Românilor avem tot felul de pretendenți la tron care erau gata să moară pentru a fi domnitori măcar câteva zile…

Monedă Sponsianus
Avers: un chip și inscripția ”I IMP SPONSIAN(U/I)
Revers: însemne republicane (care nu s-au mai folosit pentru monede romane încă din secolul I d.Chr.)

Cel mult, dacă amintitele monede Sponsianus ar fi într-adevăr falsuri vechi, am putea să avem un pretendent la tron. Deși un pretendent la tron care să prefere însemnele republicane celor imperiale este mai ciudat decât toate scenariile amintite mai sus. Mai ales că ipoteticul pretendent la tron nu apare în absolut nicio sursă antică.

Căci, trebuie subliniat, nu există absolut nicio atestare credibilă a existenței lui Sponsianus, cu atât mai mult a poziției sale de pretendent la tron.

Una dintre cele mai absurde… să zicem ipoteze istorice este aceea că ipoteticul Sponsianus ar fi fost vreun obscur comandant militar sau de răscoală din Panonia sau Dacia (din a doua jumătate a secolului al III-lea d.Chr.). Care s-ar fi hotărât să bată monedă grea din aur, cică pentru ”a avea o economie funcțională” în zona respectivă. Această fantezie poate părea logică unor oameni cu foarte puține cunoștințe financiare, economice și istorice. Dar gândiți-vă că în România un regim nou, revoluționar, lipsit de bancnote și monede, hotărăște ca pentru o economie funcțională să bată o nouă monedă: bancnote (monede din metal prețios) de 500 și de 1000 de lei. Atât. Asta deși o pâine costă între 1 și 3 lei, kilogramul de carne 12 lei, litrul de lapte 3 lei… Cât de funcțională ar fi economia? Cu ce ar ajuta baterea economia când ar exista numai bancnote (monede) de 500 și 1000 de lei, dar multe prețuri ar fi de câțiva lei? Sau cine ar folosi asemenea monede?
Se înțelege, ar fi cel puțin un act absurd.
Adevărul este că mai mult de o jumătate de secol Romanii Antichității nu au bătut monede, pentru că trocul era de ajuns pentru economia locală. Devenind o putere semnificativă a Italiei, au bătut monede din cupru și bronz. De ce? Pentru că sufletul economiei sunt unitățile monetare mici, iar nu cele mari2.
Adevărul este că în ipotetica situație a unei provincii izolate, monedele mici, de cupru și bronz, sunt cele esențiale pentru sănătatea economiei; cele de argint și aur sunt, dimpotrivă, o povară, atât prin golurile de capital produse în cazul circulației sau tezaurizării, cât și prin ispita pe care o stârnesc în dușmanii din jur. Pentru ca un stăpânitor să bată monedă de aur este nevoie de o semnificativă stabilitate socială, politică (internă și externă!) și comercială, precum și de o situație economică foarte înfloritoare. Aici nu funcționează varianta inflației din lumea financiară a bancnotelor – inflația este provocată totdeauna de raportul dintre masa monetară (tipărită) și valoarea reală din spatele ei. Nu funcționează pentru că monedele din metale nobile (cupru, bronz, argint, aur etc.) au valoare în sine. Singurele forme de inflație posibile aici țin de aliaj, care poate să conțină (mult) mai puțin metal nobil decât titlul (norma declarată); sau care poate să conțină metale nobile de valoare mai scăzută etc. Ca urmare, este total ilogic să pretinzi că economia unui stat nou antic – sau altei structuri similare – are nevoie de monede din argint și aur.

Vedem astfel că și prin reductio ad absurdum tot nu putem considera autentice monedele, reală existența „Împăratului Sponsianus”, dovedită existența vreunui pretendent la tron cu acest nume, găsit locul ipotetic de origine al ipoteticului pretendent etc.

Ceea ce se pare că au observat englezul profesor de geologie și echipa sa este existența unor urme de uzură pe cele două monede Sponsianus cercetate. Ceea ce era de așteptat, dat fiind că au străbătut Europa într-o parte și alta.
Totuși, cel puțin hazardat, aceste urme au fost declarate drept „urme ale circulației monedelor”. Este însă evident că aceste urme dovedesc numai faptul că monedele au fost plimbate de colo, colo, înainte să ajungă în colecții. Evident, această plimbare se poate face dinadins și peste măsură, urmată de alți pași meniți să dea unor monede noi chipul vechimii. Fără a intra în discuții despre mijloacele – simple – de falsificare a acestor urme, să presupunem că urmele sunt reale. Acest lucru înseamnă însă doar că vreme de câțiva ani monedele în cauză au fost ținute în pungi sau cutii și respectiv au fost trecute prin câteva mâini. Acest proces poate avea loc la începutul secolului al XVIII-lea, sau oricând înainte. Pe scurt, uzura în cauză, chiar obiectiv observată, nu dovedește circulația pe piața romană sau barbară a monedelor Sponsianus.

Pe scurt, studiul este neștiințific; iar prezentarea mediatică o înșelătorie sfruntată.

Nenorocirea înșelătoriei Sponsiansus este faptul că este una dintre multele campanii mediatice care îngroapă munca istorică adevărată.

Am avut cinstea deosebit de mare de a fi, într-o măsură modestă, învățăcelul a trei nume excepționale ale istoriei, istoriografiei și arheologiei românești:
Dinu C. Giurescu, Mihail Diaconescu și Alexandru Barnea.
Acești oameni s-au caracterizat nu doar prin memorie, putere de muncă și o teribilă capacitate de analiză și sinteză; ceea ce le-a dat adevărata valoare a fost cinstea deplină în muncă sau obiectivitatea activității științifice. Ca urmare, sunt practic necunoscuți mass-mediei post-decembriste altfel decât prin fugare și neroditoare apariții, sau nici atât.

Părute nesfârșite, ore și zile și săptămâni și luni de osteneală pe șantierele arheologice au făcut din Alexandru Barnea un mare producător de comori arheologice. Îmi amintesc și cu dragoste respectuoasă, și cu durere, de setea de adevăr cu care se apleca asupra fiecărui ciob. Răbdarea pe care o dovedea nu poate fi măsurată, căci această cercetare venea după șantierele pline de praf (uneori, mai rău, de noroi), după truda grea la ambalarea descoperirilor arheologice, descărcarea lor și ducerea lor – totul făcut manual, de însuși Prof. Univ. Dr. Alexandru Barnea, studenți, doctoranzi etc. Și repet, el însuși punea mâna să care saci ori lăzi, unelte și ce mai trebuia. L-am văzut personal măturând pe jos în încăperile din subsolul Academiei (sediul nou). Și l-am văzut studiind cu ochi de vultur cărți și piese, tot ce putea deschide o nouă pagină către trecut. Nu există cuvinte pentru a exprima valoarea unui asemenea om de știință! Deși era un geniu, și încă unul enciclopedic, nu șovăia să învețe de la orice student sau doctorand care avea o contribuție reală. Tocmai competența sa l-a făcut nesuferit unora, care aplicau principiul superficialității sunătoare „merge și așa”, chiar dacă de fapt se poate mult mai bine. Pe site-ul Universității București frumosul cuvânt In memoriam prof. univ. dr. Alexandru Barnea cuprinde și o pioasă minciună:

„Cercetările arheologice […] i-au adus recunoașterea internă și internațională.”

Recunoaștere internațională, poate. Recunoaștere internă, doar între cele câteva nume de valoare care au știut să îl prețuiască. Însă dacă ne uităm la deceniile post-decembriste, marea „recunoaștere internă” a existat, la nivel de mase, doar pentru șnapanii care, deși turnători sau ofițeri de poliție politică în Securitate, s-au dat și se dau arbitri morali și științifici – deși au vărsat și varsă inepții și falsuri peste inepții și falsuri.

Masele abia de au auzit de Dinu C. Giurescu – cineva m-a întrebat, caz absolut șocant și real, dacă este actor sau cântăreț. De Alexandru Barnea sau Mihail Diaconescu… nici gând să știe că au existat măcar!

Și totuși Mihail Diaconescu a fost o altă minune dată de Dumnezeu acestui neam. Argeșean nu doar prin naștere, ci prin chemare, avea străbuni care – asemenea unor străbuni ai mei – erau Ardeleni trecuți în Țară din pricina prigoanelor cumplite de care aveau parte Românii. Un bărbat frumos, cald, impunător, inteligent, cu o cultură uimitor de vastă, cu o uriașă putere de muncă, Mihail Diaconescu a fost un enciclopedist de maximă valoare. Fie și numai Istoria literaturii dacoromane (Editura Alcor, București, 1999, cu ediții ulterioare) este de ajuns pentru a-l înveșnici, pentru a-i marca un loc de mare greutate în Istoria Românilor. Lucrarea monumentală este o parte esențială din ceea ce lipsea din Istoria Culturii și Literature Române: literatura românească pre-slavă și cultura acelor vremuri. Există aici un hău și o durere, căci politicienii culturii și intelectualii (intelectualiștii) de curte practică o mutilare culturală unică: din toată cultura noastră veche prezintă ceva despre Daci (adeseori fantezist, romanțat, sau pur și simplu luat de la alte ramuri tracice, ori chiar de la alte neamuri); apoi sar direct după limba slavonă. Or o asemenea practică infamă este unică în lume: Anglia studiază tot ce a fost cultură pe teritoriul său, Ungaria își asumă monumentele romane – și le valorifică turistic infinit mai bine decât politrucii de la București și din provincii –, Bulgaria își asumă cultura și limba tracică, Egiptul arabizat studiază – și, bineînțeles, valorifică turistic – străvechile creații copte etc., etc. Doar vătafii României, asemenea unor fanatici orbi, șterg tot ce se află între Dacii mistificați de ei și Epoca Modernă. Ca și cum Franța, Germania ori Spania s-ar rușina de creațiile lor latine medievale! Ei bine, Mihail Diaconescu, pe urmele unor Ioan G. Coman și Artur Silvestri, s-a apleacat, sistematic, spre începuturile scrise ale culturii românești din Iliria, Dardania, Moesia, Dacia etc. Și izbutește mai mult decât deschizătorii acestui drum, printr-o titanică muncă. Istoria literaturii dacoromane este mai mult decât spune titlul – căci atinge pagini însemnate din viața culturală, politică, religioasă și economică a locurilor și locuitorilor vremii3. Lucrarea s-ar cuveni studiată în toate facultățile de istorie ale României, dar și în alte țări care moștenesc vechea Romanie, precum Ungaria, Serbia, Ucraina, Bulgaria etc. Continuarea ei este sinteza Antologie de literatură dacoromână (București, Editura Corifeu, 2003), esențială pentru un tablou larg asupra oamenilor și culturii de atunci.
Altă lucrare fantastic de valoroasă a lui Mihail Diaconescu este Estetica ortodoxiei4 – un domeniu în care se întâlnește cu alt geniu ocultat de politruci, Petru Ursachi5 – și care ar trebui să fie disciplină teologică în facultățile de profil, respectiv parte a Esteticii în facultățile de filosofie, arte plastice, arhitectură etc.
Același Mihail Diaconescu s-a distins ca profesor de liceu, muzeograf, profesor universitar, scriitor de romane, redactor de reviste, poet, critic literar, dramaturg etc., etc.

Și dacă de Dinu C. Giurescu s-a mai auzit – cu toate că politrucii îi tratează opera cu ridicol dispreț – despre aceste două nume uriașe, după cum am spus, nu se știe. Cu evidenta complicitate a mass-mediei, care intenționat promovează nulități și ocultează valorile – cu extrem de rare excepții.

Punând în paralel Înșelătoria Sponsianus, ca paradigmă a „Istoriei din mass-media”, și seriozitatea titanică a unor Dinu C. Giurescu, Alexandru Barnea și Mihail Diaconescu trebuie să punem în paralel și receptarea lor la nivel public. Concluzia, rece și amenințătoare, e limpede:

escrocheria istorică ajunge la foarte mulți, istoria adevărată este ignorată.

Pentru cei care vor adevărul, care vor să nu trăiască în minciună, amintim:
Nu așa se face Istorie, cum au încercat să o facă (falsifice) profesorul de geologie din Londra și complicii mediatici la Înșelătoria Sponsianus.

Istoria este o disciplină științifică: are o metodologie, are instrumente de lucru, are rigurozitate. Ignorând-le se obține minciună, nu istorie. Iar minciuna otrăvește, macină, rănește, nimicește. Oricât de ”superbă” pare.
Timpul trece, isteriile mediatice se potolesc.
Peste o zi, peste o lună, peste un deceniu, peste un secol, peste două, adevărul iese la iveală. Căci nu este nimic ascuns care să nu vină la lumină.
Cei care lucrează cinstit în domeniul lor – Istorie, Etnologie, Lingvistică, Politică, oricare – pot fi îngropați vremelnic în minciuni și inepții de sclavii răului. Dar stau deasupra Judecata lui Dumnezeu și Judecata Istoriei. Și Veșnicia sentinței finale. Pentru unii, glorie veșnică. Pentru alții, osândă eternă. După cum se cuvine.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Nu cunosc un studiu comparativ între materialul monedelor Sponsianus și materialele folosite pentru baterea de monede și medalii în Imperiul Austriac din vremea lui Johann David. Cred că ar fi necesar.

2Pentru valori mari se foloseau măsuri de greutate ale metalelor prețioase – așa cum erau în Levant talantul de argint sau de aur.

3Pentru cine crede că această laudatio a operei este o exagerare, cităm din critica lucrării realizată de Dr. Stelian Gomboș o singură frază: „Tratatul Istoria literaturii dacoromane (1999) este o sinteză științifică cu caracter fundamental, unică în cultura română și europeană.”

4În primă formă, Prelegeri de estetica Ortodoxiei, 1995-1996, Editura Porto Franco, Galați. A doua ediție 2009, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, cu o semnificativă Prefață-Studiu de Acad. Prof. Univ. Dr. Alexandru Surdu. Tratatul va fi premiată de Academia Română, văzându-l ca „o contribuție de o excepțională valoare la evoluția culturii române și europene”.

5Acesta publică în 1998 Etnoestetica, iar în 1999 Mic tratat de estetică teologică.