„Tradiţiile marţiale româneşti, între care se află şi trupe specifice, trupe similare celor străine, dar şi adevărate şcoli de luptă – oficiale sau populare, după caz – au trăit, s-au născut, au murit, au renăscut, ca parte a acestei trăiri, istorii şi întinderi româneşti. Unele izvodite de oamenii locului, altele preluate de la cei din afară. De la unităţi militare şi paramilitare şi până la artele marţiale româneşti avem, în istoria noastră, o bogăţie uriaşă de cultură ostăşească.

Amintim, înainte de a trece mai departe, că expresia arte marţiale este europeană – de origine latină – şi că defineşte sistemele avansate de luptă corp la corp, cu sau fără arme. Începând cu cele folosite de Romani, Traco-Iliri, Scito-Sarmaţi, Celţi, Germanici, Greci etc. şi terminând cu cele ale Chinezilor, Coreenilor, Japonezilor sau Brazilienilor. Să prezinţi o istorie în care războiul a fost o permanenţă – precum Istoria Românilor – şi să negi existenţa sistemelor avansate de luptă corp la corp în aceeaşi istorie este aberant. Şcolile de arme româneşti sunt o realitate, chiar dacă astăzi de obicei dispreţuită, ignorată, uitată. Adevărul este că Românii au practicat de-a lungul vremii multe forme de Arte Marţiale, fie locale, fie preluate.„

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă