După introducerea în subiect şi scurta prezentare a animalelor implicate în ostăşie şi vânătare, trecem la artele marţiale româneşti propriu-zise…

C. Vom spune deschis, de la bun început: Românii au (aveau) o moştenire marţială extrem de bogată, distrusă sistematic de clasele politice ale ultimilor 300 de ani. Un exemplu tipic este cel al Căluşului. Dacă în vremea lui Dimitrie Cantemir (1711) toată Moldova era împărţită între cete (şcoli) de Căluş, care practicau această artă marţială „cu sabia goală în mână”, 100 de ani mai târziu, dezarmaţi, căluşarii „joacă”, asemenea copiilor, cu bastonul. Pe care, în mare parte, nici nu ştiu de ce-l mai ţin…

Reluăm acest adevăr simplu, fundamental: În vechime era de neînchipuit ca un BĂRBAT ROMÂN să nu ştie bine să răsucească sabia, să întindă arcul, să mânuiască lancea/suliţa lungă şi să călărească.

Deoarece este cel mai eficace criteriu pentru început, voi împărţi artele marţiale româneşti pe temeiul armei sau armelor principale folosite. Astfel, am pus la un loc sabia – şi armele înrudite îndeaproape cu ea – în prima categorie. Urmează, ghioaga, o armă specifică românilor, înrudită cu buzduganul – sau dimpotrivă, acesta fiind înrudit cu ghioaga – şi apoi bâta. Amândouă fiind arme de apropiere, ca şi sabia, şi înlocuind-o. Cuţitul, următoarea armă, o sabie în miniatură, este adesea însoţitoarea acesteia (mai ales ca jungher), dar este folosită şi singură. O sabie cu mâner lung, sau un cuţit cu mâner lung, devine fuşt(e), suliţă (lungă sau scurtă), lance etc. Acest soi de arme se întrebuinţează – lucrează, ar fi zis luptătorii români din vechime – la o depărtare mai mare decât celelalte de până acum. Depăşind – cu mult – chiar şi bâta lungă. Mai ales că unele dintre ele pot fi aruncate, lovind chiar şi la 15-22 de stânjeni (sau la 33-50 metri). De la acestea trecem, desigur, la arcul cu săgeţi. Aici am putea adăuga şi armele de foc, de vreme ce ţineau de lupta la distanţă, cereau o pricepere specifică şi au înlocuit arcul. Mai mult, folosirea lor a fost privită şi în Extremul Orient ca o artă marţială. Ceea ce, de fapt, şi este. În sfârşit, lupta fără arme este o categorie importantă, ce cuprinde mai multe forme româneşti. Am lăsat la sfârşit, într-o singură categorie, arme ce au fost folosite mai puţin, care nu mai sunt întrebuinţate astăzi etc.

Am încercat în această sistematizare să cuprind datele istorice şi etnologice adunate de-a lungul deceniilor. Atât din felurite surse scrise – de la izvoare istorice la consemnări ale basmelor, legendelor, baladelor etc. – cât şi din ceea ce am văzut în ţară de-a lungul a aproape 40 de ani. Desigur, este doar o primă formă. Ca urmare, foarte departe de rigoarea pe care o capătă un material prelucrat mai multă vreme, de mai mulţi. Nu am acoperit toate regiunile româneşti. Nu am prezentat sursele în mod sistematic. Etc. Scopul acestui material este de a pune un început, cu speranţa că alţii vor prelua ştafeta şi vor trece de la forma nefinisată la studiul sistematic, specializat pe arme, provincii, perioade de timp etc.

a. Sabia, spada, rapierul şi alte asemenea arme.

Dacii foloseau în general săbii drepte, precum cele de tip scitic (achinaches – akinakes) ori celtice. În zona Ţării Haţegului şi împrejurimi se dezvoltă o formă specifică de sabie, curbă, cunoscută astăzi şi sub numele de „dacă” (falx, dacian falx). Suntem îndreptăţiţi să credem că ea corespundea şi unor forme marţiale particulare (unele impuse de caracteristicile armei). Se pare că ea se trage din rhomphaia, sabia tracică sudică, de care se deosebeşte prin lama mai scurtă şi mânerul (mult) mai lung. Şi această ultimă armă apare şi la nord de Dunăre, fie aparţinând Tracilor „sudici” şi Ilirilor din această zonă, fie preluată de Daci.

Deşi filmele de propagandă comunistă şi alte materiale similare au transformat în ochii maselor falx-ul în sabia tipică a Dacilor, în realitate ea a fost o particularitate locală, fiind folosit aproape exclusiv în părţile Ţării Haţegului. În rest, în afara unor rare descoperiri de tip rhomphaia, amintite, spaţiul dintre Tisa şi Nistru este domniat de sabia dreaptă, şi în tipuri scurte, dar mai ales în cele lungi.

O practică funerală interesantă este aceea a îndoirii sabiei cu care era îngropat luptătorul. Această îndoire pe o latură se făcea până când vârful atingea apărătoarea sau mânerul armei. Deşi putem da felurite interpretări acestei practici, motivul real – în afară că este ceva legat de viaţa de după moarte – nu îl cunoaştem încă. Sigur este însă că sabia avea pentru Tracii nord-dunăreni – fie că îi numim Geţi, Daci, Carpi etc. – o semnificaţie mistică.

Tradiţiile de luptă ale Tracilor sunt foarte bogate şi sunt poate cea mai binecunoscută latură a culturii acestora. Din zona predominant celtică a Panoniei şi Noricumului până înspre Armenia, diferite ramuri şi triburi tracice s-au remarcat prin înclinaţiile războinice. Sabia fiind una dintre armele lor preferate. La unele populaţii tracice – ca şi la unele scitice sau germanice – femeile erau şi ele luptătoare, de unde şi Câmpiile Amazoanelor din Asia Mică (la hotarul de apus al Armeniei).

 Celţii foloseau săbiile cu mare plăcere. În primul rând cavalerii celţi, dar şi alte categorii. Aveau săbii drepte, de mărime medie sau lungi. Infiltrarea galică pe Valea Dunării – şi apoi invazia Celţilor în secolele IV-III î.Chr. – va aduce nu doar noi tehnologii metalurgice şi alte elemente de tehnică, ci şi tipurile de sabie celtice. Descoperirile arheologice atestă o prezenţă puternică a elementelor de cultură celtică – sau galică, după numele preferat în epocă – până înspre Nipru, unele grupuri celtice ajungând chiar şi dincolo de acest fluviu. Sabia avea o dimensiune mistică şi la celţi.

Săbiile drepte, achinaches (akinakes) sunt folosite şi de sciţi, mai ales în luptele unul la unul, chiar dacă în războaiele lor baza erau arcurile. Aceste săbii sunt foarte des întâlnite şi în spaţiul de la apus de Munţii şi Fluviul Ural(i), până în Panonia – unde au trăit multă vreme Sarmaţii Iazigi – şi Sciţia Mică (Dicia sau Dobrogea de azi). Sarmaţii însoţeau folosirea acestor achinaches de o amură specifică, în solzi, uneori acoperind şi calul în întregime. Acest soi nou de luptător va fi cunoscut apoi drept catafract şi alţii îşi vor aroga meritul apariţiei sale (atât Grecii, cât şi Perşii sau Iranienii de mai târziu, cu toate că şi unii, şi ceilalţi, doar au preluat sistemul de la Sciţi, prin intermediul Parţilor[1]). Pentru Sciţi armamentul era un semn al libertăţii şi puterii. Un om liber fără arme era de neînchipuit. La unele ramuri scitice chiar şi femeile, pentru a fi libere să se căsătorească, aveau de trecut probe de luptă sau vânătoare. Grupuri de tinere scite intrau în luptă cu o putere şi un curaj înfricoşător, iar spre a se căsători o asemenea femeie trebuia să fi ucis cel puţin o fiară mare – un zimbru, un bour sau un urs. De unde se naşte şi prezenţa unor Amazoane pe hărţile greceşti ale nordului Mării Negre, în teritoriul Sciţiei Mari.

Felurite săbii – mai ales scurte, pentru infanterie – sunt folosite şi de Romani. Aceştia vor prelua şi formele de săbii, şi formele de arte marţiale corespunzătoare acestora, de la Etrusci, Gali (Celţi), Traci etc. Ele sunt parte a armamentului trupelor auxiliare – mai variat – şi chiar al legiunilor – mai standardizat – dar şi al unităţilor de miliţii, al gladiatorilor etc. Folosirea sabiei este prezentată în felurite exerciţii, inclusiv sub forma unor dansuri cu figuri de luptă, atât în arene, de către gladiatori, cât şi în antrenamentele trupelor. Sunt ceea ce în Extremul Orient s-a numit taolu sau kata, ori „exerciţii de luptă cu parteneri imaginari”, după o definiţie modernă. Practicarea lor în stil de dans avea atât avantajul folosirii ritmului, cât şi pe cel al antrenării prin muzică a sufletului într-o lucrare ce devenea din plictisitoare plăcută.

Sinteza romană va culmina prin împământenirea multor trupe. Acestea, devenite miliţii populare, îşi păstrau structura militară şi obligaţiile de pregătire şi luptă. În schimb primeau (primiseră) pământuri şi scutiri de taxe[2]. Ca urmare, acestea vor păstra şi armele, şi rânduielile ostăşeşti, precum şi pregătirea de luptă. Din Caucaz până în Marea Britanie forme de arte marţiale în care pregătirea – dar şi exprimarea publică – se face prin dansuri cu figuri de luptă se păstrează – mai bine sau alterate – până astăzi. Numite Căluş la Români, Morisca, Morris(e) Dance, Moresque etc. la britanici, francezi, italieni, Khevsuruli (eventual şi Ajameti şi Khandjluri) în Caucaz.

Revenind la tipurile de sabie, observăm că în secolele IV-V toate formele amintite mai sus (tracice, scitice, galice etc.), cernute de experienţa militară romană, se cristalizază în mai multe linii (tipuri) fundamentale de sabie lungă şi scurtă. Din care la Români domină categoric un model roman creştin: sabie „în cruce”, cu mâner destul de lung şi greutate în capăt, cu o lamă din pământ în capul pieptului sau de la vârful mâinii drepte la încheietura umărului stâng. Multe dintre aceste săbii au cântăresc între 1,4 şi 2,2 kg, din care o parte serioasă revine greutăţii care echilibrează sabia. Aceste arme sunt ceea ce se numeşte „de o mână” sau „de o mână şi jumătate”. Popular li se mai spunea şi sabie românească (deşi, de fapt, în mai multe forme, se înâlneşte la multe popoare). De obicei se întrebuinţează în luptă doar cu o mână, în cealată fiind adesea un scut sau o altă armă (jungher, cuţit, topor scurt/bardă etc.). La Români sabia nu se folosea niciodată decât împotriva duşmanilor, neînţelegerile comune rezolvându-se prin luptă dreaptă, trântă sau bătaie şi alte asemenea forme fără arme, eventual prin lupta ciobănească – cu bâtele etc.
Românii păstrează multă vreme sabia ca arma fundamentală şi ca semn prin excelenţă al omului liber. Orice familie românească avea pe perete, chiar şi până în perioada interbelică, măcar o sabie (şi un arc, sau altă armă de distanţă).

În afară de tipul de sabie amintit, cu variantele sale, există însă la Români şi săbii scurte, săbii de două mâini, paloş, sabie persană, sabie tătărască şi alte asemenea modele, inclusiv, mai târziu, săbiile de cavalerie turceşti, germane, franceze ori căzăceşti, rapierul şi multe alte modele. Desigur, lucrurile se schimbă şi mai mult după masacrul fanariot împotriva Românilor din Muntenia şi Moldova, petrecut în secolul al XVIII-lea în paralel cu masacrele greceşti – sau greco-musulmane – anti-româneşti din Peninsula Balcanică, cele austriece şi austro-ungare din Transilvania şi celelalte teritorii ocupate de fanticii papişti vienezi etc. Sabia de cavalerie de tip apusean sau oriental începe să domine. Era folosită în toată Europa, dar şi în Asia rusească şi Americi, astfel încât se răspândeşte mult şi la noi. Sabia dreaptă începe să fie privită ca un „model ţărănesc”, „învechit” (snobismul…).

Din punct de vedere tehnic ştim că liniile româneşti de luptă cu sabia foloseau o sabie de o mână sau de o mână şi jumătate, adesea cu scut sau pavăză, respectiv jungher sau altă armă în mâna secundară. Sabia cu două mâini era folosită doar de cei instruiţi (şi) după tipar occidental (ca Ştefan cel Mare la Curtea Ungariei). Asta şi pentru că utilitatea ei, în lupte împotriva cavaleriei sau luptătorilor cu armură şi coif, era la noi împlinită cu alte arme (literele b., e. şi h. din mica noastră listă).

Tehnicile româneşti cuprindeau şi rotiri de sabie, dar mai ales împunsături şi răsuciri, prin care sabia „se strecura hoţeşte” prin apărarea duşmanului. De aceea una din exprimările populare pentru aceste arte marţiale cuprinse sub numele de scrimă sau luptă cu sabia era a ştii să (ră)suceşti sabia. Iar un luptător bun era descris ca unul care ştie să răsucească bine sabia.

Intelectualitatea de secol XIX – şi cu atât mai mult cea de după aceea – a făcut uneori (mai târziu, deseori) confuzie între a ştii să răsuceşti bine sabia – ceea ce corespunde unor tehnici de luptă – şi a ştii să învârtă bine ghioaga/buzduganul – ceea ce corespunde altor tehnici de luptă.

Sabia se învăţa – expresiile erau „a învăţa sabie” sau „a învăţa să răsucească sabia” – de la părinţi sau fraţi/prieteni mai mari, la cei mici. Mersul cu vitele sau caii la păscut era unul din timpurile preferate pentru aceasta, dar nici pe departe singurul. La început se foloseau beţe sau săbii de lemn. Greu era în primul rând învăţul apărării cu anumite părţi ale sabiei – partea tare, fără tăiş, la săbiile care o aveau, latul sabiei la celelalte. Dar acesta, odată însuşit, dădea încheieturii agilitatea şi puterea pentru celelalte răsuciri ale sabiei, esenţiale în luptă. Şi, totodată, dădea liber la folosirea sabiei propriu-zise, din metal[3]. Foarte apreciaţi erau vitejii, cei care luptaseră cu adevărat (ca voluntari, haiduci, răsculaţi etc.) şi, astfel, aveau o experienţă de mare valoare. La fel ostaşii, fie retraşi, fie activi. Dar, până în secolul al XIX-lea, esenţiale erau frăţiile (de cruce) pentru bărbaţi, respectiv surăţiile pentru femei. Cele mai cunoscute sunt astăzi frăţiile căluşăreşti şi surăţiile aromâne (în special fârşerote) şi moţeşti, dar mai erau şi multe alte frăţii, precum cele ale Junilor, ale Şoimanilor etc., surăţiile Drăgaica ş.a.m.d. Practic legăturile de tip frăţie (sau surăţie) de cruce erau atât de răspândite la Români încât extremiştii greci au încercat să le trateze drept „erezi” spre a le distruge (şi a distruge astfel una din structurile esenţiale ale Neamului Românesc). În cadrul acestor frăţii şi surăţii, în afară de felurite învăţături specifice genului – ca cele privitoare la căsătorie, igienă intimă, sarcină şi naştere etc. – se primeau şi puneau în lucru învăţăturile naţionale (o parte cunoscută de străini ca Jus Valachorum, adică Legea Românească). Printre acestea erau şi luptele, şi în primul rând sabia.

În „Descrierea Moldovei” Dimitrie Cantemir înfăţişează pe Căluşari în aşa fel încât oricine citeşte despre ei, dacă nu ştie că este vorba despre Români, va crede că este vorba despre şcolile de arte marţiale orientale, cu practicile lor, inclusiv cu înfruntările dintre ele. Într-adevăr, prezentarea în public drept dansatori sau/şi acrobaţi, eventual vindecători sau chiar exorcişti, apare şi la şcolile de arte marţiale din mai multe părţi ale Asiei (în India, China, Japonia, Indonezia, Indochina, Filipine etc.). Dar dacă există o paralelă a practicilor, structura misticii este radical diferită. Căluşarii se raportează categoric şi definitoriu la Biserică, la sărbătorile, canoanele, învăţătura acesteia. Ei reprezintă, în mod clar, o formă de ostăşie paleocreştină, păstrată peste veacuri şi chiar milenii, incluzând tradiţia creştină veche a dansurilor rituale, taumaturgice (atestate încă în Vechiul Testament, prezente în Constantinopolul secolelor X-XII şi din care se păstrează în cultul ortodox horele de la Botez, Cununie şi Hirotonie).

Cetele căluşăreşti, am putea să le numim, foarte corecte, şcolile căluşăreşti, au fost un mediu rezervat Românilor, închis străinilor. În care arta sabiei a ocupat un loc esenţial, dezvoltând alături formele obişnuite ale luptei şi pe cele acrobatice (cu salturi la înălţime) ori la sol. Confruntările dintre cetele căluşăreşti erau supuse unui cod de legi deosebit de cel civil – conform vechiului Drept Roman sintetizat de Împăratul nostru Iustinian. Ca urmare, chiar dacă se terminau cu morţi, judecătorii (civili) nu puteau să intervină. Această situaţie juridică atestă vechimea şi autoritatea tradiţiei căluşăreşti.

Un termen românesc polisemantic este acela de harţă. Atestat în Evul Mediu, termenul defineşte (1) şi o ceartă între doi – sau mai mulţi – oameni, care pare serioasă însă nu este (şi nu are urmări grave). De asemenea este folosit (2) pentru o ciocnire uşoară, fără un angajament decisiv, între două forţe militare. Dar mai este folosit şi pentru (3) dueluri prieteneşti şi întreceri de luptă călare, ca şi pentru (4) forme de luptă fără arme (litera g. din mica noastră listă).
În harţă (3) se înfruntau doi sau mai mulţi luptători, folosind felurite arme. Preferate erau paloşul ori sabia voinicească şi, respectiv, buzduganul. Aceste forme româneşti ale turnirurilor cavalereşti străine mai purtau denumirea de jută iar, pentru anumite forme care foloseau suliţa (vom reveni mai jos) de halcă.

Prin paloş s-au înţeles de-a lungul vremii mai multe tipuri de sabie, unite prin faptul că erau mai grele decât sabia românească obişnuită (descrisă mai sus). Unele erau curbe, aici intrând şi hangere turceşti, săbii de cavalerie, paloş căzăcesc ş.a.a.; altele drepte, însă foarte late, altele aveau o linie mediană dreaptă, dar partea dinspre vârf era mai lată decât cea dinspre apărătoare (gardă). Termenul, cum se întâmplă adesea în popor, este neclar, semnificaţia variind de la o regiune la alta.

Despre hărăţit – cum suna forma de verb a substantivului harţă – există mai multe consemnări, dintre care amintim o formă populară:

„Începea dar de-a călare
Harţa cea din fuga mare,
Paloşele zăngănind,
Buzduganele-nvârtind
şi din gură chiuind.”

(O formă – cu evidente intervenţii livreşti – o găsim şi la Vasile Alecsandri, în poemul Radu Calomfirescu.)

În luptele călare se folosea şi scutul, deşi acesta era adesa prins de şa, lăsând mâna stângă să ţină hăţurile. Totuşi era socotit un adevărat voinic sau viteaz acela care putea să-şi conducă în luptă calul doar din genunchi şi glas, fără hăţuri.

Deşi, după cum am arătat, se practica şi lupta călare cu sabia, în fapt călăreţii preferau să folosească, şi la vânătoare, şi la război, arcul pentru depărtare şi fuştea, suliţa sau lancea pentru înfruntarea faţă către faţă. Sabia era folosită mai mult dacă se frângea ori pierdea arma lungă, ori în luptele pedestre.

Ca urmare a acestor tradiţii, este de aşteptat ca lupta cu sabia să fie iubită şi păstrată de Români până în epoca comunistă. De fapt, Scrima este una din artele marţiale acceptate oficial şi practicate ca atare încă în secolul al XIX-lea. În special în forma de scrimă pentru duel şi cea sportivă. Sabia de război este practicată mai ales de cavalerişti, dar şi de ofiţeri (alături de cea de duel). Pentru ei sabia rămâne, până în primul război mondial, o armă esenţială (de obicei ofiţerii erau înarmaţi cu un pistol şi o sabie).

Forme de luptă cu sabia au parte, şi la Români, de influenţe masive din Europa şi Asia, dezvoltându-se în linii xenofile (care păstrează linia unor şcoli străine – franceze, germane, ruseşti, spaniole etc.) sau proprii.

Am amintit mai sus faptul că în prima jumătate a secolului al XIX-lea scrima era larg practicată la Români. Din Munţii Pindului în Zaporojia, din Ţara Cicerilor în Dicia (Dobrogea), orice casă de Român liber avea cel puţin o sabie, dacă nu mai multe. Iar folosirea lor este larg atestată.

Întrebuinţarea în luptă a sabiei este comună încă la Românii din Epir şi vestul Macedoniei în secolul al XIX-lea. Deşi Ion Caragiani menţionează despre activităţile de corsari – anti-otomani – ale multor eroi Români sudici – ceea ce presupune folosirea unor săbii specifice mediului marinăresc – avem încă puţine date în această privinţă.
Românii din Zaporojia folosesc deja în secolul al XVIII-lea săbiile căzăceşti, curbe şi fără crucea apărătorii (gărzii) pe care o avea sabia dreaptă românească, dar întrebuinţează şi suliţele scitice, rămase până în secolul al XIX-lea şi chiar XX.
Şi Românii din Dalmaţia sunt săbieri temuţi până în epoca modernă.

Revenind la scrimă, trebuie să subliniem creşterea masivă a impunerii – pe linie politică – a unor forme străine, cu distrugerea celor autohtone. În contrast cu deschiderea veche a Românilor faţă de tehnici şi arme noi, adaptate la tradiţia proprie.

Nu vorbim aici despre şcolile de arme conduse de străini şi despre influenţa lor. Italianul Gaetano Biasinni, din Cluj, este un asemenea exemplu [Vasile Hoble, Istoria practicării artelor marţiale în România şi în lume, Ed. Academicpres, Cluj-Napoca, p. 57]. Datorită elevilor şi intelectualilor români din oraş, influenţa lui atingând nu doar mediile maghiare şi germane, ci şi pe cele româneşti. Asemenea practicanţi de scrimă apuseni apar în tot Imperiul Habsburgic – din Cernăuţi în Triest – dar şi în Muntenia şi Moldova, ba chiar şi în Imperiul Rus, marcând o influenţă pe care o putem numi globalizatoare – şi care, în epocă, atinge chiar şi Extremul Orient, unde artele marţiale vest-europene încearcă să se impună în faţa celor locale[4].

În Principatele Romane Dunărene, devenite Principatele Române sau România după Unirea din 1859, se caută tot mai mult ceea ce nu este românesc. Veteranii Români, de la pandurii din Oltenia[5] şi până la luptătorii din Moldova[6], nu mai sunt preţuiţi. Săbiile lor, ghioagele lor, suliţele şi sâneţele lor sunt socotite primitive, nerafinate etc. De aceea se preferă „maeştrii de arme” veniţi din Apus. În special cei francezi, deşi nu sunt singurii. În vreme ce peste hotar înspre vest, după cum am arătat, se preferă şcolile de scrimă germană, italiană şi maghiară.

Totuşi mulţi dintre ostaşii noştri, mai ales cavaleriştii şi unii ofiţeri, păstrează linia românească de sabie. Ce se poate caracteriza prin motto-ul ortodox: toate să le încercaţi, ţineţi ce este bine.
În 1862 prima asociaţie modernă, propriu-zis sportivă, este Societatea de dare la semn, care îşi propusese a uni gimnastica, scrima şi tirul, sub conducerea lui Gheorghe Moceanu, specializat în gimnastică şi tir, şi a profesorului de scrimă Constantin Constantiniu.
Evident, în paralel se studiau aceste discipline şi în şcolile militare.

Tradiţia va fi dusă mai departe, atât în cadrul Gărzii Regale şi a corpului ofiţeresc românesc – dar şi al cavaleriei, pentru care sabia rămâne definitorie – cât şi în cadrul asociaţiilor şi cercurilor sportive, de scrimă etc. Duelul cu sabia – şi pregătirea marţială corespunzătoare – se practică în România până în perioada interbelică.

După 1944, cu toată desfiinţarea Armatei Regale, unele linii de luptă cu sabia se păstrează, sub supravegherea Securităţii. Printre altele, datorită faptului că însăşi U.R.S.S., ai cărei agenţi şi colaboratori conduceau România, păstra formele militare de scrimă (inclusiv cu baioneta). Iar modelul „fratelui mai mare” trebuia respectat. Ca urmare, aceste forme de scrimă militară – cu sabia, rapierul şi „puşca” (de fapt din lemn) cu „baionetă” (de fapt din cauciuc) – însoţesc scrima sportivă. Desigur, fără a se confunda cu ea. Le confundă însă necunoscătorii.

În zilele noastre, la început – încă – de secol XXI, scrima se practică în România în mai multe forme.
Există kendo, sau scrima japoneză sportivă, însoţită de kenjutsu, sau scrima japneză de luptă. Care se practică fie ca atare, fie în cadrul unor alte şcoli marţiale (ninjutsu, aikido, aikijutsu etc.).
De asemenea există forme de eskrima – complex marţial din Filipine ce a unit scrima spaniolă, extrem de eficienă, cu artele marţiale şi armele locale.

În sfârşit, există unele centre în care se practică şi sabia de duel apuseană – mai ales ungureşti – dar şi un centru în Bucureşti unde se mai practică sabie românească. În Arad există, de asemenea, Clubul Aradan Martial Arts, unde marele maestru Hajas-Bucher Gabriel (8 dan Shotokan!, întemeietorul stilului de arte marţiale Aradan) face eforturi sistematice şi inteligente de (re)construire a unor forme româneşti de luptă cu armele. Sabia (de o mână şi de o mână şi jumătate), Falxul dacic („Sabia seceră”), Sica („Cuţitul curb”), Barda („Toporul de luptă cu coadă medie”) şi Bâta (ciobănească) sunt principalele arme româneşti studiate aici. Alături, desigur, de lupta fără arme.

Tradiţia merge mai departe, prin munca eroică a câtorva oameni şi a celor care au tăria să îi urmeze.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

[1] Parţii sunt o grupare ce apare în nordul Iranului de astăzi printr-o suprapunere între unele populaţii mai vechi – locale sau nu – Cuşani (în parte de origine tracică) şi Sciţi. Între Parţi şi Perşi era o deosebire categorică. În timp, Perşii au înghiţit şi Mezia, şi Partia, astăzi revendicând pentru sine ceea ce au creat aceste două ţări.

[2] Sub numele de moşteni, răzeşi, armatoli etc. şi în mai multe nuanţe organizatorice, aceste miliţii populare se păstrează în Românime până în secolul al XIX-lea, cel puţin. În România miliţiile populare confirmate de Constituţia lui Cuza vor fi desfiinţate de satanicul Carol al II-lea, spre a fi înlocuite de alte forme de miliţii populare, sub controlul acestuia („Străjerii”). În timpul ocupaţiei sovietice directe şi apoi a celei prin regimul agenţilor sovietici şi colaboraţioniştilor (P.C.R. şi celelalte structuri ale României comuniste) aceste miliţii populare continuă sub forma unor grupări de voluntari, apoi a gărzilor civile. Regimul neo-comunist ce domină Republica România din decembrie 1989 până în prezent (2017) a desfiinţat total această moştenire antică, parte a unei tradiţii prezentă la toţi înaintaşii noştri (Românii vechi, Romani, Traco-Iliri, Sciţi, Gali).

[3] Destul de scumpă – oţelul nu a fost niciodată mai ieftin decât în vremurile noastre, când nu este, totuşi, prea ieftin. Ca urmare nu se dădea sabia în mâna celor care, izbind fără rost tăişul, ar fi stricat-o repede.

[4] De aici şi scenele din filmele (extrem)orientale de arte marţiale în care maeştrii chinezi ori japonezi înfruntă maeştri din Rusia, Franţa, Anglia etc.

[5] Panduri care, părăsiţi de „autorităţile centrale”, au înfruntat singuri şi au învins de mai multe ori oştirile blestematului Pazvante Chiorul, tâlharul şi genocidarul paşă al Vidinului, care venea după jaf, crimă şi răpire în Oltenia. Panduri care în multe rânduri au luptat ca voluntari împotriva Turcilor în armatele austriece şi chiar ruseşti.

[6] De multe ori luptători voluntari împotriva Turcilor, mai ales în armatele ruseşti, dar şi în cele austriece.