Etichetă: impozit

Despre libertate, datorie, dreptate

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Am publicat aici un cuvânt privitor la libertate, în care am arătat că oamenii pretind că vor libertatea de alegere, pe când ei vor libertatea de a fugi de urmările alegerilor lor. Care nu este, de fapt, libertate, ci o silnicie prin care ceilalți oameni sunt siliți să poarte acele urmări în locul săvârșitorilor.

Cuvântul și una dintre pilde (scutirea de taxe/impozite pentru familiile cu copii) au venit ca urmare a unor întrebări despre aceste lucruri, a răspunsurilor pe care le-am dat și a rugăminții de a publica răspunsurile (fără numele celor care m-au întrebat).

Față de rândurile mele Outis, un contributor la viața acestui site – cu unele comentarii, câteva devenite articole –, a dat o replică. La început ca și cum aș fi răspuns la un material al d-sale, pe care nici acum nu m-am învrednicit să îl citesc. Apoi cu bucuria de a aflat că sunt și alții care au aceleași gânduri.
Nu știu dacă cel care a invocat familiile cu copii mulți a citit sau nu materialele d-lui Outis.
Dar, fie că le-a citit sau nu, bucuria de a gândi la fel este bună doar dacă acele gânduri sunt adevărate, bune, drepte.

O să răspund aici la comentariul postat pe site-ul meu. Din păcate am foarte puțin timp – suntem în Postul Mare – și o analiză mai largă ar cere o lungă amânare. Dar poate că așa este mai bine, pentru că în loc să ne pierdem în amănunte mergem la rădăcinile gândirii ce a dat și replica.
Voi trece peste prejudecățile de început, chiar dacă siguranța lor este îngrijorătoare pentru obiectivitatea autorului; însă aceasta este problema d-sale.

Textul care încearcă să combată ideea dreptății și firescului favorizării familiilor cu mulți copii de comunități, implicit societăți (marile comunități) începe cu al treilea paragraf al comentariului.

Primele cuvinte ale paragrafului sunt
„ ‘Dacă vă place ideea de copii mulți, cum și mie îmi place’ (auto-citat), vedeți eventual trimiterile din ultimul paragraf al materialului doi de mai sus.”
Este aici un salt logic de la textul meu despre libertate, alegeri și urmări la un text despre ce ne place. Există amintit ce ne place în Despre libertate, alegeri și urmări, dar ca imbold negativ, care ne depărtează de adevăr, libertate, bun-simț etc.
Și văd că aici putem exemplifica din nou de ce.

D-l Outis continuă cu
„Atrag în particular atenția cititorului asupra noțiunii de consecințe neintenționate: drumul spre iad și bunele intenții… Nu ar trebui să le includă ‘alegerea’ și pe acestea? Și, când zic ‘includă’, mă refer la piele în joc, la plătit prețul alegerii sale, nu la ‘iertare!, n-am văzut, n-am știut, gura nu-mi miroase’… ”
Toate acestea au fost cuprinse, însă, în chiar cuvântul la care s-a postat replica. Urmările despre care se amintește în titlu sunt chiar cele pe care comentariul le înfățișează ca și cum nu ar fi fost amintite!
Mai mult, după cum am arătat și acolo, după cum vom arăta și aici, aceste urmări, aceste consecințe (ne)intenționate, sunt argumente categorice pentru favorizarea familiilor cu (mulți) copii față de ceilalți cetățeni.

Și adaugă d-sa,
„Iubirea e un lucru bun – dar e un lucru rău să îl invoci când de fapt vorbești de silnicie (vezi ce semnifică asta). Căci, despre asta e vorba când legislezi fertilitatea (de amintit ‘decrețeii’).”
Din nou ne izbim de o ruptură logică. Pentru noi este fără însemnătate dacă aceasta vine dintr-o prejudecată, dintr-o referire la un text pe care nu îl cunosc, dintr-o nepotrivită extrapolare a P.S.-ului (care nu este un argument în cuvântul acela, ci altceva). Căci, orice ar fi, ne izbim de o ruptură: în Despre libertate, alegeri și urmări cuvântul a iubi apare doar în forma
„Căci excepțiile sunt iubite și căutate pentru toți cei care vor „libertatea” de a nu avea roadele alegerilor dacă nu le plac.”
Ca urmare, nu există în cuvântul la care a răspuns d-l Outis, nicio folosire a iubirii drept argument!

Pe de altă parte, silnicia este, după DEX 2002, samavolnicie, adică acțiunea de a încălca prin forță (cu sila) drepturile și voința altora. Doar că aici DEX 2002 pierde din vedere o nuanță esențială: silnicia sau samavolnicia este acțiunea de a încălca prin forță (cu sila) drepturile adevărate și voința bună, dreaptă a altora. Căci silnicia este nedreaptă.
Acest lucru, de altfel, în are în vedere și d-l Outis, căci trimite la Isaia 5.20 (din păcate într-o versiune foarte incorect tradusă). Isaia 5.20 fiind osândirea lui Dumnezeu pentru cei care țin nedreptatea drept dreptate, minciuna drept adevăr etc.
Dar invocarea silniciei duce la un argument în cerc, pentru că întâi trebuia dovedită nedreptatea.
Să pretinzi că actul este nedrept pentru că este o samavolnicie și este o samavolnicie pentru că este nedrept e un caz absolut de argumentație în cerc, lipsită de orice validitate logică.
Totuși, îndată după declararea samavolniciei, vine și afirmația
„despre asta e vorba când legislezi fertilitatea (de amintit ‘decrețeii’).”
Este această afirmație un argument?

După regulile logicii, nici vorbă: o afirmație care vine fără o argumentație inițială și nu constituie un adevăr larg recunoscut este o premisă, un punct de plecare într-o argumentație, nu un argument în sine.
Apelul la „decreței” are o încărcătură emoțională semnificativă în mentalul colectiv. Dar în ce măsură este un adevăr?

Aici ne izbim iarăși de un adevăr de care se fuge: avortul voluntar sau impus este uciderea unui om.
Se poate ca, excepțional, să existe cauze acceptabile: ca atunci când un alpinist atârnat la capătul unei corzi o taie ca să îi salveze pe cei aflați mai sus (ori pe cel aflat mai sus). Doar că aici coarda este tăiată de cei aflați mai sus pe coardă: atunci când sarcina pune în primejdie de moarte mama, este tolerată uciderea copilului. S-a discutat mult despre aceasta, dar nu lungim aici cuvântul. Esențial este că, inclusiv în asemenea excepții, avortul voluntar sau impus este uciderea unui om. Și dacă sunt excepții în care actul este de înțeles, în toate celelalte este crimă.
A invoca asasinarea în masă a copiilor drept argument pentru libertate este egal cu a invoca genocidul, exterminarea în masă ori distrugerea planetei drept argument pentru libertate: este ilogic.

Apoi, că nu este vorba despre taxarea infertilității am arătat de asemenea clar. Cine vrea să vadă poate citi cuvântul dinainte.
Oricum, în cele două fraze nu există niciun argument la subiect.
Să fie, oare, poziția autorului o poziție sentimentală, pe al cărei tipar se forțează realitatea?

D-sa spune:
„Dacă cineva dorește să iubească copiii vecinului, poate să o facă voluntar: cum a fost în experiența mea. Dacă cineva are copii și vecinul ar fi forțat să îi ‘iubească’, eu unul, aș spune nu. Dar, asta sunt doar eu. Spun asta pentru a elimina gândul la motive ulterioare sau conflicte de interese…”
Dar aici nu s-a invocat iubirea drept argument. Și nu am invocat iubirea drept argument pentru că oamenii iubesc ce și cum au chef, pătimaș, nu iubesc ceea ce este, de fapt, de iubit. Mai mult, chiar și când iubesc ceea ce este de iubit fiecare iubește altfel. Deci nu era cazul invocării și/sau impunerii unei anume iubiri la nivel comunitar sau social.
Dimpotrivă, s-au invocat necesitatea și interdependența. Două lucruri total diferite de linia de combatere a d-lui Outis.
Nu știu de unde această argumentație pentru ceea ce nu am spus, de unde această lipsă a discuției la subiect (la ceea ce s-a spus). O posibilă încărcătură din alte discuții sau dispute pare foarte probabilă, dar aici grevează puternic firul logic.

O astfel de încărcătură pare să fie mărturisită și prin următorul paragraf:
„Când cineva discută punând ‘argumentație’ în ghilimele depreciative, nu am nici o dorință să continui. De altfel, nici nu aș mai avea multe de adăugat fără să mă repet. Eu atâta am putut. Mintea e și ea la Dumnezeu și ne-a dat-o ca să o folosim cât mai bine. Printre altele, ca să nu risipim iubirea. Printre altele, ca să nu iubim silnic pretendenți Lăpușneni. În fine, pe cei care fac din copii prilej de cruciada – nefăcând însă efortul de a, și mai ales de a se, înțelege.”

Punerea în ghilimele a cuvântului „argument” a fost făcută de mine nu pentru o anume argumentație in integrum. Lasă că și dacă era așa, nu avea de ce să fie prilej de supărare, câtă vreme există politețe. Mai mult, după cum am amintit, nici măcar nu era vorba despre textul sau textele d-lui Outis, ci despre un „argument” invocat de altcineva. ”Argument” care era în fapt o excepție (călugării) ce în niciun caz nu poate deveni normă.

Dincolo de teama repetării, paragraful respectiv continuă invocarea iubirii, care însă nu a fost adusă în discuție decât de d-sa. Și care, poate, va deveni subiectul altui cuvânt.
Acum însă, mă voi opri la îndemnul de a nu-i iubi „pe cei care fac din copii prilej de cruciadă”. Un îndemn foarte departe de obiectivitatea ce trebuie să însoțească o argumentație. Trecând puternic textul în zona atacului la persoană – o linie străină dreptății, adevărului și, desigur, iubirii.

Ceea ce nu am găsit în comentariul acesta este datoria. Căci ideea că omul ar avea doar libertate, fără nicio datorie, este absurdă: o asemenea libertate personală încalcă oricând și în toate felurile libertatea personală a celuilalt. Pentru ca libertățile personale să nu se împiedice între ele este nevoie de datorie, de dreptate. Și acestea sunt puncte pe care mulți susținători ai libertății fără limite le trec sub tăcere.

Și dacă tot s-a amintit de iubire…
Aici se află o deosebire abisală între Ortodoxie și celelalte sisteme religioase ori filosofice.
În Ortodoxie nu există o dreptate de sine stătătoare, așa cum nu există iubire de sine stătătoare sau adevăr de sine stătător. În Ortodoxie există iubirea adevărată și adevărul iubirii (și iubitor). Iar dreptatea este ceea ce e conform cu acestea.
În alte sisteme se pedalează excesiv pe una sau alta dintre acestea – exprimat sau nu. De aici ieșind multe greșeli și răutăți uriașe.

Dar ca să ne întoarcem la subiect, voi sublinia ceea ce am mai spus:
Copiii sunt o necesitate absolută pentru supraviețuirea oricărui grup uman.
Ca urmare, sprijinirea natalității este o necesitate comunitară (socială).
Acesta este un adevăr pragmatic, în care nu am inclus nici dimensiunea iubirii, nici a Învățăturii lui Dumnezeu. Pentru că un asemenea adevăr practic, evident, incontestabil, este ușor de acceptat de către orice om drept, indiferent de poziția sa religioasă actuală.

Adevărul este că, da,
Copiii sunt o necesitate absolută pentru supraviețuirea oricărui grup uman.
Ca urmare, susținerea natalității este o necesitate absolută pentru supraviețuirea oricărui grup uman. Deci orice grupare ce vrea real binele unei comunități trebuie să susțină natalitatea.

Iar etichetarea drept stângistă a acestei poziții (acțiune ce nu constituie un argument real) este străină adevărului: practica există din Antichitate, cu mii de ani înaintea apariției Stângii. A se vedea în această privință și Codul lui Hammurabi în care, de pildă, femeile cu copii era favorizate (față de cele fără copii).

Și revin la un adevăr fundamental: toți oamenii beneficiază de pe urma celor care au copii. Aceștia sunt cei care țin societatea în funcțiune atunci când generațiile mai vechi au îmbătrânit. Unde este dreptatea atunci când un om care nu are copii beneficiază de pe urma copiilor altora dar pretinde că ar fi fost silnicie să îi fi susținut în copilărie?

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

O bucată din stela pe care a fost scris
acum aproape 4,000 de ani
Codul lui Hammurabi

P.S. Dumnezeu ne dă libertatea de a nu face binele decât dacă vrem. Această alegere se numește azi egoism. Și este o cale foarte largă spre lumea egoismului, Iadul. (Matei 25.32-46 și 7.9-14)

Cum scăpăm de birocratie

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Cum scăpăm de birocrație

Birocrația sugrumă România.
Este un fapt limpede pentru orice om.
Cum scăpăm de birocrație?

După (Neo)Comuniști, prin birocrație. E nebunie, da, însă aceasta este logica Stângii: folosește soluțiile falimentare pentru a scăpa de faliment.
De pildă, se pretinde că se va scăpa de birocrație prin reducerea numărului de județe. Se minte că dacă vor fi 12-15 județe va fi mai bine. Chiar așa?
DEX 2009 spune că birocrația este Puterea excesivă a administrației.
O cale de scădere a birocrației este, atenție, descentralizarea. Adică revenirea la o putere administrativă mai largă a comunităților locale (obști).
O cale de creștere a birocrației este, dimpotrivă, centralizarea. Cu cât comunitățile locale (obștile) au mai puțină putere, cu atât administrația centrală este mai puternică.
Prin urmare, fiind o formă de centralizare,
Scăderea numărului de județe va duce la creșterea birocrației.
Este un fapt limpede pentru orice om care înțelege definiția birocrației.

Și atunci,
Cum scăpăm de birocrație?

Printr-o adevărată autonomie locală.
În clipa în care satele își pot hotărî soarta, în clipa în care comunele sau orașele își pot hotărî soarta, birocrația a scăzut cu 50%. Cel puțin.
Să vedem mărturia istoriei!

În 1475 Țara Românească a Moldovei avea aproape 400,000 (patru sute de mii) de locuitori. Și era împărțită, „administrativ”, în cel puțin 29 de județe, țărișoare sau ținuturi1. Uneori aceste „despărțiri” erau mai multe, alteori mai puține. Dar! Dar nu era nici urmă de birocrație!
Dările? (Adică „taxe și impozite”.)
Dările se strângeau local, iar pârcălabul, judele sau cine era mai mare le ducea/trimitea „la împărăție”. Simplu și eficient!
Prezumția de nevinovăție – care nu există decât „în vorbă” astăzi – era lege.
Aparatul de stat era minimal. Eficiența, maximă.

Și, atenție, existau foarte puține dări.
De fapt toate dările se reduceau la darea pe venit și taxe de folosință.
De pildă, pentru folosirea drumurilor mari – ce erau întreținute de județ, ținut, Domnie – se plătea vamă (după volumul transportului și nu prea mult, ca să nu renunțe negustorii la folosirea drumurilor). Pentru folosirea târgurilor – de asemenea întreținute de comunitatea locală sau Domnie – iar se plătea ceva (nu prea mult, că nu mai veneau oamenii la târg!).
Nu exista „dare pe proprietate”, căci ar fi însemnat că nu mai există proprietate și că toți sunt chiriași. Darea era pe venit sau producție – și, după felul produselor, se numea oierit, vinărit, stupărit etc. Și în cel mai rău caz era zeciuială (adică cel mult atingea procentul de 10%, deja socotit prea mare de către mulți Români).

Cu o fiscalitate atât de scăzută și un aparat de stat atât de „sărac”, domnitorii Moldovei:

  • construiau enorm
  • purtau războaie grele
  • făceau donații grase Locurilor Sfinte (Rila, Athos, Meteore, Monastir, Prilep, Constantinopol, Antiohia, Ierusalim, Betleem, Sinai, Alexandria etc.)
  • plăteau tributul turcilor și trimiteau daruri către puterile străine favorabile
  • întrețineau drumurile mari, podurile, cetățile, târgurile, vămile
  • aveau o oștire domnească (de 5 până la 10 mii de luptători aleși)

Desigur, și economia Moldovei era altfel decât cea de astăzi. Principalul export erau vitele – boi și oi mai ales –, mierea și ceara, peștele, fructele și alte produse alimentare, lâna, pieile și blănurile. Abia apoi veneau produsele meșteșugărești și plugărești (cereale, legume etc.). Dar acesta este alt lucru – despre care, poate, vom cuvânta altădată.

Aici amintim că multe nevoi ale oamenilor au fost preluate de stat din hoție și tâlhărie.
De pildă, pensiile nu erau o nevoie în Românimea veche: nimeni nu ar fi lăsat fără sprijin pe bătrânii obștii (chiar fără urmași).
Ele apar în secolul al XIX-lea, ca urmare a spargerii familiei și obștii, acolo unde oamenii știau că vor fi singuri și fără sprijin la bătrânețe. Și apar, pensiile, ca serviciu oferit de bănci sau unele firme mari. Pe principiul, „investește acum să primești roadele la bătrânețe”. Cu timpul, tot mai mulți oameni au devenit interesați de serviciul acesta. Ca să nu fie o prea mare greutate pentru copii; sau pentru că știau că vor rămâne cu adevărat singuri. Oricum, în clipa în care afacerea a crescut, statul s-a gândit să „își tragă o felie”. Au apărut, astfel, pensiile de stat – chipurile mai sigure, căci „sunt garantate de stat” (mare garanție!). Doar că, odată cu implicarea în afacere, ba chiar monopolizarea ei, statul… a creat și un aparat de stat dedicat. Adică a crescut birocrația.
Rezultatul?
Pensiile de astăzi sunt mult mai mici decât cele asigurate în trecut de particulari. Și foarte nesigure – statul le poate tăia când are chef, pe ce pretexte vrea. În timpul regimului neo-sovietic Constantinescu-Ciorbea pensiile se plăteau cu multe zile și chiar săptămâni întârziere. Cu cele mai ridicole pretexte. Iar oamenii nu puteau să facă, real, nimic. De asemenea, omul este forțat să dea statului bani pentru pensie, dar nu poate negocia nimic. Ceea ce înseamnă, iar, că nu este „contract social” sau un altfel de contract, ci tâlhărie mascată. În schimb, de pe urma sistemului de pensii beneficiază real numeroși funcționari și politicieni.

Reducerea numărului de județe va fi un proces asemănător.
Va duce la scăderea numărului de prefecți, dar le va crește acestora puterea. În loc de mici dictatori locali, cum sunt astăzi, vor fi mari dictatori locali. În rest, aparatul de stat va trebui să acopere același teritoriu, deci va consuma aceleași resurse. Ori chiar mai multe, sub pretextul acoperirii unei suprafețe mai mari.
Iar pentru oamenii obișnuiți va fi mai greu să ajungă „la centru”. Altfel spus, și pentru ei nu se va ușura cu nimic birocrația, ci va crește.

Măsurile birocratice pentru reducerea birocrației sunt o absurditate.
(Am vrut să scriu „sunt o demență”, dar am vrut să fiu politicos.)

Singura soluție pentru reducerea birocrației este reducerea puterii centrale prin redarea puterii persoanei și comunității locale.
Dacă țăranul (adică omul Țării, adică cetățeanul) are putere adevărată asupra administrației locale și centrale, birocrația moare. Și Țara este liberă.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Aștept cu drag „provocări” (decente!) pe subiect, întrebări sau nedumeriri!

1Prutul și Colomea (părți ale Pocuției); Țara Câmpulugului (împărțită în Țara Ceremușului, la Miazănoapte, Țara Moldovei, la mijloc, și Țara Dornelor, la Miazăzi); Cernăuți (cu părțile sale Siret, Cernăuți și Țețina, toate fiind județe ori ținuturi ale Moldovei într-o vreme sau alta); Suceava (care uneori cuprindea și județul Rădăuți); Hotinul; Dorohoiul (cu Botoșani); Bălți (uneori cuprinsă în județul Soroca); Soroca (cu Piatra, Olacul și alte părți la Răsărit de Nistru); Neamț (cu Piatra); Roman; Hârlău (cu Tomeștii și Călineștii de peste Prut); Cotnari; Iași (cu părțile de peste Prut numite Bran, Ungheni, Nisporeni și Grosești); Orhei (care cuprindea Condrăteștii și alte părți înspre Apus, iar peste Nistru avea Sura, Rezeni, Ocna, Doboșari/Dubăsari etc.); Lăpușna; Bacău (cu Făgetul, Trotușul etc.); Vasluiul; Bârladul; Fălciu sau Huși (cuprinzând peste Prut locuri precum Lăpușna de Jos, Cărpineni, Lărguța, Colești etc.); Țara Tigheciului (zisă și Codrul Tigheciului); Tighina (cu Târna, Sucleia, Ciubărciu, Frunză etc. peste Nistru); Țara Vrancei; Siret sau Tecuci; Galați (cu Vadul lui Isachi și Cahulul, acesta din urmă uneori județ deosebit); Șmilul sau Ialpug (cu Vulcănești și Reni); Chilia (cu Chilia Veche la Sudul Brațului Chilia); Cetatea Albă (cu Sărata în Apus și Grădinița, Baraboi, Cujalnic etc. peste Nistru) și Lerici sau Vozia (la gura Bugului și Niprului).

Pensionarii şi pensiile lor

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Pensionarii și pensiile lor

Există un mit foarte răspândit: pensionarii își primesc pensia din impozitul celor care muncesc astăzi.
Fără să intru în multe amănunte, hai să merg la o întrebare de bun simț: atunci când sistemul de pensii încă nu era oficial, generalizat și obligatoriu, din ce se plăteau pensiile?
Din venitul produs de economiile acumulate prin fondul de pensii!
Ați înțeles?
Să lămurim!

a) începuturi biblice
Primul sistem de pensii apare în Vechiul Testament, prin mecanismele de ocrotire a văduvelor şi orfanilor și prin îndemnurile la chibzuință pentru cei muncitori.
Pentru „pensia” primilor existau două surse de venit: moștenirea văduvelor și orfanilor – administrată direct de văduve sau de un curator – și fondurile dedicate ale Cortului Sfânt, respectiv Templului din Ierusalim (mai târziu, ale sinagogilor). Unii conducători – precum David sau Solomon – aveau grijă şi ei de susținerea văduvelor şi orfanilor, în vreme ce alții ajungeau chiar să îi jefuiască de averea ce le rămăsese.
Pentru cei sănătoși, puternici, existau de asemenea două linii de urmat. Prima era a folosirii chibzuite a câștigurilor, astfel încât averea să crească, nu să se risipească. A doua era a investirii în viitor: copiii. Era de înțeles că pe măsură ce numărul de copii era mai mare, grija față de părinții îmbătrâniți devenea mai ușoară. (De pildă, chiar dacă bătrânii aveau destulă avere spre a plăti pe cineva care să-i îngrijească, în lipsa copiilor – deveniți acum oameni maturi, puternici – era ușor să fie jefuiți și lăsați să moară… O soartă de care au parte și astăzi unii dintre bătrânii fără copii. Chiar și în unele azile.)

b) sistemul roman
Următorul sistem, unul civil, a fost creat de Agustus (împărat roman din anul 27 î.Chr. până în anul 14 d.Chr.). O părticică din solda militarilor era păstrată într-un fond ce revenea fie ostașului după ieșirea din armată, fie familiei lui dacă murea.
Romanii aveau și felurite mecanisme sociale de susținere a săracilor, văduvelor, orfanilor etc.

c) sisteme creștine
În sfârșit, al treilea sistem este cel al Bisericii.
Aceasta a rânduit, încă din primele luni de după Cincizecime, ca fiecare obște creștină  să  strângă și să chivernisească [„să administreze” n.a.] fonduri din care să fie date ajutoare pentru văduve, orfani, robi și săraci aflați în încercări, bolnavi, etc.
Sfântul Vasile cel Mare, cel care în secolul al IV-lea a reașezat lucrarea milei creștine, a înființat spitalele, adăposturile pentru femeile sărace și/sau prigonite, orfelinatele etc.
Cu acest prilej el a observat și a notat nevoia unor lucrări prin care asemenea instituții să primească fonduri și alte resurse neîncetat.

d) sistemele Epocii Moderne
Sunt două lucruri de ținut minte din această mică privire istorică:
1) 1′ există pensii sau ajutor pentru cei care muncesc (au muncit) și 1” pensii pentru cei care, dincolo de voia lor, nu pot să muncească;
2) și un sistem de pensii, și celălalt, au nevoie de resurse, de capital și venituri, altfel cad.

Pentru că vorbesc acum despre pensiile celor care au muncit, suntem la pct. 1), categoria 1′.

Pensiile pentru cei care au muncit au fost realizate totdeauna până în secolul XX pe principiul evident:
o parte din câștig este pusă de-o parte, eventual investită într-o întreprindere care o mărește cu timpul; dacă investiția este foarte bună, venitul ajunge pentru nevoile persoanei, dacă nu, aceasta își ridică suma investită plus beneficiile și folosește acest capital spre a se întreține.

Până în secolul al XIX-lea majoritatea pensiilor pentru cei care munceau aveau forma rentei pe viață, fie printr-o investiție directă, cumpărare de acțiuni sau obligațiuni etc., fie prin plasarea într-o bancă. Aceasta din urmă oferea o dobândă mai mică decât cea din investițiile directe, dar oferea și asigurări puternice. Falimentul băncilor era mult mai rar decât al întreprinderilor, minelor etc., astfel încât mulți alegeau asigurările și venitul mai mic. Trebuie subliniat că în acele vremuri era de neînchipuit ca o bancă să ofere o dobândă egală sau mai mică decât inflația. Băncile care au procedat astfel au ajuns la faliment – oamenii preferau să retragă banii și să îi investească în alte bănci, mai profitabile, sau direct în aur, argint, platină, pietre prețioase ori chiar bunuri imobiliare.
Exista și o situație inițial specială, rară, numită rentă viageră: era o rentă pe viață ce nu putea fi transmisă urmașilor. Ea apărea fie în situații speciale (de pildă, ca recompensă a unei firme sau a statului pentru anumite servicii, acțiuni excepționale etc.); fie ca parte a unui contract ca cele de mai sus, în care se oferea un venit mai mare în schimbul blocării transferului fondului către urmași. Bineînțeles, au fost tot mai multe cazuri în care s-a profitat de neștiința cetățenilor ca să fie făcuți să semneze contracte pentru rente viagere în condiții dezavantajoase. Practică generalizată (după cum se vede și astăzi) de către stat. Dar să revenim!
Deoarece numărul celor care doreau o rentă pe viață creștea mereu, statul a devenit interesat de afacere. „Băncile naționale” (adeseori particulare și chiar străine) au preluat sistemul: o parte din banii luați cu forța de stat (impozite) se trimiteau spre așa-zisul „fond de pensii”. Acesta trebuia să investească banii în felurite afaceri de stat – monopoluri de stat, afacerile „băncii naționale” etc. – și câștigul (profitul net) era împărțit între stat și contribuabil. Se mărea, astfel, suma aflată în contul persoanei; care putea să beneficieze mai apoi de sumă ori de venitul produs de aceasta (venit numit pensie).
Ca în majoritatea ”contractelor” dintre statul de stânga (adică orice stat „modern”) și „cetățean”, pas cu pas orice negociere a fost eliminată. Pensia a devenit o obligație, cetățeanul fiind silit să plătească pentru ea statul în condițiile impuse de acesta. Suma nu mai putea fi retrasă, se plătea doar renta, după un sistem impus de stat, fără ca cetățeanul să poată negocia ceva. Iar urmașii, dacă primeau ceva, era doar o fărâmă din fond sau din venitul ce li s-ar fi cuvenit după dreptate. Dar să nu anticipăm, ci să venim la principala problemă pe care o cercetăm astăzi!

Sunt de observat o serie de elemente fundamentale pentru pensiile celor care muncesc:
– o parte din venit nu este cheltuită, ci intră într-un fond de investiții; astăzi, de obicei, numit fond de pensii;
– cei care dețin acest fond îl folosesc pentru felurite afaceri (cu o marjă de câștig aflat de obicei între 200 și 30% pe an);
– o parte din profitul obținut de administratorii fondului devine venit pentru investitor;
– acest venit se acumulează [se cumula!] la fond și îi creștea masa, implicit venitul adus prin folosirea fondului;
– creșterea fondului se producea și prin contribuția lunară a cetățeanului;
– la termenul scadent se aplicau de obicei trei variante, de multe ori deja alese prin contractul inițial – retragerea integrală a capitalului, retragerea capitalului într-un număr (fix) de rate sau, respectiv, păstrarea capitalului la administrator și ridicarea venitului produs mai departe de fond (rentă sau pensie);
– în al doilea caz, al retragerii integrale, dacă investitorul murea înainte de retragerea ultimei rate fondul rămas revenea, logic, moștenitorilor;
– în al treilea caz, al ridicării venitului produs de fond, dacă investitorul murea, renta sau pensia revenea urmașilor; cu excepția cazului în care aceștia retrăgeau capitalul sau, respectiv, erau furați de administrator;
– dacă posesorul fondului murise, iar contractul nu prevedea deja forma de beneficiu (retragere integrală, retragere în rate sau renta/pensia), urmașii hotărau varianta dorită; cu excepția cazului în care erau furați de administrator.

Pe scurt, fondul de pensii al statului nu a fost niciodată susținut de impozitele celor care lucrau. El era creat de cei care lucraseră și plătiseră pentru el. Acest fond, acumulat, era folosit pentru investiții de stat ȘI garantat de stat!

Ca urmare, în clipa în care statul vine și spune „nu mai sunt bani pentru pensii”, înseamnă că statul a furat fondul de pensii.
NU este adevărat că fondul de pensii depinde de cei care plătesc astăzi impozite DECÂT dacă statul
– a furat fondul de pensii ȘI
– NU VREA să pună înapoi ce a furat, deși a garantat siguranța banilor depuși, a rentei/pensiei ce trebuie să rezulte din ei etc.

Iar la moartea fiecărui contribuabil, statul îi jefuiește urmașii de moștenirea cuvenită.

Atât.
Restul este manipulare murdară (oricât ar fi de învăluită în pseudo-demonstrații).

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Îndem la luptă

Gânduri despre stat

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

– Din secolul al XVIII-lea încolo statul a fost schimbat tot mai mult după dorințele Stângii; pas cu pas a devenit o armată de tâlhari.

– Statul adevărat este cel care e stăpânit de popor; statul care stăpânește poporul este o armată de tâlhari, este un sistem de ocupație, exploatare și distrugere (morală, socială și fizică) a oamenilor obișnuiți.

– Deosebirea dintre statul care este al oamenilor și statul care este al tâlharilor se vede în nenumărate fapte de zi cu zi; dar trebuie să vrei să vezi.

– Statul care impune taxe și impozite duble – sau multiple – și care nu le justifică extrem de transparent cetățenilor este un stat tâlhăresc.

– Un stat cinstit va lua toate măsurile ce schimbă viața cetățenilor doar cu voia acestora.

– Referendumurile sunt ușor de făcut, fără cheltuieli mari, cel puțin de peste o jumătate de secol; statele care pretind că este greu sau costisitor să faci referendumuri sunt state tâlhărești.

– Un stat care pretinde că apără sau protejează ori garantează proprietatea, dar introduce impozit pe proprietate, este un stat mincinos, tâlhăresc și, desigur, comunist; impozitul pe proprietate înseamnă că de fapt proprietatea este a statului, iar „proprietarul” este doar un chiriaș (ce va dispune de „proprietatea” sa doar atâta vreme cât plătește proprietarului real, statul tâlhăresc).

– Un stat cinstit va pune taxe și chiar impozite* doar pe venituri – ceea ce nu este totdeauna drept, dar lasă loc demnității și, bineînțeles, proprietății; altfel spus, este forma cea mai decentă a susținerii financiare automate a statului cinstit de către cetățeni.

– Ideal, statul cinstit va pune taxe doar pe veniturile la a căror realizare are un merit, sau pentru serviciile pe care le prestează.

– Impozitul este un permanent abuz atunci când nu este
a) justificat absolut clar în fața cetățenilor
și
b) aprobat oficial de cetățeni (printr-o formă sau alta, totdeauna clară, de referendum).
Impozitul poate fi îndreptățit atunci când statul (cinstit) sau puterile locale trebuie (cinstit!) să facă față unor cheltuieli ce le depășesc bugetul: calamități naturale mai mari decât cele prevăzute sau neprevăzute, războaie mai grele decât cele pentru care s-au pregătit etc. Dar toate aceste trebuințe de stat sau locale vor fi totdeauna înfățișate cinstit cetățenilor – și, pe cât se poate, vor fi aprobate de aceștia.

– Statul tâlhar se va ascunde mereu în spatele „excepțiilor” ce îi îngăduie să ocolească cetățenii.

– O dovadă simplă a cinstei unui stat o aflăm în purtarea dregătorilor, adică funcționarilor publici, față de cetățeni: în orice stat cinstit ei sunt numiți prin concursuri cinstite și se poartă cu demnitate și dăruire față de cetățenii pe care îi slujesc.

– Un stat cinstit este alcătuit nu doar din instituțiile de stat, care sunt, după dreptate, simple unelte ale voinței cetățenilor, ci și din toți cetățenii cu drepturi depline; acest ideal realizabil este prins în denumirea oficială a Statului Roman, adică Senatus Que Populus Romanus ori Senatus Populus Que Romanus (S.P.Q.R. = Senatul Și Poporul Roman) – în Evul Mediu Românesc în forma Sfatul Țării și Țăranii**.

– O deosebire simplă și clară între un stat cinstit și un stat tâlhar este datoria de a purta arme pe care o au toți cetățenii cu drepturi depline: dacă un om are (are?) discernământul necesar pentru a alege și a fi ales, are și discernământul necesar pentru a purta arme ca să își apere libertatea, familia, Țara; bineînțeles, dacă nu are unul dintre aceste două discernăminte, nu îl are nici pe celălalt – deci acela care nu are dreptul să poarte arme nu are dreptul nici să aleagă sau să fie ales, nici să ocupe funcții publice etc. În Româniile vechi, un țăran (=cetățean) dezarmat era un trădător ce ce nu voia să își apere Țara.

– Statul care se teme de înarmarea cetățenilor săi este un stat tâlhar, ce
a) fie recunoaște drept cetățeni cu drepturi depline oameni iresponsabili (ca să se folosească de aceștia împotriva celor sănătoși la cap și cinstiți)
b) fie recunoaște că este un sistem de ocupație ce se teme de împotrivirea poporului.
Un stat cinstit este expresia poporului și nu se poate teme de acesta (evident, poporul este alcătuit din oamenii sănătoși la cap, adică oameni cu discernământ).

Mihai-Andrei Aldea

====================================================================

* Taxele sunt sume ori produse cerute de stat (sau puteri locale) ca plată pentru servicii oferite (prestate) sau pentru beneficiile obținute din acestea [de către beneficiari, evident]. Impozitele sunt sume ori produse cerute de stat (sau puteri locale) pentru nevoile sale, chiar dacă cetățenii nu beneficiază cu nimic de pe urma satisfacerii acelor nevoi (de exemplu, posturi inutile în Guvern, Administrație sau alte instituții de stat); impozitul se numea în trecut și bir sau tribut. Delimitarea dintre taxe și impozite se șterge tot mai mult în statul de stânga (comunist) în care cetățeanul nu are dreptul să dispute mulgerea sa de către „autorități”.

** În Limba Română țăran înseamnă om al Țării cu drepturi depline; din clipa în care cetățile și orașele au fost ocupate de străini, țăranii au devenit cei din afara cetăților și orașelor, adică păstorii, plugarii, țapinarii, stăvarii, olarii, pietrarii, grădinarii, pescarii și ceilalți Români de prin târguri, sate, cătune, triburi călătoare etc.