Etichetă: Iisus Christos

O pildă de teoologire în slujba Etnofiletismului Rusofon. Canonicitatea Bisericii Române în Basarabia

Mihai-Andrei Aldea12 comentarii

Am amintit de mai multe ori despre deosebirea ființială între teolog și teoolog. Reiau: teologul este cel care cuvântează cu, despre și întru Dumnezeu; teoologul (sau teo-ologul) este cel ologit de Dumnezeu, adică cel care vorbește despre Dumnezeu deși nu Îl iubește și adoră cu adevărat.

De aici vine și deosebirea dintre teologie și teoologire.
Teologia este cuvântarea despre Dumnezeu, de către cel care trăiește întru Acesta.
Teoologirea este vorbirea despre Dumnezeu de către cei care sunt despărțiți de El.

Și cum pomul se cunoaște după roade, iar omul după fapte (Matei 7.16-20), teoologirea se vede prin inovațiile teologice pe care le produce.

De pildă, una dintre cărțile de temelie pentru cunoașterea Învățăturii lui Dumnezeu este Învățătura de credință creștină ortodoxă. O carte pe care, alături de Sfintele Scripturi, orice Creștin trebuie să o citească măcar – dacă nu să o învețe sistematic.
Desigur, cunoașterea Învățăturii de credință… este o datorie sfântă pentru preoți, și mai ales pentru cei care socotesc firesc să facă misiune, să iasă în public.

În amintita carte se arată că episcopii sunt urmașii apostolilor (pct. 68-72). Cităm din ultimele două puncte:

„Mântuitorul a încredințat, deci, conducerea Bisericii Sale văzute Apostolilor, prin însăși puterea Duhului Sfânt dată lor (Ioan 20, 22-23), iar aceștia au încredințat-o episcopilor, împărtășindu-le harul Sf. Duh prin Taina hirotoniei.”

„După pilda Sf. Apostoli, fiecare episcop lucrează singur cu puterea ce i-a fost dată asupra celor încredințați spre păstorire, păstrând cu grijă, asemenea Sf. Apostoli, „unirea Duhului întru legătura păcii”, cu ceilalți episcopi. Când însă se ivește nevoia de a tâlcui sau a limpezi un adevăr de credință, sau de a statornici o regulă de viaţă, care interesează întreaga Biserica, puterea de conducere nu se mai practică de un singur episcop, ci de Adunarea tuturor episcopilor”

Reamintim cuvântul „fiecare episcop lucrează singur… asupra celor încredințați spre păstorire”.

În aceeași carte, la pct. 275, se lămurește că

„Apostolii, întemeind fiecare biserici, au pus în fruntea acestora câte un episcop, ca urmaș al lor. Acești episcopi nu împart Biserica după numărul episcopiilor, pentru că acestea sunt numai părți alcătuitoare ale Bisericii, care este una. Episcopii nu sunt decât slujitori ai lui Iisus Hristos (I Cor. 4, 1), după cuvântul Sf. Apostol Pavel: „Împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica, al cărei slujitor m-am făcut, după iconomia lui Dumnezeu” (Col. l, 24-25). Același Sf. Apostol înfățișează astfel rolul sau când scrie către corinteni: „Căci noi împreună lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu… Altă temelie nimeni nu poate să pună, decât cea pusă, care este Iisus Hristos” (I Cor. 3, 9, 11).”

Această învățătură este mărturisită și în Teologia Dogmatică a Părintelui Dumitru Stăniloae, vol. II (cităm din ediția E.I.M.B.O.R., București, 1997).

„Fiecare episcop e urmașul tuturor Apostolilor, căci fiecare Apostol se afla în comuniune cu toți ceilalți Apostoli. Iar după aceea, fiecare episcop e hirotonit de mai mulți episcopi în numele întregului episcopat, primind același har și aceeași învățătură pe care le-au avut toți Apostolii și toți episcopii și odată cu aceasta putând împărtăși preoților, și prin ei credincioșilor eparhiei sale, același har și aceeași învățătură neschimbată, care sunt în toată Biserica. […]
Succesiunea neîntreruptă a harului de la Apostoli nu înseamnă numai că râul harului sau al dragostei nesfârșite a lui Hristos vine numai din trecut, din persoanele care au mijlocit-o, în mod orizontal, printr-un lanț de intermediari. Dacă cel ce lucrează prin orice săvârșitor al unei Taine este Hristos Însuși, sau dacă Hristos Însuși Își comunică prin el iubirea Sa față de Tatăl și față de cei ce primesc Tainele, în episcopii care hirotonesc un nou episcop lucrează Hristos Însuși, Cel ce Se află în cer și în Biserică, comunicându-Și această iubire. Harul vine și de sus de fiecare dată. Succesiunea înseamnă numai că Același Hristos, Care a lucrat începând de la Apostoli în toți episcopii de până acum, lucrează prin mijlocirea rugăciunilor episcopilor hirotonisitori și asupra noului hirotonit și va lucra și prin Tainele ce le va săvârși el ca episcop. Hristos e o prezență directă pentru noul episcop, dar e Același care a fost o prezență directă și pentru episcopii din tot trecutul.
Hristos rânduiește invizibil în mod direct și vizibil prin episcop pe episcopi, pe preoți și pe diaconi din orice timp, comunicându-le pe Duhul Sfânt sau iubirea nesfârșită de Dumnezeu și a lui Dumnezeu care se află în trupul Său.” (op. cit., p. 113)

Deși acest ultim citat poate părea cam larg (și totuși l-am scurtat!), este de mare folos pentru tot cititorul.
Și mai ales ar trebui să fie de folos, îndemnător la adevărată evlavie și smerenie, pentru fiecare cleric.
Dar, dincolo de acestea, să vedem învățătura, care este aceeași. Și pentru care putem aduce martori teologi sfinți din toată Istoria Bisericii lui Dumnezeu.

Iar această învățătură este că

episcopii sunt egali între ei, fiecare fiind un urmaș al Apostolilor, care sunt egali între ei

Din pricina acestui fapt, niciun episcop nu are autoritate asupra teritoriului (diecezei/eparhiei) altui episcop, după cum arată limpede Sinoadele Ecumenice (a se vedea Pidalionul sau Cârma Bisericii ori Canoanele Bisericii Ortodoxe de Părintele Ioan N. Floca).
Doar sinoadele locale pot interveni într-o dieceză (eparhie), și numai pentru pricini canonice. Invazia și cucerirea de către un popor străin nu este și nu a fost niciodată pricină canonică pentru schimbarea hotarelor unei eparhii.
Din acest punct de vedere Imperiul Rus s-a arătat mai rău decât păgânii: căci nici Turcii, nici Tătarii, nu s-au amestecat în hotarele diecezelor cucerite. Însă Imperiul Rus a năvălit cu silnicie asupra Bisericii, schimbând după hotărâri politice impuse militar nu doar episcopi, ci și eparhii, ba chiar și apartenența de o episcopie, mitropolie sau patriarhie. Acte cu totul oprite de Canonul 12 Sinodul IV Ecumenic.
Cităm:

„A venit (la cunoștința noastră) că împotriva așezămintelor (legilor) bisericești, alergând la stăpâniri, au tăiat în două o eparhie (mitropolie) prin act împărătesc, așa încât din această pricină sunt doi mitropoliți în aceeași eparhie (mitropolie). Drept aceea, sfântul sinod a orânduit ca de acum înainte să nu se mai îndrăznească nimic de acest fel de către vreun episcop, iar cel ce va încerca un lucru ca acesta să cadă din treapta sa. Iar cetățile câte s-au și cinstit cu numele de mitropolie prin scrisori (rescripte, cărți) împărătești, precum și episcopul care ocârmuiește acea Biserică să se bucu­re numai de cinste, păstrându-se adică pe seama adevăratei mitropolii drepturile ei proprii.”

Este absolut clar că dacă Împăratul Romaniei nu avea voie să împartă eparhiile sau mitropoliile, cu atât mai mult un „împărat barbar”, adică Țarul Rusiei, nu avea voie să facă așa ceva. Și, mai bine zis, nimeni nu are voie să facă așa ceva.
Lucru, de altfel, pecetluit și de Canonul 6 de la Sinodul I Ecumenic. Cităm:

„Este apoi cu totul învederat lucrul acela, că dacă cineva ar deveni epis­cop fără încuviințarea mitropolitului, marele sinod a hotărât că unul ca acesta nu se cade să fie episcop.”

Și este 100% evident că cei numiți de Rusia „episcopi” și apoi „mitropoliți” și „episcopi” în Basarabia au fost numiți fără încuviințarea Mitropolitului Moldovei.
Astfel încât simpla primire a lor drept episcopi de către Mitropolia Moldovei, Mitropolia Basarabiei și Patriarhia Română este deja un mare pogorământ.
Iar osânda lor și a celor ce îi susțin este întărită de Canonul 2 de la Sinodul al II-lea Ecumenic. Cităm:

„Episcopii puși peste o dieceză să nu se întindă(treacă) asupra biseri­cilor din afara hotarelor lor, nici să nu tulbure bisericile […] Iar nechemați, episcopii să nu treacă peste dieceza lor pentru hirotonie sau pentru alte oarecari (lucrări de câr­muire bisericească) cârmuiri bisericești. Păzindu-se însă canonul stabilit mai înainte privitor la chivernisiri, este clar că cele privitoare la fiecare eparhie le va cârmui sinodul eparhiei (respective), potrivit celor orânduite (hotărâte)la Niceea. Iar bisericile Iui Dumnezeu cele ce sunt Ia popoarele barbare trebuie să se cârmuiască după obiceiul părinților, care s-a ținut.”

Mai amintim de aceeași învățătură dată prin Canonul 37 Trulan. Cităm:

„De vreme ce în osebite vremuri s-au întâmplat năvăliri barbare și din această pricină mai multe cetăți au ajuns supuse celor fără de lege, așa că, din această pricină, înainte stătătorul (episcopul) unei astfel de cetăți să nu fi putut să ocupe propriul său scaun și să se așeze în ele cu starea (cali­tatea) sa preoțească, și ca astfel, după obiceiul care se ține (este în vigoare) să facă hirotoniile și să îndeplinească toate câte se cuvin episcopului – noi păzind prețuirea și cinstirea preoției și vrând (căutând) ca în nici un chip obida (apăsarea) păgână să nu lucreze spre paguba drepturilor bisericești, am stabilit împreună ca cei ce astfel au fost hirotoniți și care, din pricina arătată (năvălirii barbare),nu s-au așezat în scaunele lor să fie apărați de orice pagubă (prejudiciu), așa ca ei să facă în mod canonic și hirotoniile osebiților clerici, și să-și folosească (să-și exer­cite) în granița proprie puterea (autoritatea) de întâistătător, și să fie sta­tornică și legiuită toată cârmuirea care vine de la ei. Căci îngrădindu-se asprimea (limitându-se rigoarea legii), de nevoia vremii, nu se mărginește (răsfrânge) hotarul cârmuirii.”

Iar Sinodul al VII-lea Ecumenic, prin Canonul 3, spune că

„Orice alegere de prezbiter, sau de diacon, făcută de către dregători lumești, să rămână fără tărie, după canonul care zice: „Dacă vreun epis­cop, folosind dregători lumești, și prin aceștia s-ar face stăpân pe o biseri­că, să se caterisească și să se afurisească (de asemenea) și toți părtașii lui” …”

Iată că sunt deja cinci canoane de la cinci sinoade ecumenice care opresc desăvârșit de la ceea ce a făcut Imperiul Țarist în Basarabia.
Iată că este neîngăduită orice schimbare de eparhie sau parohie și orice numire și hirotonie de episcop făcută de „dregători lumești”.
Iată că Învățătura Ortodoxă mărturisește limpede că niciun episcop nu poate să hotărască schimbarea hotarelor diecezei/eparhiei altui episcop; aceasta o poate face doar sinodul local și doar pentru pricini canonice.

Și încheiem această demonstrație citând Canoanele Sfinților Apostoli (numite și Canoanele Apostolice).

Canonul 30 Apostolic spune

„Dacă vreun episcop, folosind stăpânitori lumești, s-ar face prin ei stăpân peste vreo biserică, să se caterisească și să se afurisească, de asemeni și toți părtașii lui.”

Și se întregește rânduiala ortodoxă prin Canonul 35 Apostolic, ce zice

„Episcopul să nu îndrăznească să facă hirotonii în afara eparhiei sale, în cetățile și în satele care nu-i sunt supuse Iui; iar de s-ar dovedi că a făcut aceasta fără încuviințarea celor [episcopilor n.n.] care stăpânesc cetățile sau satele acelea, să se caterisească și el, și cei pe care i-a hirotonit.”

Altfel spus, după canoanele Bisericii, sunt sub osândă și cei care au impus o altă structură bisericească în Basarabia lui 1812, și cei care au urmat nelegiuirii. Și, după cum se vede, toți părtașii lor, vechi și noi.

Față de această realitate, față de Teologia Ortodoxă, au apărut în ultima vreme numeroase texte teooloage, care „în numele Ortodoxiei” strâmbă eretic Învățătura Ortodoxă.
Iată aici o pildă ce aparține lui Petru Musteață și Matei Vulcănescu. Primul este un Rusofon ce se bucură din partea Moscovei de titlul necuvenit (a se vedea canoanele de mai sus!) de Arhiepiscop de Ungheni și Nisporeni. Al doilea este un om pe care am încercat zadarnic să îl învăț Dogmatica Ortodoxă, pentru că sistematic a trecut peste cuvântul care spune „să nu adaugi și să nu scoți” (Apocalipsa 22.18-19). Dar haide să vedem textul produs de M.V. și pecetluit prin republicare de P.M.:

Postarea episcopului rus Petru Mustață a textului preotului autonom Matei Vulcănescu

Deși mi se pare că ceea ce am scris mai sus răspunde la toate rătăcirile din această postare, voi lua frazele pas cu pas ca să vedem adevărul.

1. Postarea pretinde că
„Teritoriul Basarabiei noastre Românești a aparținut întotdeauna de drept doar Patriarhiei Ecumenice.”
Afirmația este un sofism total neortodox, care, printre altele, dă Patriarhiei Ecumenice puterea pe care o are Papalitatea în Catolicism.
În realitate, teritoriul dintre Prut și Nistru (dar și de la răsărit de Nistru) a ținut de episcopiile Mitropoliei Moldovei. Acest lucru este dovedit limpede în toate actele vremii. Din secolul al XIV-lea și până astăzi nu există nicio hirotonie de preot făcută de Patriarhia Ecumenică în mânăstirile sau parohiile dintre Prut și Nistru. Pentru că, evident, nu avea autoritate acolo.
M.V. și P.M. fac aici un artificiu necuviincios, amestecând eretic apartenența generală de Patriarhia Ecumenică a Bisericilor din Țările Române cu apartenența eparhială, care este cu totul altceva.
După cum se vede în mai multe lucrări, Patriarhia de Constantinopol (Ecumenică) recunoaște oficial, cel mai târziu pe 26 Iulie 1401, Mitropolia Moldovei, cu autoritate asupra întregului principat. Care principat se întindea din Carpați (din părți ce astăzi țin de județele Bistrița, Harghita și Covasna) până dincolo de Nistru.
În 1812 Basarabia avea 775 biserici de parohie și 40 de mânăstiri și schituri. Toate acestea țineau de Mitropolia Moldovei, cu excepția a patru locașuri închinate Sfântului Mormânt și Muntelui Athos, ce erau administrate de Patriarhiile de Ierusalim și respectiv de Constantinopol. Evident, M.V. și P.M. nu cunosc aceste lucruri și nu se referă la ele, pentru că ar fi pretins atunci că Basarabia a ținut de amândouă aceste patriarhii (lucru perfect absurd și acesta, dar cel puțin ceva mai apropiat de documente).
(A se vedea, de pildă, lucrarea Basarabia. Aspecte din istoria neamului românesc, de Pr. prof. Dr. Mircea Păcurariu, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993, p. 35; Istoria românilor, vol. 2, de Constantin și Dinu C. Giurescu, E.Ș.E., București, 1974, la capitolele dedicate vieții bisericești din Moldova; Istoria Basarabiei, de Ștefan Purici, Ed. Semne, București, 2011; Basarabia. Monografie, sub îngrijirea lui Ștefan Ciobanu, Imprimeria Statului, Chișinău, 1926 etc.)

2. Postarea pretinde că
„Acum acest teritoriu ar trebui să ceară Autocefalie de la Patriarhia Moscovei unde se supune în prezent și să o primească așa cum a primit Ciprul autocefalie de la Primul Sinod Ecumenic.”
Fraza conține un șir de afirmații cel puțin lipsite de logică, dacă nu eretice. Pentru că
2.1. Să pretinzi că un teritoriu a cărei apartenență eparhială a fost uzurpată prin forță, încălcându-se toate canoanele pe temă, ar trebui să ceară o nouă organizare de la uzurpatori este 100% ilogic, necanonic, neortodox.
2.2. Să pretinzi că raptul anticanonic al unei sau unor eparhii, ori a unei/unor părți din aceasta (sau acestea) se rezolvă prin autocefalie este absolut aberant.
2.3. Să pretinzi că Patriarhia Moscovei are aceeași autoritate ca Primul Sinod Ecumenic este perfect eretic. Iar contradicția cu fraza finală, în care Moscova este declarată eretică, ține deja de patologic.
2.4. Să pretinzi că Ciprul secolelor III-IV d.Chr. era în aceeași situație cu Basarabia de la început de secol XXI d.Chr. este perfect fals.

3. Postarea pretinde că
„Patriarhia Română nu are nici un drept istoric acolo în prezent.”
Fraza este ridicolă, deoarece dacă Patriarhia Română a avut acolo un drept istoric îl are și în prezent. Iar dacă nu a avut niciodată un asemenea drept (cum a pretins autorul postării cu două fraze mai înainte) este evident că nu îl poate avea în prezent. În realitate, fraza denotă vinovăția autorului, faptul că minte conștient, „Căci din prisosul inimii grăiește gura” – sau, aici, scriu mâinile – după cum arată Mântuitorul (Luca 6.45). Căci M.V. știe foarte bine că „acolo”, adică în Basarabia, fiecare loc a ținut de episcopiile Moldovei, adunate în Mitropolia Moldovei – autoritatea canonică „acolo” cel puțin de la 1401 până astăzi.
De asemenea, fraza este necanonică, deci neortodoxă, pentru că neagă toată rânduiala Bisericii lui Dumnezeu, toate canoanele ortodoxe care așează drepturile istorice ale episcopiilor. Dacă Patriarhia Română nu are „nici un drept istoric” în Basarabia, atunci și Patriarhia Moscovei nu are „nici un drept istoric” în Petrograd, Voronej ori Reazan. Și, de fapt, după această „logică” nicio patriarhie sau mitropolie nu are „nici un drept istoric” undeva, decât dacă îl primește de la conducătorii Imperiului Rus.

4. Postarea pretinde că
„E vorba doar de dreptul etnofiletismului românesc eretic deșănțat.”
Deși această frază ar trebui să ne uimească prin rătăcirea ei, din păcate nu este o excepție, ci o regulă. Atât în propaganda rusească etnofiletistă eretică și deșănțată, cât și în ieșirile foarte dese ale autorului postării (care se văd, repetat, chiar în limbajul extremist al postării!).
4.1. Prima erezie a acestei fraze este lipsa oricărei dovediri a unor acuzații extreme. De fapt această erezie domină întreaga postare, căci autorul se crede un fel de „Papa ex cathedra”, adică o autoritate infailibilă și absolută. Ale cărei afirmații au validitate doar prin autoritatea emițătorului. Toată Istoria Bisericii, toată Învățătura Bisericii, inclusiv canoanele Sinoadelor Ecumenice, arată că orice acuzație adusă unui cleric, și cu atât mai mult unui episcop, și cu atât mai mult mai multor episcopi, trebuie dovedită extrem de serios. În caz contrar autorul acuzației căzând sub anatemă. Ușurința aruncării unor acuzații de erezie este mărturia unei despărțiri adânci de Biserică, de Dumnezeu și Învățătura Lui.
4.2. Este greu de descris ridicolul și tragicul ce însoțesc acuzația de „etnofiletism” adusă Românilor de un om hirotonit în Biserica Greciei, una dintre cele mai etnofiletiste structuri din Istoria Bisericii.
Biserica României a rânduit de multă vreme și sistematic preoți și episcopi de alte limbi, a încurajat Bisericile surori să rânduiască asemenea clerici pentru etnicii alogeni din România.
Prin comparație, Biserica Greciei a interzis și interzice folosirea oricărei alte limbii în afară de greacă, a prigonit până la tortură și ucidere clericii români ce își foloseau limba în parohiile de Români din Grecia, a prigonit la fel pe Bulgarii și Albanezii din Grecia, a practicat genocidul etnic împotriva Românilor, Bulgarilor și Albanezilor etc., etc.
4.3. Acuzația de „etnofiletism românesc eretic deșănțat” devine ea însăși erezie atunci când este comparată cu canoanele Bisericii și purtarea Mitropoliei Moldovei și a Patriarhiei Române.
Mitropolia Moldovei și, mai apoi, Patriarhia Română au avut și au dreptul canonic de a da anatemei și a respinge toate hirotoniile făcute de Biserica Rusă în teritoriile canonice românești.
În locul acestei proceduri canonice, Mitropolia Moldovei și Patriarhia Română folosesc pogorământul de sute de ani (peste două sute pentru prima, aproape o sută pentru a doua). Și dacă până în 1918 se putea pretinde că a existat amenințarea Imperiului Rus, atât în interbelic, dar și după 1989, au existat toate condițiile pentru aplicarea procedurilor canonice (ce, repetăm, prevăd anatema pentru toți cei implicați în uzurparea unei eparhii, fără nicio limită de timp).
Mai mult, în fața taberei pro-ruse a Mitropolitului rus Vladimir, soluția Patriarhiei Române a fost una de maxim pogorământ, maximă îngăduință: a lăsat Credincioșii să aleagă dacă vor să țină de Moscova sau de București, de structurile uzurpatoare sau de cele legitime.
Această purtare nu doar că nu are absolut nicio legătură cu etnofiletismul, ci, dimpotrivă, arată o răbdare și o dragoste unice în istoria Bisericii.
Lucruri ce ne aduc aminte de cuvântul care spune „cine zice [de rău n.n.] ăla este”.
4.4. Promisiunea mincinosului Țar Alexandru I făcută în 1818 a fost că prin noua stăpânire „locuitorii Oblastiei Basarabene să se poată bucura de drepturile lor de limbă, de credință și de cârmuire autonomă”. Toate acestea au fost doar înșelăciuni: deja Biserica Românească fusese înlocuită prin agenții Rusiei și subordonată Moscovei, deja se pregătise genocidul prin care să se rusifice Basarabia – inclusiv prin coloni de felurite limbi, care să impună astfel folosirea limbii ruse.
În 1812 Românii Moldoveni alcătuiau peste 85% din populația Basarabiei. În 1818 Românii (Moldovenii) erau cca. 65% din populație (Rușii pretindeau cu câțiva ani înainte că Românii/Moldovenii ar fi doar 45%, incluzând la Ruși pe toți cei care cunoșteau limba rusă.) La genocidul care a dus la această scădere o mare contribuție au avut-o structurile bisericești ruse: ele au practicat cea mai violentă politică anti-românească, incluzând arderea cărților bisericești în limba română, pâra și expulzarea din provincie a celor bănuiți de „Românism” (= slujbă în limba oamenilor), trimiterea în lagăre sau închisori a „elementelor ostile” etc. Aceste practici au fost și mai urâte după 1944, în sudul și nordul Basarabiei ele având acum rostul transformării zonelor în teritorii ucraineene.
Față de această purtare continuă a Bisericii Ruse, respectiv structurilor sale din Basarabia, acuzația de etnofiletism adusă Românilor se dovedește a fi la nivelul acuzațiilor comuniste: o minciună atât de josnică încât nu există cuvinte politicoase pentru ea.

5. Postarea pretinde că
„Biserica de acolo( Mitropolia Moldovei) ar trebui să- și schimbe numele în Mitropolia Chișinăului și a Basarabiei și să dea anatema pe minciuno sinodul din Creta din 2016 și pe tot ecumenismul.”
Trecem peste greșelile de scriere și exprimare. Dar observăm cu tristețe că
5.1. Autorul M.V. nici măcar nu cunoaște (?) numele structurii rusești pe care o susține. Aceasta nu se numește „Mitropolia Moldovei”, ci se numește „Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove”, conform cu doctrina eretică etnofiletistă rusească deșănțată (cf. M.V.) ce pretinde ocuparea întregii Moldove de Rusia. Sau, și mai grav, autorul M.V. cunoaște această denumire eretică (total etnofiletistă rusă și anti-canonică)! Și minte intenționat, așa cum a făcut-o și mai sus, când a anulat Istoria Bisericii și toată rânduiala bisericească ortodoxă.
5.2. Ecumenismul este rău, Sinaxa din Creta (2016) este o mare greșeală, dar nici unul, nici cealaltă nu au legătură cu problema apartenenței canonice a Basarabiei. Introducerea lor în postare aduce aminte de înclinația ereticilor de a aduce orice discuție la cele câteva puncte care îi obsedează (și care îi deosebesc de Biserică).
5.3. Desigur, la paragraful de mai sus M.V. poate pretinde că următoarea frază arată motivația introducerii celor două teme. Doar că prin introducerea temelor M.V. se contrazice pe sine însuși:
– în mod repetat i-a declarat eretici și pe cei care au membri participanți la structuri sau întâlniri ecumeniste, și pe cei care au comuniune cu aceștia;
– de asemenea, i-a declarat eretici și pe cei care au participat la Sinaxa (Sinodul) din Creta 2016, și pe cei care au comuniune cu aceștia;
– de asemenea, a declarat nule hirotoniile făcute de eretici;
– iar în alte texte i-a declarat „minciuno-episcopi” pe cei care au fost hirotoniți cu intervenția puterilor lumești sau în condiții necanonice.
Ceea ce înseamnă că sunt eretici – și nu de azi, de ieri, ci de zeci și zeci de ani, cel puțin – toți sinodalii Rusiei. Deci și hirotoniile clericilor Bisericii Rusești din Moldova sunt nule! Conform M.V.! De altfel, după cum vom vedea, la sfârșitul postării M.V. confirmă aceste texte ale sale: declară eretică Patriarhia Moscovei, contrazicându-se perfect.

6. Postarea afirmă că schimbarea numelui și cele două anateme sunt necesare pentru ca Mitropolia (Rusească a) Chișinăului și întregii Moldove să fie o „Biserică puternică”. El având convingerea că
„prin aceasta va nimici pe vrăjmașii începători de schismă de la București care au impus acea structură bolnavă și ucigașă de suflete numită ” Mitropolia Basarabiei” ”
Fraza arată același limbaj extremist și lipsit de orice argumentație ca și altele din postare.
6.1. Ideea că aderând la o anume idee particulară, sau la câteva asemenea, te face perfect înaintea lui Dumnezeu este tipică ereziilor. Pe Adventiști, de pildă, nu îi interesează că nu există nicio legătură directă între ei și Biserica întemeiată de Dumnezeu în secolul I; pentru că sunt acele idei particulare ale Elenei Albu (Hellen White) care sunt esența religiei lor. Pe Catolici, de pildă, nu îi interesează că nici în seara dinainte de Răstignirea lui Iisus încă nu știa nimeni că Petru ar fi cel dintâi dintre Apostoli, ba chiar Iisus le spune că sunt egali (Luca 22.24-30); pentru că Papalitatea este esența religiei lor. Etc.
La fel și în acest caz, pe autor nu îl interesează că structurile religioase rusești din Basarabia sunt 100% necanonice. Pentru că dacă le poate convinge la ideile lui, crede că a făcut ceva mare! Și că, respectiv, structurile acelea necanonice devin „Biserică puternică” (așa cum crede fiecare sectă la înființarea sa, de altfel).
6.2. Vorbele pe care M.V. le folosește împotriva Patriarhiei Române sunt de o duritate extremă din punct de vedere ortodox. Faptul că episcopul rus P.M. le girează constituie un act de maximă gravitate și disperare. Dar
6.3. cel mai urât lucru aici este că pentru toate acele vorbe (= injurii) autorul ar fi trebuit să aducă dovezi. Sau, dacă tot suferea de lipsă de spațiu, să trimită la asemenea dovezi. Iar dacă nici pentru asta nu avea spațiu, se cuvenea să tacă, pentru că este împotriva Învățăturii lui Dumnezeu să aduci învinuiri fără dovezi. Dar această purtare face parte din fățărnicia dovedită sistematic de autor. De pildă,
6.4. M.V. denumește Patriarhia Română „vrăjmașii începători de schismă de la București”. Doar că schisma a fost făcută de Biserica Rusă și Imperiul Rus în 1812 și continuată fără rușine și frică de Dumnezeu până astăzi! A ține partea nedreptății și a insulta pe cei nedreptățiți te face dușmanul lui Dumnezeu, după cum este scris:
„mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea și peste toată nedreptatea oamenilor care țin nedreptatea drept adevăr.” (Romani 1.18)
„Domnul cercetează pe cel drept și pe cel necredincios; iar pe cel ce iubește nedreptatea îl urăște sufletul Său.” (Psalmi 10.5)
„Cel ce seamănă nedreptatea seceră nenorocire, iar toiagul mâniei lui îl va bate pe el.” (Ps. 22.17, a se compara cu Faptele Apostolilor 9.5: acela care face nedreptate pe sine se rănește)
6.5. M.V. denumește Mitropolia Basarabiei „structură bolnavă și ucigașă de suflete”, în timp ce susține structurile etnofiletismului eretic rusesc deșănțat ce a practicat și practică genocidul cultural și religios împotriva Românilor de peste două secole!
În fața acestor minciuni și insulte rătăcite Patriarhia Română, Mitropolia Moldovei și Mitropolia Basarabiei pot spune curat:
„s-au ridicat împotriva mea martori nedrepți și nedreptatea a mințit sieși.” (Ps. 26.18)

7. Postarea pretinde că
„Mitropolia Moldovei (Mitropolia Basarabiei) nu ar trebui să fie supusă canonic nici Bucureștiului eretic nici Moscovei eretice)”
(Și aici am folosit ortografia originală a postării.)
Trebuie să ne întrebăm cât de mare este disperarea episcopului P.M. pentru a prelua un text care îi declară eretic și Patriarhul, și sinodul, deci îi anulează hirotonia și îl transformă în mirean! Căci, se știe, hirotoniile ereticilor nu sunt hirotonii!
Trebuie să ne întrebăm cât de mare este rătăcirea lui M.V., pentru a scrie un asemenea text absurd și anti-ortodox. Pentru că dacă Moscova este eretică, ceea ce el declară „Biserică” nu mai este Biserică – și asta chiar după principiile predicate de M.V.! Și dacă Bucureștiul este eretic, iar Moscova tot eretică, atunci și Biserica Greciei, aflată în comuniune cu ele, este eretică. Deci M.V. nu are hirotonie validă, căci a fost hirotonit de un „minciuno-episcop” al unei „structuri bolnave” (după propriile lui cuvinte).
Să revedem pentru o clipă textul pe care l-am analizat la pct. 2., text care pretinde că Mitropolia rusească „a Chișinăului și întregii Moldove” ar trebui să ceară autocefalia de la Patriarhia Moscovei. Frază ce pune semnul egal între această patriarhie și Primul Sinod Ecumenic (pct. 2.3.), pentru ca apoi să declare eretică aceeași patriarhie!

Încheiere

Am lucrat, cu ajutorul lui Dumnezeu, peste șase ore ca să scriu aceste rânduri împotriva propagandei rusofone și altor deviații de la adevăr. Am fost întărit de conștiința nevoii unui răspuns față de aceste rătăciri și am fost ajutat de raportarea la Adevăr.
Adevărul este că Mitropolia Basarabiei, care ține de Patriarhia Română, este mitropolia canonică a Basarabiei.
Adevărul este că episcopii Mitropoliei Basarabiei sunt episcopii canonici din Republica Moldova.
Adevărul este că structura rusească numită „Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove” este o structură anti-canonică, etnofiletistă rusă; iar episcopii ei sunt episcopi prin pogorământul Patriarhiei Române și Mitropoliei Basarabiei – fără de care pogorământ ar fi, după canoanele Sinoadelor Ecumenice, anatema.
Adevărul este că aceste lucruri sunt foarte bine cunoscute și înțelese de clericii Moscovei din Republica Moldova. De aceea ei apelează la oameni din afara Bisericii, teoologi, declarați „teologi” sau „mari teologi” chiar, ca să grăiască tot felul de minciuni prin care să amăgească oamenii.
Și fac asta tocmai pentru că și oamenii „de rând” ai Moldovei, și clericii, se trezesc toți, revenind acolo unde se cuvenea să fie mereu – și unde totdeauna ar fi fost dacă nu erau imperialismul și etnofiletismul rusesc.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să vedem curățat cugetul Moldovenilor de la Prut și până dincolo de Nistru de toate răutățile mancurților și rusofonilor!
Să ne ajute Domnul să vedem eliberat pământul Basarabiei de structurile rusești și bine așezat în Biserica lui Dumnezeu!
Să ne ajute Bunul Dumnezeu să Îi rămânem pururea aproape și să ne păzească de ucigătoarea despărțire de El.

Și astfel să îi dăm slavă totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor, amin!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Votul Greciei este falimentul Administratiei Bisericesti. (III) Ce zice Patriarhia de Fanar si ce spune Dumnezeu

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

partea a doua aici

ce zice Patriarhia de Fanar și ce spune Dumnezeu

După cum am arătat mai înainte, Administrația Bisericească este foarte schimbătoare. Și își justifică pozițiile printr-un limbaj teoolog sau pseudo-teologic: termenii par teologici, însă folosirea lor este cel puțin greșită, dacă nu intenționat distorsionată. Fenomenul este de înțeles: dumnezeul Administrației Bisericești este Birocrația, nu Sfânta Treime; Aceasta din urmă este doar un pretext pentru aplicarea regulilor birocratice.

Nenorocirea este că tot mai mulți arhierei (= episcopi) sunt prinși de și în Administrația Bisericească, ajungând să slujească la doi stăpâni: lui Dumnezeu și Birocrației.

Este tipică situația votului Greciei pentru așa-zisa „căsătorie gay” și adopția copiilor de către cuplurile sau grupurile1 perverse.

a) poziția inițială a Patriarhiei de Fanar

În acest an, adică pe 24 Ianuarie 2024, apare în revista Romfaia2 un material deasupra căruia se precizează „Γράφτηκε από τον/την Οικουμενικό Πατριαρχείο. 24/01 16:52”, adică „Scris de Patriarhia Ecumenică. 24/01 16:52”.

Titlul materialului (comunicatului) este
„Η Ιερά Σύνοδος του Οικουμενικού Πατριαρχείου για τα ομόφυλα ζευγάρια”,
adică
„Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice despre cuplurile de același sex”.

Textul este scurt și hotărât:

„Ἡ Ἁγία καί Ἱερά Σύνοδος, συνελθοῦσα ὑπό τήν προεδρίαν τῆς Α. Θ. Παναγιότητος εἰς τήν τακτικήν συνεδρίαν αὐτῆς, σήμερον, Τετάρτην, 24ην Ἰανουαρίου 2024, ὑπενθυμίζει εἰς τό εὐσεβές ποίμνιον τοῦ Πανσέπτου Οἰκουμενικοῦ Θρόνου, ἐπί τῇ συζητήσει περί θεσμοθετήσεως γάμου μεταξύ ἀτόμων τοῦ ἰδίου φύλου καί περί τεκνοθεσίας ἐν Ἑλλάδι, τήν δεσμευτικήν Ἀπόφασιν τῆς Ἁγίας καί Μεγάλης Συνόδου τῆς Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας (Κρήτη, Ἰούνιος 2016), ὅτι «ἡ Ἐκκλησία δέν ἀποδέχεται διά τά μέλη αὐτῆς σύμφωνα συμβιώσεως τοῦ αὐτοῦ ἤ ἑτέρου φύλου καί πᾶσαν ἄλλην μορφήν συμβιώσεως, διαφόρου τοῦ γάμου» ὡς «τῆς ἐν Χριστῷ ἑνώσεως ἀνδρός καί γυναικός», ἡ ὁποία «συνιστᾷ μίαν μικράν ἐκκλησίαν ἤ μίαν εἰκόνα τῆς Ἐκκλησίας» (κείμενον «Τό μυστήριον τοῦ γάμου καί τά κωλύματα αὐτοῦ», Ι.10 καί 4).
Σημειοῦται συγχρόνως, ὅτι τά συνάπτοντα τοιαύτας μορφάς συμβιώσεως μέλη τῆς Ἐκκλησίας πρέπει νά ἀντιμετωπίζωνται μετά ποιμαντικῆς εὐθύνης καί ἐν Χριστῷ ἀγάπης.
Ἐκ τῆς Ἀρχιγραμματείας τῆς Ἁγίας καί Ἱερᾶς Συνόδου”

adică3

„Sfânta și Sfințitul Sinod4, întrunit sub președinția Atotsfinției Sale Patriarhul Ecumenic, în ședință ordinară, astăzi, Miercuri, 24 Ianuarie 2024, reamintește turmei evlavioase a Atotsfântului5 Tron Ecumenic, privind discuțiile despre instituționalizarea căsătoriei între indivizi de același sex și adopția în Grecia, de hotărârea obligatorie a Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe (Creta, Iunie 2016), conform căreia ”Biserica nu îngăduie membrilor ei să încheie uniuni de același sex sau orice alte forme de unire6 diferită de căsătoria” ca „unire în Christos între bărbat și femeie”, ce „constituie o mică biserică; sau o icoană a Bisericii” (text „Taina Căsătoriei și impedimentele ei”, I.10 și 4).
Se amintește totodată că membrii Bisericii care intră în asemenea uniuni trebuie tratați cu răspundere pastorală și dragoste întru Christos.
De la Arhisecretariatul Sfântului și Sfințitului Sinod”

Subliniem aici plăcerea cu care Administrația Bisericească se tăvălește în termeni hiperbolici (pe românește, umflați peste măsură). Nu se poate ca Sinodul Patriarhiei de Fanar să fie Sinod, ba nici măcar Sfânt Sinod: este Sfânt și Sfânt Sinod, ori Sfânt și Sacru Sinod, ori Sfânt și Sfințit Sinod, oricare dintre variantele acestea fiind corecte. Patriarhul de Fanar nu poate să fie doar patriarh, ba nu-i ajunge nici titulatura de „Patriarh Ecumenic”: este declarat și se declară „Παναγιότητος”, adică „Atotsfântul” sau „Atotsfințitul”. Asta deși amândouă titlurile sunt 100% anti-ortodoxe, căci singurul Atotsfânt și Atotsfințit este Dumnezeu.

Asemenea termeni tipici idolatriei birocratice sunt un semnal de alarmă de foarte mare intensitate. Iisus Christos este Fiul lui Dumnezeu dinainte de timp și Creație, care S-a întrupat „pentru noi oamenii și a noastră mântuire”. Și niciodată nu și-a dat asemenea titluri. Nu pentru că nu ar fi fost cuviincioase, ci ca să ne învețe smerenia. Este decent să folosești, om fiind, aceste titluri de care s-a ferit Împăratul Împăraților, Marele Arhiereu, Marele Învățător și Răscumpărătorul lumii?

Pot cita aici nenumărate cuvinte și învățături ale Bisericii care combat și interzic asemenea înălțări necuviincioase. De la cele nou-testamentare până la cele patristice. Dar ca să nu deviez de la subiect, mă întorc la tema discuției noastre: asemenea formulări trufașe, străine smereniei ortodoxe, constituie un uriaș semnal de alarmă față de buna așezare a celor care le folosesc – inclusiv atunci când textul pare ortodox.

În acest caz, dincolo de amintitele formule, o altă alunecare o constituie exprimarea convingerii obligativității hotărârilor foarte discutabilei Sinaxe din Creta 2016, pe nedrept numită sinod. Chiar dacă citatele invocate sunt ortodoxe, este de bun simț ca într-o temă atât de sensibilă ca cea tratată să se apeleze la texte incontestabile: precum cele biblice sau ale Sinoadelor Ecumenice universal primite de Biserică.

Apelul la o autoritate discutabilă, dar pecetluită politic sau administrativ, este tipic unui sistem laic, birocratic, dictatorial. Idolatria birocratică nu acceptă discutarea hotărârilor venite „pe calea oficială”! Chiar dacă sunt hotărâri extrem de proaste! După cum se spunea în Comunism, „mai bine să greșești cu Partidul, decât să ai dreptate împotriva lui”.

Trecând peste toate aceste semnal de alarmă, la prima vedere ceea ce rămâne este ortodox:
– singura formă de căsătorie este aceea între bărbat și femei întru Christos
– cei rătăciți trebuie tratați cu răspundere pastorală și dragoste.

Dar cât de reală este așezarea în Ortodoxie a „Atotsfintei” Patriarhii de Fanar?

b) poziția Patriarhiei de Fanar după votul Greciei

Pe 15 Februarie 2024 politicienii Greciei au adoptat legea care permite recunoașterea de către stat a uniunilor homosexuale7 drept „căsătorii”, precum și adopția de copii de către așa-zisele „familii homosexuale”.

Care a fost reacția Patriarhiei de Fanar (”Ecumenice”) față de acest gest?

Cu o tactică tipică birocrației – și, din păcate, Administrației Bisericești – a fost scos la înaintare un „purtător de cuvânt semi-oficial”.
Termenul „semi-oficial” sună ciudat, însă exprimă realitatea.
În acest caz este vorba despre Dr. John Chryssavgis, Arhidiacon al Patriarhiei Ecumenice și Director Executiv al Institutului Ecumenist Huffington8. Deși nu este oficial purtător de cuvânt al Patriarhie de Fanar, John Chryssavgis, un australiano-americano-greco ecumenist fanatic, este consilier al patriarhului în cauză și unul dintre vârfurile de lance ale Religiei Ecumeniste9 – al cărei adept este, în fapt, și Patriarhul de Fanar. Ca urmare, feluritele sale cărți, articole, „puncte de vedere” etc. reflectă ideologia radicală a Ecumeniștilor de la Fanar, indiferent dacă asta se recunoaște ca atare sau nu. Dovedirea recunoașterii oficiale a pozițiilor lui este realizată prin prezența lui în funcțiile amintite și în altele asemenea. În acest caz particular, poziția lui John Chryssavgis pe care o vom detalia mai jos se dovedește ca susținută de Fanar printr-un fapt clar: Patriarhia Fanariotă nu a contrazis poziția sa, nu s-a delimitat de ea, nu a făcut precizări pe temă etc. Această tăcere înseamnă categoric aprobare.

Poziția Patriarhiei de Fanar a fost redată de John Chryssavgis întâi în în ziarul Kathimerini, pe 17 Februarie 2024, la numai două zile de la votul Greciei. Ceea ce înseamnă că fusese redactat cel puțin cu o zi înainte (ca să aibă timp să intre la tipar). Faptul că materialul a fost pregătit fie înainte de vot, fie imediat după vot, este foarte important pentru a măsura cât de cinstit este autorul în demersul său – vom reveni mai jos pe text. Ulterior autorul – de altfel vorbitor nativ de engleză australiană – îl traduce și îl publică și în limba engleză.

Textul începe în forță:

„Una dintre ispitele care invariabil chinuiesc preoții și predicatorii atunci când lansează declarații și proclamații este înclinația de a oferi soluții la dileme inexistente, de a oferi răspunsuri la întrebări pe care nu le pune nimeni sau de a se adresa audienței greșite. De aceea cu greu este surprinzător că diferiți ierarhi și diferite cercuri ortodoxe simt nevoia să exprime pasiuni exagerate și alarmări excesive în dezbaterile curente în jurul hotărârii privind căsătoriile homosexuale abia trecută prin Parlamentul Grec.”

Textul începe în forță, dar nu în apărarea Ortodoxiei, nu în apărarea moralei creștine, nu în apărarea Bisericii!
Merită observat că textul se îndreaptă din start împotriva preoților și predicatorilor care ar spune ceva nepotrivit (din punctul de vedere al Patriarhiei Ecumenice). Nici vorbă de o mustrare împotriva politicienilor care normalizează și apoi impun perversiunile, violurile, mutilarea și alte bestialități! Nu, autorul se îndreaptă din start împotriva celor din Biserică ce se opun acestor monstruozități! Articolul fiind scris, reamintim, chiar înainte de uriașa majoritate a reacțiilor produse de gestul de apostazie și satanism al politicienilor Greciei!

Mai trist, în stilul clasic al condamnărilor publice comuniste, John Chryssavgis nu dă nici măcar un exemplu de „pasiuni exagerate” ori „alarmări excesive”. Trebuie crezut pe cuvânt, pentru că are autoritate! Și ca nimeni să nu își pună întrebări, autorul face un salt logic tipic Bolșevismului:

„Cu legalizarea mariajului unisex, Grecia devine prima țară majoritar ortodoxă cu egalitate în mariajul civil. În Rusia, doar promovarea sau defilarea cu LGBTQ este sancționabilă cu închisoare de către stat, cu susținerea, dacă nu binecuvântarea Bisericii. Iar în Georgia, simpla laudă sau protestul în sprijinul mândriei gay stârnește animozitate socială cu toleranța, dacă nu cu sprijinul formal al Bisericii.”

Limbajul (neo)comunist folosit de arhidiaconul și consilierul Patriarhului de Fanar este cu totul străin Bisericii și Credinței lui Dumnezeu.
Este de observat aici și o exprimare corectă: „Grecia… țară majoritar ortodoxă”. Într-adevăr, Grecia nu este o țară ortodoxă, așa cum sistematic s-a mințit și se minte. De altfel, din câte știu eu, nu există niciun stat ortodox în lume. Rusia este un stat neo-comunist regionalist10, în care Ortodocșii practicanți sunt o minoritate cel mult tolerată și folosită politic, dacă nu prigonită. Aceeași situație există în Grecia, doar că aici este un NeoComunism Globalist, în locul celui regionalist din Rusia. Asemănătoare cu Grecia este situația din România, unde numai ridicarea neașteptată și tot mai puternică a AUR a oprit implementarea politicilor extremiste neo-comuniste.

Dincolo de acest aspect, să observăm că John Chryssavgis vorbește despre „egalitate” atunci când discută despre căsătorie: „egalitate în mariajul civil”. Se pare că d-sa nu poate înțelege noțiunile care îi contrazic ideile: căsătoria este în deplină antiteză cu egalitatea! Aceasta este o realitate atât de evidentă, încât incapacitatea de a o observa ni se pare că ține de o orbire patologică. Până și „căsătoria civilă” este un proces de așezare pe o treaptă superioară a celor căsătoriți. Prin căsătorie cei doi soți capătă drepturi care nu există la cei necăsătoriți. Ca urmare, pretenția egalității căsătoriei și pretenția egalității inegalității sunt sintagme cu aceeași valoare logică.

Adevărul limpede, pragmatic, factual este că prin căsătorie bărbatul și femeia obțin privilegii naturale deoarece aduc societății câștiguri esențiale.

Iar primul și cel mai mare câștig social adus de familie, existent de la Adam și Eva până astăzi este: conceperea, nașterea și creșterea copiilor în cel mai bun mediu posibil pe pământ: familia naturală, alcătuită dintr-un bărbat și o femeie.

Amintesc aici de spusele a doi celebri homosexuali, Domenico Dolce și Stefano Gabana:

„Te naști și ai un tată și o mamă. Sau cel puțin așa ar trebui să fie.”
„Mă opun ideii că un copil ar putea să crească cu doi părinți gay. Un copil are nevoie de o mamă și de un tată.”

Dar dincolo de asemenea citate, absolut clară este mărturia istoriei: toți copiii au nevoie de tată și de mamă. Cea mai LGBTQ societate din istorie a fost aceea a Grecilor păgâni. La ei exista o adevărată instituție de pedofilie, efebia, iar relațiile homosexuale și lesbiene, ba chiar și alte perversiuni despre care nu mai discutăm, tot de acolo sunt cunoscute. Dar, ce să vezi: în cultura păgână greacă nu există căsătorie homosexuală! Pentru că și Grecii păgâni, oricât de perverși sexuali, înțelegeau adevărul elementar că fără familie naturală nu există viitor.

Ca urmare, „egalitatea căsătoriei civile” este un act anti-social, anti-științific și anti-uman, care duce, nolens volens, la distrugerea societății. Asemenea idei sunt nu doar eterodoxe, ci direct anti-ortodoxe.

La fel de eterodox și anti-ortodox este și paragraful

„Moralitatea este un lucru (poate deschis moralismului Bisericii), dar legalitatea este altul (cu mult mai puțin loc pentru critică, până și din partea Bisericii). Până la urmă, prin definiție, Statul nu așteaptă opinia sau aprobarea Bisericii; cu atât mai puțin își va impune Statul legislația Bisericii. Kyriakos Mitsotakis, Prim Ministrul Republicii Elene, a fost lipsit de ambiguitate: „Noi ne referim la alegeri făcute de stat și nu la convingeri religioase!””

Teologic, textul este anti-ortodox, iar logic este de o prostie abisală.

Legalitatea nu este altceva decât impunerea prin legi a unei morale (a unei etici). Legea face deosebirea între ceea ce este bun, cum este bun, și ceea ce este rău, și cum este rău. Este adevărat că de multe ori politicienii ascund voința din spatele legii, pentru a o face să pară impersonală și absolută11. Dar adevărul este că orice legislație este și impune un sistem moral/etic iar acesta este cel dorit de legiuitor. Separarea pretinsă de John Chryssavgis este total inexistentă.

Ca urmare, este de datoria Bisericii, respectiv a fiecărui membru al acesteia, de a încerca, după puterile sale – și în conformitate cu morala creștină – să determine legiuitorul să legifereze creștinește. Încercarea de a obține un sistem juridic moral (ortodox), adică de a obține o legalitate cât mai ortodoxă este o datorie sacră (după cum vom vedea mai jos).

Străină adevărului este și ideea că „prin definiție Statul nu așteaptă opinia sau aprobarea Bisericii”. În realitate, orice stat are un sistem religios la care se raportează pentru validare morală. Acest lucru îl face, de fapt, chiar și autorul textului pe care îl comentăm, atunci când invocă drept repere absolute valorile social-politice la care el aderă (chiar dacă sunt străine Ortodoxiei). Este adevărat că un stat anti-creștin nu așteaptă opinia sau aprobarea Bisericii. Dar orice stat care se pretinde neutru moral și religios are obligația de a se consulta cu structurile sociale cu autoritate morală în privința legilor pe care le elaborează. Cum ar putea o lege să fie democratică, să fie în interesul cetățenilor, câtă vreme cetățenii nu sunt consultați nici măcar prin instanțele morale de care ei aparțin?

În realitate, autorul face apologia unei dictaturi mascate. O dictatură în care statul are dreptul la legiferări cu un caracter moral și religios radical, dar Biserica nu ar dreptul nici măcar să comenteze!

Pretenția că statul nu își va impune legislația Bisericii este de un infantilism absolut: nu există nicio prevedere în Constituția Greciei sau în alt aparat juridic ce ar putea opri asemenea acțiuni. Dimpotrivă, statul elen legiferează, și în Constituția Greciei, și în alte părți, numeroase lucruri privind Biserica. Ca urmare, citatul din Kyriakos Mitsotakis nu are absolut nicio relevanță, chiar dacă s-ar referi la acest subiect.

Și mai jalnic, afirmația lui Kyriakos Mitsotakis este doar o minciună politicianistă prin vorbitorul care încearcă să se sustragă răspunderii morale și religioase pentru gestul moral și religios făcut. Ca urmare, folosește ceea ce Iulian Dobrinescu descrie ca

„un model discursiv pasiv purtat în general la persoana a treia, unde verbele toate sunt la diateza pasivă, iar concluziile (ele însele formulate de parcă ar fi deduse în chip silogistic) sunt atribuite nu atât vorbitorului, cât unui colectiv atotcuprinzător, dar nedefinit” (Iulian Dobrinescu, Despre originea legilor)

În acest caz, „colectivul atotcuprinzător” este „statul”, descris ca și cum ar fi o persoană supra-morală. Ca și cum „alegerile făcute de stat” nu ar fi făcute de oamenii care au ales să fie politicieni și aleg ce fel de moralitate legiferează!
Altfel spus, și aici autorul apelează la sofisme de foarte slabă calitate, prin care să își justifice pozițiile eterodoxe.

Pe aceeași linie se află, de altfel, întregul text. În care autorul, direct sau indirect, îi face pe criticii legii votate în Grecia „ipocriți”, „nestăpâniți”, „necugetați”, „retrograzi” ș.a.m.d. Este, de altfel, limbajul obișnuit al Administrației Bisericești împotriva celor care țin Credința în ciuda politicului (a se vedea și atitudinile istorice amintite în secțiunea anterioară). Și în care, de asemenea, autorul vrea cu tot dinadinsul să împingă Biserica „pe partea corectă a istoriei”.

Sofismele folosite sunt nenumărate, dar în esență poziția este de condamnare a celor care păstrează Credința și de laudă a celor care o schimbă după „mai marele discernământ” la politicienilor.

Față de această poziție, dincolo de noianul de minciuni folosite în textul amintit, rămâne alegerea între limbajul lăudăros al celor înstrăinați de Dumnezeu și ascultarea față de Adevăr.

Căci adevărul evident este că Dumnezeu a rânduit ca familia să fie alcătuită dintr-un bărbat și o femeie (Matei 19.4-6).

Adevărul evident este că Dumnezeu a rânduit ca bărbatul să fie atras de femeie și femeia de bărbat, iar celelalte atracții sexuale sunt perversiuni care duc spre Iad (Romani 1.20-32).

Adevărul evident este că Biserica a ascultat de Dumnezeu și totdeauna a privit aceste perversiuni ca patimi josnice, împotriva cărora trebuie luptat cu toată durerea, mila și puterea (Iacob 1.21). Căci Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu (Iezechiel 18.23, 32; 33.11; I Timotei 2.4).

John Chryssavgis și cei ca el – care pretind că sunt Creștini, dar susțin practicarea perversiunilor și altor patimi – sunt cei pentru care s-a scris
„Aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac.” (Romani 1.32)

Căci scris este, iar ei știu asta, că

„Nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiții, nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.” (I Corinteni 6.9-10)

Iar în ceea ce privește ideea demonică după care Biserica nu ar trebui să lupte împotriva satanizării statului și/sau societății, iată poruncile lui Dumnezeu:

„Voi sunteți lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie și o pun sub obroc, ci în sfeșnic, și luminează tuturor celor din casă. Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 5.14-16)

„Mergând, propovăduiți, zicând: S-a apropiat Împărăția Cerurilor. … În orice cetate sau sat veți intra, cercetați cine este în el vrednic și acolo rămâneți până ce veți ieși. Și intrând în casă, urați-i, zicând: „Pace casei acesteia”. Și dacă este casa aceea vrednică, vină pacea voastră peste ea. Iar de nu este vrednică, pacea voastră întoarcă-se la voi. Cine nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieșind din casa sau din cetatea aceea, scuturați praful de pe picioarele voastre. Adevărat grăiesc vouă, mai ușor va fi pământului Sodomei și Gomorei, în ziua judecății, decât cetății aceleia. Iată Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor; fiți dar înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii. Feriți-vă de oameni, căci vă vor da pe mâna sinedriștilor și în sinagogile lor vă vor bate cu biciul. La dregători și la regi veți fi duși pentru Mine, spre mărturie lor și păgânilor. Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, nu vă îngrijiți cum sau ce veți vorbi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiți; fiindcă nu voi sunteți care vorbiți, ci Duhul Tatălui vostru este care grăiește întru voi. Va da frate pe frate la moarte și tată pe fiu și se vor scula copiii împotriva părinților și-i vor ucide. Și veți fi urâți de toți pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui. … Nu este ucenic mai presus de învățătorul său, nici slugă mai presus de stăpânul său. Destul este ucenicului să fie ca învățătorul și slugii ca stăpânul. Dacă pe stăpânul casei l-au numit Beelzebul, cu cât mai mult pe casnicii lui? Deci nu vă temeți de ei, căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală și nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut. Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneți la lumină și ceea ce auziți la ureche, propovăduiți de pe case. Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheena. Au nu se vând două vrăbii pe un ban? Și nici una din ele nu va cădea pe pământ fără știrea Tatălui vostru. La voi însă și perii capului, toți sunt numărați. Așadar nu vă temeți; voi sunteți cu mult mai de preț decât păsările. Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 10.7, 11-22, 24-33)

„Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28.18-20)

„Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.” (Marcu 16.15-16)

Desigur, rămâne ca cititorul să vadă în ce măsură poziția Patriarhiei de Fanar (”Ecumenice”) este în conformitate sau în contradicție cu poruncile lui Dumnezeu. Mie mi se pare o contradicție extremă.

Și, totuși, de ce o asemenea poziție?

De ce asemenea însăilări de sofisme și concepte eterodoxe?

Pentru a masca falimentul Administrației Bisericești.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Următorul pas după „căsătoria homosexuală/lesbiană” și „adopțiile” de către cuplurile de acest fel este „familia multiplă” sau „multipolară”, cu trei, patru sau mai mulți perverși pretinzând că sunt o familie; și, desigur, pretinzând dreptul să adopte copii, ca să îi „educe” după perversiunile lor.

2 Romfaia este o sabie tracică pe care mai târziu au adoptat-o și Grecii. Romfaia și mahaira (amândouă arme tracice) sunt termenii cel mai des folosiți pentru sabie și spadă în Septuaginta (variantă în limba greacă veche a Vechiului Testament) și în Noul Testament. Aici Romfaia este o publicație online aflată la adresa romfea.gr

3 Traducerea pe care o oferim diferă de alte variante în limba română deoarece ne-am ferit de modificările fățarnice făcute de traducători în chip obișnuit. De pildă, o traducere de încredere în limba engleză (https://orthochristian.com/158350.html) folosește pentru termenul grecesc „Παναγιότητος” forma englezească „All-Holiness”, care se tradce în română „Atotsfinția”, „Atotsfânt(ă)” sau „Atotsfințenie”, după caz. În limba română este evident că termenul este eretic, deoarece Singurul Atotsfânt este Dumnezeu, iar pretenția oricărei „atotsfințenii” pentru creatură este inacceptabilă. Ca urmare, se recurge la eufemisme de tipul „Preasfințit” (nu că acest titlu ar fi prea încadrabil prin conținut și smerenie în cerințele ortodoxe).

4 În greacă „Ἡ Ἁγία καί Ἱερά Σύνοδος”. „ Ἡ” este articolul hotărât „-ul”. „Ἁγία” este „Sfântul”. „ καί” înseamnă „și”. „Ἱερά” înseamnă „sfânt”, „sacru” sau „sfințit”. „ Σύνοδος” înseamnă „Sinod”. Traducerea literară ar fi „Sfântul și Sacrul Sinod” ori „Sfântul și Sfântul Sinod”. Birocrația adoră asemenea exprimări hiperbolice pentru ceea ce vede ca „autoritate”.

5 Termenul „πανσέπτου” înseamnă, de asemenea, „atotsfânt”. A se vedea nota anterioară.

6 Termenul grecesc „συμβιώσεως” poate fi tradus direct în limba română ca „simbioză”. În acest caz traducerea corectă ni se pare „unire” (sau, în cel mai rău caz, „relație”), pentru că nici „conlocuire”, nici „coabitare”, nici „conviețuire” nu exprimă ideea textului original. (Este evident că frații sau colegii de școală aflați la internat conlocuiesc, coabitează și conviețuiesc fără a intra în interdicția prezentată în comunicat.) A se vedea și următoarea folosire a termenului „συμβιώσεως” în comunicat.

7 Conform definiției originare, homosexuală este orice persoană cu atracție sexuală față de persoane de același sex.

8 Institutul Ecumenist Huffington a fost înființat de către Ecumenistul Michael Huffington în 2022, cu binecuvântarea Patriarhului de Fanar. Țelul descris oficial de către Michael Huffington în propria sa prezentare de pe site-ul instituției este de a aduce la comuniune „bisericile Catolică, Ortodoxă, Episcopală și Luterană”.

9 Alături de Religia Bahai și Religia Ecumenistă pretinde că nu este o religie, ci doar un curent de unificare religioasă. Doar că și în una, și în cealaltă, adeptul trebuie să renunțe la „unele” elemente ale religiei de care aparține, de fapt esențiale. Și trebuie să venereze ori să adore pe cei care au întemeiat, organizează și țin în funcțiune sistemul religios. Ca urmare, în realitate și Bahai și Ecumenismul sunt religii în cel mai clasic sens al cuvântului, doar că sunt religii care, pe cât posibil, fug de confruntarea directă de idei.

10 Comunismul regionalist este acea formă de comunism ce se pretinde „naționalist” ori „patriotic”, deși distruge sistematic valorile și tradițiile naționale și real patriotice, spre a le înlocui cu forme tumorale comuniste.

11 A se vedea și Iulian Dobrescu, Eseu despre originea legilor, juridice.ro, 2020; https://www.juridice.ro/715375/eseu-despre-originea-legilor.html

Trufia Imnului Ungariei

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Am fost întrebat repetat „unde e trufia Imnului Ungariei?” sau „de ce ziceți că Imnul Ungariei este trufaș?” etc.
Dacă întrebarea a fost pusă de Români care nu știu maghiara, sau de Unguri, am înțeles. Primii nu cunosc textul, iar ceilalți s-au obișnuit atât de mult cu trufia maghiară încât nu o pot detecta. Dar de mirare mi-a fost și îmi este că sunt Români care știu limba ungară și nu văd trufia acestui cântec (sau, mai bine zis, a versurilor lui).
Oricum, răspund aici tuturor.

Voi începe cu textul unei Unguroaice stabilite în Marea Britanie. Un text ce poate părea subiectiv în privința pozițiilor estetice prezentate. Dar pe care îl preluăm pentru traducerea în limba engleză făcută de autoare unui vers esențial.
În română, textul citat este:

„Ai auzit vreodată Imnul Național al Ungariei? Nu? Bine de tine! Nu ți-l recomand deloc. Decât dacă ești în căutarea inspirației pentru o tentativă de sinucidere. Dacă nu este o tentativă, și ești deplin hotărât cu suicidul tău, atunci îți recomand puternic nu doar să citești versurile, dar să și asculți muzica. Cea mai jalnică melodie funebră sună veselă prin comparație. Alte națiuni au imnuri inspiratoare, precum ”God Save the Queen” sau „La Marseillaise” ori „The Star Spangled Banner”, și versurile lor sunt despre victorie și mândrie, ca „Rusia – sacrul pământ părintesc, Rusia – iubita noastră țară” sau „Germania, Germania peste toate, Peste toate câte sunt în lume!”. Dar despre ce este imnul maghiar? Începe cu „O, Doamne, binecuvântează Ungurul” și continuă apoi cu opt lungi și dureroase strofe despre „jugul robiei” și „urne funerare” și „cadavrele armatelor noastre înfrânte” și „gemete de moarte, bocete” și, în sfârșit, încheie cu „Milă, O, Doamne, Ungurilor care au suferit pentru toate păcatele trecutului și viitorului!”. Da, și pentru cele ale viitorului.” (Angela Kiss, How to Be an Alien in England: A Guide to the English, 2018)

În engleză, fraza Angelei Kiss care ne interesează cel mai mult este:
„‘Pity, O Lord, the Hungarians they who have suffered for all sins of the past and of the future!’ Yes, of the future too.”
O punem pentru a încredința pe cititorul care nu are chef să caute sursa că nu am schimbat, prin traducere, zisele autoarei.

Ceea ce nu spune aici autoarea – ca să nu fie redundantă, probabil – este că fraza în cauză revine de două ori în Imnul Ungariei (numit Himnusz): în prima strofă și în a opta (ultima).

În prima strofă sunt versurile „Megbűnhődte már e nép / A múltat s jövendőt!”, pe care Google Translate le traduce în română, foarte inspirat, „Acest popor a păcătuit deja / Trecutul și viitorul!”. Dar care sunt traduse în limba engleză, repetat, pe multe site-uri, inclusiv oficiale, așa cum le traduce Angela Kiss mai sus: „This nation has suffered for all sins / Of the past and of the future!”. Adică „Această națiune a suferit pentru toate păcatele / Trecutului și viitorului!”.

În ultima strofă se revine în forma „Megbűnhődte már e nép / A múltat s jövendőt!”, pe care Google Translate, foarte inspirat, o traduce în română exact la fel: „Acest popor a păcătuit deja / Trecutul și viitorul!”. Însă în limba engleză, din nou, traducerea este „They who have suffered for all sins / Of the past and of the future!”. Adică „Ei care au suferit pentru toate păcatele / Ale trecutului și viitorului”. „Ei” fiind „Ungurii” despre care se pomenește la începutul strofei a opta.

Ei bine, teoretic, Ungurii ar fi (fost) Creștini. O fărâmă dintre ei – și o fărâmă prigonită mereu – sunt Ortodocși. Aceștia însă nu au vreun cuvânt de spus în Ungaria. Cel puțin de pe la 1300 până la 1600, Ungaria de astăzi a fost majoritar catolică; la fel era Croația, cu bucata din Dalmația inclusă atunci în ea. Moravia și Marmația (Slovacia) erau împărțite între Românii Ortodocși, pe de-o parte, și Slavii, Germanii și Ungurii catolicizați, pe de alta. În Transilvania dominau numeric Românii Ortodocși, dar puterea politică și militară era deținută de Catolicii străini (Unguri și Sași). Din 1600 Protestantismul se răspândește puternic, începând să prigonească pe Români cu aceeași răutate cu care o făcuse până atunci și Catolicismul. Alte măști, aceeași piesă… Oricum, cel puțin nominal, încă de pe la 1100 și până la 1948 Ungaria intră în rândul țărilor declarate sociologic de creștine (inclusiv în timpul acțiunilor de genocid împotriva Românilor din toate aceste epoci).
Chiar și acum Ungaria își revendică – mai ales prin conducerea ultimilor ani – „rădăcinile creștine”.
Dar!
În toate religiile protestante existente în Ungaria, cu atât mai mult în Catolicism și Ortodoxie, se recunoaște faptul că omul NU POATE PLĂTI PENTRU PĂCATELE SALE.
În toate religiile protestante existente în Ungaria, cu atât mai mult în Catolicism și Ortodoxie, se recunoaște faptul că IISUS CHRISTOS ESTE CEL CARE A PLĂTIT/PLĂTEȘTE PENTRU PĂCATELE OAMENILOR.

Ca urmare, textul amintit este o erezie cruntă, o lepădare absolută de Iisus Christos și de Dumnezeu Tatăl (deși acesta este invocat repetat în imn!).
Și, totodată, este dovada unei trufii demonice, ca și a garanției repetării celor mai sub-umane acte ale Maghiarimii!
Căci în clipa în care îți îndoctrinezi poporul din pruncie să creadă că deja sunt plătite păcatele trecute și viitoare, garantezi libertatea păcătuirii!
Și atunci când îți îndoctrinezi poporul din pruncie să creadă că suferințele sale trecute sunt atât de uriașe încât plătesc toate păcatele viitorului, garantezi ura fanatică împotriva celor învinuiți de acele suferințe!

Din punct de vedere creștin, ar fi de așteptat ca toate cultele din Ungaria să protesteze împotriva unui asemenea text. Dar, deși am căutat, nu am găsit nici măcar un singur protest.
Mai mult, bisericile ungurești catolice și protestante îl difuzează frecvent; au coruri care îl cântă, chiar la sau după slujbe; îl includ în revistele lor etc.
Cumva, „Creștinismul Maghiar” a devenit, de multă vreme, antichristic, promovând fără șovăire texte care contrazic 100% Învățătura lui Christos.

Desigur, Imnul Ungariei este doar unul din multele instrumente de propagare a urii și aroganței (trufiei) în Națiunea Maghiară.
Trebuie înțeles că acest imn a fost adoptat pentru că reflectă gândirea și dorințele clasei conducătoare, dar și a unei mari părți din popor.
Gândire impregnată de trufie, dorințe pline de ură.

Pentru Românul obișnuit este foarte greu de înțeles și această trufie, și această ură.
Căci și acum, după optzeci de ani de Comunism (și NeoComunism), încă mai plutesc în aerul românesc (în ethosul românesc, dacă vreți) acele rânduieli bătrâne ale bunătății, iertării, înțelegerii.
Doar cine citește documente privind genocidurile ungurești (precum Teroarea hortistă…) va înțelege că în spatele politeții ungurești se ascunde, prea adesea, altceva. Sau… altcineva (acela care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, părintele minciunii și răutății).

Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu.
Și eu la fel, deși sunt infinit de departe de înțelepciunea, bunătatea și iubirea Lui.
Mi-aș dori din suflet ca Ungurii să Îl (re)găsească pe Dumnezeu, și să (re)vină la Biserica Sa.
(Am sugerat regăsirea și revenirea, pentru că primii Unguri ce au părăsit păgânismul cu care veniseră din Asia au fost cei care s-au botezat ortodox. Până și Coroana Ungariei este în primul rând o coroană ortodoxă, de la Constantinopol – peste care s-au adăugat ulterior elemente catolice.)
Și este limpede că o Maghiarime Ortodoxă ar avea alt imn, unul mult mai smerit și mai înălțător.
(Căci cine se smerește va fi înălțat și cine se trufește va fi smerit!)

Dar, până atunci, acesta este adevărul despre trufia Imnului Ungariei.
Și, poate, dacă voi avea răgaz și luminare, voi scrie și despre fățărnicia Imnului Ungariei…
Poate cineva aude și se trezește!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Teologia Istoriei. Bârfa

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Bârfa este un bici al Satanei care aduce blestem peste cel care bârfește (Iov 5.21; Sirah 5.16-17; 28.14).
Dar, ca în orice patimă, cei stăpâniți de ea nu se învață, oricât de mult ar suferi de pe urma ei. Dimpotrivă, îndreptățindu-se pe sine, se dau prigoniți pentru dreptate și mari mărturisitori.

Însă deosebirea între mărturisirea adevărată și bârfă este dată de câteva legi ale cuvântului drept:
1) Ceea ce spui trebuie să fie bine cercetat și cernut, să fie întărit prin mai multe mărturii deosebite. Niciodată să nu iei de adevărată o mărturie dintr-o singură sursă, ci să o iei doar ca ceva ce trebuie cântărit, cernut, cercetat. Iar în lipsa celei mai bune cântăriri, cerneri, cercetări, nu spui nimic, și mai ales nu osândești. Căci încă din Antichitate s-a știut că nu este voie să osândești pe nimeni după un singur martor, ci după mai mulți (a) care nu au interes împotriva celui învinuit și (b) ale căror mărturii nu se contrazic (Deuteronom 17.6; 19.15; Psalmi 26.18; 34.10; Matei 18.16; 26.60; Fapte 6.13; Susana 1.33-63 etc.)
2) Ceea ce spui trebuie să fie de folos, să zidească, să înalțe, să ridice.
Niciodată să nu te apuci să spui lucruri care, deși adevărate, aduc răul. De pildă, nu ai voie să spui prigonitorilor adevărul despre unde se ascund cei prigoniți. Asemenea, nu ai voie să răspândești vestea că cineva face o lucrare bună ce este interzisă de tiranii urâtori de Dumnezeu. Etc.
3) Ceea ce spui trebuie să fie spus cu dragoste.
Niciodată nu trebuie să te gândești că Dumnezeu are nevoie de ajutorul Tău, că spunând sau făcând ceva Îl sprijini, Îl ajuți. Ci să te gândești să câștigi Duhul Domnului, ca acesta să îți dea dragostea dumnezeiască și înțelepciunea ziditoare ce sunt mărturia omului lui Dumnezeu.

Aceste trei legi sunt limpezi și de înțeles.
Chiar și păgânii le-au găsit, din contemplarea firii, și le-au mărturisit (pe unele dintre ele, pe una, sau chiar pe toate trei).
Dar cel care bârfește se ridică împotriva lor, chiar și atunci când pretinde că le ține.

O pildă am avut chiar în viața mea, în una din multele dăți când s-au ridicat asupra mea martori mincinoși și nedreptatea a mințit sieși.
Iar întrebând pe un bârfitor, care se dădea drept și creștin, de ce minte împreună cu aceștia, a pretins că „din mai multe surse am aflat asta”. Iar acele surse erau de fapt mai multe tabloide ce preluaseră aceeași minciună fără nicio cercetare. Și i-am arătat că acele „mai multe surse” se reduc la una; iar aceasta se contrazice în cele spuse fără nicio rușine, dând o mărturie ce nu ar fi primită decât în instanțele politice bolșevice sau naziste. Acela nu a avut niciun argument în favoarea primei surse, dar a găsit drept scuză vechea prostie „nu iese fum fără foc”. I-am adus aminte că tocmai fusese la un spectacol cu mult fum produs de aparate de profil, fără pic de foc. Și că expresia nu este românească, ci importată de scriitori cu prea puțin discernământ. Căci încă din vechime se știa că poate să fie fum fără foc, de către cei care voiau să vadă adevărul. Rămas fără argumente, a renunțat la discuție. Dar, jalnic, a rămas la ideile sale. Căci pătimașii găsesc mereu pricini ca să rămână în patima lor și să nu se îndrepte. Sau, cum se spune de către Români,

Pentru cine vrea să creadă am o mie de dovezi,
însă n-am nicio dovadă dacă tu vrei să nu crezi.

Din acest punct de vedere bârfa este o boală ce nu poate fi combătută din afară. Dacă cel care bârfește nu își trezește dorința de îndreptare, va muri ca bârfitor și îl va înghite Iadul pentru vecie, oricât ai încerca să îl ajuți.

Nenorocirea este că bârfa nu este altceva decât o exprimare a invidiei, adică a mândriei și trufiei ce sunt rănite de binele altora. Căci răul este rănit de bine, fiindcă nu poate să fie bine.
Bârfitorii sunt cei care suferă chinuri lăuntrice foarte mari pentru că nu sunt așa cum și-ar dori: „atât” de bogați, „atât” de frumoși, „atât” de celebri, „atât” de puternici etc. Și în loc să își înțeleagă prăbușirea adusă de mândrie și trufie, în loc să se trezească și să alerge la medic (= duhovnic), ei aleg să învinuiască pe ceilalți pentru suferința lor. De aici iese invidia, cu toate manifestările ei, printre care una dintre cele mai rele, urâte și ucigătoare este bârfa.

La nivel istoric, se poate constata că bârfa însoțește totdeauna decăderea, fie ea personală sau de obște. Altfel spus, bârfa este la nivel personal simptomul clar al unei adânci prăbușiri morale și spirituale. Iar la nivelul societății, răspândirea bârfei este simptomul clar al îmbolnăvirii grave a societății, a apariției unei comunități de puțin-putincioși frustrați, manifestându-se pasiv-agresiv și, în fața celor mai slabi, categoric agresiv, chiar până la jaf, viol, tortură, crimă.
Căci bârfa, izvorâtă fiind din mândrie și trufie, este însoțită de schizofrenia complexului de inferioritate și a pretenției de superioritate absolută.

Creștinul adevărat se măsoară prin Cuvântul lui Dumnezeu. Ca urmare, este infinit de mic, atât față de măreția Celui Desăvârșit, dar și față de măreția la care este chemat (asemănarea cu Dumnezeu); și, în același timp, este infinit de mare, cu și prin Dumnezeu, căci fiind slujitorul (și, urcând treptele, prietenul) lui Iisus Christos, Împăratul Absolut, se împărtășește de măreția Acestuia. Prin urmare, Creștinul nu este nici trufaș, nici complexat; în fața ispitelor trufiei sau complexării (= deznădejdii produse prin comparații cu alți oameni) el se apără și se vindecă prin contemplarea, recunoașterea și înnoirea conștientizării măreției și bunătății dumnezeiești.

Dar cel rătăcit se pune pe sine în locul lui Dumnezeu, iar apoi este dezamăgit că nu se găsește la înălțimile pe care și le-a atribuit nebunește.
Ca urmare, este complexat de fiecare greșeală pe care o face, de fiecare scădere pe care și-o găsește, de fiecare nereușită, ba chiar și de fiecare încercare.
În loc să se întoarcă spre Dumnezeu și să se vindece, pune peste rănile lui plasturele otrăvit al trufiei. Ca mințindu-se că este mai presus de ceilalți, să nu mai fie atât de rănit de mare depărtare între prea înalta părere de sine și realitate. Devine astfel arogant, disprețuitor, îngâmfat etc.
Iar dacă aceasta nu merge, sau când aceasta nu merge, durerile complexelor îl chinuie. Și îl fac să fie plin de invidie și ură față de ceilalți, pentru orice lucru bun găsit la ei.

În amândouă manifestările, bârfa este, prin urmare, simptomul clar al unei adânci prăbușiri sufletești. Dar, totodată, este și o scară ce accelerează căderea către Iad: a celui care bârfește, a societății care acceptă, sau și promovează bârfa.

Ieșirea din această vrie sau prăbușire necontrolată este una: întoarcerea la Christos.
În lipsa ei, auto-distrugerea este sigură.

Iar partea celor fricoși și necredincioși și spurcați și ucigași și desfrânați și fermecători și închinători de idoli și a tuturor celor mincinoși este în iezerul care arde, cu foc și cu pucioasă, care este moartea a doua. (Apocalipsa 21.8)

Cine are urechi de auzit, să audă.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Pruncii ucisi de Irod

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Pruncii uciși de Irod. Câteva cuvinte

Pe 29 Decembrie au fost cinstiți cei 14,000 de prunci uciși de Irod (sau, altfel spus, „din porunca lui Irod” – asta ca să nu se uite că poruncile nelegiuite nu scapă de osândă pe cei care le săvârșesc „pentru că așa mi s-a spus/cerut/poruncit”!).
Iar una dintre marile nedumeriri ale îndoielnicilor, sau una din marile „indignări” ale necredincioșilor este… numărul pruncilor. Da, pe ei nu-i interesează că Irod a ucis pruncii, sau că cei care săvârșesc avorturi sunt la fel de buni ca Irod! Pe ei îi preocupă de ard de curiozitate cum poate să fie un număr atât de mare în Tradiția Bisericii, de vreme ce Betleemul era un sat care nu avea el însuși 14,000 de locuitori! Cu atât mai puțin avea 14,000 de prunci care să fie uciși de Irod!

Acest fel de „preocupare” eu îl numesc filosofeală, ori intelectualism: o prostie ce vrea să pară deșteaptă prin care omul își acoperă goliciunea sufletească și fuga de adevăr.
Adevărul este că indiferent dacă cifra ar fi concretă sau simbolică, ideile fundamentale rămân aceleași: Irod a ucis pruncii Israeliților, aducând plângere și tânguire multă mamelor și taților ce își pierduseră copiii de doi ani și mai în jos; acest genocid s-a săvârșit de teama că unul dintre copiii uciși ar putea, cândva, să ia tronul pe care stătea Irod… cu toate că acesta nu avea cum să știe dacă va mai trăi până copilul ajunge măcar în pragul adolescenței!
Altfel spus, răutatea pe care mândria și lăcomia le aduc în sufletul omului este nemărginită. Cine se lasă prins de mândrie și lăcomie ajunge la cele mai cumplite crime – împotriva lui însuși, împotriva celorlalți. Cine se lasă dus de mândrie și lăcomie lucrează nebunește, împotriva lui Dumnezeu, adunându-și osândă peste osândă. Și își pierde cele mai fundamentale simțăminte omenești – precum acela de ocrotire a copiilor.

Dar, dincolo de aceste învățături ce rămân oricare ar fi numărul copiilor uciși de Irod, este cifra de 14,000 imposibilă și/sau incredibilă?
Sau avem de-a face cu o problemă de înțelegere, iar uneori și de traducere?

Textul biblic esențial pentru această întrebare este cel de la Matei 2.16 (capitolul 2, versetul 16):

„Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte și, trimițând a ucis pe toți pruncii care erau în Betleem și în toate hotarele lui, de doi ani și mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.”

În originalul vechi-grecesc al Evangheliei după Matei (căci originalul aramaic încă nu a fost regăsit), avem forma:

„Τότε Ἡρῴδης ἰδὼν ὅτι ἐνεπαίχθη ὑπὸ τῶν μάγων ἐθυμώθη λίαν, καὶ ἀποστείλας ἀνεῖλεν πάντας 
τοὺς παῖδας τοὺς ἐν Βηθλέεμ καὶ ἐν πᾶσι τοῖς ὁρίοις αὐτῆς ἀπὸ διετοῦς καὶ κατωτέρω, κατὰ τὸν χρόνον 
ὃν ἠκρίβωσεν παρὰ τῶν μάγων.”

Această formă se poate translitera în grafie latină, după felul în care se citea greaca veche în secolul I d.Chr., sub forma

„Tote Herodes idon hoti enepaixte hiupo ton magon etiumote lian, cai aposteilas aneilen pantas tus en Betleem kai en pasi tois horiois aiutes apo dietus cai catotero, cata ton hranon hon ecribosen para ton magon.”
(în vremea respectivă „οὺ” se citea deja „u”, dar „η” era încă „eta”, adică se citea „e”, accentul circumflex încă era un „h” ușor – care avea să dispară, mai apoi, din pronunție, deci și din citire – etc.)

Acum, dincolo de pronunție sau citire, important este înțelesul, de fapt! (Ca să nu cădem din interesul față de amănunte în pedanterie, intelectualism ori filosofeală!)
Iar aici ne izbim de o problemă!

În traducerea românească, foarte bine și adevărat, „ἐν Βηθλέεμ καὶ ἐν πᾶσι τοῖς ὁρίοις αὐτῆς” se traduce „în Betleem și în toate hotarele lui” (sau „hotarele sale”, ceea ce este același lucru).
Ceea ce poate să însemne, însă, două lucruri deosebite:
– în Betleem și în toate hotarele Betleemului
– în Betleem și în toate hotarele lui Irod („Iar când Irod a văzut… trimițând a ucis pe toți pruncii care se aflau în Betleem și în toate hotarele lui [adică în toate hotarele lui Irod, în toate hotarele stăpânirii lui n.n.]”

Care dintre aceste două variante este adevărată?
Aici ne ajută mult mai multe informații din Evanghelia după Luca (al doilea capitol).

Astfel, ni se arată că Nașterea lui Iisus a avut loc în vremea recensământului populației organizat de Cezar, acesta fiind pricina sosirii Fecioarei Maria la Betleem (Luca 2.1-5).
Vedem că Iisus se naște în iesle (Luca 2.7), unde îl găsesc și păstorii veniți în urma vestirii îngerilor (Luca 2.15-16). Și, foarte mare lucru, la patruzeci de zile Maria Fecioara și Pruncul merg la Templul din Ierusalim!
Aceste fapte ne arată că venirea magilor (crailor) la Betleem a avut loc după primele zile de la Naștere, dar înainte de Aducerea la Templu.

De ce?
Pentru că magii (craii) l-au găsit pe Prunc în casă, nu în iesle; dar tot în Betleem, nu la Ierusalim (Matei 2.8-11).
Altfel spus, atunci când ajung magii (craii) deja „era loc” pentru ca Fecioara Maria și Pruncul să fie în casă, nu în iesle (Luca 2.7 când s-a născut Iisus, Maica Sa „L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei”). Ceea ce fie adeverește legenda românească despre Moș Crăciun (Evreul care la început nu a vrut să îi primească pe Dreptul Iosif și Fecioara Maria, dar în urma minunilor de la Naștere și-a schimbat purtarea). Fie mărturisește că deja cei veniți pentru Recensământ plecaseră. Sau, mai curând, amândouă. Căci dacă ar mai fi fost cei veniți în Betleem numai pentru „înscriere”, aceștia ar fi dus și la Ierusalim, și în alte părți, vestea venirii magilor (crailor) cu alaiul lor; inclusiv despre casa în care au intrat și care este Pruncul pe care L-au cinstit ca Împărat.
Iarăși vedem și că după ce magii (craii) pleacă din Betleem, luminați de cinstirea Pruncului Ceresc, Acesta este adus la Templul din Ierusalim.
Prin urmare, în cele patruzeci de zile de la Naștere, au plecat din Betleem cei veniți pentru înscriere, ba chiar și Pruncul cu Maica Sa și tatăl său adoptiv, Dreptul Iosif.

Prin urmare, chiar dacă Irod știa că Împăratul vestit de prooroci s-a născut în Betleem, știa și că este posibil să fi fost născut într-una din familiile venite pentru recensământ. Și care, acum, erau răspândite prin țară.
Deci singura cale prin care putea să-și atingă dorința dementă de a-l ucide, era să acționeze la nivelul întregii țări!
A cărei populație în acea vreme este estimată la 1,2-1,5 milioane de locuitori. Dată fiind durata de viață de atunci, ca și natalitatea vremii, 14,000 de prunci „de până în doi ani” reprezintă o cifră extrem de probabilă ca segment demografic.

Deci, chiar și pentru cei pasionați sincer de asemenea amănunte, cifra nu este o problemă. Ea corespunde informațiilor istorice clare pe care le avem.
Chiar uciderea propriului copil de către Irod, din aceeași pricină, arată că trufia și lăcomia acestuia îi înlăturaseră omenia până la un nivel greu de închipuit.

Dar, dincolo de corectitudinea științifică a cifrei, lecția dată de Istorie este cea care trebuie reținută.
Și, de obicei, tocmai această lecție se dorește să fie acoperită prin asemenea căutări de nod în papură.
Noi ne întoarcem însă la învățăturile fundamentale:
– nimeni nu poate răsturna, prin forța sau priceperea sa, lucrarea lui Dumnezeu; doar capătă mai multă și tot mai multă osândă încercând așa ceva
– mândria și lăcomia nimicesc omenia și îl fac pe om în stare de fapte cumplite, neomenești
– filosofeala sau intelectualismul ne despart de adevăr, ne despart de Dumnezeu

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea