A plecat dincolo Dan Săraru. Și, ca în cazul altor valori, sunt unii (mulți) care se suie pe cei plecați ca să pară înalți.
Desigur, nu am aceeași părere cu el în multe privințe. Dar îi recunosc și curajul asumării, și iubirea de Neam și Țară. Mai ales îmi place la Dan Săraru faptul că și-a asumat cu demnitate titlul de cea mai înaltă noblețe, țăran.

Citez din zisele lui Dan Săraru:

„Gloria aparține celor care iubesc mai mult lupta decât succesul”

„Globalismul care a fost inventat pentru călcarea brutală și vulgarizatoare sub șenilele lui a identității naționale, spirituale și a orgoliului demnității a și pătruns în acest ADN al românului.”

„Aș fi vrut ca familia mea să trăiască după principiile vechi…”

„La Slătioara, ca în mai toate satele românești, numai cerul și stelele au rămas țărănești. Universul rural a fost răscolit și bulversat de influența nefericită a implementării capitalismului de Codrul Vlăsiei, încât, nu întâmplător, acest sat trimite la literatura lui Marques.  Țăranii, pe care i-am descris eu, pe care i-am iubit și pe care i-am venerat, pe care i-am povestit în romanele mele, nu mai sunt.”

„Eu sunt ultimul țăran din Slătioara…”

„Deznaționalizarea a fost un proces care continuă și astăzi cu și mai multă agresivitate, cu și mai multă forță de distrugere a unei identități naționale și spirituale absolut strălucitoare.”

„Nu se dorește ca generația tânără să aibă identitate. Va urma o perioadă dramatică – există pericolul pierderii identității naționale. Tinerii trăiesc însingurați și izolați.”

„… tatăl meu a murit eroic în Cel De-al Doilea Război Mondial, la Tiraspol, și a fost înmormântat cu onoruri militare în Cimitirul Central Ortodox din Chișinău.”

„Regele Mihai m-a distins, la zece ani, cu o medalie acordată, cum se scrie în decret, fiului eroului Războiului de Reîntregire. De ziua Eroilor, la Slătioara, în fața monumentului Eroilor, un elev din clasele mari citea dintr-un catastif numele celor căzuți pe front. Lângă acel copil care citea eram eu, care trebuia să spun, după fiecare nume rostit, MORT PENTRU PATRIE. Lista eroilor începea cu tatăl meu.”

Și închei acest șir de citate cu unul mai lung, dintr-un interviu de acum șaptesprezece ani:

„O nefericită situație domină de mai multă vreme universul spiritual românesc – o confuzie acută a valorilor și a ierarhiei valorilor. Am să pornesc de la un exemplu concret. A murit de curând, într-un anonimat de o tristețe covârșitoare, unul dintre cei mai mari cărturari pe care i-a dat spiritualitatea românească, academicianul Virgil Cândea. A murit la nivel de știre, în unele ziare, și de „burtieră”, la televiziuni. Unul dintre străluciții filosofi ai culturii. Un model de devotament pentru ideea de valoare. El, săracul, n-a fost niciodată în niciun top sau în emisiuni de televiziune care să concureze un grup minuscul, adânc înfipt în șaua cuceririi cu orice preț a sufragiului cultural național. Acest grupuleț de un grotesc homeric câștigă de o bună bucată de vreme toate topurile, fie că sunt literare, jurnalistice, filosofice. Cred că şi dacă s-ar organiza un top al moașelor comunale, pe primele trei locuri s-ar afla tot acești irozi de Găești, care nu sunt nici scriitori, nici filosofi, nici…
Ei sunt de găsit mai ales în spațiul literaturii de frontieră, autori de marginalii, de prefețe sau postfețe. S-au jucat „filosofic” cu stricăciunea fibrei spirituale a românilor și așa au câștigat sufragiile. Mulţi şi-au construit biografii de luptători în ilegalitatea anticomunistă din România, dar ani de zile și-au făcut studiile în străinătate, au luat cu devotament toate premiile de la UTC până la Academie, s-au bucurat de toate stipendiile comuniste. Și acum dau lecții, fac apeluri către toate ipostazele nemerniciei, erijându-se în arhanghelii purității și justiției morale. Această lăcomie a incontinentei lor prezențe perpetue și agresive ar putea fi numită foarte bine cu o sintagmă aflată chiar în doctrina lor, „impostura de anvergură”. Apoi, e de mirare că acești ocupanți ai primelor locuri în mai toate topurile imaginate de agresivitatea propagandistică a falselor ierarhii vârâte cu de-a sila pe gâtul și în mintea telespectatorilor și cititorilor jurnalelor comerciale nu s-au întrebat până acum ei singuri cum e posibil ca un filosof, un cărturar, un creator autentic să poată sta mai tot timpul, nu în schimnicia bibliotecii sau a camerei de lucru, ci pe toate ecranele tv, pentru a-și cuceri locul întâi în bătălia concurenței cu reclama cacofonică „Berea e frate cu românul”.”

Cine are urechi de auzit să audă!

M.A.A.