Crăciunul, adică Nașterea Domnului și Noua creație a lumii

Crăciunul, adică Nașterea Domnului și Noua creație a lumii

România a avut o cultură, (18)48 a rupt-o!
(Mircea Vulcănescu – Dimensiunea românească a existenței)

Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu
și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!

Crăciunul sau Nașterea Domnului

Citind mărturiile țăranului român de altădată vedem că și rădăcinile, și tulpina, și ramurile, frunzele, florile și roadele Culturii Române Vechi erau cu totul altele decât ale culturii creolo-române în care cresc azi cetățenii Republicii România.

un cuvânt schimonosit și chipul său adevărat

De pildă, țăran este înțeles astăzi drept plugar ori grădinar ori altceva de acest fel, adică drept om care lucrează pământul. Sau, în cel mai larg cuprins, drept om care locuiește în afara cetăților sau orașelor.
Și, totuși, dacă bunul-simț (acel bun-simț țărănesc iubit de Părintele Nicolae Steinhardt) ne-ar face să ne uităm puțin la limba ce-o vorbim, am vedea altceva.
Căci dacă orășeanul este cel al orașului, săteanul este cel al satului, olteanul cel al Olteniei sau Oltului, ardeleanul cel al Ardealului, bihoreanul al Bihorului, basarabeanul al Basarabiei ș.a.m.d.,
țăranul este al Țării.
Prin țăran se înțelege în adevărata Limbă Românească omul care are toate datoriile și drepturile în Țara sa.
Adică ceea ce, deznaționalizat, se denumește astăzi prin cetățean – după model franțuzesc, pentru că în Franța medievală doar cei care locuiau în cetăți se bucurau de toate drepturile și obligațiile , în vreme ce la Români orice stăpân pe o palmă de pământ, adică pe o moșie era nobil și „stăpân în casa sa” și avea toate datoriile și drepturile către Țara în care trăia.

cât am pierdut și unde ne regăsim

În același fel în care am pierdut – noi, cei care ne zicem Români – chipul adevărat al cuvântului țăran, am pierdut foarte multe dintre comorile de cultură ce ne defineau – ca să nu zicem că le-am pierdut pe toate.

Am pierdut omenia și buna-cuviință, am pierdut rânduiala și Legea Românească, am pierdut tărâmurile și hotarele, am pierdut vremea și vremuirea, am pierdut timpul și datoria, am pierdul firescul și nefirescul, am pierdut ascultarea și cinstea, am pierdut dorul și ființa… și nenumărate altele.

Totuși!

Totuși, dincolo de trăirea stricată, necreștinească și neromânească a Românului (?) de astăzi, încă strălucesc, deplin, dincolo de lume și vremi, și Dumnezeu cu Cerul Cerului (Ps. 113.24), și România Străveche – ființial legată de Acesta și Împărăția Sa. Iar dorul de ceea ce suntem ne mângâie și doare neîncetat.

Regăsirea noastră se face, după cuviință, în Dumnezeu. Și, prin El, în Străbunii care pe El L-au iubit atât de mult, încât și-au făcut viața Cruce și Înviere.
De la El învățăm, reînvățăm, să iubim Adevărul și să stăm în Adevăr cu Iubire – căci iubirea fără Adevăr este patimă oarbă iar Adevărul fără iubire este rătăcire stearpă.
Și adevărat este că moștenirea este cea care ne ține, căci prin ea avem rădăcini, adică prin ea ne hrănim și creștem. Iar fără ea, ferească Domnul!, ne uscăm și devenim sterpi (; așa cum sterpi sunt atâția oameni de cultură pentru că au o cultură fără rădăcini.)

câțiva Străbuni

Printre Străbunii noștri adevărați se numără Sfinții Mărturisitori Ardeleni – ce nu s-au plecat culturii aduse și mai ales impuse de Catolicism, Calvinism, Germanism, Maghiarism etc.
Printre Străbunii noștri adevărați se numără Sfinții Mărturisitori Basarabeni și de la Est de Nistru – ce nu s-au plecat culturii aduse de Litfe, de Țarism, de Bolșevism etc.
Printre Străbunii noștri adevărați se numără Sfinții Mărturisitori Timocani și Epiroți, Rodopeni și Dalmați și alții asemenea lor – ce nu s-au plecat culturii aduse de Grecism, Slavism, Catolicism, Islamism, Turcism etc.

Și toți aceștia – și mulți alții pe care nu îi mai amintesc aici – au avut tăria de a sta în Legea Românească, în ceea ce este ființial al nostru, pentru că urmau icoanele sfinților dinainte. Sfinți ca Sfântul Împărat Constantin cel Mare, ca Sfinții Apostoli, ca Sfântul Ioan Gură de Aur și mulți alții.
Sfinți care sunt ascunși astăzi de mormanele de cultură protestantă și (neo)catolică, respectiv comunistă, ce bântuie nesfârșit Românimea acestor vremi.

între Crăciunul creștin și rătăcirea minții

Nebunia cunoscută astăzi ca Stângism ori Comunism are și ea rădăcini destul de vechi: ascultarea Evei și a lui Adam de Satana, uciderea lui Abel de către Cain, teologia răzvrătirii și crimei a lui Lameh (Facerea 4.23-24) etc.

În vremile mai noi această nebunie – o dezlânată însăilare de mândrii, trufii și deznădejdi – s-a arătat și în încercări disperate de ”raționalizare a Bibliei și Bisericii”.
Lasă că purtătorii nebuniei – în acest caz, Apuseni – au mărginit neîncetat Biserica și istoria ei la ceea ce aveau local: Catolicism și Protestantism. (Ceea ce se găsește neîncetat la istorici „ai Creștinătății” de la clasicii Catolicismului până la reprezentanții Neoprotestantismului – precum Hellen White sau Joseph Smith.)
Dar adepții „retragerii lui Dumnezeu din lume”, deveniți mai apoi ai „morții lui Dumnezeu”, au închipuit o origine evoluționistă Bisericii și Credinței Creștine. Chiar și Sfântul Împărat Constantin cel Mare este schimonosit în cărțile și articolele nebuniei din slujitor al Bisericii lui Dumnezeu într-un fel de dictator și „reformator” al acesteia.

În același fel și Crăciunul creștin este înghesuit cu de-a sila în felurite matrițe stângiste. (Pentru cuvântul Crăciun vă rog să citiți o scurtă lămurire la Post Scriptum.)

Se pretinde, de pildă, că ar fi fost instituit pe la mijlocul secolului al IV-lea, sau chiar mai târziu.
Că ar fi fost așezat pe 25 Decembrie ca să înlocuiască Saturnaliile ce aveau loc pe 16-18 Decembrie – ca și cum 8 Martie ar anula 1 Martie…
Că ar fi fost așezat pe 25 Decembrie ca să înlocuiască sărbători păgâne de pe 21 Decembrie, de pe 31 Decembrie, sau altele similare.

Pentru toate aceste pretenții nu există absolut nicio dovadă.
Nu există nicio dovadă documentară.
Nu există nicio dovadă etnologică, folclorică sau teologică.
Există doar pretențiile Stângii că lucrurile ar sta așa, precum și nesfârșite șiruri de speculații.

Totuși, aceste născociri sunt nu doar reluate la nesfârșit de mass-media, ci și de istorici, teologi, folcloriști, etnologi etc., devenind izvorul (otrăvit) a noi și noi nesfârșite speculații și născociri.

Cutremurător, dar tipic dezrădăcinării noastre, de așteptat pentru creolo-româna ce este și limba, și cultura de astăzi, chiar și Ortodocșii preiau fanteziile amintite, fără discernământ.

vechimea Crăciunului după Sfântul Ioan Gură de Aur al Antiohiei

Cel mai citat și răstălmăcit document despre vechimea Sărbătorii Nașterii Domnului este Cuvânt la Nașterea Domnului al Sfântului Ioan Gură de Aur.
Ținut pe 25 Decembrie 386 în Antiohia (Siria Romană), acest cuvânt arată de ce prăznuirea Nașterii Domnului pe 25 Decembrie este bună și dreaptă.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune în amintita predică și că sărbătorirea la 25 Decembrie „s-a făcut cunoscută” în Antiohia „de nici zece ani”. Scoțând acest paragraf din context, speculanții amintiți mai sus pretind că „prin urmare” Crăciunul ar fi fost instituit în jurul anului 375 d.Chr. Dar dacă în jurul lui 375 d.Chr. Praznuirea Nașterii Domnului pe 25 Decembrie „s-a făcut cunoscută” în Antiohia, de unde s-a făcut cunoscută? de la cine? și de când o aveau aceia?
Sunt întrebări pe care adoratorii Stângii nu și le-au pus, deci nu caută răspunsurile. Pe care le-ar găsi chiar acolo! Adică tot în Cuvânt la Nașterea Domnului al Sfântului Ioan Gură de Aur, din 25 Decembrie 386!

Căci spune sfântul:

„Eu doream ca în această sărbătoare să văd biserica plină de frați, precum este, şi dorința mea s-a îndeplinit. Nu sunt nici zece ani de când această zi s-a făcut cunoscută, şi iată că ea strălucește prin râvna noastră, ca şi când ni s-ar fi predat din veac şi de mulți ani, așa că poate să o numească cineva cu dreptate sărbătoare nouă şi veche. Nouă, pentru că ea de curând ni s-a făcut cunoscută; veche, pentru că ea îndată s-a făcut asemenea cu sărbătorile cele mai vechi şi, așa zicând, a ajuns aceeași măsură a vechimii cu acestea. Precum plantele cele nobile, când se pun în pământ, îndată şi repede cresc la înălțime, la fel această sărbătoare, care la Apuseni era demult cunoscută, iar la noi, abia acum, de câțiva ani s-a adus, așa de repede a crescut şi așa de multe roade a adus, precum şi voi vedeți, că biserica este plină de mulțimea credincioșilor.”

Iată, a doua frază după cea cu cei „nici zece ani” spune limpede că Sărbătorirea Nașterii Domnului pe 25 Decembrie „la Apuseni era demult cunoscută”!
Deci acei „nici zece ani” sunt doar pentru Antiohieni sau Sirieni(i Romani), căci, iată, „la Apuseni era demult cunoscută”.

Dar ce înseamnă „Apuseni” pentru Sfântul Ioan Gură de Aur?
Ei bine, răspunsul este de găsit în aceeași predică:

„Eu știu că mulți, încă şi acum, nu sunt lămuriți întru sine despre această sărbătoare. Unii sunt pentru, alții împotrivă, şi în toate locurile se vorbește despre ea. Unii aduc împotriva ei că este nouă şi abia de curând sărbătorită, alții întăresc că este străveche, căci încă şi proorocii au prevestit Nașterea lui Christos, şi că ea este cunoscută şi stimată din timpurile cele vechi de către toți apusenii, de la Tracia până la Cadix.”

Deci Apusenii lui Ioan Gură de Aur sunt toți cei de peste Marea Traciei, începând cu Tracia și terminând cu Iberia.
Tracia, Europa (ținut tracic ce este astăzi partea europeană a Turciei), Moesia, Sciția Mică, Sciția Mare, Dacia, Dardania, Macedonia, Tesalia, Moreea (sudul Greciei de astăzi), Epirul, Iliria, Dalmația, Iazigia, Panonia, Noricum, Italia, Raetia (Elveția de astăzi), Galia (Franța de astăzi) și Iberia sau Hispania (Spania și Portugalia de astăzi) sunt doar o parte dintre ținuturile cuprinse de fraza Sfântului Ioan.
Creștinii din toate aceste laturi sărbătoreau Crăciunul pe 25 Decembrie din „timpurile cele vechi”.

Ce înseamnă timpurile cele vechi ale Creștinătății la Sfântul Ioan Gură de Aur?
După cum se poate vedea în predicile lui, înseamnă din timpurile apostolice.

Așa întrebuințează expresia și în Cuvânt la Sfântul Apostol Pavel (când vorbește despre cei vechi ce îi izgoneau pe creștini), și în Cuvântul I Despre creșterea copiilor (când numește „femeile din vechime” pe femeile din vremea Apostolilor), și în multe alte locuri.
De altfel dacă această vechime nu era apostolică, Sfântul Ioan ar fi amintit de când începe ea, așa cum o face și cu sărbătorirea în Antiohia și cu multe altele.

Prin urmare, documentul pe care rătăciții rătăcitori folosesc spre a pretinde că Nașterea Domnului s-ar sărbători pe 25 Decembrie de la sfârșitul secolului al IV-lea îi contrazice total.
Sfântul Ioan Gură de Aur arată limpede că din Tracia până în Iberia se prăznuiește Crăciunul pe 25 Decembrie din vremea Sfinților Apostoli.
Și că trecerea Antiohiei de la unirea Nașterii cu Botezul Domnului la acest fel de sărbătorire este îndreptățită și de tradiția Bisericii din Apus, și de Sfintele Evanghelii (a se vedea predica din Post Post Scriptum).

puțin din iconografia primară a Nașterii Domnului

Să ne oprim cu vreo 50 de ani înainte de Cuvânt despre Nașterea Domnului (al Sfântului Ioan Gură de Aur).
De la sfârșitul domniei Împăratului nostru Constantin cel Mare există trei sarcofage creștine de mare preț: Sarcofagul Dogmatic, din Roma; Sarcofagul Adelfiei, din Siracuza, Sicilia; Sarcofagul lui Iunius Bassus, din Roma.

Sarcofagul Adelfiei, realizat probabil între 330 și 340 (dacă nu mai devreme), este împodobit cu basoreliefuri creștine. Ele reprezintă scene sau figuri însemnate din Sfintele Scripturi: Avraam și Isac, Învierea fiului văduvei din Nain, Intrarea în Ierusalim, Nașterea Domnului (scena adorării magilor) etc.

Sarcofagul Dogmatic, datat între 320 și 350 d.Chr. cuprinde și el Nașterea Domnului, alături de alte scene.

Nașterea Domnului, Botezul, Intrarea Domnului în Ierusalim, Pătimirea și Biruința, adică Învierea și Înălțarea Sa, apar în sculpturile acestor trei basoreliefuri.

Foarte important este și faptul că de la ele încolo apar schimbări în iconografia creștină, ele marcând astfel sfârșitul iconografiei primare și trecerea la iconografia Bisericii ieșită din vechile prigoane. Însă cele trei sarcofaguri amintite aici sunt, așa cum am amintit, sfârșitul unei epoci. Înainte de ele există basoleriefuri și picturi pe sarcofagele creștine sau în catacombe. Unele reprezentând Nașterea Domnului.

Așa este, de pildă, o scenă de pe un sarcofag de secol III – cu o sută de ani înainte de Sfântul Ioan Gură de Aur – ce îi arată pe cei trei magi, călăuziți de stea, ajunși în fața Maicii Domnului cu Pruncul în brațe.
Ea stă pe un tron în spatele căruia se află un păstor care arată către Născătoarea de Dumnezeu și Pruncul ei. Realizată din linii simple dar puternice și precise, scena este expresivă și impresionantă.

Din același secol datează și o pictură, din păcate puternic degradată.
Se mai văd în ea Fecioara ținând în brațe și hrănind Pruncul, precum și pe cineva care îi cinstește – greu de înțeles dacă este unul dintre magi, un păstor sau chiar Dreptul Iosif.
Această scenă pare să reprezinte tot Nașterea Domnului (alăptarea îndată după naștere fiind esențială în acea vreme).

Amândouă scenele datează din vremurile dinainte de Sfântul Constantin cel Mare. Vremuri în care Credința Creștină era urâtă și prigonită de autorități cam ca în timpul Comunismului secolului XX.

Sunt doar câteva dintre mărturiile clare ale sărbătoririi Nașterii Domnului în epoca primară, sărbătorire ce a început, așa cum mărturisește Sfântul Ioan Gură de Aur, în vremea Sfinților Apostoli. Mai ales în Orient, mulți Creștinii ignorau ziua nașterii, socotind că de vreme ce Botezul este adevărata naștere, prin apă și prin Duh, acesta se cuvine sărbătorit. Însă, bineînțeles, Iisus Christos nu s-A născut la Botez, nici pentru Împărăția Cerurilor, nici pentru lume: Dumnezeu mai înainte de veci, se întrupează din Fecioară spre mântuirea noastră și a lumii. De aceea și sărbătorirea Nașterii în ziua sa (25 Decembrie) este incomparabil mai cuviincioasă decât odată cu Botezul Domnului.

Să trecem, deci, peste toate basmele băbești ce nu aduc decât pierdere de vreme și gândire nesănătoasă. Și să prăznuim cu Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Niceta de Remesiana și toți sfinții bucuria nesfârșită a Înnoirii Lumii prin Noul Adam, Iisus Christos, Dumnezeu și Om, Căruia fie slava în vecii vecilor, amin!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Post Scriptum

Singura derivare logică a cuvântului Crăciun este din Creatio sau Creatione, adică Creare (Facere). Ea a fost respinsă din pricina interpretării profund ilogice – dar răspândite – după care în acest caz Crăciun ar desemna, nici mai mult, nici mai puțin, „crearea lui Iisus”. Absurditatea infinită a ideii este probabil justificată de incultura teologică a unora dintre adepții idei, deși mai curând de păgânismul lor. La Matei 19.28 Mântuitorul vorbește limpede despre facerea din nou a lumii, tradusă și drept înnoirea lumii, în același înțeles: căzută prin vechiul Adam lumea este rezidită – este creată din nou – prin Noul Adam. Căci în Împărăția Cerurilor sunt „cer nou și pământ nou, căci cerul cel dintâi și pământul cel dintâi au trecut, și marea nu mai este” (Apocalipsa 21.1). Această finalitate a Istoriei este așteptată de Creștini de la începuturi, cum spune clar Sfântul Apostol Petru: „noi așteptăm, potrivit făgăduințelor Lui, ceruri noi și pământ nou, în care locuiește dreptatea” (II Petru 3.12). Iar Fiul lui Dumnezeu este începutul zidirii lui Dumnezeu (Apoc. 3.14). Prin urmare, Crăciunul este Crearea din nou a lumii prin Cel care a spus „Toate le fac noi” (Apoc. 21.5) și este Cel dintâi întru toate (Coloseni 1.8). Numele Crăciun și Nașterea Domnului se întregesc astfel întreolaltă așa cum o fac, în alt fel, și Cincizecimea și Pogorârea Duhului Sfânt ori, mai potrivit, Boboteaza și Arătarea Domnului pentru câte o altă sfântă zi a mântuirii noastre.

Post Post Scriptum: „Cuvânt despre Crăciun” de Sfântul Ioan Gură de Aur

Ceea ce patriarhii cu mare dor au aşteptat, proorocii au prezis, drepţii au dorit să vadă, s-a împlinit în ziua de astăzi: Dumnezeu S-a arătat în trup pe pământ şi a locuit între oameni. De aceea, să ne bucurăm şi să ne veselim, iubiţilor!

Dacă Ioan, încă în pântecele mamei sale fiind, când a venit Maria la Elisabeta, a săltat de bucurie, cu cât mai mult noi, astăzi, văzând nu pe Maria, ci pe Insuşi Mântuitorul nostru, trebuie să săltăm cu bucurie şi să prăznuim, să ne minunăm şi să ne uimim de Taina cea mare a întrupării lui Hristos, care covârşeşte toată priceperea omenească.

Socoteşte numai ce minune ar fi când dintr-o dată soarele s-ar pogorî din cer şi s-ar mişca pe pământ şi de aici şi-ar împrăştia razele sale. Deci, dacă aceasta s-ar întâmpla măcar numai cu o stea a pământului, ar trebui să pună în cea mai mare uimire pe toţi cei ce ar vedea. Gândeşte şi cumpăneşte apoi cât de minunat este a vedea pe Soarele dreptăţii cum răspândeşte razele Sale din Trupul Său şi luminează sufletele noastre. De mult doream eu să privesc aceasta zi şi într-o adunare aşa de mare.

Deci, ca un părinte al vostru întru slujire, voi încerca a vorbi spre folosul vostru, pe cât îmi stă în puterile mele şi cât darul lui Dumnezeu îmi va da.

Deci, ce doriți voi să auziți întru această zi? Ce altceva decât să vorbim despre această zi. Eu ştiu că mulţi, încă şi acum, nu sunt lămuriți întru sine despre această sărbătoare. Unii sunt pentru, alţii împotrivă, şi în toate locurile se vorbește despre ea. Unii aduc împotriva ei că este nouă şi abia de curând sărbătorită, alţii întăresc că este străveche, căci încă şi proorocii au prevestit Naşterea lui Hristos, şi că ea este cunoscută şi stimată din timpurile cele vechi de către toţi apusenii, de la Tracia până la Cadiz.

Ei bine, despre această zi vom vorbi noi! Căci această zi, măcar că nu se ştie prea multe despre dânsa, se află la noi în aşa de mare cinste. Este lucru dovedit că ea, când va fi mai mult cunoscută, se va bucura de o râvnă mult mai mare. O pătrundere mai mare ce veţi dobândi despre ea, prin vorba mea, va mări şi mai mult dragostea voastră către această sărbătoare.

Eu am trei dovezi din care noi cunoaştem că acesta este timpul în care S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu.

Cea dintâi din aceste trei dovezi este repejunea cu care această sărbătoare s-a făcut cunoscută pretutindeni şi a ajuns la așa înălțime şi înflorire. Pe ceea ce Gamaliil a zis în privința propovăduirii Evangheliei: „De este lucrul acesta de la oameni se va risipi, iar de este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-l risipiţi” (Fapte 5, 38-39), tocmai pe aceasta mă bizuiesc eu când vă vorbesc despre sărbătoarea de astăzi. Fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a născut în această zi, este din Dumnezeu, de aceea această sărbătoare nu numai că nu a încetat, ci din an în an s-a făcut mai mare şi mai slăvită. De asemenea, şi acea propovăduire a Evangheliei despre care grăiește Gamaliil, în puțini ani s-a răspândit în toată lumea, măcar că peste tot era condusă de făcătorii de corturi, de pescari şi de oameni neînvăţaţi. Micimea slujitorilor nu vătăma cu nimic, căci puterea Acelui care Se propovăduia biruia toate mai dinainte, depărta toate piedicile şi descoperea propria putere.

Iar dacă cineva nu este lămurit de cele zise de mine, eu pot să aduc o a doua dovadă. Care? Ea se află în spusele Evangheliei: „în zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius cârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şiIosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul Său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2, 1-7).

De aici se vede că El S-a născut în timpul celui dintâi recensământ. Deci, cel ce ar putea vedea actele cele vechi ce se află la Roma, va afla exact timpul acestui recensământ. Dar tu zici: „Ce ne trebuie nouă acestea, noi nu am fost la Roma şi nici nu ne vom duce”, însă ascultă şi crede că noi am aflat ziua de la cei care cunosc bine aceste lucruri şi care locuiesc în cetatea aceea. Cei ce locuiesc acolo, încă de mult prăznuiesc această zi, şi, potrivit cu o veche tradiţie, acum ne-au împărtăşit şi nouă despre aceasta. Evanghelistul nu ne-a însemnat numai îndeobşte, ci ne face cunoscut şi ne arată lămurit şi ziua întrupării lui Hristos. Cezarul August n-a dat acea poruncă din propria iniţiativă, ci pentru că sufletul lui a fost mişcat de Dumnezeu, pentru ca el, fără să vrea, să slujească venirii pe lume a Celui Unuia-Născut.

Dar va zice cineva: „Ce, a fost naşterea lui Hristos la porunca Cezarului?”. Nu puţin, iubitule, ci foarte mult, şi acea poruncă era dintre lucrurile cele mai neapărate pentru săvârşirea scopurilor lui Dumnezeu. Cum aşa? Galileea este o provincie din Palestina, şi Nazaretul este o cetate din Galileea. Şi mai departe încă, şi Iudeea este o provincie din Palestina, numită aşa după locuitorii ei cei din seminţia lui Iuda, iar Betleemul era o cetate din Iudeea. Deci, toţi proorocii au propovăduit că Hristos va veni din Betleem, nu din Nazaret, căci este scris: „Şi tu Betleeme, deşi eşti mai mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi stăpânitor peste Israel” (Miheia 5, 1).

Şi când odinioară iudeii au fost întrebaţi de Irod unde Se va naşte Hristos, i-au adus această mărturie (Matei 2, 6). De aceea, şi Natanael, când i-a zis Filip; „Aflat-am pe Iisus cel din Nazaret”, a răspuns: „Din Nazaret poate fi ceva bun?” (Ioan 1, 45). Şi Hristos a zis despre el: „Iată cu adevărat israelit în care nu este vicleşug”. Dar pentru ce l-a lăudat pe el? Pentru că el, prin vorba lui Filip, nu s-a lăsat ademenit îndată, ci ştia bine şi întocmai că Hristos nu Se va naşte nici în Nazaret, nici în Galileea, ci în Iudeea şi în Betleem, cum s-a şi întâmplat. Deci, fiindcă Filip nu ştia aceasta, Natanael, cel cunoscător de lege, a dat răspunsul cel potrivit cu proorociile cele vechi; ştiind bine că Hristos nu vine din Nazaret, pentru aceea a zis Hristos: „Iată cu adevărat israelit în care nu este vicleşug”.

Din acelaşi motiv (ca Natanael către Filip), ziceau unii dintre iudei către Nicodim: „ Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc” (Ioan 7, 52), şi iarăşi: „Oare, nu din Betleem, cetatea lui David, va să vină Hristos?” (Ioan 7, 42). Este clar că El de acolo are să vină, nu din Galileea.

Deci, Iosif şi cu Maria, născuți în Betleem, părăsiseră cetatea aceasta şi se așezaseră în Nazaret, precum adeseori se întâmplă că oamenii lasă cetatea părintească şi îşi mută locuinţa în altă parte, însă Hristos trebuia să Se nască în Betleem, de aceea a ieșit porunca Cezarului, silindu-i, contra voii lor, să se ducă în Betleem, căci așa a rânduit Dumnezeu. Căci legea care poruncea ca fiecare să se înscrie în patria lui i-a silit să se ridice de acolo, adică din Nazaret, şi să se ducă în Betleem pentru a se înscrie. Aceasta însemnând Evanghelistul, zice: „Şi s-a suit Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numește Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie cu Maria cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul Său, Cel Unul-Născut” (Luca 2, 4-7).

Vedeţi, iubiţilor, rânduiala lui Dumnezeu, care pentru scopurile Sale se foloseşte atât de cei credincioşi, cât şi de cei necredincioşi, pentru ca cei ce sunt străini de adevărata cinstire a lui Dumnezeu să înveţe a cunoaşte puterea şi virtutea Lui!

Steaua a adus pe magii de la răsărit; porunca Cezarului a adus pe Maria în cetatea ei părintească, care s-a numit de prooroci ca loc de naştere a lui Hristos. Din aceasta, noi vedem că şi Fecioara se trăgea din neamul lui David, căci dacă ea era din Betleem, era dovedit că şi ea era din casa şi familia lui David.

Dar pentru ca să pot face încă mai lămurită dovada că ziua de astăzi este cu adevărat ziua Naşterii lui Hristos, vă rog să luaţi aminte, căci voiesc a readuce în memoria voastră lucruri ce s-au petrecut de demult şi legi vechi, pentru a face dovada a tot ce spun.

Când Dumnezeu a slobozit pe poporul evreu din robia egiptenilor şi din tirania cea barbară şi a văzut că între dânşii se află încă multe rămăşiţe ale nedumeririi, şi că ei erau împătimiţi către cele pământeşti şi admirau mărimea şi frumuseţea templelor, le-a poruncit să zidească un templu, care nu numai prin scumpetea materialului şi nu numai prin mulţimea meşteşugului, ci şi prin forma zidirii să întreacă toate templele de pe pământ. Precum un părinte duios, care mai târziu iarăşi primeşte la sine pe fiul său, cel ce se răzvrătise cu oamenii cei răi şi trăise întru toată dezmierdarea, şi îl pune să trăiască într-o prisosinţă mare şi cuviincioasă, pentru ca nu cumva acela, din cauza vreunei lipse, să dorească viaţa cea veche, aşa Dumnezeu, văzând împătimirea iudeilor pentru cele pământeşti, le-a dat tocmai pentru aceasta o prisosinţă, pentru ca ei să nu mai poftească Egiptul şi toate ale lui. Şi El le-a zidit un templu, al cărui plan a cuprins toată lumea, atât cea materială, cât şi cea duhovnicească.

Precum în lume este cerul şi pământul, şi în mijlocul amândurora este tăria, aşa a trebuit să se zidească şi templul. De aceea, El a despărţit templul în două, şi între amândouă părţile a aşezat catapeteasma. Partea cea dinaintea catapetesmei era deschisă tuturor, iar partea cea dinlăuntru, cea din spatele catapetesmei, nu era permisă nimănui, nici măcar nu putea fi văzută, decât numai de preotul cel mare. Şi să ştii că eu nu spun de la mine aceasta, ci cum că templul, cu adevărat s-a zidit după planul lumii, poţi auzi de la Pavel, când el zice cu privire la înălţarea la cer a lui Hristos: „Căci Hristos n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mâini – închipuirea celei adevărate” (Evrei 9, 24). El zice cu aceasta că Sfânta Sfintelor, aici pe pământ, este icoană a Sanctuarului adevărat. Iar cum catapeteasma de la Sfânta Sfintelor despărţea Sfintele de cele dinafară, precum cerul desparte ceea ce este deasupra lui de toate cele ce sunt la noi, a arătat-o Apostolul când a numit cerul catapeteasmă. Căci vorbind despre nădejde, el zice: „Pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită şi tare, intrând dincolo de catapeteasmă, unde Iisus a intrat pentru noi ca înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rănduiala lui Melchisedec” (Evrei 6, 19-20). Vezi cum numea el cerul catapeteasmă? Afară, înaintea catapetesmei, era sfeşnicul, şi masa şi altarul cel de aramă pentru jertfe şi arderi de tot, iar înăuntru, după catapeteasmă, era sicriul, acoperit peste tot cu aur, şi într-însul tablele Legii, şi năstrapa cea de aur, şi toiagul lui Aaron ce odrăslise, şi altarul cel de aur, care servea numai la tămâierea jertfelor.

Dar şi despre aceasta vreau să aduc o mărturie a lui Pavel, care zice că în cortul cel dintâi intrau totdeauna preoţii, săvârşind slujbele dumnezeieşti (Evrei 9, 6). Prin acesta din urmă, el înţelege partea cea din afară a cortului unde putea să intre toată lumea şi unde era sfeşnicul şi masa punerii înainte a pâinilor, iar după a doua catapeteasmă era aşezată aşa numita Sfânta Sfintelor cu altarul cel de aur şi sicriul cel aurit peste tot, iar într-însul năstrapa cea de aur cu mana, şi toiagul lui Aaron ce odrăslise, şi tablele Legii. Deasupra sicriului erau heruvimii slavei care umbreau acoperământul sicriului.

Şi toate acestea, fiind aşa aşezate în cortul cel dintâi, aici intrau preoţii când aduceau jertfele, iar în a doua despărţitură, o dată pe an, intra singur Arhiereul, şi nu fără de sânge, pe care îl aducea pentru sine însuşi şi pentru păcatele poporului (Evrei 9, 1-7). Vezi că numai Arhiereul intra aici şi numai o dată în an?

Dar veţi zice: „Ce legătură au toate acestea cu ziua de astăzi?”. Aşteptaţi puţin şi vă veţi lămuri. Noi urmărim izvorul până la obârşia sa şi vrem să ajungem până la adânc, pentru ca toate să ni se lămurească cu uşurinţă. Totuşi, ca vorbirea noastră să nu fie prea lungă şi puţin lămuritoare prin lungimea ei, vă voi spune acum pricina pentru care am spus toate acestea. Aşadar, pentru ce? Când Ioan avea în pântecele Elisabetei şase luni, ea a primit pe Maria. Dacă noi vom afla care este acea lună a sasea, atunci vom şti şi când a zămislit Maria, şi ştiind aceasta, vom şti şi când ea a născut socotind cele nouă luni.

Dar de unde putem afla care era a şasea lună a sarcinii Elisabetei? De acolo, că ştim în care lună ea a zămislit, şi aceasta o aflăm când vom cunoaşte timpul întru care bărbatul ei (Zaharia) a primit vestea cea bună. Şi de unde putem cunoaşte aceasta? Din Sfânta Scriptură, fiindcă Evanghelia ne istoriseşte că Zaharia era tocmai în Sfânta Sfintelor, când îngerul i-a adus vestea şi l-a înştiinţat despre naşterea lui Ioan. Deci, fiindcă Scriptura arată lămurit că singur Arhiereul, şi numai o dată pe an, intra în Sfânta Sfintelor şi în care lună a anului, apoi de aici se cunoaşte timpul în care Zaharia a primit vestea cea bună, şi din aceasta cunoaştem şi timpul când Elisabeta a zămislit.

Cum că el numai o dată pe an intra în Sfânta Sfintelor ne-a spus-o Pavel mai sus, şi Moisi ne spune aceasta când zice: „Şi a zis Domnul către Moisi: «Grăieşte către Aaron, fratele tău, să nu intre în toată vremea în Sfânta Sfintelor, care este înlăuntrul catapetesmei înaintea curăţitorului celui de pe chivotul legii, ca să nu moară»” (Levitic 16, 2). De aici se vede că el nu în tot timpul intra în Sfânta Sfintelor, şi pe când era el acolo, nimeni nu putea să intre în cort, ci toţi trebuiau să stea afară înainte de catapeteasmă. Ţineţi bine minte acestea, că mai rămâne a arăta în ce timp Arhiereul intra în Sfânta Sfintelor. Iarăşi, în aceeaşi carte a Sfintei Scripturi, se zice: „«In luna a şaptea, în ziua a zecea a lunii, să postiţi şi nici un lucru să nu faceţi, nici băştinaşul, nici străinul care este între voi, căci în ziua aceasta vi se face curăţire, ca să fiţi curaţi de toate păcatele voastre, înaintea Domnului, şi curaţi veţi fi. Aceasta e cea mai mare zi de odihnă pentru voi şi să smeriţi sufletele voastre prin post. Aceasta este lege veşnică. De curăţit însă să vă cureţe preotul care este uns ca să slujească în locul tatălui său. Să se îmbrace el cu veşmintele cele de in şi cu veşmintele sfinte; şi va curaţi Sfânta Sfintelor, cortul adunării, va curaţi jertfelnicul şi pe preoţi şi va curaţi şi toată obştea poporului… o dată în an să curăţiţi pe fiii lui Israel de păcatele lor». Şi Aaron a făcut aşa cum poruncise Domnul lui Moisi” (Levitic 16, 29-34). Aici este vorba despre sărbătoarea Corturilor, când, o dată pe an, Arhiereul intra în Sfânta Sfintelor.

Deci, dacă o dată pe an, la sărbătoarea Corturilor, intra Arhiereul în Sfânta Sfintelor, să arătăm acum, că atunci s-a arătat îngerul lui Zaharia, tocmai când el era în Sfânta Sfintelor, căci s-a arătat numai lui, pe când el tămâia. Arhiereul nu intra niciodată singur în templu, decât în această zi.

Să ascultăm acum cuvintele Evanghelistului: „Era în zilele lui Irod, regele Iudeii, un preot cu numele Zaharia…, iar femeia lui era din fiicele lui Aaron şi se numea Elisabeta… Şi pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, a ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să tămâieze intrând în templul Domnului” (Luca 1, 5-9).

Aduceţi-vă aminte, iubiţilor, de locul acela care zice: „Nici un om nu va fi în cortul mărturiei când va merge el să se roage în Sfânta Sfintelor până când va ieşi el afară” (Leviticul 16, 17).

„Şi i s-a arătat îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii” (Luca l, 11). Nu zice „jertfelnicului”, ci „altarului tămâierii”, căci jertfelnicul era altarul cel din afară, iar altarul tămâierii, cel dinăuntru. Deci, pentru că îngerul a fost văzut numai de el, şi că tot poporul îl aştepta afară, ne încredinţează că el intrase în Sfânta Sfintelor. „Şi s-a spăimântat Zaharia şi frică a căzut peste el. Iar îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, că s-a auzit rugăciunea ta şi Elisabeta, femeia ta, va naşte fiu şi se va chema numele lui Ioan… şi poporul aştepta afară pe Zaharia şi se mira că întârzie în templu. Şi ieşind, nu putea să vorbească… şi el le făcea semne” (Luca 1, 12-13, 21-22).

Vezi că el fusese înăuntru, după catapeteasmă? Acolo a primit vestea. Aceasta era în timpul sărbătorii Corturilor şi a postului, şi aceasta din urmă se înţelege prin cuvintele: „Să smeriţi sufletele voastre”. Iar această sărbătoare se făcea la iudei către sfârşitul lunii septembrie. Aşadar, atunci a zămislit Elisabeta.

Acum este timpul să arătăm că în a şasea lună de când Elisabeta purta în pântece pe Ioan, Maria a primit vestirea cea de bucurie şi a zămislit şi ea. Adică, acum a venit la ea Gavriil şi i-a zis: „Nu te teme Maria că ai aflat har de la Dumnezeu, şi iată că vei zămisli în pântece şi vei naşte fiu şi se va chema numele lui Iisus” (Luca 1, 30-31). Când ea s-a spăimântat şi a întrebat „Cum este aceasta cu putinţă?”, îngerul i-a răspuns şi a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Luca 1, 34-37).

Deci, dacă Elisabeta a zămislit în luna septembrie, Maria a zămislit mai târziu, în luna a şasea, în martie, şi dacă, mai departe, vom adăuga cele nouă luni până la Naşterea lui Hristos, ajungem în luna decembrie, în care şi prăznuim această zi.

Am arătat mai înainte tot ce era de zis despre această zi. Numai una voiesc să mai adaug, şi apoi voi încheia. Să ne bucurăm de bucuria căreia ne-am făcut părtaşi prin Naşterea lui Hristos, şi pe Dumnezeu, Cel ce S-a făcut om, să-L proslăvim pentru această întrupare a Sa, şi după puterile noastre să-I aducem cinste şi mulţumire, însă lui Dumnezeu nu-I este plăcută altă mulţumire, decât aceea ca noi să ne mântuim sufletele noastre şi să ne silim a face fapte bune.

Aşadar, să nu fim nemulţumitori către Binefăcătorul nostru. După puterile noastre, toţi să-I aducem de toate: credinţă, nădejde, dragoste, înfrânare, milostenie, iubirea aproapelui. Dar mai ales, când vă apropiaţi de această înfricoşată şi Sfântă Masă, de Sfintele Taine, faceţi aceasta cu frică şi cu cutremur, cu conştiinţa curată, cu post şi cu rugăciune. Socoteşte, o, omule, ce jertfă ai să primeşti, de ce Masă te apropii! Gândeşte că tu, cel ce eşti praf şi cenuşă, ai să primeşti Trupul şi Sângele lui Hristos! Când un împărat vă cheamă la masa sa, voi staţi acolo cu respect şi luaţi cu înfrânare din bucatele puse pe masă. Aici, însă, Dumnezeu vă invită la masa Sa şi v-a dat pe propriul Său Fiu; şi îngerii stau împrejur cu frică şi cu cutremur, şi heruvimii îşi acoperă feţele, şi serafimii strigă cuprinşi de spaimă: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Domnul”. Ceea ce ni se dă la această Masă este vindecarea rănilor sufletului nostru, o visterie neîmpuţinată, care ne agoniseşte împărăţia cerurilor.

Aşadar, să ne apropiem plini de o spaimă sfântă, şi plini de mulţumire să cădem mărturisind păcatele noastre, plângând de întristare pentru relele ce am făcut, întinzând mâinile la rugăciune către Dumnezeu. Astfel curăţindu-ne, să ne apropiem cu toată liniştea şi rânduiala către împăratul cerului. Ca o sărutare duhovnicească să primim Jertfa cea curată şi sfântă, să ne aţintim ochii noştri cu râvnă spre dânsa şi să ne înflăcărăm inimile noastre, ca să nu ne adunăm aici spre osândire, ci spre înfrânarea sufletului, spre dragoste, spre fapta bună, spre împăcarea cu Dumnezeu, spre o pace adâncă, spre câştigarea nenumăratelor bunătăţi, pentru ca noi înşine să ne sfinţim şi să zidim pe aproapele nostru.

O, iubiţilor, viaţa noastră este scurtă; să fim treji şi să veghem! Să ne pregătim bine, să arătăm râvnă către toţi şi să fim băgători de seamă întru toate.

Desigur, este cea mai mare dispreţuire pentru Dumnezeu când cineva se apropie aici fiind întinat de păcat. Ascultă ce zice despre aceasta Apostolul: „De va pângări cineva casa lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el” (I Corinteni 3, 17). Noi nu vrem ca în loc să-L împăcăm pe Dumnezeu, să-L întărâtăm împotriva noastră; mai vârtos să ne apropiem cu toată grija, toată curăţia şi liniştea sufletului, cu rugăciune şi cu inimă înfrântă, ca prin aceasta să dobândim bunăvoinţa Domnului nostru Iisus Hristos şi să ne facem părtaşi bunătăţilor făgăduite, prin darul şi prin iubirea de oameni ale Aceluiaşi Domn Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfânt Duh se cuvine cinstea, în vecii vecilor. Amin.

Ura faţă de Romani(a). Partea a III-a

Prima parte a lucrării tratează originea urii faţă de Romani(a), care apare brusc şi în forme radicale, extremiste, de la sfârşitul secolului al XIX-lea încoace, răspândindu-se şi radicalizându-se constant. Am putut constata că iniţiatorii şi propagatorii acestei poziţii de ură sunt ideologii comunişti – precum Karl Marx şi Vladimir Ilici Lenin – ura faţă de Romani(a) devenind o dogmă bolşevică păstrată şi în timpul lui Stalin şi după acesta.
A doua parte a lucrării prezintă faptele istorice, putându-se constata că în vreme ce mai mult de o jumătate de mileniu Romanii îşi păstrează – cu greu! – aceeaşi întindere minoră, în jurul lor o serie de popoare îşi crează imperii. Aici intrând Etruscii, Grecii, Fenicienii, Tracii, Sciţii, Cartaginezii, Galii etc.
Trecem acum la a treia şi ultima parte a lucrării noastre… 

 

Deci, după ce am parcurs etapele marcate A., B. şi C., să observăm sintetic faptele istorice:

Latinii apar prin amestecul paşnic dintre indo-europenii purtători ai metalurgiei fierului şi Italicii purtători ai metalurgiei bronzului; lipsa oricăror distrugeri (de localităţi, clădiri etc.) în timpul acestei tranziţii contrastează total cu urmele invaziilor violente.
Romanii se desprind treptat din Latinii din Latium, caracterizându-se printr-o viaţă predominant pastoral-agrară (creşterea vacilor, caprelor şi oilor, a porcilor şi găinilor, a pomilor fructiferi, zarzavaturilor, legumelor, viţei de vie, cerealelor, pescuit); spre a face faţă atacurilor Voscilor şi altor vecini vechi şi noi îşi dezvoltă fortificaţii – adesea distruse de duşmani – şi obiceiul ca fiecare bărbat să fie constructor şi ostaş, astfel încât să poată ajuta la refaceri şi apărare.
Etruscii, de la venirea lor în Italia, luptă să cucerească zone cât mai întinse, fiind blocaţi de Umbri şi Romani în sud şi sud-est, iar în nord de Celţi şi Iliri;
Tracii organizează, în aceeaşi perioadă 1200-500 î.Chr., invazii masive în Asia, înfiinţând Frigia, Pontul, Armenia şi alte state, ecourile invaziilor lor făcându-se resimţite până în Iranul de astăzi şi chiar înspre India.
Ilirii încearcă să se extindă în Panonia, Macedonia, Tracia etc.; elemente avansate pătrund în Moesia şi Dacia (mai ales în zona Banatului de azi); au loc repetate atacuri – vreme de sute de ani – asupra coastelor Italiei, unele strict piratereşti-tâlhăreşti, altele de cucerire, înfiinţându-se cu vremea o zonă de dominaţie iliră extinsă (în zona Veneţiei de azi la concurenţă cu Etruscii, în Sudul Italiei la concurenţă cu Grecii).
Fenicienii încearcă să domine ţărmurile Mării Mediterane, la concurenţă cu Grecii; vor fi urmaţi în ambiţia lor de Cartaginezi, urmaşii lor direcţi; printre ţintele predilecte ale Fenicienilor şi Cartaginezilor se numără Africa, Iberia, insulele italice (în primul rând Sicilia), Peninsula Italică1.
Celţii, fie sub numele acesta, fie sub cel de Gali sau Celto-Iberi, se vor extinde pe suprafeţe uriaşe; vor invada Hibernia/Irlanda, Britania şi celelalte insule din jurul acestora, vor avea ciocniri puternice cu Germanii din nord, vor cuceri teritoriil tracice europene – Dacia, Moesia, Tracia propriu-zisă, Dardania, Macedonia, Europa – şi alte teritorii de dincolo de Nipru, vor invada Asia Mică (unde înfiinţează Galatia) etc.

Merită aici amintit un fapt ce poate părea anecdotic dar, în context, este exemplar: expresia romană vae victis (vai de învinşi) a apărut în urma unor invazii ale Galilor ce au adus Romanilor mari suferinţe.
Adică, pe scurt, invadatorii – despre care Comunismul vorbeşte atât de rău – se dovedesc aici a fi în primul rând tocmai cei pe care acesta îi declară „victime”…

Revenim la fraza marxist-leninistă după care
Întreaga istorie a Romei – de la întemeiera acestui oraş în secolul al VIII-lea î.e.n. [î.Chr.] şi până la formarea uriaşului stat roman, de la mijlocul secolului I. î.e.n. [î.Chr.] – nu-i decât un şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare” [Mişulin, 1953:20].
Această frază, în faţa faptelor clar atestate istoric, se dovedeşte a fi o minciună sfruntată.

Pe de-o parte, avem o lume în care cucerirea – sau ceea ce astăzi unii numesc imperialismul – este nu doar o realitate dominantă, ci chiar o parte integrantă a marilor culturi ale vremii. De la PerşiMesopotamieni şi Egipteni până la Evrei, Greci sau Celţi, toţi practică invadarea, jaful, cucerirea. Sub cele mai diferite motive/pretexte, de la unele teologice sau eroice până la mai mărunte1.
În cazul particular al Romanilor, avem o încercare disperată, dusă vreme de sute de ani, de menţinere a unei culturi şi ţări propri, de mică întindere, în faţa unor atacuri repetate din partea vecinilor şi a unor străini cu mari dorinţe de cucerire.
Autoritatea Romei în faţa celorlalte ramuri latine se câştigă tocmai prin dârzenia neclintită a Romanilor în faţa tuturor încercărilor şi greutăţilor; chiar şi cuceriţi de Etrusci – vreme de aproape două sute de ani – ei nu încetează să lupte pentru libertate; şi, până la urmă, o câştigă.
Departe de a fi nişte „îngeraşi”, Romanii se arată, totuşi, a fi vreme de peste o jumătate de mileniu străini de intenţiile de cucerire ale celorlalte popoare ale vremii. Extinderea lor începe ca parte a procesului complex de apărare şi respingere a cotropitorilor, prin alierea treptată a unui număr tot mai mare de ramuri latine şi prin învingerea şi cucerirea duşmanilor care îi atacaseră repetat – ba chiar îi şi cuceriseră.

Doctrina comunistă de origine marxist-leninistă ce încearcă să facă din Romani „imperialiştii Antichităţii”, iar din Greci, Iliri, Traci, Cartaginezi, Celţi etc. „victime nevinovate” se dovedeşte a fi o minciună neruşinată, o falsificare intenţionată şi sistematică a realităţilor istorice.

c) De unde ura şi propaganda comunistă, marxist-leninistă, împotriva Romanilor?

Din nevoia de a cuceri lumea.
Această cucerire a fost şi este scopul fundamental al marxism-leninismului şi multor alte forme de comunism.
Iar din acest punct de vedere, Romania (a.k.a. Imperiul Roman) este o piedică fundamentală pentru Comunism.
Pe de-o parte, toată civilizaţia europeană – la apariţia Comunismului, dominantă în întreaga lume – se întemeiază pe Dreptul Roman, pe cultura romană şi pe religiozitatea romană (pâgână sau creştină, după caz). Comunismul este de la început anarhist, are nevoie de distrugerea vechilor structuri pentru a le înlocui cu cele comuniste. În cazul Chinei duşmanul Comunismului a fost, din acest punct de vedere, vechea Chină (de unde şi „Revoluţia Culturală”). În cazul Europei, duşmanul Comunismului a fost Romania, şi mai ales Romania Creştină, Constantiniană.
Pe de altă parte, imperialismul comunist – un elemente fundamental al Comunismului de la începuturi şi până astăzi – se bazează pe uniformizare, pe ştergerea deosebirilor, pe transformarea tuturor oamenilor în făpturi cât mai identice, cât mai încadrate în şabloane. Masele contează, nu individul. În Romania, dimpotrivă, iubirea şi fidelitatea faţă de Neam şi Ţară era parte a dezvoltării personale, iar valoarea individului era larg recunoscută. Mai mult, Romania era, chiar ca imperiu, o confederaţie de provincii şi ţări, cu o largă autonomie locală, cu o individualitate preţuită nu doar local, ci la nivelul întregii împărăţii. Setea fanatică de excelenţă a Romanilor a fost o marcă a culturii lor ce a mobilizat secole la rând iubitorii de excelenţă ale altor etnii. Romanizarea sau latinizarea nu era impusă, ci trebuia câştigată, era un statut de elită. Toate aceste elemente – de la elitism la acceptarea specificului local şi individual – sunt anti-comuniste. Multiculturalismul roman se află în contradicţie cu marxism-leninismul.

Bineînţeles, Lenin a acceptat un oarecare „specific naţional” – obligatoriu, total subordonat Comunismului – ca treaptă intermediară către Comunism. Dar toată literatura sovietică arată ţelul final: ştergerea tuturor etniilor şi naţionalităţilor, dizolvarea tuturor oamenilor într-o singură naţiune – cea sovietică – şi într-o singură clasă socială, proletariatul. Faptul că o societate nu poate exista doar prin proletariat este evident, faptul că proletariatul nu este „clasa superioară” – un alt rasism al „anti-rasiştilor” comunişti – este iarăşi evident. Dar mulţi au adoptat convingerea comunistă a necesităţii desfiinţării naţiunilor – eventual a superiorităţii unei lumi uni-naţionale – cu o lipsă de discernământ ce ar fi uimitoare dacă nu am cunoaşte propaganda extrem de puternică ce a determinat fenomenul. Pretextele comuniste – „o lume fără naţiuni/etnii este o lume fără conflicte” – sunt de o perfectă stupiditate; este evident că oamenii răi există în orice naţiune şi fac rău conaţionalilor lor, astfel că uniformitatea naţională nu elimină răul, doar înlocuieşte unele pretexte cu altele. Asemenea adevăruri evidente sunt însă surclasate în gândirea şi trăirea societăţii de astăzi printr-o propagandă comunistă atât de complexă, de multilaterală şi de sistematică, încât este greu să i te sustragi.
Aceeaşi propagandă comunistă a lucrat şi lucrează şi la demonizarea Învăţăturii lui Christos – din care, totuşi, corifeii marxism-leninismului au plagiat la greu, fără ruşine, ce şi cum au vrut –, dar şi la demonizarea altor sisteme care sunt în opoziţie cu ideologia lor.
Propaganda sovietică şi a grupărilor comuniste asociate a lucrat prin mii şi mii de filme, prin sute de mii de cărţi, milioane de articole, eseuri şi alte texte, prin nenumărate emisiuni radio şi tv la demonizarea Romaniei şi a Romanilor, la răspândirea globală a urii faţă de Romani(a), conform doctrinei marxist-leniniste.
Demonizarea Romaniei şi Romanilor înseamnă distrugerea tradiţiilor popoarelor europene, dar şi a celor din cele două Americi, Australia etc. Înlocuirea lor cu forme de cultură „de inspiraţie antică” – „justificate”, culmea absurdităţii, „naţionalist” – deschide porţi largi cuceririi de către Comunism (sau Neo-Comunism, dacă preferaţi) a sufletelor oamenilor, a societăţii(lor), a lumii. Pe scurt, ura faţă de Romani(a) este o armă bolşevică destinată dizolvării culturii(lor) europene.

Evident, adorarea Romaniei şi a Romanilor este o altă absurditate.
Tot ceea ce construieşte omul este imperfect, căci el însuşi este imperfect.
Abordarea critică a Istoriei este o necesitate absolută, folosirea discernământului este o necesitate absolută.
Nădăjduim ca această lucrare să ajute pe cititori la obţinerea celor două.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


1Merită subliniat aici – apropo de propagandă şi efectele ei – că şi în cazul Grecilor, şi în cazul Fenicienilor (şi Cartaginezilor sau Punilor) se vorbeşte mai mereu despre „expansiune comercială”, chiar şi atunci când se recunoaşte folosirea repetată a forţei în cadrul acestei expansiuni (a se vedea şi [Markoe, 2000:170 ş.u.], sau ignorarea sistematică a luptelor duse de Geto-Sciţii din Dobrogea şi dintre Prut şi Nipru împotriva încercărilor greceşti de extindere în zonă).

1Să nu uităm că pretextul războiului troian, aşa cum apare în Iliada – şi, deci, este acceptat de nenumărate generaţii de Greci din întreaga lume! – este acela al refuzului Elenei din Troia de a se da unui bărbat cu care nu mai voia să trăiască. Dincolo de demnitatea şi respectul faţă de femeie arătate de Tracii din Troia – care refuză să transforme femeia în obiect şi să o predea împotriva voinţei ei – merită observat faptul că Elena era un pretext. Dacă cineva îşi închipuie că masiva armată grecească venită la Troia ar fi plecat liniştită dacă o primea pe Elena este de o naivitate nemărginită. Adevărul este că Grecii veniseră la Troia pentru cucerire şi jaf, ceea ce au şi făcut. Primirea Elenei nu i-ar fi liniştit absolut deloc, dimpotrivă, i-ar fi făcut să creadă că Troienii sunt slabi şi uşor de cucerit. Şi, evident, ar fi fost găsit alt pretext – răzbunarea „onoarei jignite”, „despăgubiri” pentru deplasarea trupelor ş.a.a. – spre a se continua războiul. În realitate, Iliada mărturiseşte o lume grecească în care femeia nu avea statut decât prin intermediul bărbatului ei, o lume tracică în care femeia liberă îşi alegea liber bărbatul şi convingerea grecească a dreptului la cucerire, a eroismului invaziilor etc. De altfel întreaga mitologie şi spiritualitate grecească veche este dominată de un imperialism feroce, de o xenofobie profundă, de convingerea unei superiorităţi rasiale greceşti absolute, idei care au fost folosite de Greci şi pentru distrugerea şi cucerirea din interior a Imperiului Roman. (A se vedea şi Constantin Papanace, Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români, Ed. Brumar, Timişoara, 1995.)

Mică bibliografie

Link-uri

1. https://www.ancient.eu/phoenicia/
2. https://www.metmuseum.org/toah/hd/phoe/hd_phoe.htm
3. https://mihaiandreialdea.org/blog/romania-a-k-a-imperiul-roman-scurta-istorie/
4. https://mihaiandreialdea.org/2017/05/22/romania-romania-imperiul-roman-cateva-surse/
5. https://mihaiandreialdea.org/2017/07/20/strabunii-uitati-cei-dinainte-de-noi-ii/
6. http://www.ou.edu/class/ahi4163/files/villa1.html
7. http://www.proiectavdhela.ro/
8. http://www.roman-empire.net/founding/found-index.html
9. http://www.roman-empire.net/index.html

Cărţi

1. *** Atlas istoric, E.D.P., Bucureşti, 1971
2. *** Atlas pentru istoria României, E.D.P., Bucureşti, 1971
3. *** Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, Ed. Humanitas şi Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1998
4. *** Fontes Historiae Daco-Romanae, I, (sau Fontes ad Historiae Dacoromanie Pertinentes) Bucureşti, 1968 (online la adresa https://mihaiandreialdea.org/2017/05/23/fontes-historiae-daco-romanae-i/)
5. *** Fontes Historiae Daco-Romanae, II, (sau Fontes Historiae Dacoromanae II ) Ed. Ac. R.S.R., Bucureşti, 1979 (lucrarea poate fi consultată online la pagina https://mihaiandreialdea.org/2017/05/23/fontes-historiae-daco-romanae-ii/)
6. *** Jurnale din rezistenţa anticomunistă…, Ed. Nemira&Co, C.N.S.A.S., Bucureşti, 2006
7. Aldea, Preot Mihai-Andrei – 2007, Zbor prin vâltoarea vremilor. Românii între întunericul veacului şi lumina lui Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti.
8. Aldea, Pr. Mihai-Andrei – 2014, Ortodoxia şi artele marţiale, Ed. Episcopiei Giurgiului
9. Alexe, asist. Ştefan C. – 1969, Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică din secolele IV şi V, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti.
10. Armbruster, Adolf – 1993, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, E.Ş.E., Bucureşti.
11. Cornell, Tim J. – 1995, The Beginnings of Rome: Italy from the Bronze Age to Punic Wars (c. 1000-264 BC), Routlege Taylor&Francis Group, London and New York (lucrarea poate fi consultată online la adresa https://www.scribd.com/document/354060696/Tim-Cornell-The-Beginnings-of-Rome-Italy-and-Rome-From-the-Bronze-Age-to-the-Punic-Wars-c-1000-264-BC)
12. Dickenson, Olivier – 1994, The Aegean Bronze Age, Cambridge University Press (cartea poate fi consultată şi online pe Google Books)
13. Boissier, Gaston – 1977, Cicero şi prietenii săi. Studiu asupra societăţii romane din vremea lui Cezar, Ed. Univers, Bucureşti.
14. Bordet, Marcel – 1998, Istoria Romei antice, Ed. Lider, Bucureşti.
15. Botzan, Marcu – 2004, Călăuză pentru Dunărea Românească, E.A.R., Bucureşti.
16. Brezeanu, Stelian – 1999, Romanitatea orientală în Evul mediu. De la cetăţenii romani la naţiunea medievală, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti.
17. Giurescu, Constantin C. şi Giurescu, Dinu C. – 1975, Istoria Românilor, I, Ed.Ş.E., Bucureşti.
18. Grigorian, Tigran – 1993, Istoria şi cultura Poporului Armean, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
19. Haywood, John – 2001, Atlas of the Celtic World, London Thames&Hudson Ltd.
20. Ierunca, Virgil – 1990, Fenomenul Piteşti, Ed. Humanitas, Bucureşti.
21. Ioniţoiu, Cicerone – 1993, Rezistenţa armată anticomunistă din munţii României, 1946-1958, Ed. Gândirea Românească.
22. Iorga, N. – 1913, Armenii şi Românii: o paralelă istorică, Bucureşti.
23. Iorga, N. – 1915, Albania şi România, Ed. Neamul Românesc, Vălenii-de-Munte.
24. Lica, Vasile – 1999, Scripta dacica, Ed. Istors şi Muzeul Brăilei, Brăila.
25. Mallory, J. P. şi Adams, Q. Douglas – 1997, Encyclopedia of Indo-European Culture, London: Fitzroy Deaborn Publishers (cartea poate fi consultată online pe Google Books)
26. Markoe, Glenn E. – 2000, Phoenicians, University of California Press, Barkeley, Los Angeles (lucrarea poate fi consultată online pe Google Books).
27. Marx, Karl şi Engels, Friedrich – 1966, Opere, Ed. Politică, Bucureşti. (pentru Karl Marx, Capitalul şi alte materiale privitoare la poziţia comunistă faţă de Romani şi Imperiul Roman)
28. Mătrescu, Florin – 2008, Holocaustul roşu, vol. I-II şi Addenda, Ed. Irescon, Bucureşti.
29. Mihăescu, H. – 1978, La Langue Latine Dans Le Sud-Est De L’Europe, Ed. Academiei, Bucureşti et Societe D’Edition „Les Belles Lettres”, Paris
30. Mişulin, A. V. – 1953, Spartacus, Ed. de Stat pentru Literatura Ştiinţifică, Bucureşti.
31. Mitchell, S. Augustus – 1849, Ancient Geography, Phiadelphia.
32. Mommsen, Theodor – 1987, Istoria romană, I, E.Ş.E., Bucureşti.
33. Mommsen, Theodor – 1988 a, Istoria romană, II, E.Ş.E., Bucureşti.
34. Mommsen, Theodor – 1988 b, Istoria romană, III, E.Ş.E., Bucureşti.
35. Papanace, Constantin – 1995, Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români, Ed. Brumar, Timişoara (o altă ediţie poate fi consultată online la adresa http://www.proiectavdhela.ro/pdf/constantin_papanace_originea_si_constiinta_nationala_a_aromanilor.pdf).
36. Russu, Ion I. – 1980, Daco-geţii în Imperiul Roman, Ed. Ac. R.S.R., Bucureşti.
37. Russu, I. R. – 1981, Etnogeneza românilor (Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică), E.Ş.E., Bucureşti
38. Sellers, M. N. S. – 1994, American Republicanism: Roman Ideology in the United States Constitution, The Macmillan Press Ltd., London (cartea poate fi consultată şi online, pe Google Books).
39. Suvorov, Victor – 2014, Îmi retrag cuvintele, Ed. Polirom, Bucureşti.

Ura faţă de Romani(a). Partea a II-a

Prima parte a lucrării tratează originea urii faţă de Romani(a), care apare brusc şi în forme radicale, extremiste, de la sfârşitul secolului al XIX-lea încoace, răspândindu-se şi radicalizându-se constant. Am putut constata că iniţiatorii şi propagatorii acestei poziţii de ură sunt ideologii comunişti – precum Karl Marx şi Vladimir Ilici Lenin – ura faţă de Romani(a) devenind o dogmă bolşevică păstrată şi în timpul lui Stalin şi după acesta.
Trecem acum la a doua parte a lucrării noastre,

b) Cât de adevărate sunt paradigmele comuniste anti-romane?

O să plecăm de la fraza sintetică

Întreaga istorie a Romei – de la întemeiera acestui oraş în secolul al VIII-lea î.e.n. [î.Chr.] şi până la formarea uriaşului stat roman, de la mijlocul secolului I. î.e.n. [î.Chr.] – nu-i decât un şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare, cu ajutorul cărora s’a întărit dominaţia Romei sclavagiste asupra celei mai mari părţi a lumii cunoscute pe atunci.” [Mişulin, 1953:20]

Care sunt faptele reale?

1. „asupra celei mai mari părţi a lumii cunoscute pe atunci

Această sintagmă este cel mai uşor de analizat, deoarece este geografică. A stăpânit Roma, într-adevăr, „cea mai mare parte a lumii cunoscute pe atunci”?
Spre a răspunde avem nevoie să ştim, bineînţeles, cam cât din lume era cunoscut pe atunci de către Romani.
Cunoştinţele lor geografice erau destul de vaste, adunând atât ceea ce cunoşteau direct cât şi ceea ce adunaseră prin intermediul unor popoare cucerite sau învecinate, precum Grecii, Germanicii, Parţii, Perşii, Nubienii etc.
Ca urmare, Romanii cunoşteau Europa cu excepţia ţărmurilor nordice – Laponia şi celelalte zone de dincolo de Cercul Polar. De asemenea, cunoşteau Africa, cel puţin până înspre izvoarele Nilului şi alte părţi ale Africii centrale. Asia era cunoscută până în India şi China (a existat o delegaţie chineză care, pornită spre Roma, este păcălită de Grecii din Caucaz să se întoarcă înapoi, de teama că le-ar strica avantajele comerciale avute prin intermedierea negoţului dintre cele două împărăţii; de asemenea au existat unităţi militare romane refugiate în China în urma războaielor cu Perşii).

Romania sau Imperiul Roman - mic

Harta aceasta arată extinderile maxime ale Romaniei. Cu roz sunt regate sau alte state clientelare – adică asociate.
Se poate constata că până şi cuprinzând mările interioare în „pământul stăpânit de Romani”, tot nu se ajunge la „cea mai mare parte a lumii cunoscute pe atunci”. Ea nu cuprinde nici 50% din Europa, doar o mică parte din Africa ce era pe atunci cunoscută, iar teritoriile asiatice, chiar la maxima lor întindere, sunt, faţă de ceea ce era cunoscut din continentul Asia, sub 15%. Deci, dacă excludem influenţa romană – care, într-adevăr, s-a extins în cea mai mare parte a lumii cunoscute pe atunci – şi ne mărginim la ceea ce spune fraza („dominaţia Romei”) avem o suprafaţă ce nu atinge nici 25% din lumea cunoscută pe atunci.
De fapt, într-un clasament al imperiilor cunoscute în istorie, Romania ocupă abia locurile 20-22, la concurenţă cu Imperiul Otoman, Imperiul lui Alexandru Macedon şi Imperiul Mauria. Trebuie să observăm că în afară de Imperiul Otoman, celelalte două aparţin Antichităţii, la fel cu Romania. Mai mult, în aceeaşi Antichitate găsim şi Imperiul Ahemenid şi China Dinastiei Han Apusene, amândouă sensibil mai mari decât Romania; iar spre sfârşitul epocii romane începe naşterea statelor islamice, din care se vor naşte şi Califatul Abasizilor şi cel al Omeiazilor, amândouă mai mult decât duble ca suprafaţă decât Romania (în aceeaşi „lume cunoscută pe atunci”).
Toate aceste informaţii ne arată că afirmaţia autorului sovietic este o evidentă falsificare a realităţii, o ignorare intenţionată, motivată politic, a adevărului istoric şi geografic.
Desigur, unii ar putea spune că falsul în cauză este minor în discuţie, este o „doar o exagerare” etc., de parcă o ditamai minciuna, cu ignorarea unei realităţi evidente, poate fi minoră. De fapt, ea arată foarte clar subiectivismul adânc al autorului comunist: nu contează realitatea, contează învăţătura Partidului. Ori, de vreme ce Partidul – şi, mai ales, sfinţii săi prooroci, Marx şi Lenin! – au decretat că Imperiul Roman a fost iadul întruchipat, răul pe pământ, modelul fundamental al imperialismului exploatator etc., aşa a fost chiar dacă nu a fost aşa!
Vom arăta mai departe acest lucru şi în alte puncte, dar ne oprim acum asupra faptului evident că stăpânirea romană – cu bunele şi relele ei – nu s-a întins, aşa cum pretind comuniştii, „asupra celei mai mari părţi a lumii cunoscute pe atunci”.

2. „Întreaga istorie a Romei – de la întemeiera acestui oraş în secolul al VIII-lea î.e.n. [î.Chr.] şi până la formarea uriaşului stat roman, de la mijlocul secolului I. î.e.n. [î.Chr.] – nu-i decât un şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare” [Mişulin, 1953:20]

Observăm aici că autorul recunoaşte înfiinţarea Romei în secolul al VIII-lea î.Chr.
Care era întinderea stăpânirii romane la acea dată, la cca. 300 de ani – dacă nu mai mult – de la aşezarea celor câteva triburi latine pe malurile Tibrului?
Nici măcar 50 kmp!
Da, după 300 de ani de la venirea lor în Italia, Latinii stăpâneau o suprafaţă mai mică decât multe comune de astăzi din România! Doar în 620 î.Chr., adică la 400 (patru sute!) de ani de la aşezarea lor în Italia, Romanii ajung să aibă însfârşit un port (Ostia). Chiar şi atunci Terra Romanorum era mai mică decât un judeţ din România contemporană… În vreme ce Etruscii, de exemplu, de cum se aşează în Italia încep să se întindă în jur, înfiinţându-şi un imperiu. Totuşi, după cum vedem, „împerialiştii” doctrinei comuniste nu sunt Etruscii, sunt Romanii…

Şi, pentru că am vorbit despre Etrusci, să vedem cum stau lucrurile cu acel „şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare”.
Am amintit mai sus despre propaganda comunistă în Europa referitoare la invadatorii Romani care i-au atacat şi cucerit pe paşnicii Gali, blânzii Iberi, nevinovaţii Greci, patrioţii Germani, inocenţii Etrusci, timizii Cartaginezi, pudicii Iliri, liniştiţii Traci… De la animaţii ca „Asterix şi Obelix” până la filme precum „Burebista” sau „Columna”, nenumărate sunt operele de inspiraţie comunistă ce prezintă „nesătula fiară romană” ce pândeşte „patrioţii băştinaşi” dintr-o parte sau alta a lumii; fie aceştia, după cum am spus, Gali, Iberi, Greci, Etrusci, Fenicieni, Cartaginezi, Iliri, Traci, Daci etc. Desigur, toate aceste războaie presupun un şir foarte lung – nesfârşit are aici o valoare mai mult beletristică – de violenţe şi jafuri, poate şi exploatare.
Totuşi, hai să vedem faptele, ca să vedem care a fost realitatea!

A. Sosirea Latinilor în Peninsula Italică are loc undeva între anii 1500 şi 1000 î.Chr., mai aproape, se pare, de ultimul termen1. Este greu de stabilit această dată cu precizie, deoarece Latinii nu au lăsat în urma lor, asemenea altor populaţii în mişcare, nici urme ale unor mari construcţii – fie ele tumuli, megaliţi sau altele –, nici ale unor mari distrugeri. De fapt presupunerea originii lor în afara Italiei se datorează faptului că, arheologic, acea cultură socotită caracteristică lor (Cultura Villanova) apare destul de brusc în Peninsula Italiană. Istoric, nu există o atestare clară a unei origini externe a Latinilor; dar în contextul uriaşelor mişcări de popoare din Europa acelor vremi şi a apariţiei pentru care, arheologic, nu există perioade intermediare, se presupune, aşa cum am arătat, că Latinii au venit aici din altă parte.
Pentru cei interesaţi de amănunte, merită spus că legătura strânsă dintre Cultura Villanova şi, respectiv, Cultura câmpurilor de urne (cca. 1300-750 î.Chr.) şi mai târzia Cultură Celtică Hallstatt (cca. 800-500 î.Chr.) naşte multe întrebări privitoare la înrudirea inţială dintre Latini şi grupurile proto-celtice sau proto-germanice.

Hallstatt_LaTene.pngPe această hartă se văd în nuanţe de galben teritoriile Culturii Hallstatt (în Iberia, Galia, Raetia, Noricum şi zone învecinate din Panonia, Britania etc.)
şi în nuanţe de verde teritoriile vestice ale Culturii La Tene (faza în care Galii se afirmă şi încep să se răspândească tot mai mult, ajungând până la Est de Nipru şi în Asia Mică)

Dincolo de amănunte, mai precizăm că Proto-Cultura Villanova apare undeva în jur de 1100 î.Chr. conform descoperirilor arheologice de până acum.
Una dintre teorii este aceea a infiltrării unor grupuri de purtători ai Culturii Câmpurilor de Urne care, amestecându-se cu populaţia locală, a dus la naşterea Proto-Culturii Villanova, prima dintre cele două faze ale Culturii Villanova. Faptul că cei veniţi erau primii purtători italici ai unei culturi a fierului a dus la o prăbuşire bruscă a vechii culturi a bronzului din regiunile în care aceştia s-au aşezat. (Există şi posibilitatea unei preluări culturale fără vreo infuzie semnificativă de populaţie străină, dar discuţia este prea complexă pentru cadrul lucrării noastre.)

Cultura Villanova la anul 900 îChr.pngRăspândirea Culturii Villanova la anul 900 î.Chr.

Termenul obişnuit pentru purtătorii acestei culturi este acela de Triburi Latino-Falisce sau Populaţie Latino-Faliscă. Acest lucru deoarece la început s-au format din amestecul amintit mai multe ramuri ale Culturii Villanova, amintite în izvoarele istorice sub numele de Falisci, Latini, Ausoni, Aurunci, Opici etc.
Aceste grupuri au alcătuit felurite formaţiuni care, în ciuda legăturilor dintre ele, s-au dezvoltat deosebit. Latinii au trăit în Latium [adesea pronunţat Laţium], o zonă de cca. 50 kmp de-a lungul Râului Tibru.
În toată această epocă iniţială nu există niciun fel de urme de distrugere prin forţă sau război a culturilor iniţiale – aparţinând epocii bronzului – ci dovezile clare ale impactului cultural produs de noile tehnologii ale epocii fierului şi alte elemente venite din nord.

B. Formarea Romei şi a Romanilor, adică a Latinilor care, în jurul Romei, crează o cultură latină particulară şi o linie istorică extrem de importantă, se produce lent. Cu toate că legenda plasează data întemeierii Romei la 753 î.Chr., realitatea este alta. În primul rând, începuturile localităţii sunt mult mai vechi. Este posibil ca fortificaţii de pământ şi lemn, ridicate în acea vreme şi ulterior nimicite, să fi dus la fixarea datei respective.
Este de observat aici că în cadrul acestei poveşti s-a adăugat – în secolul al IV-lea î.Chr., conform datelor actuale – şi o venire a unui grup de supravieţuitori Troieni – evident, nobili – care ar fi bunicii lui Romulus şi Remus. Nu doar data târzie a acestei inovaţii a legendei vechi, dar şi faptul că distrugerea Troiei a avut loc în 1.800 î.Chr. (cu cca. 500 de ani înaintea apariţiei Culturii Villanova şi peste 1.000 de ani înaintea întemeierii Romei) arată lipsa de valoare istorică a acestei pretenţii.
Revenind, trebuie să notăm că formarea aceasta se produce lent, natural, şi fără absolut nicio încercare de expansiune romană. Desigur, există alianţe militare între Latini, dar acestea sunt îndreptate împotriva atacurilor din afară, nu au ca scop expansiuni, cuceriri sau invazii. Dar, ca să nu lungim lucrurile prin mii de amănunte – vorbim, totuşi, de sute şi sute de ani de istorie complexă – vom trece la o stare de fapt:

C. Situaţia Italiei în anul 500 î.Chr., adică la peste 600 (poate peste 700) de ani de la ivirea Culturii Villanova şi a Latinilor.

Imperiile europene în secolul VI îChr mic 2

Această hartă valorează cât 100.000 de cuvinte.
Dacă vechile năvăliri tracice către Asia – din mileniul II î.Chr. şi începutul mileniului I î.Chr. – încetaseră, în schimb avem, pe de-o parte, avansul Sciţilor dinspre Munţii Urali şi Marea Caspică spre Vest, dar şi o creştere puternică – şi tot mai puternică – a Celţilor în Apus, care va duce la invazii repetate, masive, în Italia, Panonia – care devine pentru sute de ani celtică –, Dacia, teritoriile de la Est de Nistru – până dincolo de Nipru –, Iliria, Tracia sud-dunăreană, Macedonia şi Asia Mică (în perioada 500-400 î.Chr.).
În acelaşi timp Grecii îşi crează un adevărat imperiu federativ, străduindu-se să se extindă cât mai mult şi să cucerească tot ceea ce pot cuceri. Egiptul este una dintre ţinte – şi devine grecesc la nivel lingvistic, pregătindu-i-se astfel prăbuşirea –, dar şi alte teritorii din Nordul Africii. Concurenţa cu Fenicienii şi urmaşii acestora, Cartaginezii, este acerbă, mai ales în Africa şi Iberia, în Cipru etc.
Nou sosiţi în Italia, Etruscii îşi înfiinţează îndată un imperiu, cucerind cât mai multe populaţii din zonă – printre care şi Romanii, cu tot cu Roma. Extinderea lor este limitată de ciocnirea cu ambiţiile Grecilor, Ilirilor şi Galilor, toate aceste trei popoare încercând să cucerească părţi cât mai mari din Italia; Umbrii au şi ei intenţii de expansiune, care le frânează pe cele etrusce (şi sunt frânate de cele etrusce). Fenicienii nu lipsesc nici ei din această încercare, fiind urmaţi de Cartaginezi.
Romanii, prin comparaţie chiar şi doar cu Etruscii, par total inerţi. În vreme ce ultimii şi-au construit iute un imperiu pe care l-au extins cât au putut de mult, Romanii, la cca. 300 de ani de la întemeierea Romei şi la mai mult de jumătate de mileniu de la sosirea în Italia stăpânesc aceeaşi zonă de cca. 50 kmp. De fapt, o stăpânesc în măsura în care Samniţii, Voscii, Sabinii, Etruscii, Galii şi alţii asemenea îi lasă…

(Partea a III-a)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Ura faţă de Romani(a). Partea I

Ura faţă de Romani(a)

a) Originile urii faţă de Romani(a)

În trecut Romanii şi Romania (aka Imperiul Roman)1 au fost priviţi cu mult respect, cu admiraţie, chiar şi de vocile critice din lăuntru sau din afară, contemporane sau aparţinătoare posterităţii epocilor descrise, analizate, luate ca model pozitiv sau, dimpotrivă, negativ. Cultura romană, economia romană, dezvoltarea tehnologică şi intelectuală romană, creşterea artelor în lumea romană, dezvoltarea ştiinţei militare şi a cunoştinţelor asupra lumii în epoca romană, iată o serie de domenii în care Europa a căutat şi a găsit exemple pentru viitor, modele şi îndemnuri, în cel mai pozitiv înţeles. Lipsurile sau răutăţile existente în Imperiul Roman, îndelung studiate, au fost văzute pe acest fundal; nu ideal, dar categoric superior altor culturi contemporane acestuia.

Încetul cu încetul s-a răspândit însă o schimbare tot mai puternică şi radicală, întâi în Apusul Europei, apoi şi în părţile sale răsăritene: ura faţă de Romani şi Romania sau Imperiul Roman a devenit fundamentul tot mai izbitor al materialelor pe temă.
De ce? De unde? Cum?
Au fost descoperite noi date istorice, fundamentale?
Nu, nici vorbă de aşa ceva!
Relele şi bunele Imperiului Roman, relele şi bunele Romanilor sunt în esenţă şi astăzi acelea care erau şi înainte. Nuanţe ale unor comploturi, noi date despre unele realizări tehnice şi alte asemenea întregiri ale tabloului istoric nu au schimbat nimic în tuşele principale, nu au transformat culorile, ansamblul.
Atunci, cum de s-a trecut, chiar şi în lumea latină, de la respectul purtat chiar şi de adversari la o ură nivelatoare, ce încearcă să şteargă, dacă se poate, absolut orice afirmaţie pozitivă despre Imperiul Roman şi/sau Romani? De unde vine această ură? Ce o motivează?

Desigur, s-a dezvoltat treptat, în Apusul Europei, o ură faţă de Constantin cel Mare. Pentru Catolicism, antipatia izvorâtă din mutarea capitalei şi plasarea Romei pe un plan secundar a fost amplificată de scoaterea la iveală a falsului donaţiilor constantiniene, unul dintre „argumentele” primatului papal. Şi pentru Catolicism, şi pentru Protestantism, antipatia şi chiar – la nivelul unor grupări – ura faţă de Constantin cel Mare are drept cauză Sinodul I Ecumenic de la Niceea, o mărturie foarte puternică a unei credinţe care nu era nici catolică, nici protestantă, şi care astestă inacceptabil de mult Ortodoxia. Ca urmare, nenumărate acuze la adresa acestui împărat, care, după teologii nemulţumiţi de Istorie, ar fi impus – unor martiri ce rezistaseră celor mai cumplite torturi fără să clipească – versiunea sa de teologie creştină…
Dar această duşmănie sau adversitate este, totuşi, un caz particular, ce nu a atins în esenţă abordarea studiilor privitoare la istoria şi cultura vechiului Senatus Que Populus Romanorum (scris mai mereu Senatus Populusque Romanorum sau S.P.Q.R.)2. Deci nu în studiile catolice sau protestante găsim rădăcinile acestei transformări.

Spre a înţelege sursa fanatismului anti-roman, a urii faţă de tot ce a fost şi este Romania, o să începem cu un citat dintr-o lucrare apărută întâi la Moscova, în 1950, şi trei ani mai târziu şi la Bucureşti:

ROMA sclavagistă a ajuns să stăpânească vastele teritorii din jurul Mării Mediterane printr’o serie întreagă de războaie îndelungate şi sângeroase. Cuceririle, subjugarea popoarelor, jefuirea unor provincii – şi uneori chiar a unor state întregi – iată ce stătea la baza dominaţiei Romei celei atotstăpânitoare, constituind temelia desvoltării sclavagiste şi a sporirii bogăţiilor aristocraţiei romane. Comorile jefuite, precum şi sumele uriaşe de bani adunate sub formă de biruri, curgeau ca un şuvoi spre Roma din ţările şi regiunile cucerite. Ele au întărit puterea statului roman. Întreaga istorie a Romei de la întemeiera acestui oraş în secolul al VIII-lea î.e.n. [î.Chr.] şi până la formarea uriaşului stat roman, de la mijlocul secolului I. î.e.n. [î.Chr.] – nu-i decât un şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare, cu ajutorul cărora s’a întărit dominaţia Romei sclavagiste asupra celei mai mari părţi a lumii cunoscute pe atunci.3

Textul acesta este paradigmatic: ideile sale se regăsesc în imensa majoritate a discursurilor şi lucrărilor protocroniste – fie ele daciste, celtiste, germaniste, ungariste, iliriste etc.– din întreaga Europă. Şi ne arată originea adevărată a urii faţă de Romania şi Romani: propaganda comunistă.

Înainte de a trece la o analiză a afirmaţiilor citate – şi a altora din aceeaşi lucrare – trebuie să precizăm faptul că ura faţă de Roma, Romania şi Romani face parte din doctrina marxistă, fiind unul din elementele vechi ale grupului de „religii civile” cunoscute sub numele de Comunism.
În Capitalul lui Karl Marx apare o diabolică abordare a acestui subiect. Într-o epocă în care incultura istorică nu atinsese cotele uriaşe de astăzi, Karl Marx nu putea prezenta Europenilor un Imperiu Roman zugrăvit ca „dracu’ gol”, fără a se face de râs. Şi, mai mult, printr-o concentrare pe subiect ar fi deviat atenţia – şi criticile – de la subiectul principal (teoriile sale economice şi sociale) către subiectivismul abordării istorice. De asemenea, dorinţa autorului a fost aceea de a prezenta o frescă universală, care să cuprindă întreaga omenire, astfel încât nu se putea concentra foarte mult asupra unui singur stat. Dar toate referinţele esenţiale privitoare la Roma, Imperiul Roman şi Romani sunt, în Capitalul, profund negative, inducând picătură cu picătură cititorului ce ar fi cucerit de lucrare ideea că aici se găseşte rădăcina răului social şi economic al lumii.

În fapt, prezentarea făcută de Mişulin – din care am citat puţin mai sus – este doar o respectare fidelă a abordării marxiste a subiectului!
Extrem de important, cartea lui Mişulin apare la Moscova în vremea în care Stalin este pe culmile gloriei sale: învinsese Germania lui Hitler şi aliaţii acesteia, cucerise ce mai mare parte a Europei şi, dintr-un caz unic, imperiul comunist cunoscut ca U.R.S.S. devenise modelul – şi gardianul – unui (tot mai) mare număr de state. Multe milioane de oameni erau închişi din raţiuni strict comuniste în lagăre şi închisori din U.R.S.S. şi din întreaga lume. Aparatul de represiune funcţiona cu o violenţă maximă. Din România sau Croaţia până în Siberia sau China nu doar opoziţia faţă de sistem, ci o simplă vorbă ce putea fi interpretată ca „incorectă comunist” aducea, auzită de autorităţi, pedepse cumplite: bătăi, închisoare, confiscarea averii, torturarea şi distrugerea membrilor familiei etc., execuţia părând adesea o adevărată eliberare.
În această domnie a terorii, ce a atins performanţele celor mai cumplite regimuri ale Evului Mediu – de la genocidara invazie mongolă4 până la genocidarul război anti-catar5 – publicarea unei cărţi de către regim, cu atât mai mult la Moscova, era o certificare a conformităţii cu doctrina comunistă. De fapt această certificare este exprimată implicit în cuvântul „Redacţiei din Moscova” [Mişulin, 1953:5] şi în „articolul introductiv” realizat de S. L. Utcenco. Acesta din urmă (aflat la paginile 7-17 în lucrare) este mai mult decât lămuritor: în el se arată că poziţia de ură faţă de Romani şi ţara lor ţine de „clasicii marxism-leninismului”. Citate din Marx şi din Lenin întăresc, desigur, „corectitudinea politică” – termen comunist fundamental – a poziţiei. Pentru a înţelege mai bine cât de mare era greutatea corectitudinii politice comuniste în aprecierea oricărei afirmaţii, ipoteze, analize, merită consemnată o frază a lui S. L. Utcenco:

Cercetătorul sovietic, profesorul A. V. Mişulin, combate pe bună dreptate această părere răspândită în ştiinţa burgheză, dovedind netemeinicia ei din punct de vedere politic şi lipsa ei de autenticitate” [Mişulin, 1953:11]

Trebuie să amintim aici faptul că „această părere” este o părere nu politică, ci istorică (e vorba despre împărţirea răsculaţilor conduşi de Spartacus şi Crixos pe criterii etnice). Corectă sau falsă, ea se bazează pe izvoare şi interpretarea lor. Dar criteriul fundamental pentru Utcenco nu este acela al instrumentelor ştiinţifice pe care se construieşte teoria, ci corectitudinea politică! Istoriografia ce are „această părere” este din start condamnată ca „ştiinţă burgheză”, ceea ce însemna, din punct de vedere comunist, o crimă teribilă. Din clipa când o asemenea pecete se punea unei teorii încercarea de a o susţine, chiar şi indirect – ba chiar şi realizată involuntar – se pedepsea în cel mai bun caz cu pierderea de drepturi, vot de blam al Partidului, retrogradare etc.; adesea pedeapsa era puşcăria sau chiar moartea.
Pentru cititorul care nu cunoaşte regimul sovietic şi teroarea acestuia afirmaţiile pot părea dure. Există însă o documentaţie istorică extrem de bogată a subiectului, care tratează şi general, şi particular, situaţia a zeci de milioane de deţinuţi închişi în U.R.S.S. din motive de conştiinţă. Acelaşi regim îl întâlnim în Republica România, unde peste un milion de oameni au plătit cu libertatea şi viaţa – a lor şi a familiilor lor – nu doar opoziţia faţă de comunism, ci chiar şi simpla „origine nesănătoasă” (tată sau bunic preot, rude implicate în altă politică decât cea comunistă, părinţi sau bunici „burghezi” sau „boieri” sau „chiaburi” etc.). Poetul pro-comunist Tudor Arghezi, care saluta în perioada interbelică publicarea materialelor marxiste, a ajuns în puşcărie pentru că a avut iluzia dreptului la liberă exprimare în Comunism.
Pe scurt, în clipa în care Partidul (aka Partidul Comunist) decreta prin „marii arhierei” – Conducerea de Partid – că o anumită părere este corectă politic, aceasta devenea dogmă comunistă – desigur, „bună”, nu ca dogmele religioase, „rele” – şi trebuia însuşită ca adevăr absolut. În clipa în care Partidul, prin „marii arhierei” – Conducerea de Partid – decreta că o anumită părere este incorectă politic (fie ea „burgheză”, „mistică”, „anti-comunistă” etc.), decretul devenea de asemenea dogmă comunistă şi orice aderenţă, chiar şi involuntară, la părerea damnată era socotită o trădare a Partidului, sau cel puţin o dovadă de slabă pregătire ideologică şi cunoaştere a învăţăturii Partidului (sancţionabilă, aspru).

Din acest punct de vedere constatăm că ura faţă de Romani şi Romania este o parte a doctrinei comuniste. Înşişi ideologii comunişti reiterează aceasta, oficial, inclusiv în epoca în care Stalin dicta peste mai mult de jumătate din lume.
Aici este sursa schimbării amintite la începutul cuvântului nostru, aici este cauza trecerii de la o poziţie nuanţată, în care critica scăderilor însoţeşte admiraţia realizărilor, spre o poziţie totalitară, în care singura abordare a subiectului Romania/Romani este aceea de exclusivă denigrare, de diabolizare fără margini.

Această ură comunistă faţă de Romani şi Romania a produs o literatură corespunzătoare, nu doar la nivel istoric, politic sau economic, ci şi în domeniul beletristic. Feluriţi autori au scris cărţi în care, sistematic, Imperiul Roman era prezentat ca iadul pe pământ, izvorul tuturor relelor, cloaca putreziciunii etc. Cu cât descrierea era mai sumbră, cu atât era mai corectă politic. Şi, bineînţeles, pe fundalul întunecat erau zugrăvite „imaginile luminoase” ale unor eroi „din popor” – preferabil sclavi – care ţineau discursuri perfect comuniste.
Unii dintre aceşti „eroi comunişti anti-romani” sunt pur şi simplu figuri prelucrate de sclavi răsculaţi – şi în primul rând Spartacus, în conformitate cu cerinţele lui Karl Marx şi Vladimir Lenin [Mişulin, 1950:7-8] –, ori ale unor sclavi sau luptători imaginari. Dar s-a dezvoltat şi o literatură a „eroilor băştinaşi”, care rezistă „cotropitorilor imperialişti”. Literatura de acest fel a fost tolerată deoarece corespundea nevoilor de mobilizare ale lagărului comunist în timpul Celui de-al treilea război mondial (cunoscut şi ca „Războiul rece”, deşi se estimează să fi produs peste douăzeci de milioane de victime). Aceşti eroi literari deveneau, astfel, prototipul eroului comunist local; şi, în conformitate cu doctrina comunistă, ei erau văzuţi nu doar ca eroi locali, ci şi ca parte a unei „lupte anti-imperialiste” ce mobiliza, într-un fel sau altul „păturile largi ale oprimaţilor din întreaga lume”. Contradicţia între aceste închipuiri literare şi realitate – izolarea răsculaţilor lui Spartacus este amintită, fără a se înţelege consecinţele, chiar de Utcenco şi Mişulin – nu deranja pe nimeni; ideologic, dogmele nu se discută, iar la nivelul maselor cunoştinţele istorice erau cele furnizate de Partid (excepţiile, cei care se informau independent, aveau de ales între tăcere şi moarte). Ca urmare, apar în Franţa scrieri de inspiraţie comunistă despre lupta Galilor împotriva „invadatorilor Romani”, în Iugoslavia despre „rezistenţa Ilirilor” în faţa „cotropitorilor Romani” – –, în Bulgaria despre „rezistenţa Tracilor” împotriva „cuceritorilor Romani”, în România despre lupta Dacilor împotriva „invadatorilor Romani” etc., etc. În ce măsură corespund aceste scrieri adevărului istoric nu a interesat mai pe nimeni. Oamenii le citeau, sufereau cu eroii, îi urau pe Romani: era simplu şi eficient. Ce rost avea să te complici cu înţelegerea adevărului istoric, mai ales dacă riscai să te aşezi în contradicţie cu Partidul? Iar în ţările în care dictatura comunistă nu era făţişă ori căuta să se răspândească sub acoperirea legii (Franţa, Spania etc.), propagada a folosit mijloace de infiltrare eficiente: benzi desenate, romane de aventuri, comedii etc.

Desigur, literatura amintită a avut şi o serie lungă de materializări cinematografice, în care s-au aplicat aceleaşi criterii. Este cumva între amuzant şi tragic – date fiind circumstanţele de teroare ce însoţeau epoca – să-l vezi în filmul Burebista pe cel care cucerise un mare regat şi măcelărise triburi întregi – adică pe regele Burebista – ţinând cu înflăcărare un discurs comunist clasic. Unul în care se păstrează doar cele două clase sociale acceptate în ceea ce se socotea perioada de trecere către comunism – ţăranii şi muncitorii („meşteşugarii” în discurs) – (ţinta finală a comunismului fiind, bineînţeles, uniformizarea oamenilor într-o singură clasă, aceea a „proletariatului”). Ironia scenei poate fi văzută însă doar de către cunoscătorii istorie adevărate. Pentru populaţia aflată sub comunism, dar mai ales pentru copiii şi tinerii deja îndoctrinaţi în şcoli şi societate, discursul este receptat între firesc şi „patriotic”, „mobilizator”, „revoluţionar” (în înţelesul de conform cu principiile comuniste) etc.
Pe scurt, propaganda comunistă din aproape întreaga lume a prezentat şi prezintă pe Romani şi Romania în cea mai întunecată formă posibilă. Există şi excepţii, acolo unde s-a renunţat la formele comuniste de obedienţă marxistă sau marxist-leninistă, acolo unde au apărut forme de comunism distanţate sau chiar ostile faţă de aceste curente „clasice”. În rest însă, în conformitate cu principiile marxist-leniniste, Imperiul Roman a fost privit ca exemplul fundamental a tot ceea ce urăşte comunistul. Şi a fost receptat ca atare de către publicul larg, ajungându-se pas cu pas la însuşirea paradigmelor marxist-leniniste privitoare la Romani(a) chiar şi de către anticomunişti convinşi. Denigrează, denigrează, până la urmă sigur ceva se prinde…

(Partea a II-a aici)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Pentru numele date Imperiului Roman se pot vedea şi Romania a.k.a. Imperiul Roman, scurtă istorie (online la adresa https://mihaiandreialdea.org/blog/romania-a-k-a-imperiul-roman-scurta-istorie/), România, Romania, Imperiul Roman… Câteva surse (online la adresa https://mihaiandreialdea.org/2017/05/22/romania-romania-imperiul-roman-cateva-surse/) şi The Roman Empire, aka Romania, still exists? (online la adresa https://mihaiandreialdea.org/blog/the-roman-empire-aka-romania-still-exists/).

2 La Romani conjuncţia que – adică şi – putea să stea şi după cuvântul pe care îl lega de cel dinainte. Ca urmare, Senatul şi Poporul Romanilor – unul din numele străvechi ale Ţării Romanilor (Terra Romanorum) – se scrie mai ales în forma Senatus Populusque Romanorum, ca şi cum ar fi trei cuvinte, deşi se folosesc cele patru iniţiale.

3 A. V. Mişulin, Spartacus, Editura de Stat Pentru Literatura Ştiinţifică, Bucureşti, 1953, p. 20.

4 Care, în secolul al XIII-lea, a ras de pe faţa pământului oraşe, cetăţi, sate, triburi şi chiar popoare întregi.

5 La începutul secolului al XIII-lea Papalitatea a declanşat un război împotriva Catarilor din Galia/Franţa, încheiat prin exterminarea sistematică a acestora (Catarii erau adepţii unei religii gnostice cu unele elemente biblice).

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă