21 de rubini. Critica criticilor (III)

21 de rubini. Critica criticilor (III)

21 de rubini este ca
o oglindă foarte limpede:
nu este realitatea,
dar o arată foarte bine!

partea dinainte aici

Reiau cuvântul înainte din prima parte a acestei încercări a mea de a aduce la lumină adevărul într-o problemă în care ura și frica au înlocuit rațiunea și valorile creștine. Și îl voi relua în fiecare parte pe care, cu mila lui Dumnezeu, o voi mai scrie.

În urma părerii mele, sau viziunii mele asupra filmului 21 de rubini, am primit mai multe răspunsuri. Unele de mulțumire, altele prudente, altele supărate, unele furioase. Dar, mai cu greutate pentru rândurile acestea, am primit și adresele altor critici față de film.
Dintre acestea, o mare parte erau deja citite de mine.

O excepție frumoasă a fost părerea Părintelui Ioan Istrati. O părere cu care am rezonat adânc; și pe care m-am bucurat că nu am citit-o înainte, pentru că a fost o pecetluire a viziunii mele. Părintele Ioan este un iubitor sincer al lui Dumnezeu și al Bisericii Acestuia. Faptul că a văzut filmul așa cum l-am văzut și eu înseamnă mult pentru mine. Căci părerea mea că filmul poate fi înțeles doar de cei care nu sunt încrâncenați în cine știe ce poziții subiective a fost, iarăși, confirmată.

Voi pleca de la câteva lămuriri:

1. Cercetarea unei opere de artă se face prin aplecare asupra operei de artă, nu asupra autorului. Am văzut constructori fumători, bețivi, curvari, construind clădiri de mare frumusețe. Sunt poeți a căror viață este departe de o linie creștină, dar care au (și) poeme minunate. Sunt brutari și cofetari aflați foarte departe de moralitate, dar care realizează opere de artă. Etc. Mai mult, există un fenomen foarte bine cunoscut: opera devenită publică iese de sub influența autorului. Un apropiat a scriitorului Constantin Chiriță povestea cât de uimit a fost acesta de succesul primului volum din Cireșarii. Autorul voise un pamflet mascat, o caricatură literară subtilă a scrierilor pionierești ale vremii și a textelor cu marota anti-legionarismului. De unde și titlul inițial, Teroarea neagră, ce se voia parodic. Spre stupefacția autorului, a ieșit fenomenul literar și cultural Cireșarii, pe care s-a simțit silit să îl ducă mai departe până la despărțirea de ei în stilul lui Ionel Teodoreanu. Și acesta este doar un exemplu, printre multe. Fenomenul este arhicunoscut. Opera devenită publică este independentă de autor. Ca urmare, încercarea de a judeca o operă de artă după autor este sortită să ducă la eroare, minciună, înșelare. Iar ortodox, este o rătăcire.

2. Nu îi cunosc pe autorii criticilor despre care scriu aici. Le doresc tot binele; tot binele din lumea aceasta și fericirea veșnică dincolo. Critica mea, oricât de tăioasă ori laudativă, este la text și nu la persoană.

3. Dragostea, adevărul și dreptate sunt în mare măsură dincolo de oameni. Dar suntem datori să le căutăm cu mult dor, cât mai deplin, cât mai cinstit. Cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi! (Ioan 8.32)

4. Din preaplinul (prisosul) inimii grăiește gura, spune Mântuitorul (Luca 6.45; Matei 12.34). Eu nu pot și nu vreau să judec pe cei care scriu și răspândesc nedreptăți, minciuni, insulte etc. Dar bine este să se cerceteze fiecare pe sine (I Corinteni 11.28) ca să fie cele nedrept spuse doar greșeală, iar nu oglindire a sufletului. Așa cum mă îndemn de câte ori scriu adevărul și frumosul, și îi îndemn pe toți cei care vor să mă asculte, să nu ne încredem niciodată în noi, ci doar în Cel care ne poate face să stăm (așa cum e bine).

De la aceste principii, ca și de la cele ale ascultării celeilalte părți, dar și ale criticii (cât mai) riguroase, am început și duc mai departe cele câteva critici ale criticilor.

III. Critica unei curajoase cronici anonime

Critica curajoasă pe care o vom cerceta aici este semnată cu un pseudonim deloc smerit, Pelerinul român. Deci nu, Un pelerin – deși fiind în română și numele, și textul poate bănuiam că ar fi român autorul. Nici Un pelerin român, ca să nu-l bănuim că-i din xenie. De-a dreptul paradigmatic, ipostaziere a tot ce înseamnă pelerinaj românesc și pelerini români, sinteză absolută: Pelerinul român.
Desigur, cititorii care s-au obișnuit cu un ton cumpănit chiar și când este critic se vor mira: De ce este atât de tăios părintele?
Pentru că însuși Împăratul Traian (singurul împărat păgân despre care știm că s-a mântuit) a spus că „plângerile anonime sunt nedemne pentru vremea noastră”. Acum peste 1900 de ani!
Așa că am o părere foarte proastă despre acțiunile de critică, osândă și insultă făcute din spatele anonimatului. Mai ales când anonimul pretinde a vorbi în numele Ortodoxiei, a reprezenta gândirea teologică sănătoasă etc.
Din păcate – la figurat și la propriu – cu asta avem de-a face aici.

Startul criticii este o sentință ce se crede sentență creștină:

Dacă un film Ortodox nu te trimite la Sfânta Liturghie, atunci nu are cum să vină de la Dumnezeu și nici Adevărul nu-l spune… deci nu e Ortodox…

Deși de obicei nu doar că nu mă leg de greșelile de scriere și chiar exprimare, ba chiar „le acopăr”, dacă pot spune așa, aici avem o situație deosebită. Pentru că în acest caz nu avem greșeli de scriere, ci o scriere sistematic greșită. Și nu oricum. O lipsă oarecare de noțiuni ortografice nu constituie o problemă, deoarece nu arată nimic despre capacitatea analitică și concluzivă a autorului, despre înțelepciunea lui etc. Sunt oameni fără asemenea cunoștințe – deci care fac sistematic anumite greșeli de scriere și/sau exprimare – ce sunt la o mare înălțime duhovnicească. Am cunoscut mulți. Doar că aici autorul sau autorii – anonimatul poate ascunde mai mulți curajoși, nu doar unul – posedă un vocabular ce denotă cel puțin douăsprezece clase, dacă nu mai multe. Altfel spus, problemele de scriere și exprimare din acest text țin de gândirea, concepțiile și starea sufletească a autorului (autorilor), nu de factori secundari.
După cum vom vedea îndată.

Observăm întâi, ca aspect structural, folosirea exagerată a semnului puncte de suspensie, ce revine sistematic în text. Și care folosire excesivă denotă anumite probleme de gândire – și, de obicei, și de comportament. Lucrul acesta ne privește mai puțin, dar ceea ce merită subliniat este faptul că niciun text teologic într-adevăr ortodox, consacrat ca atare, nu cuprinde o asemenea prezență a punctelor de suspensie. De ce? Hai să vedem rosturile semnului de punctuație puncte de suspensie!

Sunt două folosiri ale acestui semn de punctuație: singur, sau în asociere cu altele.
Deoarece în textul de față întrebuințarea excesivă este a punctelor de suspensie fără însoțitori, suntem datori să ne oprim la folosirea semnului ca atare.
Punctele de suspensie ca semn de sine stătător se folosesc pentru a arăta

  • izolarea unei interjecții (nu este cazul)
  • izolarea unei părți dintr-un text (nu este cazul)
  • despărțirea unui adverb de afirmație (nu este cazul)
  • faptul că partenerul de dialog – personaj literar sau chiar cititorul – trebuie să întregească fraza întreruptă prin puncte de suspensie (nu este cazul)
  • faptul că un enunț este incomplet sau neclar
  • goluri de gândire, căutarea gândurilor
  • nehotărâre, șovăire în exprimare (în alegerea cuvintelor)

Altfel spus, ne aflăm în situația în care singurele înțelesuri pe care le denotă folosirea (mai ales excesivă!) a punctelor de suspensie sunt incoerența în gândire sau/și exprimare.
Ceea ce, firesc, nu se admite într-un text (care se vrea) teologic ortodox!

Am subliniat la început că acesta este un aspect structural.
Într-adevăr, un text teologic ortodox are, obligatoriu, o coerență cât mai puternică, preferabil perfectă. Contradicțiile și șovăielile ideologice sunt străine Ortodoxiei. Aici se aplică, totdeauna, cuvântul Mântuitorului:

Cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ceea ce este mai mult decât acestea, de la cel rău este.” (Matei 5.37)

Ori, la un text ce are 991 de cuvinte, găsim nu mai puțin de 35, treizeci și cinci de folosiri ale punctelor de suspensie. Mult mai mult de jumătate dintre fraze sunt întrerupte cel puțin o dată de puncte de suspensie, unele fraze ajungând să adune două, trei și până la șapte întreruperi de acest fel.
Iar aceste întreruperi, aproape în totalitate, nu au nicio valență în afară de cea a incoerenței și nehotărârii. Ceea ce este, am arătat, inadmisibil pentru un text teologic, mai ales când se vrea și lecție, îndreptare, atenționare.

Apoi, iar inacceptabil teologic, avem o folosire foarte nepotrivită a majusculei.
Ca regulă, Ortodoxie se scrie, corect, cu majusculă, iar Ortodox, ca persoană ce are această religie, se poate scrie cu majusculă – nu este o practică larg acceptată, dar se poate interpreta ca nume propriu al categoriei.
Tot ca regulă, adjectivele nu se scriu cu literă mare. În niciun text corect scris, în niciun text teologic.
Adică se scrie „film ortodox”, nu „film Ortodox”. Așa cum, de pildă, se scrie „lucru sfânt”, nu „lucru Sfânt”, „înțelepciune dumnezeiască”, nu „înțelepciune Dumnezeiască” etc.
Mai mult, dacă ai folosit, ca ortodox, forma Adevărul, cu majusculă, înseamnă că ai scris despre Dumnezeu care este Adevărul (Ioan 1.1 și 14 cu 14.6). Și atunci „nici Adevărul nu-l spune…” se scrie, ortodox, „nici Adevărul nu-L spune…”. Adică pronumele personal „îl”, care ține locul persoanei despre care se vorbește, aici trebuie să fie „Îl”.
În schimb același autor scrie, halucinant, în loc de „în numele lui Hristos”, atenție!, „în numele Lui Hristos”!!

De obicei, nu bag în seamă asemenea greșeli. Toți suntem oameni, toți greșim.
Dar, după cum am arătat, aceste „greșeli” sunt sistematice, revin constant. Aici „greșelile” nu sunt o întâmplare peste care să treci, sunt un sistem de care trebuie să ții seama. Și exprimă clar gândirea și starea sufletească a autorului și a textului. Deci nu sunt accidente fără însemnătate pentru un text teologic.
Și, ca să revenim la ce exprimă intenționat textul, cea mai gravă greșeală a frazei de început este chiar conceptul teologic fundamental!

Repetăm fraza de deschidere a acestei „curajoase” critici anonime:

Dacă un film Ortodox nu te trimite la Sfânta Liturghie, atunci nu are cum să vină de la Dumnezeu și nici Adevărul nu-l spune… deci nu e Ortodox…

Luată ad-litteram, această frază, este o erezie din punct de vedere teologic ortodox.
Pentru că sunt foarte multe texte ortodoxe, inclusiv biblice, care sunt de la Dumnezeu și spun adevărul (și Adevărul) dar nu te trimit la Sfânta Liturghie. Ci, de pildă, te trimit la rugăciune, la milostenie, la bunătate, la bucurie duhovnicească etc.

La Tobit 4.10 se spune „Căci milostenia izbăvește de la moarte și nu te lasă să cobori în întuneric.”;
la Matei 6.3 Însuși Mântuitorul ne spune „Tu însă, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta” (adică să o faci pe ascuns, cu discreție, nu pentru laudă);
iar la I Tesaloniceni 5.22 Duhul Sfânt, prin Apostolul Neamurilor, ne poruncește „Feriți-vă de orice înfățișare a răului!”.

Dar, ce să vezi, niciunul dintre cele trei texte biblice nu te (ne) trimite la Sfânta Liturghie. Cea ce înseamnă, după această critică curajoasă anonimă – și după cei care o răspândesc mai departe – că cele trei texte biblice „nu au cum să vină de la Dumnezeu”. Ceea ce este, evident, erezie. În numele apărării Ortodoxiei!

Dar, va zice careva, sensul este simbolic. Nu că s-ar vedea asta din text, dar așa vrea cineva să îl interpreteze.
Sensul este simbolic, adică filmul să te trimită către Biserică, ce ar fi simbolizată aici prin Sfânta Liturghie.
Doar că 21 de rubini face asta, căci singurul loc de liniște din film sunt bisericile!

Și singurul loc în care chinuita (ex-)procuroare – chinuită și de propriile slăbiciuni și necazuri, și de răutatea lumii, ca noi toți – deci singurul loc în care chinuita (ex-)procuroare își găsește liniștea este biserica în care se închină Maicii Domnului.

Dacă, deci, am forța un înțeles simbolic al frazei de început din curajoasa critică anonimă, cererea criticului ar fi deja îndeplinită de film. Ceea ce ar face din acuzație – căci este o acuzație, după cum arată tot textul criticii – o minciună, mai precis o acuzație mincinoasă.

Esențial pentru starea sufletească a textului criticii este fotografia aleasă de critic(i). Cu totul filmul are două ore, douăzeci și șapte de minute și patruzeci și trei de secunde. Sau 8863 de secunde. Din aceste aproape nouă mii de secunde, autorul criticii a ales drept fotografie pentru critica sa, ce? Ei bine, a ales un cadru care nu există în film, mai precis, un cadru de la filmări! Care, se pare, a fost singurul ce cuprindea un decolteu mulțumitor pentru autorul criticii sau, după acest autor, potrivit pentru critica sa. Și, ca o culme a fățărniciei, folosește această fotografie în timp ce îl critică pe regizor că a folosit asemenea scene în film! Deși, după logică, dacă este necreștinește pentru regizor să le folosească, este necreștinește și pentru critic.

Doar că atmosfera acestei critici – ca și a altor critici negative pe care le-am citit – este de superioritate, de aroganță. În acest caz, sub pretextul evlaviei indignate, în altele sub alte pretexte. Dar mereu aceeași privire și vorbire superioară, același drept de a face și spune ceea ce pentru regizor este interzis. Regizorul este un rătăcit pentru că folosește scene „deocheate”, dar criticul este un sfânt apărător al Ortodoxiei, așa că e bine că le folosește. Ceea ce este, dincolo de trufie, o incoerență gravă și cu totul neortodoxă.

În sine, critica anonimă nu conține nici măcar un argument coerent.
Primul paragraf este o înșiruire de acuzații ce trebuie crezute orbește – pentru că nici măcar nu se schițează gestul unei argumentări.
Al doilea paragraf este alcătuit din o sută șaizeci de cuvinte (sau vorbe), împărțite în trei fraze. Prima frază având optzeci și nouă de cuvinte și nu mai puțin de șapte folosiri ale punctelor de suspensie! Ideile se schimbă fulgerător, argumentele lipsesc, tonul este absolut.

Una dintre obsesiile textului este convingerea deplină a autorului că (ex-)procuroare din film ar fi „portret subliminal al Laurei Codruta Kovesi” (grafia autorului). Prejudecată ce determină revărsări de ură și discursuri moralizatoare. Doar că aflate în contradicție cu mesajele filmului!

Altă obsesie a textului este acordarea de lecții teologice, de cele mai multe ori pe lângă adevăr și dincolo de bun-simț. De pildă (căci fără argumente afirmațiile sunt vorbe goale!), anonimul curajos pretinde că

Regizorul te santajeaza emotional din miezul narativ, cu drama din familia eroinei care e „sora” unui seminarist sinucigas… oameni buni, sinuciderea e rodul unui razboi spiritual, acolo sunt forte demonice, nu vreun individ corupt… un om care se sinucide nu pierde razboiul cu oamenii corupti din jurul lui, ci pierde batalia cu diavolul… problema sinuciderii e una interioara, nu una exterioara, altfel si sinucigasii s-ar Mântui…

Voi trece repede peste pretenția de „șantaj emoțional”, cu totul nemotivată. Ea vine din convingerea autorului criticii că a identificat dușmani și intenții, indiferent de realitate.
Mă opresc însă la afirmația

oameni buni, sinuciderea e rodul unui razboi spiritual, acolo sunt forte demonice, nu vreun individ corupt… un om care se sinucide nu pierde razboiul cu oamenii corupti din jurul lui, ci pierde batalia cu diavolul…”.

Doar că în realitate „forțele demonice” acționează, în cele mai multe cazuri, prin oameni. De multe ori prin oamenii cu bune intenții, dar fără pricepere. Însă mai ales prin indivizii corupți.
Din acest punct de vedere critica minte categoric, pentru că singurele sinucideri în care factorii externi sunt nesemnificativi sunt cele ale bolnavilor mintali. Situație în care și Biserica permite slujbe, oprite sinucigașilor „obișnuiți”.
În celelalte sinucideri sau „sinucideri” factorii externi sunt foarte importanți și excluderea lor este, după caz, lașitate sau ticăloșie.

De pildă, există un caz în care un grup de băieți de liceu a intrat peste o colegă, pretinzând unul dintre ei că vrea să împrumute o carte (ceilalți ascunzându-se după ușă). Știau că părinții nu sunt acasă, așa că au intrat peste ea și au violat-o, iar și iar, până când fata, găsind o clipă în care nu mai era ținută, s-a aruncat pe fereastră. Și a murit. Asta s-a întâmplat pe B-dul Olteniței, acum câteva decenii, iar o parte din violatori au familii, votează și se poartă ca și cum nu au făcut nimic. La fel cum se poartă personajele din filmul 21 de rubini care împing un copil spre disperare cu nepăsare sau chiar plăcere.

Să pretinzi că acești corupți nu au nicio vină, așa cum pretinde critica anonimă, este, foarte delicat spus, o minciună ticăloasă.
Fata care s-a aruncat pe fereastră nu poate fi judecată pentru gestul ei, vina fiind în totalitate a violatorilor. Cel care gândește altfel are nevoie de consult psihiatric, pentru că este total inconștient în cel mai bun caz, dacă nu violator (latent sau nu).

Similar este să pretinzi că loviturile primite de la cei din jur de George, seminarist, nu au nicio însemnătate pentru presupusa lui sinucidere. Căci, merită spus, se pretinde că s-ar fi sinucis, dar filmul nu arată că așa s-a întâmplat, nu prezintă sinuciderea ca pe un fapt. Dată fiind corupția din jur, inclusiv a polițistului care (în stilul bestiilor de „polițiști” din cazul Alexandra Mihaela Măceșanu) își bate joc de George în loc să îl ajute, este foarte posibil și ca băiatul să fi fost omorât chiar de către cei care îl înșelaseră – pe care părea foarte pornit să îi găsească pentru a-și recupera banii și ceasul cu 21 de rubini.

Este aproape de necrezut că aceste realități, atât ale vieții de zi cu zi, cât și ale filmului, sunt ignorate total. Dar aceasta se întâmplă atunci când patimile stăpânesc pe critici.

Autorul anonim al criticii pe care o analizăm este atât de orbit de ura față de Kovesi, încât pretinzând că (ex-)procuroarea din film ar fi Kovesi devine irațional.
Am mai explicat, pe fapte, că identificarea este greșită. Dincolo de câteva elemente comune – sunt femei, sunt sau au fost procuroare, au fost implicate în campanii anti-corupție – deosebirile sau diferențele sunt uriașe. Ceea ce pătimașii urâtori ai Laurei Kovesi refuză să vadă, pentru că refuzul le oferă plăcerea de a-și revărsa ura.
Pentru că am mai demonstrat deosebirea dintre eroina de film și d-na Kovesi nu mai revin. Cine are nelămuriri și vrea să vadă adevărul va citi materialul, cine nu va refuza mai departe adevărul orice ar fi.

Dincolo de patima confuziei între Kovesi și personajul Nina Ciofu – care nu este nici pe departe o variantă a lui Kovesi – merită (re)citit începutul paragrafului al treilea din anonima critică. Apropo de moralitate ortodoxă!

Ceea ce multi exaltati fani ai acestui film nu inteleg e ca saracia este un scut, ca daca nu exista coruptie institutionala va vaccinau soldatii lui Kovesi cu forta, ca dictatura legii este mai primejdioasa decat slabiciunea omeneasca.

Fraza începe cu o judecată in integrum a celor cărora le-a plăcut filmul 21 de rubini: unii sunt „exaltați fani” și „nu înțeleg”, iar ceilalți, se subînțelege (și de aici, și din alte părți ale criticii) sunt niște ticăloși. Amândouă afirmațiile, în lipsa unor argumente puternice (și de multe ori chiar în prezența lor) stau împotriva moralei creștine (Matei 5.22-26; 7.1-5; Luca 6.37-38 etc.).

Apoi se pretinde că sărăcia este un scut, concept comunist pe care nu o să-l disecăm aici. Ajungându-se, îndată, la justificarea corupției instituționale! Sub pretextul că „dictatura legii este mai primejdioasă decât slăbiciunea omenească”.

Se pare că d-sa autorul anonim uită sau nu știe (dar vorbește!) că nu există dictatura legii fără slăbiciune omenească!
De fapt slăbiciunile omenești sunt cele care duc la toate formele de dictatură! Iar dacă oamenii își biruiesc slăbiciunile prin Duhul Sfânt, oricâte lovituri vin din afară ei rămân sfinții lui Dumnezeu. Ceea ce se vede și la mucenicii Prigoanelor Comuniste, și la cei din vremea lui Mircea cel Bătrân sau Ștefan cel Mare, pe scurt, în toată Istoria Bisericii.

Iar apologia corupției, făcută de d-sa în al treilea paragraf și presupus argument împotriva filmului 21 de rubini stă împotriva Duhului Sfânt care poruncește „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul cu bine!” (Romani 12.21). Deci nu spune „biruiți răul cu corupția instituțională”, cum ne învață autorul anonim. Ci spune să biruim răul cu binele. Și iarăși poruncește Duhul Sfânt „Feriți-vă de orice înfățișare a răului!” (I Tesaloniceni 5.22). Iar Mântuitorul ne cere „Fiți, deci, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este!” (Matei 5.48). Și multe alte cuvinte se pot aduce care dovedesc deplin, toate, că apologia corupției este o rătăcire, este răul asupra căruia Învățătorul Învățătorilor ne-a prevenit, zicând „Vă rătăciți neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu!” (Matei 22.29).

Și, din păcate, pe această linie eterodoxă, ca să nu spun păgână, continuă paragraful, ba și paragraful următor. Cu apologia corupției și ura față de Kovesi, pe care critica anonimă pretinde maniacal că o recunoaște în cineva care nu-i seamănă.

Totodată, prin exclamarea

Deci lasati-ma cu „vai, Romania este corupta!”, coruptia din Occident e incomparabil mai mare decat in Romania si acolo e si „domnia legii”

se dovedește iarăși înstrăinarea de realitate a criticii anonime. Pentru că filmul nu critică doar corupția din România. Ci arată că unul dintre izvoarele și unul dintre marii sprijinitori ai corupției din România este corupția externă și intervenția ei în România. Adică filmul exprimă, cinstit și echilibrat, inclusiv bucățile de adevăr pe care cronica anonimă le invocă fără să vadă că există. Alături de adevărurile de care cronica fuge. Precum răutatea ființială a corupției.

Și, pe post de argument suprem, vin simțeniile:

Cum recunoști că acest film este făcătură drăcească? Simplu… face dezbinare, te lasa plin de lehamite, te umple de greata, te deschide legalismului etatist absolut, te face sa o idolatrizezi pe „biata” Kovesi… nu te trimite la Sfanta Biserica, la Liturghie, ci te plaseaza, exact ca in film, intr-o biserica goala, nu lasa loc Nădejdii si, dupa vizionarea lui, te simti ca dupa o betie cu un vin contrafacut… crezi ca esti treaz, dar iti bubuie capul…

Deci, spune curajosul anonim, filmul e „făcătură drăcească”. E un adevăr absolut, pe care trebuie să îl recunoști. Și, dacă nu știi cum, te învață el! Precum Partidul: dacă nu știi, te învățăm; dacă nu poți, te ajutăm; dacă nu vrei, te obligăm. Așa că nu se discută ideea, se ia ca atare: filmul „este făcătură drăcească”.
De ce? În primul rând pentru simțeniile cele rele ale curajosului anonim, firește! Că doar simțeniile d-sale sunt criteriu absolut. Iar cei care au simțit altceva decât el sunt ori niște „exaltați”, ori ticăloși, îndrăciți, perverși etc. Numai că acest criteriu al d-sale este în totală contradicție cu Învățătura Ortodoxă. Încă de la Eva și simțeniile ei, care au dus la cădere, se știe că nu după acestea trebuie să se călăuzească omul. Ci după Învățătura lui Dumnezeu.
Iar după aceasta, ca să declari ceva „făcătură drăcească”, e musai să ai mărturii puternice din Scripturi și Tradiție. Altfel cazi sub mare osândă! Iar mărturiile din simțenii nu înseamnă nimic dacă nu sunt însoțite de cele scripturistice și patristice. Ceea ce este obligatoriu de știut un autor care pretinde să distingă între drăcesc și duhovnicesc.

Lipsa de rațiune a textului merge însă dincolo de teologic, după cum se poate vedea. Critica anonimă pretinde că un film ce arată corupția din DNA, Președinție și Guvern, ce arată că izvoarele corupției ecleziale sunt în etatismul bisericescte deschide legalismului etatist absolut”. Contradicția între ce spune filmul și ce pretinde autorul anonim că ar spune este absolută.

Mai mult, absurditatea atinge paroxismul prin pretenția că filmul „nu te trimite la Sfânta Biserică (…) ci te plasează (…) într-o biserică goală”. Deci nu te trimite la Sfânta Biserică din cauză că biserica la care te trimite este goală! Deși acea biserică este ortodoxă, deși acea biserică nu este goală decât de credincioși, căci are om la strană și preotul slujește. Mesajul filmului este aici foarte clar: Biserica vă așteaptă! Chiar și pe unul singur, Biserica îl așteaptă mereu și îl primește, căci Dumnezeu primește pe toți cei care vin la El.

În ciuda părerii criticii, plecată din prejudecăți, patimi și ignorări ale realității, 21 de rubini este un film duhovnicesc: este o mărturisire a răului pe care îl facem, toți, prin toate compromisurile noastre cu răul. Este, ca Patimile lui Christos al lui Mel Gibson, o concentrare asupra răului pe care omul îl aduce în lume. Și, la fel ca în Patimile lui Christos, lumina lui Dumnezeu există, ca o scară de ieșire din valea pieirii, din lumea răutății. Doar că această scară, ne arată 21 de rubini, merge întâi în jos: în renunțare la slava lumii, în smerenie, în plecarea înaintea lui Dumnezeu și a sfinților Săi. De aici vin pacea, pocăința, îndreptarea și înțelegerea setei de Dumnezeu pe care toți o avem, dar puțini o recunoaștem.

După cum am mai arătat, 21 de rubini este ca o oglindă de calitate: nu este realitatea, dar o reflectă foarte clar. Dacă realitatea te nemulțumește, nu oglinda este de vină. Iar spargerea oglinzii nu îndreaptă realitatea, doar te face complice la răutatea ei.

Criticile de acest fel, fățarnice, pătimașe, superficiale, străine realității până la intersecția cu patologicul, doar întăresc mărturia filmului 21 de rubini: e multă răutate în lume, e multă răutate în noi, și doar în Domnul se găsesc bunătatea, adevărul, dragostea, pacea.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

coborârea fostei carieriste din canceroasa lume a neoanelor în smerenie
întoarcerea la Biserică și plecarea înaintea Maicii Domnului în Casa Tatălui în care este încă loc pentru toți cei care se pocăiesc
preotul care cheamă oamenii către Izvorul Harului, slujindu-i și chemându-i și când ei ignoră Biserica

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Răspund cititorilor. Ciprian B. despre 21 de rubini

Răspund cititorilor. Ciprian B. despre 21 de rubini

Dincolo de un link la o critică (foarte slabă) a filmului 21 de rubini (la care am răspuns aici), cititorul Ciprian B. îmi sau ne spune și că:

Ceea ce salvează aceste rânduri este începutul opinia mea. Început în care pare să existe o urmă de deschidere față de alte idei. Ca urmare, am ales să și public comentariu și, după cum se vede să îi răspund.

Cu tot respectul față de d-l Ciprian B. trebuie să îi transmit că atunci când cineva emite critici radicale, trebuie să se aștepte la posibilitatea unor critici radicale față de ce spune. Iar când cineva atacă la persoană…

În cazul de față, prima frază este și neclară, și foarte subiectivă, și ad personam (și nu într-un sens bun!).
Este neclară, pentru că
1. Nu ni se spune ce înseamnă „se regăsește… în acest film”.
2. Nu ni se spune ce înseamnă „se regăsește prea mult”.
3. Nu ni se spune ce înseamnă „biserica instituțională”.
4. Nu se lămurește de ce „regăsirea” „prea mult” „în acest film” ar însemna „frustrări legate de relația cu biserica instituțională pe care nu a reușit să și le gestioneze”.

De ce, de pildă, nu ar putea însemna și frustrări pe care a reușit să și le gestioneze?
Așa cum, de pildă, un om frustrat că este slab, dar care își gestionează bine frustrările, se regăsește foarte mult în, să zicem, Karate-Kid sau Omul Păianjen.
De ce într-un asemenea caz se poate – cunosc cazuri – iar la filmul 21 de rubini nu se poate?

Mai mult, nu îmi dau seama, dacă vorbim româna așa cum trebuie, de ce ar fi o chestiune negativă existența acestor frustrări. Bănuiala mea este că d-l Ciprian B. folosește termenul impropriu, colocvial, care este consemnat, destul de neclar, de un singur dicționar al limbii române. Pentru că înțelesul corect pentru a frustra, ce există și în DEX, și în Micul Dicționar Enciclopedic, și în alte asemenea instrumente, este

a lipsi pe cineva (mai ales statul sau o instituție) de un drept sau un bun; a păgubi

Iar pentru frustrare, avem

1 Privare a cuiva de un drept care i se cuvenea Sinonime: (rar) frustrație (1), păgubire2 Privare a cuiva de o satisfacție. 3 (Prin extindere) Înșelare. 4 (Prin extindere) Dezamăgire. 5 (Psihologie; concretizat) Stare a unui individ care, din cauza unei piedici sau a unei inhibiții, nu-și poate realiza o dorință sau satisface o plăcere.

Iată că sensul negativ apare doar alegând o formă particulară a punctului 5: aceea în care „dorința sau plăcerea” sunt rele.
În rest – adică în cel puțin 90% din cazuri – sensul frustrării este negativ pentru cel care o produce.

Într-un fel ciudat, însă, d-l Ciprian B. folosește sistematic termeni neclari.
Am amintit de acel „regăsește” sau de „prea mult”, acum despre „frustrare”.
Dar ce înseamnă, revenim, „biserica instituțională”?
Dacă spunem că înseamnă, de fapt, Administrația Bisericească, ar însemna să speculăm.
Alt sens, însă, deocamdată nu văd.
Totuși, până clarificarea pe care, nădăjduiesc, d-l Ciprian B. o va aduce, las deoparte această frază și merg la următoarele.

Și eu spun:
Artistic: filmul este excepțional.

Uite poznă!
El zice că e zero, eu spun că-i excepțional.
Care are dreptate?

La prima vedere, cel care aduce argumente.
Doar că în artă e mai greu cu argumentele…
Picasso a pictat/desenat niște urâțenii care au avut un succes uluitor. La fel Goya. Ciudățeniile lui Dali au cucerit lumea. Etc.

Ca urmare, nu îl contrazic aici pe d-l Ciprian B., căci pentru d-sa se poate ca albastrul de Voroneț să fie urât sau 21 de rubini să aibă valoare artistică zero.
Singura problemă este că părerea d-sale în această privință o exprimă drept sentință absolută.
Căci nu spune după părerea mea sau după gustul meu, ci vorbește ca și cum toți ar fi siliți să aibă gusturile și părerile d-sale.
În ceea ce mă privește, găsesc 21 de rubini ca o mare și excepțională realizare artistică. Dar subliniez că este părerea mea, nu un adevăr absolut.

Și eu spun: aici iar nu înțeleg unde-i baiul!
Ideologic este orice documentar, ba chiar orice film și orice carte.
Practic orice creație artistică este, la un nivel sau altul, ideologică. Adică exprimă ideologia creatorului sau creatorilor ei.
E ceva firesc.

Tributar?
Din nou d-l Ciprian B. folosește termeni neclari.
Părinții Apostolici, ca și Părinții secolelor IV-VI și nu numai sunt tributari Bibliei. La fel cum este orice teolog adevărat.
Iar acest lucru este un bine firesc pentru Creștini: suntem (sau trebuie să fim) ucenicii lui Iisus Christos, Cel ce ne-a zis „Cercetați Scripturile” (Ioan 5.39) și „Oare nu pentru aceasta rătăciți, neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu?” (Marcu 12.24).
Ca urmare, a fi tributar nu este o învinuire reală, ci una extrem de greșită.
Pentru că toți suntem tributari. Unii lui Dumnezeu, alții diavolilor.
Și încercarea de a nu fi tributar nimănui este cea care a deschis și ține în existență Iadul.

Ca urmare, acuzând filmul 21 de rubini că este tributar și ideologic d-l Ciprian B. săvârșește același act cu cel care ar acuza filmul 21 de rubini că are imagini și că acestea se succed rapid dând iluzia mișcării. Și o învinuire, și cealaltă, sunt absurde, pentru că toate acestea sunt firești unui film.

Iarăși,

Până acum, aceasta este singura învinuire cu greutate, singura care înseamnă ceva.
Doar că, la cât de mare este o asemenea acuzație, ar fi fost de așteptat cel puțin câteva argumente. Care lipsesc cu desăvârșire.
Aici pot să presupun, după curgerea comentariului, că d-l Ciprian B. a fost puternic influențat de critica pe care am criticat-o aici. Și pe care vă îndemn să o citiți, dacă nu ați făcut-o deja.
Și dacă presupunerea este adevărată, „argumentele” pentru această acuzație lipsesc desăvârșit. Lipsesc desăvârșit, pentru că „argumentele” acelei critici se bazează exclusiv pe închipuiri ale autorului ce contrazic direct ceea ce este în film.
Dacă presupunerea este greșită, iar d-l Ciprian B. are propriile sale argumente, le aștept cu interes.

Cu toate că realitatea îl contrazice deja: sunt oameni care au văzut filmul și au înțeles că orice drum fără Dumnezeu este o formă de sinucidere.
Ceea ce este, duhovnicește, esențial.

În sfârșit, d-l Ciprian B. vine cu o afirmație foarte interesantă:

Trebuie să spun că nu am înțeles și nu înțeleg de unde și până unde ar fi asta o întrebare esențială.
Singura „invitație” pe care i-o fac și i-aș face-o lui Christos este să Îl rog mă călăuzească, să îmi fie cât mai deplin Dumnezeu, Arhiereu, Împărat, Învățător, Totul.
Mi-aș dori să mă invite El pe mine, oriunde pot fi mai aproape de El.
Să Îl invit eu pe Christos la un film mi s-ar părea o prostie abisală, venită dintr-o aroganță abisală. Exceptând cazul în care El mi-ar spune că Îi place un film și ar vrea să îl vedem împreună, când aș zice Da, Doamne, facă-se voia Ta!

Dincolo de această deosebire de vederi între mine și d-l Ciprian B., voi spune că Iisus Christos s-a uitat la aceste filme încă înainte să se nască cei care le-au făcut. Căci Dumnezeu este dincolo de timp. Și că se uită la aceste filme cu fiecare om care le vede, căci El este alături de fiecare, pe fiecare chemându-ne la mântuire.

Această întrebare, departe de a fi esențială, este absurdă.
Îl aducem, nu că Îl invităm, pe Dumnezeu cu noi oriunde ne ducem, inclusiv la orice film la care ne uităm. Și pe Dumnezeu, și pe îngerul păzitor, și pe toți sfinții care ne poartă de grijă…
Prefăcându-ne cu foarte multă grijă că nu știm că El este și ei sunt cu noi.

Ca urmare, mi se pare mie, adevărata întrebare esențială este:
Cum vede Dumnezeu filmul 21 de rubini? Ca pe ceva bun, sau ca pe ceva rău?
Iar la această întrebare cred că am răspuns și eu, pe larg, și Părintele Ioan Istrati, mai pe scurt, Buturugă Anghel, tot pe scurt, și Iulian Capsali, și mai pe scurt, și Mihail Neamțu, mai pe larg, Eduard Dumitrache în câteva rânduri etc.:

Înaintea lui Dumnezeu filmul 21 de rubini este un film bun, spărgător al fățărniciei, trezitor la sinceritate; cel puțin înaintea lui Dumnezeu.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

scena cheie a filmului din punctul meu de vedere

21 de rubini. Critica criticilor (I)

21 de rubini. Critica criticilor (I)

În urma părerii mele, sau viziunii mele asupra filmului 21 de rubini, am primit mai multe răspunsuri. Unele de mulțumire, altele prudente, altele supărate, unele furioase. Dar, mai cu greutate pentru rândurile acestea, am primit și adresele altor critici față de film.
Dintre acestea, o mare parte erau deja citite de mine.

O excepție frumoasă a fost părerea Părintelui Ioan Istrati. O părere cu care am rezonat adânc; și pe care m-am bucurat că nu am citit-o înainte, pentru că a fost o pecetluire a viziunii mele. Părintele Ioan este un iubitor sincer al lui Dumnezeu și al Bisericii Acestuia. Faptul că a văzut filmul așa cum l-am văzut și eu înseamnă mult pentru mine. Căci părerea mea că filmul poate fi înțeles doar de cei care nu sunt încrâncenați în cine știe ce poziții subiective a fost, iarăși, confirmată.

Voi pleca de la câteva lămuriri:

1. Cercetarea unei opere de artă se face prin aplecare asupra operei de artă, nu asupra autorului. Am văzut constructori fumători, bețivi, curvari, construind clădiri de mare frumusețe. Sunt poeți a căror viață este departe de o linie creștină, dar care au (și) poeme minunate. Sunt brutari și cofetari aflați foarte departe de moralitate, dar care realizează opere de artă. Etc. Mai mult, există un fenomen foarte bine cunoscut: opera devenită publică iese de sub influența autorului. Un apropiat a scriitorului Constantin Chiriță povestea cât de uimit a fost acesta de succesul primului volum din Cireșarii. Autorul voise un pamflet mascat, o caricatură literară subtilă a scrierilor pionierești ale vremii și a textelor cu marota anti-legionarismului. De unde și titlul inițial, Teroarea neagră, ce se voia parodic. Spre stupefacția autorului, a ieșit fenomenul literar și cultural Cireșarii, pe care s-a simțit silit să îl ducă mai departe până la despărțirea de ei în stilul lui Ionel Teodoreanu. Și acesta este doar un exemplu, printre multe. Fenomenul este arhicunoscut. Opera devenită publică este independentă de autor. Ca urmare, încercarea de a judeca o operă de artă după autor este sortită să ducă la eroare, minciună, înșelare. Iar ortodox, este o rătăcire.

2. Nu îi cunosc pe autorii criticilor despre care scriu aici. Le doresc tot binele; tot binele din lumea aceasta și fericirea veșnică dincolo. Critica mea, oricât de tăioasă ori laudativă, este la text și nu la persoană.

3. Dragostea, adevărul și dreptate sunt în mare măsură dincolo de oameni. Dar suntem datori să le căutăm cu mult dor, cât mai deplin, cât mai cinstit. Cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi! (Ioan 8.32)

4. Din preaplinul (prisosul) inimii grăiește gura, spune Mântuitorul (Luca 6.45; Matei 12.34). Eu nu pot și nu vreau să judec pe cei care scriu și răspândesc nedreptăți, minciuni, insulte etc. Dar bine este să se cerceteze fiecare pe sine (I Corinteni 11.28) ca să fie cele nedrept spuse doar greșeală, iar nu oglindire a sufletului. Așa cum mă îndemn de câte ori scriu adevărul și frumosul, și îi îndemn pe toți cei care vor să mă asculte, să nu ne încredem niciodată în noi, ci doar în Cel care ne poate face să stăm (așa cum e bine).

De la aceste principii, ca și de la cele ale ascultării celeilalte părți, dar și ale criticii (cât mai) riguroase, încep cele câteva critici ale criticilor.

I. Critică la critica unui preot sibian

Am amintit mai sus despre această critică.
Autorul începe cu o radicală catalogare „din punct de vedere cinematografic”: „filmul este sub-mediocru”.
Pentru mine, sentințele date înainte de proces cad sub suspiciunea îndreptățită de vinovăție de subiectivism. Și, da, înțeleg faptul că se poate întâmpla ca așezat la masa de scris omul să înceapă cu concluziile. Dar este necesar pentru cinstea autorului și absolut obligatoriu pentru creștinătatea lui să lase concluziile la urmă. Și dacă a început cu ele, să le dea la o parte și să înceapă „de la zero”.
Desigur, se poate întâmpla să fie bune concluziile. Dar binele nu este bine dacă nu este bine făcut. Obișnuința cu punerea concluziilor înainte de procesul de cercetare, înainte de analiza obiectivă, garantează subiectivismul.

În acest caz, autorul continuă cu părerea lui despre „compoziție, lumini, unghiuri ori plan secund”. Părere, ați ghicit, proastă.

Pentru procesul autorului criticii de (ne)gândire și (ne)cercetare, precum și de expunere, o frază din primul paragraf propriu-zis mi se pare paradigmatică:

Detaliile artistice sunt cvasi-absente, filmarea lacului și sugestia posibilei înecări a seminaristului, sugerată limpede doar la final, nu salvează nimic din impresia artistică, deși la începutul filmului pare a fi o enigmă ce se dorește a fi dezlegată.

M-a zgâriat pe creier această frază, cu a ei „sugestie sugerată limpede” (sic!) și cu lipsa de legătură între început și continuare. Prezența sau lipsa detaliilor artistice este de discutat, dar această frază nu discută, ci proclamă. Folosind o părere personală despre cum i se pare că ar fi trebuit să se desfășoare filmul drept argument unic și cu putere absolută.

Am nădăjduit ca primele subiectivisme – repet, mereu expuse drept adevăruri imuabile – să nu fie caracteristice pentru restul textului. Mai ales că după șirul de „pecetluiri” negative urmează părerea că

Aceste lucruri pot sugera că regizorul este preocupat doar de conținut, să coborâm așadar spre conținut.

Și m-am gândit: viziunea artistică este personală; de gustibus et coloribus.., cum ziceau străbunii. Hai să vedem însă analiza conținutului!

Și iată prima frază a „analizei conținutului”:

Filmul șochează încă de la început cu prezentarea frustă a unor idiosincrazii morale ale regizorului: corupția de la toate nivelurile societății, din toate compartimentele ei, cu accent pe presupuse acte de corupție din administrația bisericească, nimic neobișnuit până aici.

Am citit de două ori fraza.
Pentru că filmul, după cum se poate vedea aici, începe cu un citat din Sfântul Apostol Pavel: În parte cunoaștem și în parte proorocim (I Corinteni 13.9).

Iar vizual, începe cu un mers prin pădure al cuiva ce pare legat la ochi. După care urmează o ceremonie publică, în care cei prezenți sunt purtătorii odioaselor măști din Plandemie, și la care se țin unele cuvântări „de bune intenții”; intersectată cu mersul chior prin pădure.
Acesta este începutul. Acestea sunt primele șase minute. Ceea ce, în cinematografie, înseamnă enorm.
De fapt, trec peste 12 minute din film fără să se prezinte ceea ce pretinde autorul criticii!
Timp de 12 minute și mai bine, nu se prezintă niciun act de corupție, la niciun nivel.
Ceea ce face din fraza autorului o minciună sfruntată.
Și, iată, am prezentat întâi faptele, apoi concluzia, așa cum este firesc.

Reiau: începutul filmului nu șochează prin prezentarea corupției, așa cum minte fraza pe care am citat-o. Acesta este un fapt, nu o părere subiectivă, nu o impresie, nu o chestiune de gust!

Îndată după fraza mincinoasă, autorul continuă întregul paragraf cu o serie de fraze legate de ceea ce el pretinde a fi „recunoașterea” în procuroarea din film a procuroarei Laura Codruța Kovesi. Pe post de argumente se aduc următoarele:
– „are și ea trei nume
– „face sport
– „este la fel de lipsită de forme feminine aidoma personajului mai sus amintit. Asemănarea fizică este trasă la indigo, iar imaginea spirituală se vrea a fi la fel.

Poate pentru că am și eu „trei nume”, pentru că am avut mai multe colege și colegi cu „trei nume”, văd cel puțin forțată folosirea acestui fapt ca argument. La fel și „a face sport”, care în cazul procuroarei din film înseamnă că… aleargă de dimineață, uneori. De aici și până la sportul de performanță făcut de L.C. Kovesi distanța este prea mare ca să fie trecută atât de ușor – dacă vrem să fim corecți.

Mai greu îmi este să discut cu liniște ultimul așa-zis argument.

Încă din copilărie am urât pe cei care se legau de ceea ce ei socoteau lipsuri fizice ale altora. Devenit creștin am înțeles că această practică este satanică: este o încercare diabolică de compensare a propriilor complexe prin insultarea altuia. Este o formă de violare psihologică a persoanei agresate. Și dacă nu i-am mai urât pe cei care o practică, ci i-am compătimit, scârba față de gest mi-a crescut însă.

Dacă autorul ar fi spus doar „Asemănarea fizică este trasă la indigo, iar imaginea spirituală se vrea a fi la fel.”, am fi avut de-a face cu o părere discutabilă – factual greșită, dar de înțeles. Însă textul „este la fel de lipsită de forme feminine aidoma personajului mai sus amintitnu are nicio valoare argumentativă. Mai mult, se pot indica scene din film care dovedesc falsitatea absolută a pretenției lipsei de forme feminine. Fiind o afirmație atât neadevărată în sine, cât și lipsită de valoare de argument, înseamnă că este doar un atac abject la feminitatea actriței. Din partea unui preot! Dumnezeu să îl lumineze și să îl ierte!

Dar să trecem peste această mizerie și să revenim la „argumentele” criticului!

Zice d-sa, că „asemănarea fizică este trasă la indigo”.
Oare?
Corina Moise are în jur de un metru șaizeci, poate și mai puțin. Deși înălțimea d-sale nu este publică, se poate vedea prin comparație cu actorii cu care a jucat. Laura Codruța Kovesi are un metru optzeci. Pretenția asemănării fizice „la indigo” devine cel puțin absurdă. Dar probabil chipul cu influențe grecești al Corinei Moise și chipul cu trăsături ardelenești al Codruței Kovesi, pentru mine clar două tipuri diferite, să i se pară autorului criticii „la indigo”. Nu știu cum, dar ar fi singura explicație care să nu sugereze o adâncă desprindere de realitate.

În paragraful dedicat pasional procuroarei Laura Codruța Kovesi, pe care o vede până și fizic în personajul interpretat de Corina Moise, autorul ajunge însă mult mai departe decât am văzut mai sus.

În film procuroarea Nina Lucreția Ciofu prezintă un adevărat șir de slăbiciuni: de la cea față de iubitul franco-rus până la fumat, de la pasivitatea și chiar tentația acceptării în fața avansurilor unei lesbiene cu putere până la încercarea de a-l convinge pe un martor să renunțe la mărturie, ca să poată închide dosarul. Și poate cele mai importante sunt coșmarurile, dorința de a face dreptate judiciară pentru a se împăca pe sine – fiind marcată de tragedia familiei sale. Pentru această chemare ajunge să se scufunde într-o lume care nu era a ei, zugrăvită mai întâi de clubul în care dansează… exagerat, în care prietenele se dedau la lesbianism iar alții la consum de droguri. Procuroarea merge pe o linie foarte subțire între bine și rău, pentru că imboldul de a face bine există, dar motivația este greșită și călăuzirea de Sus lipsește.

Față de complexitatea acestui personaj cu lumini și umbre, autorul criticii amintite pretinde însă, fără niciun argument, că procuroarea din film „nu are nicio slăbiciune”. Mai pe larg și mai emoțional decât arătăm, concluziv, aici. Și total străin realității.

Dar ceea ce urmează este și mai și: autorul criticii pretinde că procuroarea

La final este comparată chiar cu Fecioara Maria… Paralelismul sugerat este absolut dizgrațios, scandalos, complet inadecvat, ireverențios, mai ales din partea unui regizor preot. […] Tot în final, tatăl seminaristului și al surorii acestuia, incoruptibila procuroare, este asemănat cu Hristos, când rostește ritos, cu mințile pierdute, într-un ospiciu, ”mi-e sete”. Sugestia este cel puțin oribilă.

Dar care sunt argumentele părintelui C.S. pentru aceste afirmații?

Că procuroarea, după ce și-a pierdut copilul în urma arestării abuzive, „merge la biserică unde se cântă priceasna sărbătorii Întâmpinării Domnului: ”maică și fecioară”, iar ea se închină foarte evlavios în fața icoanei”.
Deci, după autorul criticii, PREOT, repetăm, o femeie care și-a pierdut sarcina și merge și se închină foarte evlavios la icoana Maicii Domnului prin asta „se compară cu Fecioara Maria” și „sugerează” un paralelism „absolut dizgrațios, scandalos, complet inadecvat, ireverențios”.
De asemenea, după autorul criticii, PREOT, oricine spune „mi-e sete” săvârșește blasfemia de a se asemăna cu Christos.

Voi trece mai repede peste faptul că suntem chemați la asemănarea cu Dumnezeu. Pentru că nu această chemare o are în vedere preotul critic. D-sa pretinde existența unei asemănări blasfemiatoare. Doar că pentru asta nu prezintă absolut niciun argument rațional.
Să pretinzi că cineva care se închină la o icoană vrea să ia locul celui din icoană trece mult de hotarele unei gândiri logice, oricât de personale. Și, exprimată această pretenție, devine un act grav, pentru că denotă o înfricoșătoare confuzie între închipuirile proprii și realitate.

Absurditatea acestor rânduri este atât de evidentă, răutatea speculației complet gratuite este atât de mare, încât mi-a fost rușine de rușinea autorului. Pentru orice om rațional, „paralelismul” văzut de critic există doar în închipuirea acestuia; și este greu să nu te întrebi de unde vine o închipuire atât de bolnavă. Dar mă străduiesc să nu îmi pun această întrebare. Și îndemn și pe cititor să nu și-o pună, ci să se roage, cum mă rog și eu, să fim păziți de asemenea închipuiri, dar mai ales de căderea de a le confunda cu realitatea.

scena în care fosta procuroare se pleacă Maicii Domnului
interpretată de părintele C.S. drept așezarea ei la egalitate cu Sfânta Fecioară…

Continuarea criticii se face pe aceeași linie: totul este rău, totul este prost, iar dacă nu se poate dovedi asta cu filmul se aduc interpretări fantasmagorice.
De pildă, autorul pretinde că filmul ar face „trimiteri personale către Î.P.S. Antonie al Ardealului”. Sub „motivul” că îi apare chipul pe peretele seminarului… „alături de Eminescu, Creangă și alte 5-6 personalități pe care nu le-am reținut”. Absurditatea argumentației este evidentă, așa cum evidentă este și lipsa de corectitudine a criticii: dacă nu ai reținut ce personalități apar, este extrem de riscant și neprincipial să tragi concluzii în privința rostului apariției personalităților. În privința lipsei de corectitudine a criticii amintim că autorul declarase că lipsesc detaliile artistice, că „planul secund nu este semnificant”, desigur „cu câteva mici excepții”. Doar că aici ar fi o excepție mare, nu mică, de vreme ce ajunge să dea nume episcopul securist și criminal. Totuși „argumentația” preotului critic suferă de o mare lipsă: pe perete apar mai multe chipuri de clerici. Este aici exact cursa pripelii sau superificialității: dacă nu îți aduci aminte de personalitățile de pe perete, nu tragi concluzii despre semnificația apariției lor. Ca urmare, cel care a trimis de la personajul de film la Mitropolitul Antonie este doar părintele C.S., iar nu filmul!

Din această lipsă de seriozitate a abordării iese și fraza

Atacul este complet gratuit, dovedind că regizorul nu stăpânește deloc simțul timpului istoric în contrabalans cu cel eclesial, lucru neobișnuit pentru un preot regizor cu o oarecare cultură.

Doar că atacul îi aparține exclusiv preotului critic, interpretării sale nefondate și pripelii de a da nume.

Iar partea cu „regizorul nu stăpânește deloc simțul timpului istoric în contrabalans cu cel eclesial, lucru neobișnuit pentru un preot regizor cu o oarecare cultură.” amintește izbitor de discursul din film al personajului numit Părintele Porumbacu, dat pe post de răspuns într-o emisiune tv: total pe lângă subiect, dar învăluit în vorbe late.
O altă asemănare izbitoare între critica aceasta și film apare ceva mai devreme în critică, atunci când părintele C.S. pretinde că „se țin lanț atacurile la ierarhia bisericească”. În film, Părintele Alexie, fost deținut politic, a fost înlăturat de la biserica pe care a ridicat-o de Părintele Desagă. Care nu-i dă voie Părintelui Alexie nici să mai vină să slujească în biserica pe care a ridicat-o. Atenționat de oameni că ceea ce face este urât, Preotul Desagă îl atacă pe Părintele Alexie. Iar când acesta spune că nu le-a zis oamenilor nimic, dar „văd ei și singuri”, Părintele Desagă sare: „Adică Preasfințitul nu e drept, bă!?!” și, întorcându-se către protopop „Preacucernice Părinte! Dacă nu faceți Sfinția Voastră raport la episcopie, atunci fac eu! Așa nu se mai poate! Smintim oamenii!”.

De fapt aceste două pretexte sunt unele dintre uneltele preferate ale Administrației Bisericești pentru punere a pumnului în gură. Orice observație a greșelilor administrative – și nu numai – este declarat „atac la ierarhie”. Și orice îndemn public la îndreptare este declarat „smintirea oamenilor”.

Ceea ce uită – sau vor să uite – cei din administrație, ca și autorul criticii pe care o analizăm, este că oamenii văd relele din Administrația Bisericii. Și chiar dacă sunt puse pe seama Bisericii la general și impersonal, cumva scoțându-i pe vinovați de sub directa răspundere, rod în credința oamenilor. Aceste răutăți rod, nu criticile, nu atacurile sectelor sau clasei politice! Pentru că atunci când clericii sunt cu adevărat credincioși, Biserica trece prin orice prigoane și încercări cu fruntea sus. Având ca vie parte a sa toți credincioșii adevărați. De propaganda mincinoasă ori de critici se smintesc doar cei deja smintiți – adică, de fapt, doar își confirmă sminteala. Cei care Îl caută pe Domnul nu se smintesc, ci se bucură de critici, căci îi ajută să se îndrepte. Și se bucură și de acuzațiile nedrepte, căci îi fac părtași suferințelor Domnului. Ca urmare, oamenii se smintesc de relele pe care le văd la Administrația Bisericească și exponenții ei – adică la aceia care sunt mai mult negustori decât clerici.

Și aceste realități au fost surprinse de 21 de rubini, dar unii nu vor să le înțeleagă. Cel puțin deocamdată.

Pe această linie greșită se află și critica amintită, care continuă cu răstălmăciri până la capăt.

De pildă, autorul criticii repetă că „singura luptătoare pentru cinste și corectitudine” ar rămâne „procuroarea noastră cu trei nume”. Pe când filmul arată cu totul altceva. Procuroarea era derutată de tot ce se întâmpla în jur, șovăind între a se adapta lumii mizere a „gloriei sociale” sau a miza pe corectitudine. Alegerea însă nu îi va aparține, căci este arestată înainte de a mai putea închide dosarul fierbinte sau a-l instrumenta. Scena amintește și de faptul că în război cea mai mare greșeală este șovăiala, dar și că se plătesc totdeauna compromisurile. Ce-i drept, șovăirea în a urma răul echivalează în această societate cu a-i fi dușman; și procuroarea trece printr-o abuzivă pedeapsă, care însă o eliberează. Oricum, cu totul, este altceva, deplin altceva, decât pretinde critica părintelui C.S.

Un punct de coborâre la un nivel apropiat de cel al fantasmagoricei egalități între procuroare și Maica Domnului este neașteptata laudă adusă primarului (Burducea). Pe care, cu totul străin realității filmului, criticul îl vede drept un „personaj cu adevărat tragic”, o victimă care „cedează insistențelor tatălui” etc.

Doar că „biata victimă” de primar s-a împotrivit tatălui pentru că avea nevoie acum de daruri și bani, nu la Crăciun, când i le promitea tatăl; dar când acesta promite bani pe lângă porcul de Crăciun, devine mare susținător al ideii (a se vedea min. 00:17:00 – 00:21:38 în versiunea de pe canalul Părintelui Ciprian Mega). Ca urmare, nici vorbă de cedare în fața „insistențelor tatălui”, e vorba doar de negocierea prețului potrivit. Este un fapt absolut clar, viziunea criticii pe care o comentăm fiind și aici o distorsionare gravă a realității.

La fel cum o distorsionare a realității este și interpretarea ultimei scene în care apare primarul.

Autorul criticii pretinde că procuroarea l-ar trata „cu scârbă și dispreț superior”, deși de fapt aceasta are doar tonul oficial tipic și necesar (o paranteză cu felul în care se poartă chiar cu ea, după arestare, o fostă colegă, e mai mult decât lămuritoare).
Și mai ales pretinde părintele C.S. că primarul ar fi „spășit, pocăit, înțelepțit, meditativ, acceptând senin și smerit disprețul cu care îl tratează de sus procuroarea…”. Un șir de epitete care ține locul realității. Așa cum pretenția că primarul ar fi o victimă este tot o minciună pusă în locul realității, după cum ne arată clar filmul: Burducea a fost nouăsprezece ani primar, adică aproape cinci mandate, din ultimul mutându-se la Consiliul Județean, ca orice victimă care se respectă. Apoi ajunge, sărmana victimă, senator, secretar de stat, la Curtea de Conturi… apoi și-a luat și Bacalaureatul. Căci, desigur, așa se întâmplă victimelor: sunt puse în tot felul de funcții, apoi sunt silite să dea și „Bacul”. Dar criticul nostru îl vede evlavios, pe motiv că „are metanii în mână”. Trecând, criticul nostru, cu toată liniștea, peste „cucernica” înjurătură a primarului după înșiruirea funcțiilor și închisorii (min. 2:06:50). Ce poate exprima mai bine evlavia decât să înjuri cu metaniile în mână pentru că ai făcut pușcărie după ce ai slujit corupția zeci de ani? Rămâne să citesc o critică a aceluiași autor în care să explice cât de neînțeleși sunt tâlharul din stânga lui Iisus și torționarii comuniști. Pentru că primarul în cauză, după ce înșiră anii în care a contribuit masiv la tot răul din sistem, după ce arată câte funcții înalte (și esențiale administrativ, legislativ și economic), după ce încheie șirul cu o înjurătură, după ce se dă nevinovat pe motiv că „linia era trasată” (vom reveni!), după ce că tutuiește procuroarea care îi vorbește cu dumneavoastră, trece la justificarea acțiunilor lui (vom reveni!) și apoi la familia ei – pe care aceasta nu a adus-o în discuție nici măcar pe departe. Folosind apelul la tragedie ca un mijloc de a bloca ancheta. Pe scurt, un nomenclaturist cu o carieră de succes, urmată de „ceva” pușcărie, total nepocăit, având învățișarea adevăratei credințe, dar tăgăduind puterea ei (II Timotei 3.5). Acesta este personajul despre care critica părintelui C.S. declară „Este eroul tragic, adevărata victimă a timpurilor și a istoriei necruțătoare.”. Afirmația este de o păgânătate izbitoare, de un ateism perfect. La fel de bine textul se potrivește și lui Iuda.

Am spus că voi reveni la justificările repetate ale primarului.

Discursul lui Burducea este genial, dar nu pentru ciudata răstălmăcire a criticului C.S., ci pentru că explică de ce mulți oameni ai sistemului nu se mai fac bine nici măcar atunci când pare că au venit la Credință: pentru că își justifică păcatele, pentru că le lipsește pocăința. Discursul lui Burducea este o parodie a sincerității: el recunoaște doar ce îi convine, dar, precum părinții lui George, precum alți corupți din film, se ascunde după jalnicul pretext „așa făceau toți”, „așa era sistemul”, „așa era linia”.

Din cuvintele tale vei fi găsit drept, și din cuvintele tale vei fi osândit, ne previne Mântuitorul (Matei 12.37). Dăm doar un exemplu: Burducea spune că „Linia era trasată: un mandat pentru Partid, al doilea pentru tine!” (2:07:17 – 2:07:22). Dacă Burducea ar fi fost o „victimă a împrejurărilor”, ajunsă „cu de-a sila” în poziția de primar, tot ar fi avut cel puțin două mandate în care să lucreze pentru ceilalți. Adică pentru alegători, nu doar pentru Partid sau pentru sine. Aici se impune o legătură cu prima apariție a primarului, când acesta îi spune lui Spărietu (tatăl lui George): „Da’ voi cu ce dracu’ mă ajutați pe mine?!”. Cu votul? Cu taxele? Cu impozitele? Cu accizele? Cu… Nu! Ajutorul dorit de primar, și de la promiterea căruia devine binevoitor este mita. Și nu doar un porc de Crăciun, ci și bani. Odată promise acestea, Burducea devine „tătic” pentru petent, în locul mârlanului de până atunci.

Ca urmare, orice pretenție de nevinovăție, de victimă a împrejurărilor, este o minciună totală. Ar fi cazul să ne amintim lucrul peste care am trecut mai repede deasupra: nu este silit cineva să devină primar, consilier „la județ”, senator, secretar de stat etc. Nu este silit cineva să devină măcar una dintre acestea, cu atât mai mult toate.

Înseși vorbele lui Burducea îi dau de gol fățărnicia, vicleana ascundere în spatele metaniilor și bătrâneții: nu s-a pocăit pentru nimic, dă vina pe alții, nu își asumă nimic din răul făcut, își găsește nesfârșite scuze, aruncă vina pe toți, pe popor, pe țară.
Noi făcusem ce credeam că e mai bine…” spune Burducea.
Criticul C.S. îl crede, și s-ar crede pe sine chiar Burducea dacă ar fi real, căci omul știe să se mintă foarte bine. Dar unde este dovada minciunii? În primul rând, chiar în discursul său: el știe că au făcut rău, dar pretinde că era tot ce se putea face. Doar că un om bun preferă să moară decât să devină părtaș răului, mai ales unui rău atât de mare ca răul național. Și, mai mult, îl avea pe Părintele Alexie. Care era o pildă vie a ceea ce trebuie făcut, un glas al drumului către Rai, un învățător al Adevărului. Dar primarul alege să nu îl asculte! Nici măcar în ultimul discurs nu scapă un cuvânt măcar despre el: i-ar fi făcut praf toată pălăvrăgeala. Atunci când Burducea spune „noi nu ne mai facem bine”, spune adevărul, dar nu cum crede el: da, ei, cei care până la capăt resping pocăința, nu se mai fac bine.

Discursul lui, cu tot cu înjurături și rotitul metaniilor, este fals, pentru că este o simulare a unei moralități de care primarul rămâne străin. Sau, altfel spus, cuprinde jumătăți de adevăr, ca orice discurs politicianist.

Toate acestea sunt limpezi pentru cine urmărește logica filmului.
Din nefericire, critica părintelui C.S. este străină logicii. Nu doar logicii filmului, ci logicii în general. Cred că se vede asta foarte bine: fiecare paragraf din textul d-sale este plin de afirmații străine realității, de fracturi logice, de răstălmăciri izbitoare.
Iar faptul că mulți se regăsesc în ea dovedește clar cât de necesar este filmul 21 de rubini.

Mai notez la critica criticii părintelui C.S. o observație care nu mi se pare chiar minoră. Autorul pretinde că

Ironia face că în acel final în care returnează tatălui ei ceasul cu 21 de rubini, ne dăm seama că tatăl ei fusese de fapt cel de la care plecase toată corupția din film, căci el ținuse cu încăpățânare să cumpere pe bani locul fiului său la examenul de admitere în seminar. Cercul se închide penibil, stângaci și incongruent cu ideea filmului.

Nu voi răspunde cu o ironie, cu toate că pare firească.
Ci voi arăta că acțiunea pleacă de la soția lui Spărietu, de la mama care își ucisese doi copii și l-a nenorocit și pe al treilea cu ambiția ei de a trece peste Dumnezeu ca să își vadă copilul la seminar. Dacă pretindem, precum criticul C.S., că „toată corupția din film” începe cu părinții care vor să cumpere un loc la seminar pentru George, chiar și atunci critica este greșită: acțiunea, implicit corupția, pleacă de la mamă.
Doar că a pretinde că „toată corupția din film” pleacă de la cei doi părinți este o absurditate absolută: corupția exista deja și cea mai mare parte din ea se află mult dincolo de zona celor doi. Cei doi părinți par niște rotițe minore în mecanismul general al corupției, dar ceea ce ne arată filmul este că ei aleg să fie parte din sistemul corupt, respingând ascultarea de Dumnezeu. Iar plata păcatului este moartea…

Sunt lucruri foarte clare din acest film. Dar critica părintelui sibian se închide „penibil, stângaci și incongruent”, incongruent cu filmul și realitatea: cu o apologie a corupției „timpului condamnat”, respectiv a primarului tartor al corupției.

Filmul se încheie cu un mi-e sete trist: o sete de o lume mai bună, o sete pe care doar Dumnezeu o poate sătura. Căci tot cel ce bea din alte fântâni decât cea a Duhului Sfânt, va înseta iarăși (Ioan 4.13-14).

(cu ajutorul lui Dumnezeu, urmează aici)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Să fie umblată poteca dintre voi!

Părintele Ilie Cleopa spunea că sfârșitul lumii va veni când va crește iarbă pe poteca dintre vecini. Adică atunci când oamenii nu vor mai avea legături adevărate unii cu alții.

Dar înainte de sfârșitul lumii trebuie să ne gândim la sfârșitul nostru.
Căci înainte de Înfricoșătoarea Judecată a lumii există o înfricoșătoare judecată a fiecăruia dintre noi. Cu unele excepții:

„Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă.” (Ioan 5.24)

Și care este cuvântul?

„Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 13.34)

Și cum ne-a iubit Fiul lui Dumnezeu?
În așa fel încât S-a pogorât din Cer și „S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1.14). Și prin Iisus Christos, Dumnezeu Omul, au venit tot harul și tot adevărul (Ioan 1.17

Deci, pentru iubirea lui Dumnezeu Fiul S-a întrupat, deschizând cale de la pământ la Rai și de la Dumnezeire la om.
Cu cât mai mult ni se cuvine nouă să ținem vie cărarea dintre noi?

Ca urmare, cei care vă spuneți Creștini, să aveți grijă totdeauna să vă întâlniți între voi. Și să vă întâlniți nu doar pe calea undelor, căci și Dumnezeu S-a făcut Om cu adevărat, întâlnindu-se cu noi real, adevărat.
Deci, mergeți împreună la biserică, dar și la mese ale frățietății, după Sfânta Liturghie. Și la aceste mese povestiți, împărtășiți-vă trăirile, cercetați-vă părerile și ideile – căci în multa sfătuire stă mântuirea.
Rugați-vă împreună, jucați-vă, cântați, faceți drumeții și antrenamente.
Lucrați împreună facerea de bine pentru cei bătrâni, pentru bolnavi, pentru orfani și oricine este în nevoie.

Să fie umblată poteca dintre voi!
Căci doar așa veți învăța să lucrați iubirea după cum Dumnezeu o lucrează, mereu cercetându-ne.
Și, țineți minte, în unire stă puterea!
(Sau, cum a spus Domnul, „unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18.20).)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Despre alegerea prietenilor vom cuvânta, cu ajutorul lui Dumnezeu, altădată.

O pildă de teoologire în slujba Etnofiletismului Rusofon. Canonicitatea Bisericii Române în Basarabia

Am amintit de mai multe ori despre deosebirea ființială între teolog și teoolog. Reiau: teologul este cel care cuvântează cu, despre și întru Dumnezeu; teoologul (sau teo-ologul) este cel ologit de Dumnezeu, adică cel care vorbește despre Dumnezeu deși nu Îl iubește și adoră cu adevărat.

De aici vine și deosebirea dintre teologie și teoologire.
Teologia este cuvântarea despre Dumnezeu, de către cel care trăiește întru Acesta.
Teoologirea este vorbirea despre Dumnezeu de către cei care sunt despărțiți de El.

Și cum pomul se cunoaște după roade, iar omul după fapte (Matei 7.16-20), teoologirea se vede prin inovațiile teologice pe care le produce.

De pildă, una dintre cărțile de temelie pentru cunoașterea Învățăturii lui Dumnezeu este Învățătura de credință creștină ortodoxă. O carte pe care, alături de Sfintele Scripturi, orice Creștin trebuie să o citească măcar – dacă nu să o învețe sistematic.
Desigur, cunoașterea Învățăturii de credință… este o datorie sfântă pentru preoți, și mai ales pentru cei care socotesc firesc să facă misiune, să iasă în public.

În amintita carte se arată că episcopii sunt urmașii apostolilor (pct. 68-72). Cităm din ultimele două puncte:

Reamintim cuvântul „fiecare episcop lucrează singur… asupra celor încredințați spre păstorire”.

În aceeași carte, la pct. 275, se lămurește că

Această învățătură este mărturisită și în Teologia Dogmatică a Părintelui Dumitru Stăniloae, vol. II (cităm din ediția E.I.M.B.O.R., București, 1997).

Deși acest ultim citat poate părea cam larg (și totuși l-am scurtat!), este de mare folos pentru tot cititorul.
Și mai ales ar trebui să fie de folos, îndemnător la adevărată evlavie și smerenie, pentru fiecare cleric.
Dar, dincolo de acestea, să vedem învățătura, care este aceeași. Și pentru care putem aduce martori teologi sfinți din toată Istoria Bisericii lui Dumnezeu.

Iar această învățătură este că

episcopii sunt egali între ei, fiecare fiind un urmaș al Apostolilor, care sunt egali între ei

Din pricina acestui fapt, niciun episcop nu are autoritate asupra teritoriului (diecezei/eparhiei) altui episcop, după cum arată limpede Sinoadele Ecumenice (a se vedea Pidalionul sau Cârma Bisericii ori Canoanele Bisericii Ortodoxe de Părintele Ioan N. Floca).
Doar sinoadele locale pot interveni într-o dieceză (eparhie), și numai pentru pricini canonice. Invazia și cucerirea de către un popor străin nu este și nu a fost niciodată pricină canonică pentru schimbarea hotarelor unei eparhii.
Din acest punct de vedere Imperiul Rus s-a arătat mai rău decât păgânii: căci nici Turcii, nici Tătarii, nu s-au amestecat în hotarele diecezelor cucerite. Însă Imperiul Rus a năvălit cu silnicie asupra Bisericii, schimbând după hotărâri politice impuse militar nu doar episcopi, ci și eparhii, ba chiar și apartenența de o episcopie, mitropolie sau patriarhie. Acte cu totul oprite de Canonul 12 Sinodul IV Ecumenic.
Cităm:

Este absolut clar că dacă Împăratul Romaniei nu avea voie să împartă eparhiile sau mitropoliile, cu atât mai mult un „împărat barbar”, adică Țarul Rusiei, nu avea voie să facă așa ceva. Și, mai bine zis, nimeni nu are voie să facă așa ceva.
Lucru, de altfel, pecetluit și de Canonul 6 de la Sinodul I Ecumenic. Cităm:

Și este 100% evident că cei numiți de Rusia „episcopi” și apoi „mitropoliți” și „episcopi” în Basarabia au fost numiți fără încuviințarea Mitropolitului Moldovei.
Astfel încât simpla primire a lor drept episcopi de către Mitropolia Moldovei, Mitropolia Basarabiei și Patriarhia Română este deja un mare pogorământ.
Iar osânda lor și a celor ce îi susțin este întărită de Canonul 2 de la Sinodul al II-lea Ecumenic. Cităm:

Mai amintim de aceeași învățătură dată prin Canonul 37 Trulan. Cităm:

Iar Sinodul al VII-lea Ecumenic, prin Canonul 3, spune că

Iată că sunt deja cinci canoane de la cinci sinoade ecumenice care opresc desăvârșit de la ceea ce a făcut Imperiul Țarist în Basarabia.
Iată că este neîngăduită orice schimbare de eparhie sau parohie și orice numire și hirotonie de episcop făcută de „dregători lumești”.
Iată că Învățătura Ortodoxă mărturisește limpede că niciun episcop nu poate să hotărască schimbarea hotarelor diecezei/eparhiei altui episcop; aceasta o poate face doar sinodul local și doar pentru pricini canonice.

Și încheiem această demonstrație citând Canoanele Sfinților Apostoli (numite și Canoanele Apostolice).

Canonul 30 Apostolic spune

Și se întregește rânduiala ortodoxă prin Canonul 35 Apostolic, ce zice

Altfel spus, după canoanele Bisericii, sunt sub osândă și cei care au impus o altă structură bisericească în Basarabia lui 1812, și cei care au urmat nelegiuirii. Și, după cum se vede, toți părtașii lor, vechi și noi.

Față de această realitate, față de Teologia Ortodoxă, au apărut în ultima vreme numeroase texte teooloage, care „în numele Ortodoxiei” strâmbă eretic Învățătura Ortodoxă.
Iată aici o pildă ce aparține lui Petru Musteață și Matei Vulcănescu. Primul este un Rusofon ce se bucură din partea Moscovei de titlul necuvenit (a se vedea canoanele de mai sus!) de Arhiepiscop de Ungheni și Nisporeni. Al doilea este un om pe care am încercat zadarnic să îl învăț Dogmatica Ortodoxă, pentru că sistematic a trecut peste cuvântul care spune „să nu adaugi și să nu scoți” (Apocalipsa 22.18-19). Dar haide să vedem textul produs de M.V. și pecetluit prin republicare de P.M.:

Postarea episcopului rus Petru Mustață a textului preotului autonom Matei Vulcănescu

Deși mi se pare că ceea ce am scris mai sus răspunde la toate rătăcirile din această postare, voi lua frazele pas cu pas ca să vedem adevărul.

1. Postarea pretinde că
„Teritoriul Basarabiei noastre Românești a aparținut întotdeauna de drept doar Patriarhiei Ecumenice.”
Afirmația este un sofism total neortodox, care, printre altele, dă Patriarhiei Ecumenice puterea pe care o are Papalitatea în Catolicism.
În realitate, teritoriul dintre Prut și Nistru (dar și de la răsărit de Nistru) a ținut de episcopiile Mitropoliei Moldovei. Acest lucru este dovedit limpede în toate actele vremii. Din secolul al XIV-lea și până astăzi nu există nicio hirotonie de preot făcută de Patriarhia Ecumenică în mânăstirile sau parohiile dintre Prut și Nistru. Pentru că, evident, nu avea autoritate acolo.
M.V. și P.M. fac aici un artificiu necuviincios, amestecând eretic apartenența generală de Patriarhia Ecumenică a Bisericilor din Țările Române cu apartenența eparhială, care este cu totul altceva.
După cum se vede în mai multe lucrări, Patriarhia de Constantinopol (Ecumenică) recunoaște oficial, cel mai târziu pe 26 Iulie 1401, Mitropolia Moldovei, cu autoritate asupra întregului principat. Care principat se întindea din Carpați (din părți ce astăzi țin de județele Bistrița, Harghita și Covasna) până dincolo de Nistru.
În 1812 Basarabia avea 775 biserici de parohie și 40 de mânăstiri și schituri. Toate acestea țineau de Mitropolia Moldovei, cu excepția a patru locașuri închinate Sfântului Mormânt și Muntelui Athos, ce erau administrate de Patriarhiile de Ierusalim și respectiv de Constantinopol. Evident, M.V. și P.M. nu cunosc aceste lucruri și nu se referă la ele, pentru că ar fi pretins atunci că Basarabia a ținut de amândouă aceste patriarhii (lucru perfect absurd și acesta, dar cel puțin ceva mai apropiat de documente).
(A se vedea, de pildă, lucrarea Basarabia. Aspecte din istoria neamului românesc, de Pr. prof. Dr. Mircea Păcurariu, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993, p. 35; Istoria românilor, vol. 2, de Constantin și Dinu C. Giurescu, E.Ș.E., București, 1974, la capitolele dedicate vieții bisericești din Moldova; Istoria Basarabiei, de Ștefan Purici, Ed. Semne, București, 2011; Basarabia. Monografie, sub îngrijirea lui Ștefan Ciobanu, Imprimeria Statului, Chișinău, 1926 etc.)

2. Postarea pretinde că
„Acum acest teritoriu ar trebui să ceară Autocefalie de la Patriarhia Moscovei unde se supune în prezent și să o primească așa cum a primit Ciprul autocefalie de la Primul Sinod Ecumenic.”
Fraza conține un șir de afirmații cel puțin lipsite de logică, dacă nu eretice. Pentru că
2.1. Să pretinzi că un teritoriu a cărei apartenență eparhială a fost uzurpată prin forță, încălcându-se toate canoanele pe temă, ar trebui să ceară o nouă organizare de la uzurpatori este 100% ilogic, necanonic, neortodox.
2.2. Să pretinzi că raptul anticanonic al unei sau unor eparhii, ori a unei/unor părți din aceasta (sau acestea) se rezolvă prin autocefalie este absolut aberant.
2.3. Să pretinzi că Patriarhia Moscovei are aceeași autoritate ca Primul Sinod Ecumenic este perfect eretic. Iar contradicția cu fraza finală, în care Moscova este declarată eretică, ține deja de patologic.
2.4. Să pretinzi că Ciprul secolelor III-IV d.Chr. era în aceeași situație cu Basarabia de la început de secol XXI d.Chr. este perfect fals.

3. Postarea pretinde că
„Patriarhia Română nu are nici un drept istoric acolo în prezent.”
Fraza este ridicolă, deoarece dacă Patriarhia Română a avut acolo un drept istoric îl are și în prezent. Iar dacă nu a avut niciodată un asemenea drept (cum a pretins autorul postării cu două fraze mai înainte) este evident că nu îl poate avea în prezent. În realitate, fraza denotă vinovăția autorului, faptul că minte conștient, „Căci din prisosul inimii grăiește gura” – sau, aici, scriu mâinile – după cum arată Mântuitorul (Luca 6.45). Căci M.V. știe foarte bine că „acolo”, adică în Basarabia, fiecare loc a ținut de episcopiile Moldovei, adunate în Mitropolia Moldovei – autoritatea canonică „acolo” cel puțin de la 1401 până astăzi.
De asemenea, fraza este necanonică, deci neortodoxă, pentru că neagă toată rânduiala Bisericii lui Dumnezeu, toate canoanele ortodoxe care așează drepturile istorice ale episcopiilor. Dacă Patriarhia Română nu are „nici un drept istoric” în Basarabia, atunci și Patriarhia Moscovei nu are „nici un drept istoric” în Petrograd, Voronej ori Reazan. Și, de fapt, după această „logică” nicio patriarhie sau mitropolie nu are „nici un drept istoric” undeva, decât dacă îl primește de la conducătorii Imperiului Rus.

4. Postarea pretinde că
„E vorba doar de dreptul etnofiletismului românesc eretic deșănțat.”
Deși această frază ar trebui să ne uimească prin rătăcirea ei, din păcate nu este o excepție, ci o regulă. Atât în propaganda rusească etnofiletistă eretică și deșănțată, cât și în ieșirile foarte dese ale autorului postării (care se văd, repetat, chiar în limbajul extremist al postării!).
4.1. Prima erezie a acestei fraze este lipsa oricărei dovediri a unor acuzații extreme. De fapt această erezie domină întreaga postare, căci autorul se crede un fel de „Papa ex cathedra”, adică o autoritate infailibilă și absolută. Ale cărei afirmații au validitate doar prin autoritatea emițătorului. Toată Istoria Bisericii, toată Învățătura Bisericii, inclusiv canoanele Sinoadelor Ecumenice, arată că orice acuzație adusă unui cleric, și cu atât mai mult unui episcop, și cu atât mai mult mai multor episcopi, trebuie dovedită extrem de serios. În caz contrar autorul acuzației căzând sub anatemă. Ușurința aruncării unor acuzații de erezie este mărturia unei despărțiri adânci de Biserică, de Dumnezeu și Învățătura Lui.
4.2. Este greu de descris ridicolul și tragicul ce însoțesc acuzația de „etnofiletism” adusă Românilor de un om hirotonit în Biserica Greciei, una dintre cele mai etnofiletiste structuri din Istoria Bisericii.
Biserica României a rânduit de multă vreme și sistematic preoți și episcopi de alte limbi, a încurajat Bisericile surori să rânduiască asemenea clerici pentru etnicii alogeni din România.
Prin comparație, Biserica Greciei a interzis și interzice folosirea oricărei alte limbii în afară de greacă, a prigonit până la tortură și ucidere clericii români ce își foloseau limba în parohiile de Români din Grecia, a prigonit la fel pe Bulgarii și Albanezii din Grecia, a practicat genocidul etnic împotriva Românilor, Bulgarilor și Albanezilor etc., etc.
4.3. Acuzația de „etnofiletism românesc eretic deșănțat” devine ea însăși erezie atunci când este comparată cu canoanele Bisericii și purtarea Mitropoliei Moldovei și a Patriarhiei Române.
Mitropolia Moldovei și, mai apoi, Patriarhia Română au avut și au dreptul canonic de a da anatemei și a respinge toate hirotoniile făcute de Biserica Rusă în teritoriile canonice românești.
În locul acestei proceduri canonice, Mitropolia Moldovei și Patriarhia Română folosesc pogorământul de sute de ani (peste două sute pentru prima, aproape o sută pentru a doua). Și dacă până în 1918 se putea pretinde că a existat amenințarea Imperiului Rus, atât în interbelic, dar și după 1989, au existat toate condițiile pentru aplicarea procedurilor canonice (ce, repetăm, prevăd anatema pentru toți cei implicați în uzurparea unei eparhii, fără nicio limită de timp).
Mai mult, în fața taberei pro-ruse a Mitropolitului rus Vladimir, soluția Patriarhiei Române a fost una de maxim pogorământ, maximă îngăduință: a lăsat Credincioșii să aleagă dacă vor să țină de Moscova sau de București, de structurile uzurpatoare sau de cele legitime.
Această purtare nu doar că nu are absolut nicio legătură cu etnofiletismul, ci, dimpotrivă, arată o răbdare și o dragoste unice în istoria Bisericii.
Lucruri ce ne aduc aminte de cuvântul care spune „cine zice [de rău n.n.] ăla este”.
4.4. Promisiunea mincinosului Țar Alexandru I făcută în 1818 a fost că prin noua stăpânire „locuitorii Oblastiei Basarabene să se poată bucura de drepturile lor de limbă, de credință și de cârmuire autonomă”. Toate acestea au fost doar înșelăciuni: deja Biserica Românească fusese înlocuită prin agenții Rusiei și subordonată Moscovei, deja se pregătise genocidul prin care să se rusifice Basarabia – inclusiv prin coloni de felurite limbi, care să impună astfel folosirea limbii ruse.
În 1812 Românii Moldoveni alcătuiau peste 85% din populația Basarabiei. În 1818 Românii (Moldovenii) erau cca. 65% din populație (Rușii pretindeau cu câțiva ani înainte că Românii/Moldovenii ar fi doar 45%, incluzând la Ruși pe toți cei care cunoșteau limba rusă.) La genocidul care a dus la această scădere o mare contribuție au avut-o structurile bisericești ruse: ele au practicat cea mai violentă politică anti-românească, incluzând arderea cărților bisericești în limba română, pâra și expulzarea din provincie a celor bănuiți de „Românism” (= slujbă în limba oamenilor), trimiterea în lagăre sau închisori a „elementelor ostile” etc. Aceste practici au fost și mai urâte după 1944, în sudul și nordul Basarabiei ele având acum rostul transformării zonelor în teritorii ucraineene.
Față de această purtare continuă a Bisericii Ruse, respectiv structurilor sale din Basarabia, acuzația de etnofiletism adusă Românilor se dovedește a fi la nivelul acuzațiilor comuniste: o minciună atât de josnică încât nu există cuvinte politicoase pentru ea.

5. Postarea pretinde că
„Biserica de acolo( Mitropolia Moldovei) ar trebui să- și schimbe numele în Mitropolia Chișinăului și a Basarabiei și să dea anatema pe minciuno sinodul din Creta din 2016 și pe tot ecumenismul.”
Trecem peste greșelile de scriere și exprimare. Dar observăm cu tristețe că
5.1. Autorul M.V. nici măcar nu cunoaște (?) numele structurii rusești pe care o susține. Aceasta nu se numește „Mitropolia Moldovei”, ci se numește „Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove”, conform cu doctrina eretică etnofiletistă rusească deșănțată (cf. M.V.) ce pretinde ocuparea întregii Moldove de Rusia. Sau, și mai grav, autorul M.V. cunoaște această denumire eretică (total etnofiletistă rusă și anti-canonică)! Și minte intenționat, așa cum a făcut-o și mai sus, când a anulat Istoria Bisericii și toată rânduiala bisericească ortodoxă.
5.2. Ecumenismul este rău, Sinaxa din Creta (2016) este o mare greșeală, dar nici unul, nici cealaltă nu au legătură cu problema apartenenței canonice a Basarabiei. Introducerea lor în postare aduce aminte de înclinația ereticilor de a aduce orice discuție la cele câteva puncte care îi obsedează (și care îi deosebesc de Biserică).
5.3. Desigur, la paragraful de mai sus M.V. poate pretinde că următoarea frază arată motivația introducerii celor două teme. Doar că prin introducerea temelor M.V. se contrazice pe sine însuși:
– în mod repetat i-a declarat eretici și pe cei care au membri participanți la structuri sau întâlniri ecumeniste, și pe cei care au comuniune cu aceștia;
– de asemenea, i-a declarat eretici și pe cei care au participat la Sinaxa (Sinodul) din Creta 2016, și pe cei care au comuniune cu aceștia;
– de asemenea, a declarat nule hirotoniile făcute de eretici;
– iar în alte texte i-a declarat „minciuno-episcopi” pe cei care au fost hirotoniți cu intervenția puterilor lumești sau în condiții necanonice.
Ceea ce înseamnă că sunt eretici – și nu de azi, de ieri, ci de zeci și zeci de ani, cel puțin – toți sinodalii Rusiei. Deci și hirotoniile clericilor Bisericii Rusești din Moldova sunt nule! Conform M.V.! De altfel, după cum vom vedea, la sfârșitul postării M.V. confirmă aceste texte ale sale: declară eretică Patriarhia Moscovei, contrazicându-se perfect.

6. Postarea afirmă că schimbarea numelui și cele două anateme sunt necesare pentru ca Mitropolia (Rusească a) Chișinăului și întregii Moldove să fie o „Biserică puternică”. El având convingerea că
„prin aceasta va nimici pe vrăjmașii începători de schismă de la București care au impus acea structură bolnavă și ucigașă de suflete numită ” Mitropolia Basarabiei” ”
Fraza arată același limbaj extremist și lipsit de orice argumentație ca și altele din postare.
6.1. Ideea că aderând la o anume idee particulară, sau la câteva asemenea, te face perfect înaintea lui Dumnezeu este tipică ereziilor. Pe Adventiști, de pildă, nu îi interesează că nu există nicio legătură directă între ei și Biserica întemeiată de Dumnezeu în secolul I; pentru că sunt acele idei particulare ale Elenei Albu (Hellen White) care sunt esența religiei lor. Pe Catolici, de pildă, nu îi interesează că nici în seara dinainte de Răstignirea lui Iisus încă nu știa nimeni că Petru ar fi cel dintâi dintre Apostoli, ba chiar Iisus le spune că sunt egali (Luca 22.24-30); pentru că Papalitatea este esența religiei lor. Etc.
La fel și în acest caz, pe autor nu îl interesează că structurile religioase rusești din Basarabia sunt 100% necanonice. Pentru că dacă le poate convinge la ideile lui, crede că a făcut ceva mare! Și că, respectiv, structurile acelea necanonice devin „Biserică puternică” (așa cum crede fiecare sectă la înființarea sa, de altfel).
6.2. Vorbele pe care M.V. le folosește împotriva Patriarhiei Române sunt de o duritate extremă din punct de vedere ortodox. Faptul că episcopul rus P.M. le girează constituie un act de maximă gravitate și disperare. Dar
6.3. cel mai urât lucru aici este că pentru toate acele vorbe (= injurii) autorul ar fi trebuit să aducă dovezi. Sau, dacă tot suferea de lipsă de spațiu, să trimită la asemenea dovezi. Iar dacă nici pentru asta nu avea spațiu, se cuvenea să tacă, pentru că este împotriva Învățăturii lui Dumnezeu să aduci învinuiri fără dovezi. Dar această purtare face parte din fățărnicia dovedită sistematic de autor. De pildă,
6.4. M.V. denumește Patriarhia Română „vrăjmașii începători de schismă de la București”. Doar că schisma a fost făcută de Biserica Rusă și Imperiul Rus în 1812 și continuată fără rușine și frică de Dumnezeu până astăzi! A ține partea nedreptății și a insulta pe cei nedreptățiți te face dușmanul lui Dumnezeu, după cum este scris:
„mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea și peste toată nedreptatea oamenilor care țin nedreptatea drept adevăr.” (Romani 1.18)
„Domnul cercetează pe cel drept și pe cel necredincios; iar pe cel ce iubește nedreptatea îl urăște sufletul Său.” (Psalmi 10.5)
„Cel ce seamănă nedreptatea seceră nenorocire, iar toiagul mâniei lui îl va bate pe el.” (Ps. 22.17, a se compara cu Faptele Apostolilor 9.5: acela care face nedreptate pe sine se rănește)
6.5. M.V. denumește Mitropolia Basarabiei „structură bolnavă și ucigașă de suflete”, în timp ce susține structurile etnofiletismului eretic rusesc deșănțat ce a practicat și practică genocidul cultural și religios împotriva Românilor de peste două secole!
În fața acestor minciuni și insulte rătăcite Patriarhia Română, Mitropolia Moldovei și Mitropolia Basarabiei pot spune curat:
„s-au ridicat împotriva mea martori nedrepți și nedreptatea a mințit sieși.” (Ps. 26.18)

7. Postarea pretinde că
„Mitropolia Moldovei (Mitropolia Basarabiei) nu ar trebui să fie supusă canonic nici Bucureștiului eretic nici Moscovei eretice)”
(Și aici am folosit ortografia originală a postării.)
Trebuie să ne întrebăm cât de mare este disperarea episcopului P.M. pentru a prelua un text care îi declară eretic și Patriarhul, și sinodul, deci îi anulează hirotonia și îl transformă în mirean! Căci, se știe, hirotoniile ereticilor nu sunt hirotonii!
Trebuie să ne întrebăm cât de mare este rătăcirea lui M.V., pentru a scrie un asemenea text absurd și anti-ortodox. Pentru că dacă Moscova este eretică, ceea ce el declară „Biserică” nu mai este Biserică – și asta chiar după principiile predicate de M.V.! Și dacă Bucureștiul este eretic, iar Moscova tot eretică, atunci și Biserica Greciei, aflată în comuniune cu ele, este eretică. Deci M.V. nu are hirotonie validă, căci a fost hirotonit de un „minciuno-episcop” al unei „structuri bolnave” (după propriile lui cuvinte).
Să revedem pentru o clipă textul pe care l-am analizat la pct. 2., text care pretinde că Mitropolia rusească „a Chișinăului și întregii Moldove” ar trebui să ceară autocefalia de la Patriarhia Moscovei. Frază ce pune semnul egal între această patriarhie și Primul Sinod Ecumenic (pct. 2.3.), pentru ca apoi să declare eretică aceeași patriarhie!

Încheiere

Am lucrat, cu ajutorul lui Dumnezeu, peste șase ore ca să scriu aceste rânduri împotriva propagandei rusofone și altor deviații de la adevăr. Am fost întărit de conștiința nevoii unui răspuns față de aceste rătăciri și am fost ajutat de raportarea la Adevăr.
Adevărul este că Mitropolia Basarabiei, care ține de Patriarhia Română, este mitropolia canonică a Basarabiei.
Adevărul este că episcopii Mitropoliei Basarabiei sunt episcopii canonici din Republica Moldova.
Adevărul este că structura rusească numită „Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove” este o structură anti-canonică, etnofiletistă rusă; iar episcopii ei sunt episcopi prin pogorământul Patriarhiei Române și Mitropoliei Basarabiei – fără de care pogorământ ar fi, după canoanele Sinoadelor Ecumenice, anatema.
Adevărul este că aceste lucruri sunt foarte bine cunoscute și înțelese de clericii Moscovei din Republica Moldova. De aceea ei apelează la oameni din afara Bisericii, teoologi, declarați „teologi” sau „mari teologi” chiar, ca să grăiască tot felul de minciuni prin care să amăgească oamenii.
Și fac asta tocmai pentru că și oamenii „de rând” ai Moldovei, și clericii, se trezesc toți, revenind acolo unde se cuvenea să fie mereu – și unde totdeauna ar fi fost dacă nu erau imperialismul și etnofiletismul rusesc.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să vedem curățat cugetul Moldovenilor de la Prut și până dincolo de Nistru de toate răutățile mancurților și rusofonilor!
Să ne ajute Domnul să vedem eliberat pământul Basarabiei de structurile rusești și bine așezat în Biserica lui Dumnezeu!
Să ne ajute Bunul Dumnezeu să Îi rămânem pururea aproape și să ne păzească de ucigătoarea despărțire de El.

Și astfel să îi dăm slavă totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor, amin!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea