Sunt, deja, douăzeci şi opt de ani de la marele Decembrie 1989… Am atâtea amintiri şi gânduri!

În 1987, în vacanţa de vară dintre Gimnaziu şi Liceu aveam timp liber. Intrasem la MF3 ca să-i fac în ciudă dirigintei care spunea că nu pot intra acolo, scăpasem, deci, de groaza examenului de admitere la liceu.
Dar am găsit, pe lângă un centru de colectare a hărtiei (3R, pentru cine ştie…), ceva care m-a fascinat: un teanc de cartele perforate, netede, albe (pe partea netipărită), exact de mărimea manifestelor din filmul „Pistruiatul”.
Le-am luat aproape fără să-mi dau seama şi le-am dus repede acasă, profitând că toată lumea se ascunsese de căldură.

„Ce sunt astea?” – mă întreabă Radu, fratele meu mai mic.
„Manifeste!” – îi spun eu încântat.
Şi ne apucăm să le scriem, cu litere de tipar, pe unele „Jos Ceauşescu!”, pe altele „Jos Comunismul!”, pe altele şi una, şi cealaltă. Şi pe multe am adăugat textul vechi „Citeşte şi dă mai departe!”

După ce am scris şi am scris până ne-a durut mâna, i-am zis:
„Băi, e o prostie! Dacă aveam vreo maşină de tipărit, ceva, puteam să scriem şi frumos, şi mai mult. Aşa, cine o să citească? Poate îi mai şi arestează ăştia pe părinţi şi ne trezim la orfelinat…”
Pe scurt, l-am convins că e o prostie şi trebuie să aruncăm manifestele. Până atunci, le-am ascuns să nu le găsească părinţii.

Peste o săptămână sau două le-am luat pe furiş. Calculasem o oră la care miliţienii nu erau de văzut pe nicăieri, la care cei care nu erau în vacanţă erau la muncă ori la lucru. Şi am pus manifestele pe bănci, prin staţii şi parcuri, încercând să fac un arc de cerc având centrul exact invers faţă de cartierul meu.

Nu s-a întâmplat nimic.
Nu m-a prins nimeni, nu am auzit discuţii pe temă, nimic.
A fost un fleac, o copilărie.
Doar că pentru asta am fi putut plăti cu viaţa, sau mai scump decât atât, nu doar eu, ci şi ceilalţi din familie. Pentru că era „Epoca Ceauşescu”, iar asemenea lucruri se pedepseau; adesea cumplit.

Decembrie 1989 a venit cu aşteptări şi dezamăgiri.
Eram acum în clasa a XI-a la „Industrial 36” (azi Colegiul Ion Creangă din Bucureşti) şi sufeream alături de ceilalţi Români tristeţea „Congresului PCR” ce îl confirmase pe Ceauşescu şi politica lui, fără nicio îmbunătăţire.
Eram foarte mulţi cei care nădăjduiam într-o schimbare, fie şi cât de mică.
Măcar să lase Nicolae Ceauşescu locul lui Valentin (nu Nicu’, era urât de toţi cei care ştiau câte ceva despre el şi abuzurile lui). Să înceapă o minimă perestroika şi la noi. Să se anunţe: „Datoriile au fost plătite de mult, am terminat şi alte proiecte, mai slăbim puţin şurubul!”. Să nu mai fie alimentarele pustiite, cozi uriaşe la lapte, iaurt şi pâine. Să nu se mai certe la coadă – sau chiar bată la coadă – oamenii pentru o bucată de brânză ori pentru hârtie igienică.

(Îmi povestea tata cum a văzut o scenă profundă: oamenii se băteau, la propriu, la coadă la hârtie igienică. Pe trotuar, un copil îi privea plângând în hohote şi rugându-şi tatăl „hai să plecăm, te rog să plecăm!” Dar tată-l îl ţinea de umeri, silindu-l să privească: „Nu! Uită-te şi ţine minte! Uită-te şi ţine minte!”
Acel tată avea dreptate!
Atât de uşor au uitat oamenii toate răutăţile acelor ani!)

Când am auzit ce se întâmplă la Timişoara, am ştiut că trebuie să fac ceva!
Dar ce?
Securitatea, informatorii acesteia şi miliţienii controlau totul, stăpâneau totul.
Ce puteai face?

Manifeste!
Mi-am adus aminte de încercarea din urmă cu doi ani şi ceva… „Poate că acum ar avea efect!” – m-am gândit eu.
Am încercat să fiu prudent şi eficient. Mai aveam o lună până la 17 ani…
„Trebuie să fie un loc în care este multă lume. O fabrică sau o uzină.” La IMUAB (unde făcusem practică în trecut) era o pază strictă, la Steaua Roşie (unde făceam practica acum), dădusem de destui comunişti convinşi ca să nu am nădejde că se poate face ceva.
Mi-am zis că poate ar merge IOR-ul, unde se duceau mulţi liceeni la practică.
Dar poţi strecura manifeste acolo şi le poţi împărţi?
M-am gândit să fac o vizită de încercare.

Am luat rata de dimineaţă, m-am amestecat printre liceenii care mergeau acolo, am dat banu’ pentru şofer…
Am intrat pe poartă la grămadă, împreună cu ceilalţi.
Deja, ceva nou!
Faţă de paza obişnuită, acum erau un fel de „gărzi patriotice”, cu AK-47 pe umăr, alături de care stăteau un fel de civili cu o aură foarte întunecată. „Securiştii!” – mi-am zis.

Pe măsură ce înaintam elevii se opreau în halele lor. Doar că totul era mult mai controlat decât înainte, de această dată chiar erau oameni (muncitori? tehnicieni? securişti?) care se ocupau de ei şi îi ordonau.
Am rămas singur şi am mers înainte, trecând prin două hale.
Am luat de jos un fel de rest de sticlă – sau aşa ceva – cenuşiu în interior dar de un sidefiu frumos la suprafaţă. Erau grămezi întregi la gunoi şi ştiam că sunt copii care se dau în vânt după ele.

Când am intrat în a treia hală, doi bărbaţi au ieşit din umbră:
„Ce faci aici?”
În spate se iviseră alţii, i-am auzit fără să mă întorc. Nici n-aş fi încercat, trebuia să par cât mai copil, cât mai naiv.
„Păi… eu… ”
„Ia vino!”, s-a răstit acelaşi la mine.

I-am urmat, cu un fel de negură în faţa ochilor: urmau arestarea, bătăile şi celelalte despre care auzisem atâtea?
Pe drum, prin hale, oamenii ne priveau doar cu coada ochilor, nimeni nu îndrăznea să se uite la noi.

Am fost dus într-o cămăruţă de lângă intrare.
O măsuţă, un telefon (din acela cu disc, fir, receptor etc., pentru cei care nu ştiu cum erau pe atunci telefoanele).
„Scoate tot ce ai în buzunare!” mi-a spus acelaşi, aşezându-se pe scaun în faţa mea.
Două gărzi cu AK-urile erau în cameră, una într-un colţ, cealaltă spre uşă. Chiar şi al doilea bărbat era în picioare.

Am scos o batistă nu nouă, dar nici folosită, câţiva lei (cât să-mi ajungă de întoarcere, calculasem eu), o bilă de sticlă (de la un joc numit, neaşteptat, „bile”) şi bucata sidefie luată de pe jos. Am rămas uitându-mă la ea, vinovat, ca şi cum ea ar fi fost cea mai mare ameninţare şi dorinţă, totodată.

„Ce cauţi în întreprindere?” – m-a întrebat, după ce a cântărit din ochi ceea ce avusesem în buzunare şi acum era pe măsuţă.
„Ăăă… păi, după o fată…” – am zis eu ruşinat, uitându-mă puţin la el, apoi iar la bucata de deşeu de sticlă.
A arătat-o cu degetul:
„Şi asta ce-i?”
„Păi era la gunoi!” – am încercat eu să mă apăr, uitându-mă la el cu cea mai naivă şi ruşinată figură pe care o puteam face. „N-am furat-o! Era la gunoi!”
S-a strâmbat:
„Şi l-a ce-ţi trebuie?”
Am plecat puţin capul:
„Păi… e frumoasă!”
Şi, după o clipă, ca şi cum aş fi găsit pe cine să dau vina:
„Le place la copii!”
(Încercam să mă port ca şi cum aş fi fost un copil de grădiniţă, era singura idee care îmi venise în minte…)
Celălalt „civil” a râs foarte scurt, mi-a dat o palmă peste cap şi a ieşit.
Am tresărit „speriat” – mă aşteptasem la o lovitură, dar, ce-i drept, la una zdravănă – şi l-am privit, „îngrijorat”, cum pleacă.
Cel care stătea s-a uitat o vreme la mine şi la lucruri, apoi a ieşit şi el, urmat de garda dinspre uşă.

Am stat acolo, în picioare, cam o oră.
I-am văzut pe geam trecând într-o parte şi în alta, stând de vorbă la o ţigare, apoi plecând iar.
Mă clătinam de pe un picior pe altul, mă uitam pe furiş la garda aflată în colţ şi îmi repetam în minte imagini de la grădiniţă. Încercam să joc rolul de copil speriat, prins când a făcut o poznă pe care o crede mai grea decât e.

Într-un târziu, a intrat cel care ieşise primul şi mi-a făcut semn:
„I-aţi lucrurile!”
Am luat monezile şi batista, mi-am îndreptat mâna spre deşeul din sticlă, apoi mi-am tras-o înapoi, privindu-l speriat.
„Ia-o!”, mi-a făcut semn dispreţuitor.
Am ştiut atunci că am scăpat… dacă nu mă dau de gol în ultima clipă.
Am băgat-o în buzunar.
„Măi, băiete!” mi-a spus unul dintre ei, „nu mai umbla hai-hui, că o păţeşti rău! Stai acasă şi aşteaptă-l pe Moş Gerilă!”
A râs, iar eu am ieşit pe poartă, sub privirile celor care o păzeau.
Doar sub privirile lor?

Când a venit rata şi i-am dat şoferului dreptu’, încă rulam în minte imagini de la grădiniţă. Dar în afară de şofer nu era nimeni în autobuz. Nu îndrăzneam să râd. Iar când am coborât – la câteva staţii de casă -, nu-mi mai venea să râd. Uşurarea că scăpasem fusese înlocuită de tristeţe, frustrare, deznădejde. Mi-am dat seama că nu am ce face, că un sistem uriaş, care ţinuse o ţară în robia atâţia ani, se alarmase de ceea ce se întâmplase la Timişoara şi era gata să prevină orice altă „supărare”…
Eram ateu, nu mă gândeam la vreo intervenţie divină sau la vreo întorsătură neaşteptată a lucrurilor. Eram condamnaţi la Comunism şi Ceauşism, eram într-o puşcărie păzită de Securitate şi asociaţii ei.

Dar a venit, curând, prima greşeală: Ceauşescu a dat un comunicat despre Timişoara!
Ceea ce, pe de-o parte, confirma veştile de la Radio Europa Liberă şi Vocea Americii. (De unde aveau veştile din Timişoara? Mă tot întrebam cu de află acele lucruri de acolo, de pe stradă. Mă gândeam la un spion ce transmite scurt, să nu fie detectat, mesaje în Morse, ori alte mijloace…)
Iar, pe de altă parte, arăta că se tem; el, sistemul, se tem de oameni, de mişcarea lor.
Poate că mai era o nădejde, totuşi!

Apoi a venit a doua greşeală:
s-a anunţat pentru joi (21 Decembrie 1989) un mare miting de susţinere a Partidului şi Conducătorului…
„Mulţi oameni la un loc? Foarte mulţi oameni la un loc? Păi e de ajuns să înceapă câţiva să strige şi…”
Am început să sper. Şi eu, şi tata, şi mama, şi alţii. Poate…

Joi ne uităm la miting, la televizor.
Pe tata nu îl convocaseră la miting, era acasă, mama era la lucru.
Ceauşescu ţine un discurs de lemn, ca de obicei, la care adaugă nişte anunţuri de mini-mărire a salariilor, sume care nu doar că erau mici, nu doar că sunau ca o ieftină încercare de mituire, dar cu magazinele goale erau egale cu zero.
Vorbeşte, vorbeşte, noi suferim şi aşteptăm scânteia.
Către sfârşit, se aude vag un zgomot, iar Ceauşescu cere linişte… apoi se întrerupe transmisiunea „din motive tehnice”.

Tata este dezamăgit, i se pare că nu se mişcă nimic.
Eu ies afară, convins că întreruperea emisiunii înseamnă că se întâmplă ceva.
Iau tramvaiul, cobor în centru.
De luni, mi se pare, se declarase stare de necesitate sau aşa ceva, iar existenţa unor grupuri mai mari de trei persoane era interzisă. (Făceam haz cu amar, pentru că cele mai multe familii aveau măcar doi copii – noi eram patru – deci însemna că familia nu poate merge împreună nicăieri.)

Dar oamenii tindeau să se adune, tindeau să sfideze ordinul.
Când treceau patrule de miliţie se răsfirau puţin, apoi se adunau iar, parcă întâmplător. Nu eram foarte mulţi, dar mergeam toţi în sus, către Universitate.
Pe marginea Dâmboviţei dinspre Piaţa Unirii mă opresc. Mă uit la Casa Poporului. Nu se vedea nimic limpede, în afară de grupuri de miliţieni şi soldaţi mergând către ţinte necunoscute. Patrulau? Nu mai ştiu. Eram înecat de emoţie, simţeam că regimul neclintit până ieri este tulburat.

Urc mai departe. Deja la Cocor era multă lume. Şi striga! „Jos Ceauşescu!”, „Jos Dictatura!”.
Unii, mai puţini, „Jos Comunismul!”
Se vorbea LIBER!
(Nu aveţi cum să ştiţi cum este să vorbeşti LIBER după ce „totdeauna” – pentru tine, cel puţin – CENZURA A FOST LEGE, decât dacă aţi trecut prin aşa ceva.)
Unii spuneau: „Să nu strigăm „Jos Comunismul!”, încă. Să cadă Ceauşescu şi după aia!”
Se discuta. Liber.
Despre dictatura lui Ceauşescu, despre ticăloşia Sovieticilor faţă de România, despre răutatea Comunismului, despre suferinţele din Basarabia şi celelalte părţi româneşti ocupate… Se discuta LIBER…

Era de necrezut! Chiar poţi fi liber!
Se discuta, se striga. Liber.

Eram ateu. La Universitate, cineva a strigat „Fraţilor, să ne rugăm!”
Eram ateu, dar mi-au venit lacrimi în ochi: Rugăciunea era interzisă!
La noi în cartier, printre înjurături, trafic de electronice şi altele, printre jocuri şi bătăile între clase, străzi sau găşti, se strecura uneori un popă bătrân, într-o reverendă uzată.
Îi spuneam „Săru’mâna, părinte!”, toţi, doar ca admiraţie pentru curajul de a fi în reverendă într-o lume a Comunismului. Ştiam ce riscă. (Cei de astăzi nici nu visează cum au fost torturaţi şi prigoniţi preoţii, cum le erau bătuţi copiii, cum le erau daţi afară din şcoli, de câte umilinţe şi greutăţi aveau parte… dacă nu erau omorâţi.)
M-am trezit în genunchi, acolo al Universitate, alături de mii şi mii de tineri, de „copiii Partidului”, cum ne numeau unii.
„Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi, şi ne iară nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean. Amin!”

M-am ridicat în picioare plin de valuri de bucurie: strigam împotriva lui Ceauşescu, strigam împotriva Comunismului, vorbeam liberi, ne rugam liberi! Puteam muri, eram fericit, eram liber! Eram liberi!
Şi ştiam că urma să fim ucişi.

Toţi eram siguri că Securitatea filmează, că va urmări fiecare chip.
Ştiam, cel puţin unii, că peste o jumătate de milion – de fapt aproape un milion – de Români muriseră în puşcăriile şi lagărele comuniste.
Ştiam că asta ne aşteaptă.
Unii chiar îşi doreau această moarte, cât mai repede, alţii îşi doreau să lupte cât mai mult înainte să vină…
Atunci am înţeles, cumva, că eşti liber doar dacă eşti pregătit să mori pentru libertate. Că sunt multe lucruri mărunte în care poţi ceda, poţi face compromisuri, dar sunt câteva lucruri pentru care merită să mori.
Atunci s-a născut în noi
Vom muri şi vom fi liberi!

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…