Etichetă: gând
Gânduri. Între politică şi politicianism – Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa
Gânduri… între egalitate şi iubire
Egalitate înseamnă identitate. Dacă oamenii ar fi egali ar fi identici. Din punct de vedere creştin, oamenii nu sunt niciodată egali, fie aici, fie în Veşnicie. Dar cei care aleg Iubirea şi Adevărul îşi sunt complementari şi se unesc între ei printr-o organicitate desăvârşită.
Este la fel ca într-un trup sănătos. În acesta nu se pune problema egalităţii şi inegalităţii dintre ficat şi rinichi, inimă sau plămân, ci a armoniei dintre ele. Armonie care cere o împlinire deplină a fiecărui organ în parte şi, totodată, o deplină conlucrare cu celelalte.
Aceasta este viziunea ortodoxă a Omenirii:
un trup dumnezeiesc în care fiecare om este unic, fiecare neam este unic, împlinindu-se deplin în sine şi împreună cu ceilalţi, într-o armonie ce urcă neîncetat spre desăvârşire.
Împreună – nedespărţit, neîmpărţit, neschimbat şi neamestecat – cu Puterile Cereşti şi Dumnezeu.
I se mai zice şi: Biserica.
Partajează asta:
Gânduri…
Cei care cred că părerile diferite de ale lor sunt automat jigniri, atacuri sau justificare pentru duşmănie se află într-o alergare ameţitoare spre Iad.
Adevăraţii oameni sunt cei care ştiu să se respecte chiar dacă sunt foarte deosebiţi.
Discriminarea este totdeauna pozitivă pentru cei care au parte de beneficiile ei; evident, discriminarea este totdeauna negativă pentru ceilalţi!
Ideea de „discriminare pozitivă” este la fel de aberantă ca aceea de „întuneric luminos”; amândouă există doar în lumea fantasmelor.
Cei puţin au voie să hotărască pentru cei mulţi doar cu voia acestora.
M.A.A.
Partajează asta:
Legea Românească, de Andrei Dumitrescu
Înlăturarea legii pământului era cel mai mare atac ce se putea porni asupra neamului şi a ţării. Dacă legea cade, totul cade!
(Mihai-Andrei Aldea, Cei trei şi luptele Deralei)
Surse istorice din tot spaţiul românesc vechi notează o realitate denumită Legea Românească. Indiferent ce nume poartă, de la Jus Valachorum la Vlaski Zakon, ea desemnează aceeaşi realitate: un sistem de valori complex şi complet, cuprinzând toate ariile vieţii sociale, religioase şi culturale. Această cuprindere vastă a Legii Româneşti a făcut să apară şi confuzii între Legea Românească şi religia românilor, numită în unele locuri, din Ardeal în Croaţia, tot Legea Românească – aici „lege” având înţelesul de „credinţă” sau „religie”.
Numărul „Româniilor” presărate din nordul Italiei până în Asia Mică şi din sudul Peninsulei Balcanice până în Polonia şi Lituania sau înspre Azov este încă necunoscut. Dar se ştie că au fost zeci de asemenea formaţiuni, unele tribale, altele statale, altele administrative – ca să nu vorbim de cele cu simplă valoare geografică, gen „Rumelia”. În afara celor geografice, toate celelalte au fost legate de Legea Românească şi au exprimat-o. Influenţele străine ce apar în fiecare zonă, care ating amintitul Jus Valachorum, ne ajută să înţelegem şi ceea ce a fost flexibil sau inflexibil în acest sistem de valori, şi raporturile dintre români şi alte popoare, culturi, autorităţi etc., dar şi felul în care sistemul a cedat, s-a pierdut.
Pentru că, din păcate, Legea Românească este astăzi mai mult o amintire. Sate care să se conducă după ea, adunându-şi oamenii în jurul bisericii şi Sfatului Bătrânilor – sau al conducătorului numit căpitan, armatol, cneaz, jude, voievod etc. – aproape că nu mai sunt. Doar unele cătune de ciobani şi alţi oameni ai munţilor, foarte puţine, mai păstrează aceste tradiţii străvechi. Poate şi unele schituri şi mânăstiri. Toate aceste puţine comunităţi sunt ultimii purtători ai Legii Româneşti, aşa cum este atestată ea din Evul Mediu până în Epoca Modernă.
La nivel de stat Legea Românească a existat în Muntenia şi Moldova până în secolul fanariot, în Transilvania până în clipa în care Viena distruge toate autonomiile româneşti, în estul Nistrului până când Moscova distruge şi ea autonomiile româno-slave. Toate acestea se întâmplă în acelaşi secol al XVIII-lea. În sudul Dunării, aceleaşi autonomii româneşti vor fi desfiinţate, de obicei violent, de Grecia şi Serbia, în secolul al XIX-lea. În Imperiul Otoman ele rezistă până la Războaiele balcanice, după care, la început de secol XX, vor dispărea sub conducerea statelor ultra-naţionaliste construite în Balcani (Grecia, Bulgaria, Serbia, apoi şi Iugoslavia). În Albania ele există până după Al doilea război mondial, după care vor fi şterse de regimul comunist. Interesant este faptul că în timpul acestui război mondial reapare o asemenea autonomie românească în Munţii Pindului, unde românii din Epir şi Macedonia obţin înfiinţarea pentru câţiva ani a Principatului de Pind şi Meglen. Ca exemplu tipic al prăbuşirii naţionale, cei mai mari duşmani ai acestui Principat de limbă română şi locuit în covârşitoare majoritate de români au fost chiar acei dintre români deveniţi elenofili sau slavofili. Aceştia au fost cei care, sub conducerea grecilor şi altor străini, au luptat împotriva propriei naţiuni şi împotriva propriei ţări, apărând statele şi popoarele care le distrugeau propria etnie.
În partea a II-a din Drumul spre Vozia, numită Cei trei şi luptele Deralei, Mihai-Andrei Aldea prezintă o întâmplare cuceritoare din punct de vedere literar: un sat întemeiat de un om venit din altă parte, dar după legea locului (numită textual în carte Legea Românească), alege alt drum, alt sistem de valori. Ca urmare, conducătorul acelei ţări – un voievod – îi declară pe acei săteni, în deplinul acord al compatrioţilor săi, drept „străini” (mai exact, „venetici”), lipsiţi de drepturi naţionale. Motivul decăderii acestor, până la urmă, cetăţeni ai ţării, din cetăţenia primită, atenţie!, prin naştere, îl constituie tocmai renunţarea la Legea Românească, renunţare prin care ei încetează a mai fi priviţi drept concetăţeni:
„Înlăturarea legii pământului era cel mai mare atac ce se putea porni asupra neamului şi a ţării. Dacă legea cade, totul cade!„
Dincolo de semnificaţia literară a textului, reţinem această exprimare a unei realităţi istorice: renunţarea la Legea Românească a marcat totdeauna o graniţă într-un fel invizibilă, dar până la urmă foarte concretă. Statele care poartă denumirea de „româneşti”, dar care au renunţat la Legea Românească, au ajuns foarte repede să-i înlăture de la conducere pe toţi cei care simţeau şi gândeau româneşte. Martiriul eminescian este paradigmatic pentru mii şi mii de români care au încercat în zadar să-şi facă datoria faţă de naţiune şi ţară: interesele statului erau altele, şi de aceea statul i-a înlăturat, i-a zdrobit, i-a ucis. Un scriitor comunist, Petru Vintilă, redă această realitate, fără să-şi dea seama de valoarea anticomunistă a cărţii sale, în volumul „Un soldat în căutarea Patriei„. Desigur, pentru el romanul s-a vrut o critică a societăţii burgheze din secolul al XIX-lea. Dar chipul lumii în care un stat de profitori înstrăinaţi de patrie şi duşmani de neam, deşi grăbiţi în a-şi declara „patriotismul”, distrug orice dezvoltare naţională firească este exact chipul României în timpul regimului comunist!
Concluzia pe care o trage un observator onest este simplă şi categorică: indiferent de regimul politic, fără folosirea Legii Româneşti ca sistem de valori pentru întregul sistem de stat şi social, statul va fi de fapt antiromânesc. Logica este clară, iar dovezile istorice insurmontabile. Mai greu este să acceptăm acest adevăr, oricât de evident. Şi mai greu, poate, să ne întoarcem la izvoare; la Legea Românească.
Andrei Dumitrescu
Nota administraţiei site-ului:
Cei care vor să publice texte pe site-ul România Străveche/Ancient Romania (mihaiandreialdea.org) îşi pot trimite materialele pe adresa de mail mihaiandreialdea1973@gmail.com. Parcurgerea lor se va face în limita timpului disponibil, iar publicarea lor se va face în măsura în care corespund profilului site-ului.
România Străveche - Ancient Romania 