Etichetă: evlavie

Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (IV)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Suntem la a șaptea parte a unei, nădăjduiesc, ziditoare căutări a înțelegerii creștine, inițiată de utilizatorul Mihai. Se pot vedea mai jos primele trei părți.

Între desacralizare și sfințire
Păcatul își poate schimba natura? (I)
Păcatul își poate schimba natura? (II)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (I)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (II)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (III)

Mai departe încerc să răspund, cu mila lui Dumnezeu, la feluritele întrebări și probleme ridicate de d-sa.

Reiau de această dată și începutul părții anterioare (IV), deoarece amândouă se referă la același paragraf din textul semnat de Mihai.

Dacă îngăduiți, înțelegerea mea este că putem afirma că Republica Romană, deși lipsită de lumina Revelației directe și nicidecum neatinsă de viciu și hybris, a cultivat totuși mos maiorum și a exaltat virtus, înțelegând libertas nu ca libertinajul modern, ci ca libertate ordonată spre înflorirea res publica prin orientarea individului către o ordine morală transcendentă, mai presus de propria voință. Aceasta reprezenta aspirația ascendentă (deși incompletă și rănită) a omului către scopul său, care este, de fapt, cunoașterea și unirea cu Dumnezeu.

În mare, este adevărat.

Sunt însă necesare, mi se pare mie, unele nuanțări.

A. Lipsa luminii Revelației directe la neamuri?

La această întrebare am răspuns anterior, arătând că nu există o asemenea lipsă, chiar dacă formele specifice diferă de, să zicem, Poporul lui Israel.
Ca urmare, trecem la următorul punct.

B. Este aspirația ascendentă romană una către Dumnezeu?

Am recunoscut faptul că există în tradiția romană veche, dinaintea influențelor însemnate grecești, o „cultivare a mos maiorum (căii/legii înaintașilor)”.
Aceasta incluzând un șir de valori precum:

  • virtas, virtutea sau bărbăția (ce cuprindea excelența bărbătească, mai ales prin curajul dovedit în societate și luptă pentru apărarea și împlinirea res publica – treburile comune, ceea ce astăzi am numi interes național)
  • fides, fidelitatea sau credincioșia (ce cuprindea încrederea în cuvântul și fapta omului – bărbat sau femeie – în toate aspectele vieții)
  • gravitas, adică stăpânirea sau, i-am putea spune, demnitatea, seriozitatea (adică stăpânirea sentimentelor, astfel încât omul să fie echilibrat și să poată urma celelalte principii oricât i-ar fi de greu emoțional)
  • pietas, pietatea sau evlavia (ce cuprindea respectul adânc, precum și cunoașterea și împlinirea datoriilor față de familie, divin, stat și națiune – în ordine crescătoare valoric)

Va recunoaște orice Român că principiile de mai sus par (a) adevărate, (b) luate de-a dreptul din Legea Românească a înaintașilor vrednici pe care i-am avut și (par) (b) de-a dreptul creștine.
Sufletul oricărui Român care le citește va tresări zicând: asta este, așa trebuie să trăim!

Însă, dacă sunt atât de bune și de firești, cum de a ajuns Națiunea Romană să îi prigonească atât de puternic, sute de ani, pe Creștini?

Este EXTREM de important să ne punem această întrebare și să înțelegem răspunsul. Pentru că aici este răscrucea la care mulți Români rătăcesc sistematic!

Nenorocirea Românilor, pentru multe puncte de vedere, este legată de aceeași greșeală, de aceeași lipsă de discernământ cu care citim, de prea multe ori, texte precum prezentarea celor patru valori de mai sus.

Cele patru valori fundamentale din mos maiorum (Calea Înaintașilor) a Romanilor păgâni sunt citite de Români în cheie creștină, deși sunt păgâne!
Și de aici rezultă nenumărate greșeli de interpretare, care fac enorm de mult rău.

De pildă, este bună bărbăția, ca apărare și împlinire a res publica, dacă treburile comune (interesul național) este unul bun!
Nenorocirea este că la orice popor idolatru o parte (rareori mică!) din așa-zisul interes național este, în fapt, facerea răului.
Astfel că se ajunge, de pildă, la o „bărbătească” (de fapt, lașă) măcelărire a Creștinilor.
Cum s-a întâmplat și se întâmplă și în Islam, unde se consideră mare bărbăție să masacrezi oameni care nu se apără și să violezi fete și femei lipsite de apărare (deși este o lașitate satanică).

De pildă, este bună fidelitatea, atâta timp cât nu este loialitate față de rău; ceea ce este inevitabil să fie la orice comunitate – inclusiv stat ori națiune – care nu ascultă de Dumnezeu.

La fel, este minunată stăpânirea de sine, ori seriozitatea, care dă omului puterea de a urma cele pe care le știe bune. Însă dacă știe greșit, această virtute îl va face să înainteze mai repede și puternic pe un drum greșit.

În sfârșit, pietatea sau evlavia sunt minunate dacă sunt sănătoase. Dar pietatea sau evlavia față de idoli, erezii, schismă, iată calea care duce la răutăți extrem de mari.

De aceea i-au prigonit Romanii pe Creștini: nu atât din pricina instigării unor Evrei idolatri, răsculați împotriva lui Mesia și ucigași ai Evreilor Creștini, cum s-a pretins adesea, ci mai ales din pricina virtuților cu direcție greșită1.

Suntem în zona arătată și Părintele Nicolae Steinhardt, Evreu și Român, dar mai ales om al lui Dumnezeu, prin citatul din De Gaulle: „Oameni de bunăvoință? Bună, poate, dar unde este voința?”.

Iar în mos maiorum, din păcate, avem de-a face cu o contradicție dureroasă – tipică sistemelor ce păstrează destul de mult din Revelația Primordială spre a părea bune, dar nu îndeajuns pentru a fi.
Contradicția este între calitatea tehnicilor culturale și spirituale – căci virtuțile amintite sunt în același timp tehnici de dezvoltare personală și comunitară – și scopurile și rosturile culturii și spiritualității în cauză.

Curajul, inventivitatea, evlavia, dorința de cunoaștere, hărnicia, ordinea și nenumărate alte asemenea virtuți sau tehnici de împlinire și desăvârșire sunt bune dacă sunt folosite într-un țel bun.
Așa cum toate aceste virtuți sau tehnici de împlinire au fost prezente la mulți adepți ai unor tirani – de la Genghis-Han sau Hitler până la Stalin sau Pol-Pot. Însă această prezență doar a întărit răul.

Este situația inversă a principiului patristic binele nu este bine dacă nu este bine făcut (și ce opoziție față de scopul scuză mijloacele!). În acest caz avem de-a face cu răul bine făcut.

Știu că aceste idei sunt șocante și dureroase pentru orice om care cunoaște cultura veche a Romanilor.
În primul rând, pentru că există obișnuința stabilirii unei legături sufletești cu cele pe care le studiem.
În al doilea rând, pentru că mulți idealizează trecutul și îl romanțează fără ca măcar să își dea seama.
În al treilea rând, pentru că în comparația dintre Republica Romană și alte culturi – de la cea greacă antică până la cele celtice, scitice, tracice, persane etc. – prima se arată net superioară.

Iar la acest al treilea rând – nu că ar fi ultimul – ne izbim din nou de ierarhia utilitaristă.

Cultura romană era superioară celorlalte pentru că, spre deosebire de acestea, de exemplu,

  • socotea pe sclavi tot oameni
  • dădea sclavilor drepturi civile
  • avea prevederi pentru răspunderea stăpânilor față de buna stare a sclavilor
  • avea mecanisme de eliberare meritocratică și de deplină integrare a fostului sclav în societate
  • avea respect față de creațiile originale ale sclavilor, ce erau recunoscute și răsplătite (ex.: notele tironiene)
  • avea sisteme de pedepsire a abuzurilor stăpânilor de sclavi (de la cele sociale până la cele juridice)

În paralel, sclavii din alte culturi erau tratați atât de rău încât este și greu de descris.

Iarăși, cultura romană era superioară celorlalte pentru că, spre deosebire de acestea, de exemplu,

  • avea drepturi și pentru liberți, și pentru cetățeni, nu doar pentru o minoritate (ca la Greci, Persani, Parți ș.a.a.)
  • promova școli populare, astfel încât fiecare să poată învăța să scrie și să citească
  • asigura accesul la justiție pentru fiecare om din stat
  • promova igiena pentru cât mai mulți oameni din stat cu putință
  • avea reguli de circulație publică
  • avea drumuri publice mai bune decât oricare altă țară (și, din nenorocire, mult mai bune decât cele ale Republicii România de astăzi)
  • avea rețele de apă potabilă
  • avea canalizări

și multe altele care pentru celelalte culturi sau state adesea nu erau nici vise.

Ca pildă, Galii se pot mândri cu mărețe drumuri din lemn, care nu aveau nici o zecime din capacitatea sau rezistența celor romane.
Etc.

Toate acestea și multe altele creează celui care studiază Republica Romană – și alte faze ale istoriei romane – un simțământ de respect. Care trece, însă, de ceea ce se cuvine.
Și din sentimentalism, dar și din falsificarea prin simplificare.

În amândouă cazurile, se ajunge la generalizare.

Dar pentru orice Creștin – și pentru orice om rațional care încă nu a devenit Creștin – este evident că nici calitatea instituțiilor, nici nivelul dezvoltării tehnice nu echivalează cu binele moral.

Ca urmare, în superioara structură romană a putut încăpea nu doar închinarea la idoli, ci și impunerea acesteia, mergând până la genocid religios față de cei care o refuzau.

Desigur, se va replica – de către unii cititori – că este, apariția acestui genocid, posterioară Republicii Romane. (Ca și apariția, de altfel, a Creștinismului.)

Este evident acest lucru, dar ar trebui să fie evident și că, din păcate, nu există o ruptură semnificativă – sau nu o văd eu – între epocile respective.
Desigur, în epoca romană zeificarea persoanelor (adică idolatrizarea lor) se producea post-mortem și era adesea luată cum grano salis. Dar atacarea zeilor era și atunci o crimă.
Ceea ce înseamnă că și atunci Creștinii – poate chiar mai devreme decât s-a întâmplat în timpul Principatului – ar fi ajuns să fie prigoniți.

Și atunci, rămâne ceva în afară de o superioritate utilitaristă și o superioritate morală relativă, pentru cultura romană păgână, sau pentru Republica Romană?

S-a pus întrebarea – pentru unii afirmație – dacă această aplicare a mos maiorum și exaltare a virtuții (virtus) este o aspirație (incompletă și rănită) către Dumnezeu.

S-a spus că și în păcate omul Îl caută pe Dumnezeu.

Oare?

Și repet: oare?

Axioma este o parafrazare a lui Bruce Marshall, care spunea în 1945 că tânărul care sună la ușa bordelului Îl caută, inconștient, pe Dumnezeu (The World, the Flesh, and Father Smith, 1945, p 108).

Dar există în Ortodoxie o asemenea poziție?

S-ar putea invoca – inclusiv în apărarea meritelor teologice ale lui mos maiorum – pilda pe care o dă Dumnezeu Evreilor prin Recabiți (Ieremia 35:1-19).
Este însă o ispită, deoarece, grăind adevărul înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, în afară de faptul că Domnul le-a binecuvântat respectul față de părintele lor nu putem adăuga nimic.
Se știe că Dumnezeu binecuvântează pe cei care țin adevărul Său, chiar pe bucăți. Se știe că această binecuvântare este proporțională cu lipsa cunoașterii și invers proporțională cu creșterea cunoașterii Legii Sale. Se știe, de asemenea, că este proporțională cu izolarea celor (celui) care țin (ține) acele bucăți de adevăr – în mijlocul unora care le-au lepădat.
Dar, și acesta este un adevăr prea des uitat chiar și în teologia ortodoxă contemporană, această lucrare a binecuvântării este parte a pedagogiei divine de îndemnare și îndrumare către adevărul deplin. Adică nu este o binecuvântare a culturii în cauză in integrum.
Și, desigur, nu este o confirmare că în păcat omul îl caută pe Dumnezeu.

Pentru această ultimă presupunere – căci și Bruce Marshall o prezintă ca pe o dorință a Rev. Simth, nu ca pe un adevăr teologic –, pentru această ultimă presupunere, deci, trebuie să ne întoarcem la natura păcatului.
Care este neascultarea de Dumnezeu.

Ceea ce face să ne trezim într-o situație absurdă: cercetăm să vedem dacă în neascultarea de Dumnezeu omul Îl caută pe Dumnezeu!

Pe de altă parte, însă, și păcatul este absurd!

Ceea ce face, teoretic posibilă și o asemenea absurditate, ca omul să Îl caute pe Dumnezeu în neascultarea de Acesta.

Și, dacă ne gândim puțin, există cel puțin o variantă în care acest lucru este foarte clar posibil: atunci când omul nu cunoaște voia lui Dumnezeu, deși Îl caută.

Și această situație, care se manifestă cel puțin declarativ în istorie de multe ori, prezintă însă o problemă:
De vreme ce Dumnezeu stă la ușă și bate, adică lucrează activ, chiar dacă discret și elegant, la chemarea și îndrumarea omului spre mântuire și sfințire, ce împiedică pe un căutător sincer să Îi cunoască voia?

Răspunsuri sunt însă mai multe, de la obișnuințe greșite până la mulțimea minciunilor.
Ceea ce dovedește că cel puțin în unele cazuri manifestarea declarativă este, sau poate să fie, o realitate:

Omul poate să Îl caute pe Dumnezeu în păcatele despre care nu știe că sunt păcate.

Dar atunci când știe că sunt păcate – și foarte multe dintre ele se cunosc din fire –, afirmația devine, evident, greșită.

În unele păcate omul poate căuta o consolare pentru felurite suferințe, dar fiind o consolare mincinoasă este cu totul greșit a crede că este o căutare a lui Dumnezeu.
Pentru că ceea ce caută omul în păcate, în ciuda a ceea ce credea Toma de Aquino, nu este Dumnezeu Însuși, ci sunt anumite manifestări sau atribute dumnezeiești scoase din context.
Păcătosul vrea binele, dar fără Bine; vrea cunoaștere, dar fără Înțelepciune; vrea dragoste, dar fără Adevăr etc.

Și toate acestea sunt, de fapt, luptă cu Dumnezeu, nu căutarea Sa!

Ca urmare, cred că se poate spune cu îndreptățire că aspirația oricărei societăți păgâne este departe de a fi cunoașterea lui Dumnezeu și unirea cu El.
Este, cel mult, căutarea cunoașterii și însușirii sau folosirii anumitor daruri și atribute ale Acestuia.
Iar această căutare este departe de a fi un bine, chiar dacă uneori chemarea lui Dumnezeu reușește să o întoarcă în ceva bun.

Însă care este concluzia pentru Republica Romană?

C. Concluzii la paragraf

Ei bine, dacă ne uităm la fapte/roade (Matei 7:15-20), putem constata că dorința de ascendență romană a dus către tot mai mult rău, iar nu către o creștere a binelui.
Voi sublinia faptul că împărțirea în epoci istorice, precum Republica, Principatul, Dominatul, ține foarte mult de o viziune exterioară. Pentru Romani trecerea nu a fost văzută și simțită ca atare mai mult decât au fost simțite alte schimbări drept o trecere la altceva.
Ca urmare, este greu să pretindem existența unei rupturi semnificative între Republică și Dominat, de pildă. Ele se dezvoltă organic, aș putea spune, ca rezultat (roade) pentru aplicarea mos maiorum.

Și asta inclusiv pentru faptul că mos maiorum, alături de virtuțile mai sus amintite, cuprinde multe principii și valori care, din perspectivă creștină, sunt cel puțin greșite, dacă nu demonice.

De pildă, Romanii Păgâni au manifestat sistematic voința de a-și ucide copiii nenăscuți dacă vor. Folosind pentru argumentarea acestei valori (din mos maiorum!2) sofisme ușor de demontat prin logică pură.
De exemplu, Romanii considerau un pui aflat în ou ca distinct de ou din clipa în care i se putea distinge structura; dar negau același principiu pentru copilul nenăscut.
Astfel încât socoteau avortul voluntar drept o chestiune privată.
Atâta timp cât nu afecta drepturile de moștenire.
Doar că niciun organ al trupului nu a avut vreodată drept de moștenire în sistemul juridic roman.

Ca alt exemplu, mos maiorum socotea ca normal adulterul soțului, câtă vreme amantele erau „respectabile”.
Promovând, simultan, pedepse grave pentru soția care ar fi făcut așa ceva3.

Sunt doar două exemple ale rădăcinilor răului care sabotau valorile sau tehnicile corecte din mos maiorum – și, în general, din societatea romană.

Toate dovedind, repetat, faptul că ascendența romană păgână a avut, sistematic, o țintă greșită.
Ceva de tipul drumul spre Iad este pavat cu intenții bune.

(urmarea aici)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Este interesant și dureros să vezi cum, pe de-o parte, mulți uită că „blestemații Iudei” care L-au ucis pe Iisus Christos au ucis și nenumărați binecuvântați Iudei (și, în general, nenumărați binecuvântați Evrei) (Fapte 7:54-60 cu 8:1-4 și 9:1-2; 22:1-8 ș.cl.), iubitori de Dumnezeu și ucenici ai Domnului (Fapte 2:29-41; 4:31-32; 6:1-7 etc.). Așa cum uită că Evrei sunt după trup și Iisus Christos cu Maica Sa, și Apostolii și foarte mulți dintre primi Sfinți ai Bisericii.
    La fel și alții uită că minciuna stă împotriva lui Dumnezeu, că spunând adevărul despre păcatele și greșelile cuiva care nu se îndreaptă, și care pe mulți rănesc, îți împlinești datoria și față de acela și față de ceilalți – și mai ales față de Dumnezeu, Binele absolut.
    Totodată, este tragi-comic să vezi cum unii cred că Romanii ar fi persecutat pe Creștini din instigarea unor Evrei. Ca și cum Romanii erau lipsiți de orice simț politic și de orice urmă de discernământ, ca să ajungă la genocid pentru niște bârfe. Episodul Nero este pilduitor, căci este al crimelor dezlănțuite din patimile dezlănțuite. Ceea ce se întâmplă și cu alții asemenea, mai ales cu Maximin Tracul, Decius, Galerius și alții asemenea. Să ne amintim, de exemplu, că la Galerius genocidul împotriva Creștinilor a fost cauzat de respectul față de mamă! Căci aceasta a venit plină de lacrimi la Galerius, plângându-se că rudele creștinate nu au vrut să vină la masa pusă de ea în cinstea zeilor. Așa că fiul înfuriat de durerea mamei și de „lipsa de respect” a rudelor creștine a trecut la genocid! Ca o paranteză la paranteză, merită să vedem tragica asemănare cu atâtea conflicte familiale ale Românilor de astăzi – fie ei sud sau nord dunăreni, est sau vest pruteni etc. Revenind, putem constata faptul că nici Nero, nici Maximin Tracul, nici Decius ori Galerius și alții asemenea nu au prigonit pe Creștini pentru că au fost manipulați de altcineva sau altceva decât de propriile patimi. Care însă, la o cercetare serioasă, apar ca fiind corespunzătoare valorilor mos maiorum pe care le-am amintit! Ceea ce dovedește ce era de dovedit. ↩︎
  2. Existența ei fiind sistematic ignorată de admiratorii (peste măsură ai) culturii romane. ↩︎
  3. A se vedea, printre altele, Aulus Gellius, Nopțile Atice 10:23; Cicero, Pro Milone 4; Valerius Maximus, Factorum et dictorum memoriabilium, 6:1; Plaut, Curculio 33-38 etc. ↩︎

Votul Greciei este falimentul Administratiei Bisericesti. (II) De ce a căzut Grecia

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Votul Greciei este falimentul Administrației Bisericești. (II) De ce a căzut Grecia

de ce a căzut Grecia

prima parte aici

Trebuie să amintim faptul că în Constituția Greciei (C.G.) se prevede clar că „religia prevalentă a Greciei este cea a Bisericii Răsăritene Ortodoxe a lui Christos” (Art. 3, pct. 1). Această afirmație, ca și restul prevederilor din Articolul 3 C.G. (Constituția Greciei) au fost obiectul unui triumfalism birocratic: Administrația Bisericească – ce domină și Biserica Greciei, ca și alte biserici locale – a prezentat-o ca pe o mare victorie a sa în raporturile cu statul; ca un mare câștig etc. Aceste pretenții au fost răspândite de propagandă și în străinătate. În România au fost repetat și insistent voci care pretindeau că raporturile dintre Stat și Biserică în Grecia sunt minunate, creștine, exemplare.

În realitate, orice jurist cu gândire logică, ba chiar oricare cititor logic, poate vedea că acest text nu aduce absolut niciun avantaj concret Bisericii din Grecia. Dimpotrivă, alte pasaje din C.G. anulează orice prevalență legală, Art. 3 devenind pur formal (și cât iubesc formalismul birocrații!).

De pildă, Art. 13 C.G., care anulează „prevalența” din Art. 3, pct. 1, C.G., a fost sistematic ignorat în exprimările triumfaliste. Deși era un articol ce stabilea o egalitate absolută între culte! Și nu a fost ignorat pentru că nu ar fi fost cunoscut: se invoca prevederea „prozelitismul este interzis”… ca pe vreun fel de victorie a Bisericii Greciei!

Aici ne oprim o clipă: lucrarea de propovăduire este tipică și obligatorie Bisericii. Am dat mai mult exemple; se pot vedea și capitolele 2-5 din Faptele Apostolilor și multe alte texte nou-testamentare foarte clare. Prin urmare, oprirea universală a „prozelitismului” este, legal, juridic, și interdicție pentru Biserica Greciei de a face convertiri.

De fapt greșit lăudata prevedere, mult dorită de birocrații din Biserica Greciei, este un exemplu clar al birocrației bisericești, numită și Administrație Bisericească.
Această structură ne-canonică a adus și aduce mult rău Bisericii, pretutindeni.

Dar amintitul caz este și un exemplu al slăbiciunii Bisericii Greciei în fața Statului (în speță, în fața politicianismului și diplomației).

Boala a început de mult: de foarte multă vreme ierarhia grecească s-a temut și se teme de „gânditori independenți”. Înțelegând prin „gânditori independenți” nu pe cei care ar gândi în afara Învățăturii Domnului, ci pe cei care gândesc în afara ordinelor și regulamentelor, adică în afara birocrației. Criteriul „supunerii” sau „ascultării”, canonic față de îndrumătorii duhovnicești, a fost mutat în „supunere” sau „ascultare” față de birocrație (a.k.a. Administrație Bisericească).
Efectul acestei cerneri necanonice a fost și este un cler de slabă calitate din punct de vedere duhovnicesc. Deși, desigur, în cea mai mare parte conformist.

O mărturie a decăderii adusă de sistemul birocratic:
Acest cler cernut după supunerea birocratică are, exceptând episcopii, interdicție de predicare fără aprobare specială!!!

Adică un preot, care prin definiție trebuie să predice, în Biserica Greciei nu are voie să predice decât excepțional. Nici diaconii nu pot să o facă. Etc.

De așteptat, această măsură a convenit conformiștilor: au scăpat astfel de o sarcină în plus.

Împotriva acestui sistem de alegere a clericilor s-au ridicat multe voci.
Unele au fost prigonite teribil și s-au sfințit, precum Sfântul Nectarie. Altele din prigoană au ajuns să cadă din Biserică.
Toate aceste cazuri ar fi trebuit să sperie sufletele supraveghetorilor Bisericii Greciei (adică pe episcopi). Căci vor răspunde înaintea lui Dumnezeu, Dreptul Judecător, pentru fiecare drept pe care l-au prigonit, pentru fiecare suflet pierdut din vina lor. Nici vorbă! Sistemul a continuat ca atare până astăzi.

De multă vreme bisericile grecești s-au supus – în majoritate, dacă nu în copleșitoare majoritate – unor directive străine Învățăturii lui Christos. Aici intră Megali Idea (visul rasist al unui imperiu „creștin” condus de Greci și care impune limba și cultura greacă, „superioare”, tuturor) dar și interese de întindere ceva mai mică. Toate acestea accentuează treptat supunerea oarbă, birocratică, anti-ortodoxă, față de „mai mari” și Stat.

Biserica Greciei ar fi trebuit să înțeleagă răutatea sinucigașă a drumului pe care merge de mult: cel puțin din clipa în care pentru tot mai mulți Greci ea a devenit un accesoriu etnic, un simbol etnic, o marcă identitară etnică. Toate aceste expresii ridică cel puțin probleme ecleziologice delicate, dacă nu tind să fie direct eretice (accesoriu etnic). Dar, din păcate, corespund ethosului elin cel puțin de la 1700 încoace. Desigur, nu absolut, căci există și unii sfinți ieșiți din acest mediu. Însă covârșitor.

O pildă a contradicției profunde – ca să nu spune ființiale – între „biserica societății”, conformistă și de paradă, și Biserica Grecească reală este dată de colivari și, respectiv, uriașa majoritate a Grecilor (care mai merg, fie și uneori, la slujbe).

Colivarii izbutesc să aducă la viață, în Athos, rânduielile creștine care fac deosebirea între sărbătorile împărătești și celelalte zile. Printre altele, prin faptul că pomenirea celor adormiți cu slujbe și pomeniri specifice se face canonic Sâmbăta, ziua în care Domnul a fost cu cei adormiți, ba chiar s-a pogorât la Iad. În timp ce Duminica, Ziua Învierii, nu se fac asemenea slujbe, pomenirea celor adormiți făcându-se prin rugăciunile și cererile din slujbele dedicate Învierii. Revenirea la această practică firească a Bisericii s-a făcut cu multă muncă și din partea unor călugări sau clerici greci. În totală opoziție cu pilda acestora, Grecii fac parastase, adică slujbe specifice de pomenirea morților… exact Duminica. Pretinzând, totodată, că i-ar cinsti, prețui, venera etc. pe colivarii ajunși în rândurile sfinților.

Din nenorocire, gândirea birocratică ce domină clerul superior grecesc a împiedicat observarea, înțelegerea, asimilarea și producerea unui răspuns sănătos la aceste simptome grave.
Ca un exemplu tragi-comic al lucrării și discernământului „Administrației Bisericești”, amintim că aceasta i-a lăudat inițial pe colivari, apoi i-a condamnat drept „șarlatani”, „corupători”, „impioși”, „simulatori ai evlaviei”, „vase putrede ale Satanei”, „disprețuitori”, „minți luciferice”, „cacodocși”, „apostați”, „răzvrătiți”, „hulitori”. Amândouă gesturile, de laudă și de osândă, s-au făcut repetat, prin documente publice, de către una și aceeași Administrație Bisericească, în timpul aceluiași patriarh.
Apoi aceeași administrație, dar sub alt patriarh, îi osândește iarăși.
Pentru ca după o vreme, aceeași administrație, sub un al treilea patriarh, să înceapă să îi laude iar.
Pentru ca, până la urmă, „cacodocșii” și „răzvrătiții” să fie recunoscuți drept sfinți de către aceeași Administrație Bisericească…

Printre „hulitorii” și „disprețuitorii” și „simulatorii evlaviei” se numără, de pildă, Sfinții Nicodim Aghioritul și Atanasie din Paros.
Care au avut parte de același tratament din partea Administrației Bisericești Grecești precum Sfântul Nectarie de Eghina: prigoniți până la extrem în timpul vieții, urâți după moarte, dar canonizați din pricina mulțimii minunilor, evlaviei populare și unor interese… să le zicem turistice.

Evident, politicianismul absurd al Administrației Bisericești a îndepărtat pe oameni de Credință.
Chiar și etnofiletismul religios grecesc a contribuit la aceasta. Căci și dacă păcătoșii sunt bucuroși să găsească patimile lor la clerici, bucuria este păcătoasă: prin această găsire își îndreptățesc propriile patimi, depărtându-se de Dumnezeu, deci și de Biserica Lui.

Fenomenul îndepărtării nu s-a produs brusc, ci treptat. Ceea ce a dat iluzia că practicile birocratice, oricât de tiranice și necreștine, pot continua până la A Doua Venire. Mai ales că erau acoperite cu spoielile banilor veniți de la Stat, pe diferite căi. Mulți din Administrație uitând că acele „surse” există doar pentru că și doar câtă vreme mai există Credință în Biserică. Iar odată cu despărțirea majorității Grecilor de Biserică, „ajutorul de stat” (mereu viclean condiționat de cei vicleni) va fi înlocuit de prigoană deschisă.
Revenind, amintim concluzia acestui paragraf:
Înstrăinarea oamenilor de Biserică a fost (și este!!!) neglijată de aceste structuri birocratice.

Nici măcar atunci când Grecii au ajuns să disprețuiască radical poziția de preot de mir nu s-a produs trezirea necesară. Chiar dacă acest fenomen a devenit atât de grav încât Biserica Greciei a fost nevoită să importe preoți!
Chiar și așa, trezirea nu s-a ajuns.
Cernerea birocratică a ales, sistematic, o majoritate conformistă, care nu poate asimila ceea ce nu corespunde regulilor administrative. (Dostoievki sau Nicolae Steinhardt au spus multe în această privință, și încă spun. Dar cine să-i audă și să se îndrepte?)

Pas cu pas, Biserica Greciei a ajuns să accepte lucruri tot mai grave cu minimă sau mimată opoziție… ori chiar fără nicio formă de opoziție.
Așa a fost situația cu felurite măsuri de stânga luate de-a lungul deceniilor.
De pildă, așa a fost situația cu avortul, permis în 1978 mai mascat, iar deschis din 1986.
În 2007 Grecia făcea 7.2 avorturi la 1000 de femei având între 15 și 44 de ani. Peste douăzeci și cinci de mii de copii erau (sunt) uciși, an de an, în „Grecia ortodoxă”.

Biserica Greciei, la nivel administrativ, a fost și este prea ocupată cu „disciplina administrativă”, cu „discuțiile ecumenice” și alte asemenea rătăciri pentru a lupta cu adevărat pentru salvarea acestor copii uciși zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an! Uciși de propriile mame, mame care își spun creștine! Uciși de mamele necreștine pe care conducătorii acestor biserici locale le-au inclus de mii și mii de ori în procentele triumfaliste ale Creștinilor din Grecia.

Acest lucru a fost posibil pentru că birocrația și politicianismul merg mână în mână. Acestea sunt patimile care au transformat pe conducătorii Poporului Ales în cărturarii și fariseii care au complotat împotriva Fiului lui Dumnezeu. Iar pricina complotului a fost aceeași ca în toate regimurile birocratice: frica îngrozitoare față de tot ceea ce nu se conformează sistemului, pentru că poate aduce căderea sistemului. Ceea ce face din birocrați și politicianiști grupuri de idolatri care au ca idoli „sistemul” și „puterea”.
De asemenea, și nu mai puțin trist, cei care ar trebui să fie gata să trăiască și să moară pentru Credință ajung (prin amintita cernere birocratică) să fie oameni căldicei. Care se bucură de bucățile de pâine și jubilează la bucățelele de cozonac aruncate de Stat. Dacă nu cumva sunt mult mai răi decât cei căldicei (care oricum se osândesc!).
Un exemplu (extrem) din România a fost (?) Corneliu Onilă. Dar sunt mulți care, fără a ajunge la răutățile aceluia, le au pe ale lor. Și, dincolo de păcatele sau patimile personale de mai mică însemnătate obștească, acestea pe care le-am amintit fac foarte mult rău și Bisericii, și necredincioșii, dincolo de orice lustru aplicat situației.

Trecând peste nenumărate alte „compromisuri” (sau colaborări politice) din istoria recentă a Bisericii Greciei, ajungem la cea de acum. Pasivitatea vinovată sau chiar complicitatea față de legea care pretinde că unirile perversiunilor sexuale osândite de Dumnezeu ar fi „căsători”, ba și că perverșii care idolatrizează perversiunile sexuale au dreptul să adopte copii. Păcatul este cumplit, căci această purtare stă împotriva Învățăturii lui Dumnezeu. Și este a Administrației Bisericești a uneia dintre bisericile locale ce ar trebui să mărturisească această Învățătură cu orice preț!

Dar oare chiar se întâmplă asta în Grecia, ori exagerăm?
Este oare aceasta chiar un „faliment al Administrației Bisericești”? Dacă da, cum?
Ei bine, o să încerc să o iau pas cu pas.

În primul rând, să vedem în următorul capitol al acestui eseu care sunt pozițiile ”conducerii superioare” a Bisericii Greciei (Patriarhia de Fanar, zisă și Patriarhia Ecumenică) și a altor voci din Biserica Greciei! (Desigur, pozițiile față de această lege.) Și să vedem cât de creștine (creștin-ortodoxe) sunt ele.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Câteva victime ale etnofiletismului Administrației Bisericești din Patriarhia de Fanar