25 de ani de slujire

25 de ani de slujire

Dumnezeu și Neamul meu

Se împlinesc astăzi 25 de ani de la hirotonirea mea întru diacon. Este, astfel, un sfert de secol de slujire clericală în Biserica lui Dumnezeu.
Un prilej bun spre a trage din nou linie și a mă cerceta, iar: ce am făcut bine, ce am făcut rău.
Sunt nesfârșit de departe de Înțelepciune, deci înțelept este să nu am încredere că pot să cântăresc destul de bine propria-mi viață. Oricât de cinstiți ne-am vrea, oricât de cinstiți ne-am crede, tot omul este mincinos. Și, aș spune eu, mai ales atunci când este vorba chiar despre sine.
Am cântărit în aceste zile, am cumpănit.
Se cuvine să spun ceva sobornicește, la împlinirea acestei vremi? Am ce spune?

Am încercat și încerc să Îl ascult pe Dumnezeu.
Am ajuns diacon și preot nu prin meritele mele, nici prin munca mea; prin voința unor părinți ca duhovnicul meu, Adrian Făgețeanu și fratele său de pătimiri pentru Domnul, Sofian Boghiu. Ei au propus Patriarhului Teoctist hirotonirea mea, fără să am măcar idee de aceasta; de la ei am primit ascultare să dau examenul de capacitate preoțească și să îmi depun dosarul de hirotonie. Înainte să îmi dau bine seama ce se întâmplă, ÎPS Teodosie (pe atunci episcop-vicar în București), m-a hirotonit.
Durerea mea atunci a fost că nu am apucat înainte să citesc Tratatul despre preoție al Sfântului Ioan Gură de Aur; după ce l-am citit, durerea a fost de multe ori mai mare, ca și frica de osândă – căci la sărăcia mea materială se adăuga primejdia grea a sărăciei mele duhovnicești și intelectuale.
Din sărăcia și slăbiciunile mele au ieșit multe, și rele, și bune. Rele, pentru că nu am fost în stare de altceva. Bune, pentru că Dumnezeu, Atotputernic, a putut să lucreze prin mine.
Începusem să scriu multe despre cele prin care am trecut și pe care le-am făcut sau nu.
Dar am înțeles că totul se închide în câteva cuvinte:
Când și cât am reușit să Îl ascult pe Domnul, am făcut bine; sau, mai adevărat grăit, El a făcut prin mine, după cum A știut.
Când și când am făcut după mine, a ieșit rău.
Între aceste două adevăruri se închide toată viața mea, ca a oricărui alt om.
Poate voi mai trăi o oră, o zi, un an, sau mai mulți. Oricât ar fi, oricât aș fi, oricât ar trăi omul, aceeași lege rămâne:
bine este ceea ce face întru Dumnezeu, rău este ceea ce face „după el”.
Căci fiind noi puțini la minte și cunoștințe, cum facem „după noi”, cum facem după diavoli.

Așa că, după 25 de ani de slujire, îmi cer iertare de la Domnul pentru toate ale mele, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate. Și mă rog să izbutesc să Îl ascult mai mult, sau măcar să mă pocăiesc pentru cele în care și prin care mă îndepărtez de El.

Mărturisesc ocrotirea de care am avut parte de la Domnul, minunile prin care astăzi încă sunt în viață (deși mi-aș fi dorit de mult să fiu, cu totul, în Viață) și prin care s-a lucrat tot binele pe care unii, omenește, îl cred venit de la mine. Au mijlocit pentru mine, minunat, Măicuța Domnului și Sfinții din Prigoanele Comuniste, Sfinții Apostoli Andrei, Pavel, Ioan, Andronic și toți ceilalți, Sfântul Arhanghel Mihail, îngerul meu păzitor și toate puterile cerești, Sfinții Împărați Constantin și Elena, dragul și respectatul meu Ioan Gură de Aur, Sfinții StrăRomâni, precum Ioan Casian, Niceta de Remesiana, Dionisie cel Smerit, Betranius al Tomisului și ceilalți, Ioan Botezătorul, Daniil Sihastrul, Ștefan cel Mare, Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Antim Ivireanul, marii mucenici Mina, Gheorghe, Teodor Stratilat, Andrei Stratilat și mulți, mulți alții. Dumnezeu să le răsplătească pentru bunătatea lor!
Prin mila lui Dumnezeu, am avut parte de multe dușmănii și lovituri, dar și de binecuvântarea de a cunoaște foarte mulți oameni buni, chiar minunați. Pe toți să-i miluiască Dumnezeu după știința Sa!

Am încercat, pe cât am putut, să îmi cinstesc străbunii: oieri, boieri, preoți, învățători, profesori, cărvănari, negustori și ce au mai fost; toți pe care îi știu luptători pentru Credința cea Dreaptă și Neamul Românesc, pentru Limba Română, libertatea și unitatea Românilor… și nu numai. Am încercat, pe cât am putut, să duc mai departe moștenirea Sfinților și Eroilor Neamului Românesc, datorie ce stă deasupra fiecărui Român – că își dă sau nu seama, că vrea sau nu să și-o împlinească.
Desigur, am făcut puțin, prea puțin pentru cât este nevoie. Dar îmi este de ajuns că am încercat, că îmi plec genunchii la Spovedanie și primesc iertarea și harul Împăratului Ceresc al cărui ostaș m-am străduit să fiu.
Sunt un mărunt luptător al Bisericii, deci al Neamului – căci nu există patriotism sau naționalism decât întru Dumnezeu, restul fiind rătăcire, la fel cum lepădarea de neam este rătăcire. Iar faptul că am rămas așa tot Domnului trebuie să îi mulțumesc. Dacă și cât mai trăiesc, încerc mai departe să slujesc, după aceeași rânduială strămoșească: Dumnezeu și Neamul meu.

Închei repetând: tot ce „am făcut” bun, a fost ceea ce am izbutit să las să lucreze Dumnezeu prin mine; ceea ce am făcut rău, a fost făcut de mine. Aici mi se pare că stă cheia vieții creștine: în lupta de a ne dărui lui Dumnezeu, o luptă în care mândria și lașitatea ne stau împotrivă (ca și cum ne-am pierde făcând asta); luptă în care, de câte ori izbândim, ne regăsim cu veșnică uimire, așa cum ar trebui să fim, adică mai întregi și mai deplini ca niciodată, în lumina Sfintei Treimi, în pragul Împărăției Cerurilor, în harul lui Dumnezu,
Căreia să îi fie slava acum și pururea și în vechii vecilor, Amin!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Dragostea de neam ca trăire crestină

De-a lungul anilor am încercat să dăruiesc adevăr celor dornici să îl găsească.
Despre istoria noastră și a străbunilor noștri; despre Comunism; despre Mihai Viteazul; despre Sfinții din Prigoanele Comuniste etc., etc.
Și, pe cât am putut, am combătut felurite minciuni – voite sau nu – care încearcă să acopere adevărul.
De ce?
Pentru că doar cunoscând Adevărul putem să fim liberi.
Și doar făcându-ne datoria – de la cele mici la cele mari, de la cele de jos la cele de sus – trăim în Adevăr.

Deviza mea este Dumnezeu și Neamul meu.
O deviză limitată, ar spune unii: cei care nu se țin cu adevărat de nimic, așa că își închipuie că se pricep la toate și că sunt buni cu toți – dar sunt așa doar dacă nu au de-a face cu ei.
Deviza, mi se pare mie, este de bun-simț: Dumnezeu cuprinde toate, dar eu sunt mărginit – și nu pot fi nemărginit decât prin El.
Ca urmare, trebuie să mă îngrijesc de sufletul și trupul meu, adică de mine, de familia mea, de obștea mea. Care, vrem sau nu, se oprește la neam sau națiune.
Dacă cineva nu înțelege de ce se oprește aici, ori nu s-a gândit niciodată la asta, ori a preluat minciunile stângiste de tipul sunt cetățean planetar sau ce bine ar fi fără națiuni și țări. Iar aceste minciuni, repetate de milioane și miliarde de ori – în presă, la radio, la televizor, în filme, videoclipuri, jocuri pe calculator etc. – sunt puternic întipărite în mințile și sufletele multora.
Totuși, după cum ne îndemna Părintele Nicolae Steinhardt, să folosim bunul simț țărănesc: ce structuri omenești s-au păstrat în ultimii 300 de ani?

Neamurile sau națiunile.
Statele s-au păstrat pe alocuri, dar s-au schimbat radical în multe părți.
Republica Federală Germania de acum este radical diferită de Germania de la 1900. Nu doar ca hotare, ci și ca spiritualitate, politică, educație, cultură ș.a.m.d.
Republica Populară Chineză de acum este radical diferită de China de la 1900. Și ca hotare (mai ales Rusia știe de ce!), dar în primul rând ca spiritualitate, cultură, politică etc.
În ultimii 300 de ani au apărut și dispărut imperii, republici, regate, ducate, federații etc.
În ultimii 300 de ani s-au format și rupt nenumărate alianțe.
Dar sunt foarte puține națiuni care să fi apărut sau dispărut în ultimii 300 de ani.
Este limpede, neamurile sau națiunile sunt cele mai largi obști durabile.

Iar grija față de alte națiuni și naționalități, care izbucnește mai mereu la cei care nu fac nimic pentru propria națiune, este o imposibilitate absolută, ca grijă reală, fără Dumnezeu și Neamul meu.
Căci fără Dumnezeu tot ce facem devine, mai devreme sau mai târziu, rău sau mijloc al răului.
Și chiar cu Dumnezeu, fără neam sau națiune, suntem ca cel care nu a crescut în viața lui o plantă, însă își închipuie că este expert în grădinărit; ori ca cineva care nu a crescut niciun copil, dar se dă expert în creșterea copiilor.

Este adevărat, să Îl avem pe Dumnezeu ca Lumină, Călăuzire, Învățător, Împărat etc. nu este totdeauna ceea ce ne dorim – chiar și când vrem să fim Creștini (Creștin = ucenic al lui Christos).
Atunci când vrem să ne lenevim puțin, sau să ne lăudăm un pic, ori să muncim peste măsură (din smerenie!) etc., Îl dăm puțin pe Dumnezeu deoparte. Sună urât, este urât, dar o facem (aproape) zilnic.
Dar ne ridicăm atâta vreme cât avem dragoste față de Dumnezeu, față de neamul nostru – mai mic (familie, parohie, sat etc.) ori mai mare (Țara, Națiunea).
Și învățăm, precum un ucenic de grădinar: de la mic, la mare. Căci scris este că cel care în cele mici este necredincios, și în cele mari este necredincios. Iar cel care nu știe să își iubească familia și apropiații, minte absolut atunci când pretinde că îl arde grija de îndepărtați – alte comunități, popoare sau religii, dar mai ales omenirea ca întreg.

La călugări există o străveche rânduială: cel care vrea să devină sihastru (pustnic) trebuie întâi să se arate bun în viața de obște.
Asemenea, la mireni, cel care vrea să fie bun în cele mari, largi, cuprinzătoare, trebuie întâi să se arate bun în cele mici, strâmte, sărace.
Începem de la camera noastră, casa noastră, curtea noastră, urcăm în împlinirea binelui la parohia noastră, satul ori cartierul nostru. Și, dacă avem atâta putere, mergem și mai sus, la cele județene, regionale, naționale etc.

Dar să nu ne lăsăm înșelați, căci sunt două extreme primejdioase:

Înălțarea:
Cel care face binele în micuța sa cameră, în casă și în curte, se va mântui.
Iar cel care se va trufi înălțându-se la cele la care nu se pricepe și pe care nu le poate duce, se va osândi.

Lepădarea:
Cel care deși poate face binele mai sus nu vrea, sub vorbă de ”smerenie” sau ”neputință”, se osândește.
Ca dovadă amintesc de rânduiala Bisericii pentru clerici: acela care fiind chemat la o slujire mai înaltă fuge de ea, își pierde și slujirea avută, pedepsindu-se pentru fuga de cruce.
Căci smerenia nu poate să fie acolo unde se încalcă ascultarea cea bună.

Asemenea, și în slujirea neamului sunt cele două extreme: nedreapta înălțare de sine și nedreapta fugă de datorie.

Dimpotrivă, se cuvine a se împlini toată rânduiala.
Și fiecare să facă ceea ce este în puterile lui:

Să învețe cât mai mult despre Istoria Neamului Românesc și vechea sa cultură (în afară de lucrările poruncite subsemnatului de Părinții Adrian Făgețeanu și Iustin Pârvu sunt și folositoarele lucrări ale lui Mihail Diaconescu, Ernest Bernea; Sabina Ispas și Ioan-Aurel Pop, Studii istorice de Ioan Caragiani, cărțile lui Theodor Capidan și Gheorghe Buzatu, Geneza și dezvoltarea conștiinței naționale la Macedo-Români de Constantin Papanace etc., etc.).
Să își pună bună-rânduială în camera sa și, pe cât i se cuvine, în casa sa.
Dacă este copil sau adolescent să se pregătească pentru a fi un părinte bun și un soț sau o soție așa cum se cuvine – după Credință și așezarea duhovnicească a Neamului Românesc.
Acasă, la locul de muncă și oriunde merge să trăiască după Legea Românească.

Făcând acestea omul, orice îndeletnicire are, își împlinește deja datoria față de Dumnezeu și neam.

Iar dacă darurile Duhului Sfânt îl cheamă către rosturi mai mari, le va împlini și pe acelea, cu priceperea căpătata prin acestea de la început – „mici” la prima vedere, însă, precum semințele, izvoare pentru tot binele.

Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor, amin!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea