„Acțiunea se desfășoară rapid, nelăsând loc de odihnă nici celor trei tovarăși, nici cititorului, care sub nicio formă nu poate intui ce se va întâmpla mai departe. Orice mică ipoteză este emisă în zadar și nu este loc de presupuneri ori scenarii, cu toate că acestea ar fi multe, însă clar nu te poți apropia de adevăr, imaginația autorului și modalitatea prin care își încearcă personajele fiind extrem de ingenioasă.”
Restul pe blogul autoarei…
Cu toate că Pădurea cea Mare din Drumul spre Vozia pare să fie „doar” o creaţie literară, ea este, în fapt, o oglindire beletristică a unei realităţi concrete, bine atestată istoric, dar astăzi aproape uitată…
Până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea pădurile ocupau mai mult de jumătate din suprafaţa Apusenilor, Banatului, Transilvaniei, Maramureşului, Pocuţiei, Bucovinei, Moldovei, Munteniei, Olteniei şi altor Ţări Româneşti.
Nu departe fusese cândva şi Sciţia Mică sau Dobrogea, în care bălţile dunărene şi dunăreano-pontice se amestecau cu fâşii lungi de stepă şi pădurile de pe dealurile şi munţii rotunjiţi. Sfântul Ioan Casian, de fel din aceste locuri, îşi amintea cu dor, din Galia în care se aşezase, de aceste păduri şi păşuni ale dealurilor şi de sihaştrii şi călugării ce căutau aici înălţarea către Ceruri.
Au fost vremuri în care puteai merge de la Dunăre până în Carpaţi fără să ieşi din pădure. La fel era şi dincolo, pe malul înalt dinspre Moesia, unde făşii de pădurea urcau până în Munţii Hemului – numiţi sub Turci Balcani (adică… Munţi). Dar, ce-i drept, chiar şi pădurile din Iliria sau Macedonia, Epir sau Dalmaţia, ba chiar şi din Noricum şi Galia erau deja în secolul I î.Chr. mai rare şi mai străbătute, mai puţin sălbatice decât cele din Dacia.
Pentru Români pădurea sau codrul a fost viaţă.
Zicala
Codru-i frate cu Românul
oricât de repetată,
este prea puţin înţeleasă şi prea puţin preţuită. Codrul a dat Românului adăpost pentru viaţa de toate zilele, adăpost în faţa duşmanilor, hrană pentru el şi vitele sale, materie primă pentru pentru toate nevoile sale.
O să amintim aici, pe scurt, doar câteva lucruri…
Întâi de toate, că prin pădure de fag sau pădure de stejar sau pădure de brad, Românul înţelegea o pădure în care fagul, ori stejarul, sau respectiv bradul, ocupă măcar o treime din numărul copacilor.
Pare ciudat?
După gândirea de azi, am crede că o pădure de fag este o pădure în care toţi sau aproape toţi copacii sunt fagi, că o pădure de stejar este o pădure în care toţi sau aproape toţi copacii sunt stejari şi tot aşa.
Doar că această gândire este o urmare a distrugerii pădurii în secolele XVIII-XX, şi a înlocuirii vechilor păduri cu unele noi, plantate. Iar plantările se fac, cel mai uşor, cu o singură specie. Ca urmare, apar întinderi – tot mai mari – de ceea ce am putea numi monocultură, păduri în care adesea pe mulţi kilometri întâlneşti o singură specie de arbori…
Vechile păduri cuprindeau zeci şi sute de specii pe kilometrul pătrat.
O „pădure de brad” putea avea şi ceva foioase, dar cu siguranţă avea şi brad alb şi brad roşu, brad negru, molid, tisă, larice sau zadă, zâmbru şi alte conifere.
O „pădure de fag” putea avea pe ici pe colo şi câte un molid sau un pâlc de tisă, dar cu siguranţă avea şi mai multe feluri de fag, însă mai ales plop, ulm, paltin, alun şi altele asemenea. Mărturiile lui Dimitrie Cantemir arată că în Moldova începutului de secol al XVIII-lea toate pădurile de foioase erau presărate şi cu pomi – meri, peri, pruni, corcoduşi etc.
O „pădure de stejar” putea să cuprindă şi rătăcite exemplare de conifere (rar, uneori aduse de om), dar sigur avea mai multe feluri de stejar şi feluriţi arbori şi arbuşti de câmpie – de la plop la corn, dud ori soc.
Pădurile „de baltă” puteau fi „de răchită” sau „de salcie„, dar şi ele, de fapt, cuprindeau multe alte soiuri de copaci şi arbuşti.
În acest amestec stătea şi puterea pădurilor!
Dacă într-o pădure „simplă”, cu o singură specie – sau aproape doar una – intră o boală, ravagiile sunt cumplite. Dacă într-o pădure „simplă”, cu o singură specie – sau aproape doar una – se aprinde focul, ravagiile sunt cumplite.
Amestecul de specii încetineşte orice boală, fie ea adusă de o ciupercă, un gândac sau alt agent patogen, încetineşte răspândirea focului – şi, în caz de incendiu, provoacă mult mai repede ploile care sting focul.
Amestecul de specii creşte numărul de vietăţi ce trăiesc în pădure, îmbogâţind-o din foarte multe puncte de vedere.
De pildă, numărul crescut de animale şi insecte înseamnă o apărare mult mai bună a pădurii în faţa paraziţilor şi altor duşmani; aceştia nu se vor confrunta doar cu sistemele de apărare ale copacului vizat, ci şi cu vânătorii naturali ce trăiesc aici.
Ca urmare, „infestările” sunt limitate într-o pădure de acest fel – cu o varietate mare a speciilor – atât de greutatea de a „sări” de la un exemplar la altul, cât şi de sistemele multiple de protecţie existente – de la păsări insectivore la insecte… insectivore ş.a.a.
Desigur, felurite vietăţi – insecte, păsări, mamifere etc. – înseamnă şi siguranţa răspândirii seminţelor, înseamnă siguranţa păstrării varietăţii pădurii.
Iar pentru om, aceste lucruri înseamnă bogăţie!
Înseamnă felurite plante de leac, înseamnă mai multe soiuri de lemn, înseamnă mai multe feluri de ciuperci, înseamnă fructe de pădure şi alte roade vegetale, înseamnă vânat de mai multe feluri, înseamnă umiditate în sol şi sub bolta pădurii, deci bălţi, smârcuri şi pâraie, deci peşte şi păsări de apă, dar şi alte vietăţi care iubesc bălţile şi mlaştinile, de la cerbi la mistreţi, de la vidre la castori (brebi)…
Amintim aici că poienile pădurilor erau adesea fâneţe pentru vitele Românului, că din lemnul scos Românul îşi făcea şi casă, şi masă, şi gard, şi grajd, şi hambar, şi leagăn pentru prunci, şi doniţe, coveţi ori butoaie, şi linguri şi furculiţe, şi fus, şi furcă, şi pari, şi război de ţesut, şi căruţă ori car…
Din coaja de copaci se făceau foi de scris, sfori şi chiar frânghii, ceaiuri împotriva frigurilor, se scoteau culori, se tăbăceau pieile, se tratau blănurile etc., etc.
Din lemn se scotea cărbunele de lemn, de o mare valoare calorică şi o resursă regenerabilă, dar şi gudronul, folosit pentru vindecarea unor boli de piele – dintre care unele astăzi greu tratabile sau netratabile -, dar şi pentru ungerea osiilor la care şi căruţe, pentru ungerea ţâţânilor la uşi, porţi şi ferestre, pentru tratarea şi întărirea lemnului sau pieilor etc.
Jirul fagilor, atât de iubit de toate animalele ierbivore, de la mistreţi sau cerbi la cai sau vaci, era folosit cândva de Români pentru untdelemn. Untdelemnul de jir era bun, la fel de bun ca undelemnul de măsline, având ca dezavantaj faptul că era mai taninos, dar conţinând mai multe vitamine.
De altfel şi numele de unt-de-lemn arată că în trecut Românii aveau uleiurile mai ales din fructele copacilor. Exista untdelemn de măsline, de jir, de nuci, de alune sau de migdale, acestea fiind cele cinci fructe de temelie pentru untdelemnul cunoscut şi folosit de Români.
Desigur, cu puţină grijă şi muncă, pădurile cu amestec de fag şi de stejar ar fi devenit uriaşe izvoare de bogăţie pentru România modernă şi contemporană.
Pe de-o parte, ar fi hrănit turme de vite sau de cerbi şi mistreţi, pe de altă parte, ar fi dat untdelemn, fructe de pădure, furaje, lemn de foc, nuiele pentru împletituri, coloranţi, tanini şi alte substanţe pentru industrii ca cea a pielăriei sau blănăritului, ar fi păstrat apa şi astfel şi bogăţia de peşte a Ţării etc., etc.
Ar fi putut…
„Inteligenţa” masonică – atât de criticată de Eminescu în publicistica sa – a impus Românilor să repete greşelile Occidentului în privinţa defrişărilor, industrializării agriculturii şi în alte asemenea domenii.
Rezistenţa românească, tacită sau exprimată, a fost uriaşă.
În Nopţile de Sânziene Mihail Sadoveanu înfăţişează – destul de criptic pentru mulţi dintre cititori – un exemplu al acestei rezistenţe (o face şi în alte scrieri, inclusiv în Dumbrava minunată).
Ca urmare a acestei rezistenţe metrul pătrat de păşune românească are şi 200 (două sute) de specii de plante, faţă de una-două în păşunile obişnuite din Apus.
Ca urmare a acestei rezistenţe România încă are păduri de amestec, aşa cum erau pe vremuri, încă are păduri de fag în care fagul este între 50 şi 60% din fondul forestier, celelalte specii, din fericire, completând restul.
Cât mai are.
Pentru că Românii fug din Ţară, iar cei care rămân, prea mulţi, sunt sfârşiţi, lipsiţi de curajul de a lucra la ridicarea Ţării şi a Neamului, la apărarea pădurilor şi a vieţii şi culturii româneşti.
Chiar şi lucrările de împădurire făcute de voluntari sunt prea adesea în stilul industrial al monoculturii, fără amestecul de specii atât de important, esenţial, pentru sănătatea pădurilor.
Totuşi… sper, visez, la o vreme în care pădurile vor fi iar mai mult de 50% din suprafaţa Ţării, în care untdelemnul nu va mai veni atât din agricultura industrială – fie ea de rapiţă sau floarea-soarelui – ci din codrii de fag, în care fructele de pădure – de la mure şi zmeură la coacăze, coarne şi cătină – vor sta pe masa fiecărui Român, în care ciupercile vor fi iar parte a hranei de zi cu zi, iar peştele – crescut sănătos, natural – va înceta să fie un lux, o raritate, şi va redevni mâncarea obişnuită de altădată…
O vreme în care şi Românul va fi frate cu codrul, iarăşi.
Este un vis care nu doar că este cu putinţă, dar este chiar pragmatic, pentru că poate aduce avantaje economice uriaşe…
Mihai-Andrei Aldea
(copyright foto: Alexandra Aldea)
De curând am descoperit o nouă serie scrisă de un autor român contemporan, o serie formată din trei volume: Cei trei și Pădurea cea Mare, Cei trei și luptele Deralei, Prin coline și neguri.
Sper că vă amintiți peripețiile celor trei buni prieteni – Dan, Mitu și Surdul, care au plecat din satul lor natal, Șindrilița, spre Vozia, străbătând Pădurea cea Mare, aflând în drumul lor noi locuri, oameni și obiceiuri, încercând să se familiarizeze cu acestea și să treacă cu bine peste obstacolele întâlnite la tot pasul. Despre primul capitol al poveștii, despre curajul și iscusința celor trei, despre locurile sălbatice și magice v-am vorbit în recenzia primei cărți, Cei trei și Pădurea cea Mare. Un început promițător, o călătorie palpitantă, misiuni fascinante. Acum este timpul să aflăm cu ce sunt nevoiți să se confrunte eroii noștrii preferați în luptele Deralei.
“Se pregătiseră toată copilăria pentru a străbate Pădurea cea Mare, apoi Derala și oricare alte ținuturi, ca să ajungă în Vozia, cetatea cea mare despre care se spunea că este chiar la marginea lumii, la țărmul la care se întindeau două mări, două mări ce înconjurau lumea.”
“Nu se știe unde mergeau și de ce plecaseră de acasă, povestea un bătrân la o șezătoare, dar Pădurea cea Mare îndată i-a recunoscut, căci îi aștepta de multă vreme. Ei erau cei meniți să o scape de blesetemul cel urât al Nălucilor…”
În călătoria lor anevoioasă, își găsesc noi persoane de încredere, pe care se pot baza la nevoie și cu care lucrează extrem de eficient împreună, uneori în tandem, de parcă ar fi fost pregătiți pentru acest lucru. Însă, așa cum se întâmplă în realitate, uneori câștigăm ceva, pentru ca mai apoi să pierdem altceva, iar cei trei se văd nevoiți să facă față unor noi dezamăgiri și trădări din partea unor persoane pe care odinioară credeau că se pot baza. De parcă viața îți râde în nas și îți arată că nu poți avea ceva fără a pierde altceva sau pe altcineva, la care chiar țineai. Din acest punct de vedere, dar și remarcând multe alte lucruri asemănătoare pe parcursul lecturii, volumul îmi pare foarte realist și convingător, deși face parte dintr-un roman fantastic. Însă autorul este un bun cunoscător al firii umane și împărtășește cititorului cunoștințele sale, cărora le dă glas prin intermediul poveștii de față.
Volumul Cei trei și luptele Deralei este mai complex și mai surprinzător decât precedentul, întrecându-mi toate așteptările, transportându-mă încă de la primele pagini în fantastica lume… continuarea aici…
Recenzie la „Cei trei şi luptele Deralei„, semnată Alexa Ioana şi apărută pe blogul Twistinmysobriety…
„Pădurea cea Mare nu e doar ciudată, ci și cunoaște unele lucruri, pe care nici omul nu le știe despre sine. Și aceasta poate fi foarte rău. Sau bine?”
Așa începe primul capitol din această carte, o carte în care ni se vorbește despre o călătorie (inițiatică), o pădure (care își are propriile secrete) și trei prieteni.
Șindrilița este locul din care Dan, Mitu și Surdul, trei prieteni nedespărțiți plecă spre Pădure, pornind la drum spre a cunoaște tainele codrului și a se familiariza cu pământurile acestuia, ignorând poveștile înspăimântătoare care se spun despre Pădure.
Pe parcursul drumului, cei trei prieteni se văd nevoiți a înfrunta pericolele naturii, aflând pe propia lor piele că nu este ușor să răzbești departe de confortul casei. Cu toate acestea, Dan are o misiune de îndeplinit, o misiune cu totul diferită față de motivul pentru care plecaseră cei trei la drum. Iar tovaărșii lui, aflând acestea, nu îl lasă de izbeliște, ci se angajează să-l urmeze în călătorie, fie chiar de or pieri toți trei.
Cuvântul dat este sfânt pentru Dan, chiar dacă la început nu știe exact ce a promis. Dintre cei trei, Dan este cel mai cumpătat și cel mai înțelept, deși nu poate fi considerat puternic, precum prietenul său Surdul, dar categoric este puternic în alte moduri.
„De mic fusese cu gândul la ea (..) Poveștile și istorisirile despre ea – care în mintea lui erau totdeauna deosebite unele de altele – le ținea minte pe de rost de cum le auzea. Nimeni nu l-ar fi putut întrece în poveștile despre Pădurea cea Mare, deși era doar un copil (..) Nu avea o foarte mare putere, așa cum aveu alții. Surdul, de pildă, era renumit pentru puterea sa. Mitu, deși renumit ca guraliv, era, de asemenea, temut pentru iuțeala cu care sărea la harță și să te ferească Dumnezeu de loviturile lui ! Dan era departe de ei. Și totuși, pe asuns, și Mitu, și Surdul se temeau de el. În luptele pe care doar între ei le dădeau,agerimea și înțelepciunea lui Dan biruiau întotdeauna.”
Motivul prieteniei, motivul călătoriei, motivul misiunii. Acesete trei elemente, aceste trei motive le-am perceput drept principalii pioni pe care este zugrăvită povestea.
Pădurea cea Mare îi farmecă și îi înspăimântă deopotrivă, îi atrage și îi intrigă. Visurile pe care le aveau de mici, de a cerceta și de a cuoaște mai îndeproape pădurea, nu sunt anulate de nenumăratele pericole, anunțate cât și neanunțate ale codrului: ființe sălbatice și necunoscute ce sălășluiesc în adâncul pădurii și ies la iveală din ce în ce mai des și, culmea !, chiar și în miezul zilei. continuarea aici…
Recenzie la „Cei trei şi Pădurea cea Mare„, semnată Alexa Ioana, blogul Twistinmysobriety …
În cartea “Cei trei şi Pădurea cea Mare – Drumul spre Vozia”, apărută la prestigioasa Editură Evdokimos din cadrul Fundaţiei “Profesor George Manu”, Bucureşti, 2017, Părintele Mihai-Andrei Aldea ne îmbie la un drum iniţiatic, la o incursiune în lumea basmului tradiţional, să ne aplecăm urechea spre inima strămoşilor noştri, spre rădăcini, să ne adăpăm sufletul din izvoarele străvechi ale civilizaţiei dacice şi să ne reamintim unul dintre dorurile copilăriei noastre: basmul.
Cine nu îşi mai aduce aminte de anii frumoşi ai copilăriei? Cine nu-şi aduce aminte de basmele spuse de părinţii sau binicii noştri la gura sobii. Frumoase amintiri. Din păcate, în zilele noastre, părinţii, or nu mai au timp, or din ezitare, nu le mai citesc celor mici basmele şi poveştile străvechi, tradiţionale, pe motiv că ar fi prea triste, dramatice şi traumatizante. Adevărul este că basmele adevărate sunt un balsam, o terapie psihologică, culturală şi spirituală pentru copii. Aţi văzut un copil care stă mai mult trist, retras, fără chef de joacă. Ei, acestui copil mai mult ca sigur că i-au lipsit frumuseţea basmelor. Aţi văzut un copil voios şi plin de energie. Mai mult ca sigur că acestuia nu i-a lipsit o seară să nu asculte cel puţin un basm, înainte de culcare. Copii îşi pun şi ei tot felul de întrebări, cum ar fi: Cine sunt eu? De unde am apărut? Cine l-a creat pe om şi celelalte animale? Care e sensul vieţii? etc.
Iată de ce basmele sunt importante în viaţa copiilor. Pentru că le dă o stare de bine, le stimulează imaginaţia şi, nu în ultimul rând, îi ajută în rezolvarea multor dileme ale lor, precum şi conflictele interioare neidentificate şi chiar anumite temeri ale lor: teama de abandon, rivalităţile, invidia, teama de moarte etc.
Cartea Părintelui Mihai Aldea “Cei trei şi Pădurea cea Mare” a fost scrisă pentru a-i ajuta pe adulţi să înţeleagă rolul, importanţa şi valoarea terapeutică a basmelor în formarea copiilor, pentru a-i face pe tineri să înţeleagă mai bine identitatea, originea, cine au fost străbunii noştri, cum au trăit, ce cultură şi ce obiceiuri aveau, faptul că aparţin unei culturi şi civilizaţii străvechi şi să respingă provocările vremurilor de a se desprinde de rădăcini şi a uita de ţară, neam şi popor.
Când am primit invitaţia de a citi Basmul Părintelui Aldea, am acceptat temător pentru că am o vârstă la care poţi spune că ai citit tot şi nu te mai impresionează nimic. Ei, bine, “Drumul spre Vozia” te surprinde prin toate locurile mistice pe unde nici nu te gândeai să mergi, chiar la “marginea Pământului Dacic”. Te surprinde stilul arhaic al basmului, concreteţea şi acurateţea scriiturii, cu fraze scurte care “trântesc uşa de perete”, pur şi simplu, cu personaje hotărâte, puternice, cu ritualuri străvechi, “îşi scoaseră săbiile învioraţi şi, după obiceiul ţinut din copilărie, şi le uniră, pumn, lângă pumn, gardă lângă gardă, lamă lângă lamă, în legământul lor secret: – vom birui!”, cu munţi ce adăposteau călugării “umblători printre nori”. Apoi, întrebuinţarea numerelor mistice: 1,3,7 etc., cu simbolistica acestora. Unu, înseamnă unitate, trei, face trimiteri la treime, şapte, număr biblic etc. Cei trei eroi: Dan,Surdul şi Mitu.
O călătorie pe munte sau într-o pădure, fie ea şi Pădurea cea Mare, nu este altceva decât o iniţiere. Îmi aduc aminte de faptul că la 19 ani, mi-am luat sacul de dormit, un rucsac şi ceea ce am crezut eu că îmi va fi de folos, la vremea aceea, şi am urcat pe munţii Sihăstriei. Am stat o săptămână, şapte zile. Scopul meu era să întâlnesc un pustnic. Nu am întâlnit niciun pustnic, dar experienţa aceea m-a ajutat să scap de toate temerile mele. Devenisem bărbat.
Basmul “Drumul spre Vozia” este unul adevărat, este o operă de artă, pentru că te captivează cu toată fiinţa, îţi provoacă curiozitatea, stârneşte trăirea intensă, stimulând imaginaţia, provoacă intelectul în definirea şi calmarea emoţiilor, prezintă o altfel de istorie, cea străveche, aduce mărturie vie a sufletului românesc, adresându-se în acelaşi timp, copiilor, tinerilor, adulţilor. Autorul cărţii se dovedeşte a fi un mare povestitor de basme, întru-cât el spune basmul după cum simţeau lăuntric ascultătorii (probabil copiii lui) că ar trebui să se petreacă lucrurile în poveste, fiind o modalitate corectă de a le spune şi chiar de a cere părerea ascultătorilor. În final, “Drumul spre Vozia” e adevărat, e viu, are zvâc, poate avea şi scene şi chiar locuri reale, are tot ce îi trebuie pentru a deveni un mare succes.
Basmul “Drumul spre Vozia” uimeşte, pur şi simplu, prin originalitate, prin stil, prin mărturisire vie, prin limbajul şi frumuseţea scriiturii, prin adevărul istoric, fiind o carte captivantă, interesantă, provocatoare şi fascinantă, scrisă, cu vervă, pe înţelesul tuturor, certificând un adevăr literar: basmul e o artă. Limbajul tradiţional folosit de autor se remarcă prin originalitate, sponteneitate, simplitate şi naturaleţea stilului, evidenţiind o implicare, o motivare şi o trăire profundă şi autentică a acţiunilor care, în principiu, sunt ample, complexe, cu întâmplări extraordinare, injectate, din când în când, cu intervenţii miraculoase relatate în mod alert şi în stil rezumativ.
Mulţumim pe această cale, Editurii Evdochimos, Fundaţiei “Profesor George Manu” şi, nu în ultimul rând autorului celor trei volume “Drumul spre Vozia”, Părintele Mihai-Andrei Aldea.
Părintele Mihai–Andrei Aldea este o enciclopedie, un istoric erudit, un arhivar al adevărurilor istorice străbune, un mărturisitor al sufletului românesc.
Ştefan Popa
Cluj-Napoca
România Străveche - Ancient Romania 