NEDUMERIRE
Duminică după prânz. Caniculară zi de iulie. Căldură cum numai în București afli. Soarele copleșitor transformă aerul într-un fel de metal topit și când inspiri, tragi foc în plămâni.
Am patru ani și sunt cu părinții în tramvai. Nici geamurile laterale nu ușurează călătoria. Stau în brațele mamei, pe scaun. În jur, oameni uzi de transpirație, cu fețe triste, încruntate; tăcere grea, ochi închiși, parcă ar dormi toți. Tramvaiul se târăște aproape fără zgomot, parcă topit și el de căldură.
În această toropeală copleșitoare, brusc, un zgomot cadențat: un tropot de copite. Vine din spatele tramvaiului… se apropie… mai aproape… l-a ajuns.
Atunci am văzut minunea: paralel cu noi, doi cai negri, mari și frumoși, în trap săltat, cu pămătufuri negre pe cap, măști negre pe față, cu un fel de haine negre lucioase pe spinare și ținte aurii pe curelele negre. Cai mânați de un domn foarte serios, într-un costum negru impunător, cu un cilindru negru pe cap și cocoțat pe capra neagră a unei trăsuri.
Dar ce trăsură!
O minune strălucitoare, lăcuită negru, cu ferestre de sticlă curată ca lacrima, coloane aurite și, în dreapta și stânga domnului cu hățurile, doi îngeri din aur cu capetele plecate.
Am rămas o clipă cu gura căscată. Apoi am fost cuprins de o sinceră, amară și violentă indignare:
– Vezi, mă, tată, mă!… a răsunat glasul meu ca o trâmbiță de argint.
Am tras aer în piept și am reluat și mai tare, și mai ascuțit:
– Vezi, mă tată, mă! Tu nu m-ai plimbat niciodată cu trăsura asta!
Explozie! O explozie fantastică de râs, un râs colosal, aproape isteric, zguduia tramvaiul! Oamenii râdeau cu lacrimi și nu se mai puteau potoli.
Vatmanul speriat de zgomot și neștiind ce se întâmplă, a oprit mașinăria. Lămurit de ceilalți, a fost apucat de o criză nebună de râs cu sughițuri, se bătea cu mâinile peste burta revărsată și nu mai putea conduce.
Singurul om serios în toată nebunia asta eram eu: mă uitam total nedumerit și foarte indignat la toată lumea. Cine mă privea din greșeală, mă arăta cu degetul și hohotea și mai tare.
În fine, cu chiu, cu vai, am ajuns acasă, părinții într-o stare de veselie clocotitoare iar eu tot uimit și indignat.
Au trecut de atunci peste șaptezeci de ani, tot nu m-am plimbat cu trăsura aia și tot nedumerit am rămas. Chiar! Ce era de râs?
România Străveche - Ancient Romania 