Etichetă: Domnul

Ca Domnul Iisus la Înviere!

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Sunt străzi și ulițe pe care încă miroase a cozonaci și sarmale, a drob și fiertură, a bunătăți pregătite de mâinile harnice.
Binecuvântarea Domnului este peste aceste case, care țin buna osteneală a pregătirii casei cu toate cele trebuitoare.
Binecuvântarea Domnului este în sufletele celor ce se muncesc, fie ca prima mână, fie ca ajutoare.
Binecuvântarea Domnului este cu ei căci muncesc și se ostenesc înfrumusețând. Înfrumusețând masa, casa, ograda, lumea.

Din vechime Româncele se ostenesc să dea față frumoasă multor bunătăți, dar mai ales cozonacilor și pâinii de casă. Ca să fie rumene, luminoase, strălucitoare.
Căci așa este Domnul Iisus la Înviere, așa este fața Domnului Christos de Paști!, spune înțelepciunea veche românească.

Da, așa este, la Înviere Dumnezeu strălucește.
Și strălucesc împreună cu El toți cei care au muncit și s-au ostenit ca să Îl cinstească cinstit.

Înviază Dumnezeu, bucuria noastră!
Christos a înviat!

Mihai-Andrei Aldea

Să Îl cinstim cinstit pe Domnul!

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Venind Domnul spre pătimirea Sa cea de bună voie…

Oamenii s-au hotărât să Îl (ne)cinstească prin superstiții.

În urmă cu mulți ani de zile, de curând venit la Credință, am întrebat câțiva apropiați Antimiști: De ce în unele icoane Maica Domnului este cu un crin în mână?
Și mi-au răspuns, unii dintre ei: Se zice că Maica Domnului a rămas însărcinată mirosind un crin.

Am fost nedumerit de răspuns, de vreme ce Biblia spune că sarcina a apărut prin pogorârea Duhului Sfânt și umbrirea puterii Celui Preaînalt (Luca 1.35). Așa că l-am întrebat pe primul meu duhovnic adevărat (adică primul la care am venit ca la călăuza către Domnul):
Părinte, de ce în unele icoane Maica Domnului este cu un crin în mână?
Și mi-a răspuns:
Crinul este simbolul curăției și este împăratul florilor. Prin el se arată curăția Maicii Domnului și faptul că este Împărăteasa ce a născut pe Fiul lui Dumnezeu. Este o oglindire a lucrării dumnezeiești într-o floare.
Am primit în suflet cuvintele acestea, care deschideau o nouă fereastră către cele sfinte: contemplarea lui Dumnezeu în Creația Sa.
Dar am și întrebat:
Atunci de ce unii spun că se zugrăvește crinul în icoane pentru că Maica Domnului ar fi rămas însărcinată mirosind un crin?
Și mi-a răspuns cu părere de rău:
Pentru că ei nu cunosc frumusețea Adevărului. Mulți nu caută să cunoască Învățătura lui Dumnezeu, și o înlocuiesc prin născociri omenești, prin superstiții și bârfe. După cum este scris, că înlocuiesc Legea lui Dumnezeu cu învățături omenești.

Au trecut anii, deceniile…
Părintele Adrian s-a dus la Dumnezeu, pe Care l-a iubit atât de mult.
S-au schimbat episcopi și preoți, regimuri politice și mode.
Însă tradiția înlocuirii Învățăturii lui Dumnezeu cu învățături omenești, din păcate și patimi, a rămas.

În loc să meargă la Denii și celelalte slujbe, în loc să citească Scripturile și celelalte cărți sfinte, mulți preferă să creadă în bârfe.
Și mint. Mint, sub pretextul evlaviei.
Mint că nu e voie să mănânci urzici în Săptămâna Mare. „Logica” fiind că ar fi fost bătut Iisus cu urzici. O idee ce prinde la cei care nu gândesc, pentru că, după cum râdea un sătean de cel care îi spunea asemenea bălării, „Păi d-aia le mânc, să mă răzbun pe ele!”. Și l-a lăsat cu gura căscată pe răspânditorul de superstiții.
Iarăși mint unii că nu ar fi voie să pui ouă sub cloșcă în Săptămâna Pătimirilor Domnului. „Logica” fiind că ouăle trebuie roșite. Deși nici aceia care spun asta nu roșesc ouăle pentru drob sau cozonac!
Și sunt multe alte „interdicții” superstițioase, fără nicio legătură cu adevărul.
Minciuni prin care se înlocuiește Învățătura lui Dumnezeu cu prostii.
Sub pretextul evlaviei, tradiției sau autorității.

Am venit la Biserică, am ales Ortodoxia, pentru că este singura credință care cu adevărat respectă Biblia.
Toate celelalte culte creștine calcă în picioare sau aruncă la gunoi părțile din Scripturi care le contrazic ideile.
Biserica lui Dumnezeu păstrează întreagă și fără schimbare Învățătura lui Dumnezeu. De la Cincizecimea de acum vreo două mii de ani și până astăzi.

Căci ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate, spunem la fiecare Liturghie.
După cum s-a spus din vechime:
Doamne Dumnezeul nostru, această mulțime de lucruri pe care am pregătit-o noi pentru a zidi templu sfânt numelui Tău, din mâna Ta le avem și ale Tale sunt toate. (I Paralipomena 29.16)
Iar acest cuvânt al Străbunilor – că de la Dumnezeu avem toate, chiar și pe cele pe care le dăm Lui – este adevărat totdeauna și pentru toate.
Cum ne întreabă Duhul Sfânt prin Pavel Apostolul: ce ai pe care să nu îl fi primit? (I Corinteni 4.7).
Deci toate cele bune sunt de la Dumnezeu, și doar prin El știm să facem binele.
Iar cele ce le facem în afară de Dumnezeu sunt răutate și strică, măcinând binele pe care El ni-l dă.

Ca urmare,
Venind Domnul spre pătimirea Sa cea de bună voie…
să îi aducem ale Sale dintru ale Sale, iar nu superstiții și minciuni.
Să Îl cinstim prin post și rugăciune, prin milostenie și bunătate, prin răbdarea cu bucurie a încercărilor, prin căutarea și însușirea Învățăturii Lui.
Și astfel și pe El Îl vom bucura, însoțindu-L în pătimiri și în slăvirea Sa, și pe noi ne vom zidi întru El.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Prostia omenească împotriva Rânduielii Cerurilor

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Ca să înțelegem cât de deștepți suntem noi, oamenii, să recitim câteva rânduri din Evanghelia după Luca:

„…când a fost ceasul, [Iisus] S-a așezat la masă, și apostolii împreună cu El.
Și a zis către ei:
– Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paști, mai înainte de pătimirea Mea, căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârșit în Împărăția lui Dumnezeu.
Și luând paharul, mulțumind, a zis:
– Luați acesta și împărțiți-l între voi; că zic vouă: Nu voi mai bea de acum din rodul viței, până ce nu va veni Împărăția lui Dumnezeu.
Și luând pâinea, mulțumind, a frânt și le-a dat lor, zicând:
– Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceți spre pomenirea Mea.
Asemenea și paharul, după ce au cinat, zicând:
– Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi. Dar iată, mâna celui ce Mă vinde este cu Mine la masă. Și Fiul Omului merge precum a fost orânduit, dar vai omului aceluia prin care este vândut!
Iar ei au început să se întrebe, unul pe altul, cine dintre ei ar fi acela, care avea să facă aceasta?
Și s-a iscat între ei și neînțelegere: cine dintre ei se pare că e mai mare? [s.n.] Iar El le-a zis:
– Regii neamurilor domnesc peste ele și se numesc binefăcători. Dar între voi să nu fie astfel, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr, și căpetenia ca acela care slujește. Căci cine este mai mare: cel care stă la masă, sau cel care slujește? Oare, nu cel ce stă la masă? Iar Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul ce slujește.” (Luca 22.14-27)

Se vede aici și faptul că Apostolii nu aveau nici cea mai mică idee că Petru ar fi așezat de Iisus drept cel dintâi dintre ei. Nici Domnul nu (își) amintește așa ceva – deci Catolicismul știe altceva decât Dumnezeu Fiul și Apostolii Săi.
Dar mai ales se vede puternic ce dragoste și inteligență avem!

Iisus, pe care Apostolii L-au urmat ani de zile, era cunoscut și recunoscut de ei drept Mesia, Mântuitorul lumii, drept Marele Învățător și Proorocul proorocilor. Apostolii lăsaseră toate ca să Îl urmeze (Matei 19.27; Marcu 10.28; Luca 22.28 etc.). Arătând astfel o foarte mare credință și, am îndrăzni să spunem, o foarte mare dragoste. De Iisus, de Dumnezeu, de Adevăr…

Așa că se tulbură la gândul că unul dintre ei Îl va vinde, astfel împlinindu-se cuvântul că va fi dat în mâinile oamenilor și Îl vor omorî (Matei 17.22-23).
Și se tulbură atât de tare încât…
Încep să se certe care dintre ei ar fi mai mare!

Desigur, această preocupare deloc duhovnicească îi frământa de mai mult.

Curând după Schimbarea la față Îl întrebaseră, mai pe ocolite, „Cine este, oare, mai mare în împărăția cerurilor?” (Matei 18.1).
Erau după drumul către Capernaum, de-a lungul căruia discutaseră între ei care dintre ei, Apostolii, ar fi mai mare (Marcu 9.33-34).
Și El le-a răspuns, zicând
„Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toți și slujitor al tuturor!” (Marcu 9.35)
Dar știind că prejudecățile și mândria lor nu-i vor lăsa să înțeleagă, Dumnezeu-Omul le-a dat ca pildă un copil, zicând
„De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția Cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este mai mare în Împărăția Cerurilor.” (Matei 18.3-4)
Și le-a mai spus un lucru mare:
„Și cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine mă primește.” (Matei 18.5)
Sau, cum arată mai pe larg Sfântul Marcu,
„Oricine va primi, în numele Meu, pe unul din acești copii pe Mine Mă primește; și oricine Mă primește, nu pe Mine Mă primește, ci pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Marcu 9.37)

Dar cum să înțeleagă, de vreme ce lumea alerga și atunci, ca și acum, după slavă, putere, avere și alte năluciri?
Iar această alergare ține, desigur, de obișnuințe adânc înrădăcinate, ține de „deșteptăciunea” și „modestia” noastră. Adică de prejudecățile și mândria ce ne stăpânesc.
Și atunci, deși răspunsul era categoric, scena se repetă. Tragic.

Iată, pe drumul spre Ierusalim
„Iisus a luat de o parte pe cei doisprezece ucenici și le-a spus lor, pe cale:
– Iată ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi dat pe mâna arhiereilor și a cărturarilor, și-L vor osândi la moarte; și Îl vor da pe mâna păgânilor, ca să-L batjocorească și să-L răstignească, dar a treia zi va învia.
Atunci a venit la El mama fiilor lui Zevedeu, împreună cu fiii ei, închinându-se și cerând ceva de la El.
Iar El a zis ei:
– Ce voiești?
Ea a zis Lui:
– Zi ca să șadă acești doi fii ai mei, unul de-a dreapta și altul de-a stânga Ta, întru Împărăția Ta.
Dar Iisus, răspunzând, a zis:
– Nu știți ce cereți. Puteți, oare, să beți paharul pe care-l voi bea Eu și cu botezul cu care Eu Mă botez să vă botezați?
Ei I-au zis:
– Putem.
Și El a zis lor:
– Paharul Meu veți bea și cu botezul cu care Eu Mă botez vă veți boteza, dar a ședea de-a dreapta și de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu.
Și auzind cei zece s-au mâniat pe cei doi frați. Dar Iisus, chemându-i la Sine, a zis: Știți că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele și cei mari le stăpânesc. Nu tot așa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Și care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă, după cum și Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți.” (Matei 20.18-28)

Prin urmare, scena amintită de Sfântul Evanghelist Luca este (cel puțin) a treia oară când Apostolii încearcă să obțină ca unul sau unii dintre ei să fie „mai mari peste ceilalți”. Și, ca și la discuția dinainte, există ceva aprindere, dar mai ales o adâncă nepăsare față de prevestirea chinurilor și morții lui Iisus. (Să ne mai mirăm că Apostolii uitaseră și de Înviere?)

Cum se împacă această nepăsare cu râvna, credința și dragostea cu care lăsaseră toate și Îl urmaseră?
Așa cum se împacă invocarea lui Dumnezeu când avem nevoie de ajutor și nepăsarea față de El în rest.
Așa cum se împacă pretenția credinței cu nepăsarea față de Învățătura Bisericii lui Dumnezeu.
Așa cum se împacă lacrimile de la Sfânta Liturghie cu ura față de cel/cea care ne-a stânjenit în drumul către casă (după slujbă).
Etc., etc., etc.

Apostolii erau și atunci niște oameni minunați.
Puțin au avut curajul, tăria, deșteptăciunea de a-L urma pe Iisus de la Iordan – sau de la Predica de pe Munte, măcar. Iar dintre ei, Cei doisprezece străluceau, de Însuși Iisus Christos i-a ales pe ei ca apostoli ai Săi.
Doar că fără a se arunca în voia lui Dumnezeu cu totul, omul se desparte mereu de Acesta: de câte ori are „părerea lui”.
Desigur, de fiecare dată iese prost; de fiecare dată omul se face de râs – față de sine însuși și față de Dumnezeu, cel puțin.
Doar că de fiecare dată omul își găsește pretexte să o ia de la capăt în „deșteptăciunea lui”.

Apostolii aveau multe daruri, aveau mult har, dar încă nu înțelegeau Rânduielile Cerurilor.
Gândeau omenește, după societate, în foarte multe privințe.
Iar mândria este o virtute socială oriunde stăpânește înstrăinarea de Dumnezeu: fie în forma lăudăroșeniei (ex.: SUA), fie sub forma convingerii că toți trebuie să li se supună (ex: Grecia, Rusia, Ungaria), fie sub forma mândriei smereniei (adică a supunerii în fața răului în numele datoriei; se întâmplă cam pretutindeni), fie sub alte obrăzare (= măști).

În Ceruri, deci și în limba Creștinilor, a stăpâni înseamnă a purta de grijă cu dragoste adevărată.
În Ceruri, deci și în limba Creștinilor, a iubi sau a îndrăgi înseamnă a vrea întru adevăr binele celuilalt, mult mai mult decât propriul bine.
În Ceruri, deci și în limba Creștinilor, a fi cel dintâi înseamnă a face, pentru și întru Dumnezeu, cel mai mult bine. Nădăjduind în înmulțirea binelui în propria persoană și, dacă se poate, și în afară.
Toate aceste trei adevăruri creștine se împlinesc în cuvântul părinte.
Părintele este stăpânul casei și al copiilor pentru că o și îi îngrijește cu dragoste adevărată.
Părintele își iubește copiii pentru că le vrea cu adevărat binele, mult mai mult decât propriul bine.
Părintele este cel dintâi în casă pentru că este cel dintâi în a face binele în casă.

Doar că această purtare a părinților – după puterile lor – este o excepție: în societate, și chiar în viața acestora.
Căci de cele mai multe ori părinții nu simt nevoia să aplice aceste adevăruri decât pentru copiii lor. Și nicăieri altundeva.
Iar de aici apar otrăvite roade: obișnuința cu formele păcătoase, pătimașe, căzute ale societății, cu formele diforme zise „stăpânire”, „iubire”, „a fi cel dintâi”; obișnuință care ajunge să schimbe, să deformeze și chiar să nimicească și ceea ce vrea părintele să dăruiască pruncilor săi.
Și astfel, din înstrăinare în înstrăinare, omul se depărtează de înțelesurile sănătoase, devine obișnuit cu cele bolnave, și pe acestea le crede bune.
Astfel că prostia omenească, pe care noi o credem deșteptăciune, inteligență, ba chiar înțelepciune, stă împotriva adevărului și a iubirii. Și ne desparte de curata, curățitoarea, sfințitoarea și mântuitoarea Rânduială Cerească.
Ținându-ne în prejudecăți și patimi spumegate.

Așa s-a făcut de Apostolii au avut nevoie de cumplita lovitură a Pătimirilor Domnului ca să vadă, în sfârșit, că la Dumnezeu este altă rânduială decât cea omenească.
Unul dintre ei, Iuda, deși a înțeles că a greșit, a rămas în neascultare de Dumnezeu: în loc să Îi ceară Acestuia iertare și îndreptare, s-a pedepsit singur, nebunește, osândindu-se (singur) pentru Vecie.
Unul dintre ei, Petru, înțelegându-și lepădarea, a așteptat și a cerut iertarea și îndreptarea lui Dumnezeu. Și a fost iarăși numărat cu Apostolii.
Dintre Cei doisprezece, unul singur a avut puterea ca, după prima spaimă, să se întoarcă și să urmărească în tăcere, durere și smerenie Pătimirile Domnului (Sfântul Ioan Evanghelistul).

Și au mai fost Măicuța Domnului și Mironosițele.
Tăcute, nepăsătoare față de slava omenească. Și astfel mai aproape de Dumnezeu-Omul, chipul desăvârșit al smereniei, iubirii, adevărului.
Ca urmare, ele se învrednicesc să vadă îngerul cel ce a strălucit la Mormânt, se învrednicesc până și să Îl vadă pe Iisus Christos Înviat. Și ajung ele să fie apostolii Apostolilor, vestindu-le acestora Învierea și făcând începutul propovăduirii creștine.

Împlinind astfel cuvântul ce se spusese pentru Veșnicie:

„Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toți și slujitor al tuturor!” (Marcu 9.35)

„Iar înainte de sărbătoarea Păștilor, știind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârșit i-a iubit.
Și făcându-se Cină, și diavolul punând în inima lui Iuda fiul lui Simon Iscarioteanul, ca să-l vândă, Iisus, știind că Tatăl I-a dat Lui toate în mâini și că de la Dumnezeu a ieșit și la Dumnezeu merge, S-a sculat de la Cină, S-a dezbrăcat de haine și, luând un ștergar, S-a încins cu el. După aceea a turnat apă în vasul de spălat și a început să spele picioarele ucenicilor și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins.
A venit deci la Simon Petru. Acesta I-a zis:
– Doamne, oare Tu să-mi speli mie picioarele?
A răspuns Iisus și i-a zis:
– Ceea ce fac Eu, tu nu știi acum, dar vei înțelege după aceasta.
Petru I-a zis:
– Nu-mi vei spăla picioarele în veac.
Iisus i-a răspuns:
– Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine.
Zis-a Simon Petru Lui:
– Doamne, spală-mi nu numai picioarele mele, ci și mâinile și capul.
Iisus i-a zis:
– Cel ce a făcut baie n-are nevoie să-i fie spălate decât picioarele, căci este curat tot. Și voi sunteți curați, însă nu toți.
Că știa pe cel ce avea să-L vândă; de aceea a zis: Nu toți sunteți curați.
După ce le-a spălat picioarele și Și-a luat hainele, S-a așezat iar la masă și le-a zis:
– Înțelegeți ce v-am făcut Eu?
Voi Mă numiți pe Mine: Învățătorul și Domnul, și bine ziceți, căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul și Învățătorul, v-am spălat vouă picioarele, și voi sunteți datori să ca să spălați picioarele unii altora; căci v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceți și voi. Adevărat, zic vouă: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său, nici solul mai mare decât cel ce l-a trimis pe el. Când știți acestea, fericiți sunteți dacă le veți face.” (Ioan 13.1-17)

Multe mai pot fi arătate, spre a vedea cât de mare este deosebirea între Rânduiala Cerească și ceea ce, în prostia noastră, numim înțelepciune omenească. Dar ne oprim la îndemnul care ne cere ca
„și noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară și păcatul ce grabnic ne împresoară și să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte.” (Evrei 12.1)

Cine are urechi de auzit, să audă!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Despre canonizarea Părintelui Dumitru Stăniloae

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Dumitru Stăniloae este cunoscut mai ales ca „teolog”, în înțelesul de specialist în Teologie. Și, da, are o operă teologică uriașă, atât cantitativ dar mai ales calitativ. Una dintre cele mai scurte cărți scrise de el, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, este o lucrare atât de înaltă, atât de duhovnicească, încât citirea ei ridică mintea, inima și sufletul la înălțimi nebănuite. Și în această operă, și în altele, Părintele Dumitru Teologul folosește seriozitatea ardelenească, împreună cu o cultură vastă, pentru a exprima trăirea adâncă a unirii cu Dumnezeu – o trăire esențială pentru firea românească.

Iar aici atingem hotarul neînțelegerii în felul în care este cunoscut sau văzut Părintele Dumitru Stăniloae. Căci a cuvânta despre trăirea unirii cu Dumnezeu – am spus a cuvânta, iar nu a vorbi sau pălăvrăgi – este cu putință doar celor care trăiesc unirea cu Dumnezeu.

Părintele Dumitru Teologul, dincolo de cultură, dincolo de seriozitatea ardelenească a fiecărei făptuiri, are ca sită a cunoașterii teologice trăirea în ascultare și jertfă. El nu este unul dintre cei care și-au purtat harul hirotonirii ca pe un trofeu și ca pe o îndreptățire. El nu este unul dintre cei care și-au purtat titlurile academice ca pe o înălțare sau pecetluire a valorii. Pentru el toate au fost o adăugire la crucea pe care o avea de dus. Ca urmare, nu a putut să fie clătinat în credința sa nici de furtul acestora! Arestat, bătut, scuipat, înjurat, torturat, aruncat în celule și la izolare, Părintele Dumitru a rămas același om al lui Dumnezeu. La fel și lăudat sau bârfit, la fel în toate înălțările și încercările.

Ca urmare, canonizarea sa este firească, este un semn al sănătății duhovnicești a Bisericii din România. Doar că…
Doar că există aici o lipsă!
O lipsă dureroasă, foarte dureroasă: Maria Stăniloae.

În încercările sale Părintele Dumitru Teologul nu a fost singur. A avut alături mereu un înger în trup: Maria Mihu, devenită prin căsătorie Stăniloae.

Maria nu s-a distins prin studii și scrieri, ci printr-o trăire minunată, vrednică de Maica Domnului și de Sfânta Ana, de Sfânta Elisabeta sau de mama Macabeilor.

Atunci când soțul său a fost înălțat, ea a rămas în umbră, smerită și fericită de reușitele lui. Atunci când soțul ei a fost batjocorit, înlăturat, arestat, ea i-a rămas credincioasă, l-a respectat deplin, i-a cinstit chinurile. Acolo unde alte femei fugeau de greutăți, divorțau sau chiar își vindeau soții autorităților comuniste, Maria Stăniloae a stat neclintită în iubire, demnitate, credință.

Cei doi mucenici, Dumitru și Maria Stăniloae, au trecut prin încercări grele chiar de la începutul căsniciei. La un an după căsnicie, Dumnezeu le-a dăruit doi gemeni, botezați… Maria și Dumitru. Dar tot Dumnezeu a luat la Ceruri, foarte iute, pe Dumitru, iar după vreo patru ani, a luat-o și pe Maria. Pentru alți oameni asemenea lucruri sunt piatră de poticnire și izvor de deznădejde. Însă deși îndurerați de despărțirea de copii, Dumitru și Maria au știut că Dumnezeu cel plin de iubire i-a luat spre binele lor – al copiilor și al părinților, deopotrivă. Și s-au întărit în munca și lupta de a câștiga Raiul, acolo unde puteau să fie iarăși împreună cu toți cei dragi – de la bunii de demult până la copiii abia plecați.

Și dacă s-ar putea pretinde – deși nu ar fi adevărat – că Părintele Dumitru și-ar fi înecat durerea în muncă, ce vom spune despre Preoteasa Maria? Aceasta, casnică, ar fi fost copleșită de încercări dacă nu ar fi fost cu adevărat credincioasă! Și a fost, până dincolo de capăt.

Înălțările soțului ei nu au putut să o ispitească nici către invidie, nici către îngâmfare.

Căderile sociale ale soțului ei, aruncarea lui în temniță și celelalte lovituri ale lumii supusă răului nu au putut să o ispitească nici spre deznădejde, nici spre delăsare, nici spre necredință, nici spre trădare.

Precum Iov la vremea lui, precum Sfântul Ioan de Aur în încercările sale, și Maria Stăniloae a primit toate de la Dumnezeu ca pe trepte către Cer. Toate. Și cele bune, și cele rele.

Și, ca o adevărată icoană a soției și preotesei, i-a fost Părintelui Dumitru ajutor pe măsura sa. Căci însuși acesta mărturisea că fără soția sa, fără sprijinul uriaș pe care i l-a dat, fără modelul care aceasta a fost, nu ar fi putut să scrie ceea ce a scris.

Toți cei care au cunoscut-o mărturisesc smerenia și bunătatea Mariei Stăniloae, lumina ce o însoțea la fiecare pas.

Al treilea copil dăruit de Dumnezeu, Lidia, mărturisea despre mama sa că „era duhul cel bun al casei”. Părintele Dumitru Teologul mărturisea că „soția mea se roagă mai mult decât mine”. Iar Maria îl contrazicea, lucru foarte rar, spunând „Zice Dumitru așa, dar dânsul și când scrie se roagă”, ceea ce era de asemenea adevărat.

Mărturisesc aici o vină a mea față de cei doi, și o minune mângâietoare a lor față de mine.

Atunci când am auzit chemarea lui Dumnezeu cei doi erau în viață. Mai mult, aveam cunoscuți și prieteni cei îi cunoșteau, ba chiar unii se și spovedeau la Părintele Dumitru. Și mai mult, se întâmpla destul de des să trec pe Strada Cernica (azi, Dumitru Stăniloae). Dar, dintr-o ciudată ispită și înșelare, având o anume sfială, îmi tot spuneam „mai încolo”. Adică mă amăgeam că o să-i vizitez „cândva”; când voi fi mai pregătit, când o să simt că este bine…

Am aflat apoi, cu durere, de plecarea la Domnul a Mariei Stăniloae, în primăvara lui 1993. A fost încă o pricină să amân vizita care mi se părea și mai nepotrivită după asemenea încercare. Apoi pe 5 Octombrie același an se răspândește ca focul vestea: Părintele Dumitru Stăniloae a trecut la Domnul!

Doar atunci am înțeles că și cum am fost amăgit de cel rău ca să nu ajung la acești doi sfinți. Și am încercat de atunci să țin legea de a încerca să fac binele atunci când se poate, fără amânări nepotrivite.

După ani și ani de zile, într-o iarnă geroasă, a rânduit Dumnezeu ca, neașteptat, să am timp liber – ceea ce nu mi se întâmpla niciodată. Era o zi de sâmbătă, soția era cu copiii la părinții ei, iar mie mi se anulase o slujbă dintre Liturghie și Spovedanii. Aveam timp cam o oră și jumătate, în care puteam să merg să mănânc și să mă odihnesc puțin. Dar am ales altceva: am „fugit” la Cernica. Simțeam mai mult ca niciodată dorința să ajung la mormântul Părintelui Dumitru Stăniloae, să spun o rugăciune și un mulțumesc. Un mulțumesc pentru toate scrierile sale de care m-am folosit atât de mult! Un mulțumesc pentru pilda vieții sale,

atât de luminoasă! Un mulțumesc pentru a-mi cere iertare că nu am ajuns mai devreme!

Intrat în cimitir, în frigul acela de se lipea pielea de fierul sau de piatra pe care le atingeai, mi-am dat seama că nu știam deloc unde este mormântul! Și, ca de obicei, nu era nimeni în jur! Iar timpul era puțin, căci trebuia să mă întorc la spovedit!

Dar am simțit ca și cum m-ar trage ața către un loc dintre morminte. Am mers drept acolo, căci altceva tot nu puteam face, nu aveam cum să iau tot cimitirul la pas într-o jumătate de oră…
Și am văzut un mormânt ce mi se părea că luminează! Lumina discret, blând, însă limpede.
Ajuns la el, am văzut cutremurat că era mormântul soților Dumitru și Maria Stăniloae. Am îngenunchiat, am sărutat marginea mormântului și am simțit piatra călduță – deși era un ger foarte mare. Și am știut atunci că am fost iertat pentru nepriceperea mea, dar mai ales am știut că Dumitru și Maria Stăniloae sunt împreună, sunt amândoi sfinți.

Întors la ale mele, am căutat să aflu mai multe despre cei doi – pe care îi știam doar prin opera Părintelui Dumitru și câteva povestioare de la cei care îi cunoscuseră. Atunci am aflat cu adevărat despre viața Prezbiterei Maria Stăniloae, și că într-adevăr a fost mucenică și sfântă ca și soțul ei – deși altfel.

Întrebat dacă a cunoscut vreodată un sfânt în viață, Părintele Dumitru Stăniloae a răspuns: „Da, pe soția mea!”.

Și mă întreb, cât de drept și de creștinește, și cât de folositor este să fie canonizat singur Părintele Dumitru, fără sfânta sa soție Maria?

Atunci când tinerii caută model de familie creștină, sunt de obicei trimiși la Sfinții Ioachim și Ana sau Elisabeta și Zaharia, ori la alte asemenea pilde. Și ei spun „aceștia au trăit în alte locuri, în alte vremuri, acum este altfel”. Și mulți nu se folosesc destul.

Dar în fața unei icoane a familiei creștine precum Sfinții Dumitru și Maria Stăniloae, folosul ar fi uriaș. Pentru toți tinerii care vor să știe cum trebuie să fie o familie creștină. Și cu atât mai mult pentru viitorii preoți și viitoarele preotese, părinții duhovnicești ai următoarelor generații.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

O pildă de trezire

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Căci mulți, în rătăcire, cred că se mântuiesc oamenii după haină: de sunt monahi sau clerici, mai curând, iar de sunt mireni, mai greu. Dar să ne amintim cum Ava Siluan, șezând odată cu frații, s-a făcut întru uimire și a căzut cu fața la pământ. Și după puțin sculând-se, plângea. L-au rugat frații, zicând : ce ai văzut, părinte ? Iar el tăcea și plângea. Și silindu-l să le spună a zis : eu la judecată am văzut pe mulți din tagma noastră [călugărească n.n.], că mergeau la chinuri și pe mulți dintre mireni că mergeau întru Împărăție…

Ca urmare, să fugim de pietisme și încredere în haină sau în ceata în care suntem, căci nu ne vor pune acestea înaintea lui Dumnezeu!
Ci să căutăm dragostea cea adevărată și adevărul iubitor, prin despărțirea de rău, despărțire ce se câștigă prin alipirea de Domnul!
Și așa ne vom mântui!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea