Etichetă: Diplomaţia Românească

Despre naivitatea politică românească (I)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Pe linie latină Românimea adună vreo trei mii de ani de continuitate politică – știută. Pe linie traco-iliră este greu de spus, căci Traco-Ilirii erau mânați, politic, mai ales de schimbare. La fel și Sciții sau Celții, așa încât nici aceștia nu ne pot fi reper în această privință.

Totuși de la confederație de triburi și republici populare până la regat sau regate, de la acestea la împărăție cu provincii, apoi cu ducate și principate, Românimea a cunoscut felurite așezări politice. Proprii. La care s-au adăugat cele ale migratorilor, de la Germanici la Slavi, de la Unguri la Tătari.

Și dacă ne raportăm la imaginea patetică a lui Eliade…

Istoria neamului românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan și am crescut în vifor. (Mircea Eliade – Teroarea istoriei și destinul României)

deja cineva și-ar putea închipui că diplomația și politica românească sunt de o mare maturitate.
Doar au în spate o uriașă experiență istorică (singurul stat ce rivalizează vechimea noastră este China) și nenumărate frământări și dureri!

Din păcate, la propriu și figurat, diplomația și politica românească sunt, în uriașă majoritate, de o imaturitate gravă, ce mi se pare adesea patologică. Dar cum psihiatria nu este domeniul meu, ar fi de competența specialiștilor să abordeze comportamentele politice și diplomatice de pe la noi din perspectiva tulburărilor de personalitate anancastice sau histrionice, de personalitate instabilă emoțional, disocială, anxioasă etc.
Spre a nu trece – mai mult decât prin suspiciunea exprimată – în hotarele unui domeniu de specialitate în care nu am pregătire, mă voi mărgini la problema, deloc minoră, a naivității politice (și, implicit, diplomatice) românești.

Voi preciza din start că au existat și există și excepții.
Doar că, prin exact calitatea lor de excepții, confirmă regula.
Iar prima regulă a naivității politice românești este luarea în serios a pretextelor politice.

Să citim câteva titluri:
–  ”America apără doar pe cine vrea”
– Pr. Ciprian Mega și actorul Dorel Vișan, prezenți la Moscova la „BRICS Film Festival” cu pelicula 21 de rubini
– Postul Realitatea Plus, amendat de CNA pentru că „subminează încrederea în Ucraina și ucraineni”

Toate aceste titluri țin de naivitatea politică românească.
Nu doar pentru că au fost formulate, ci pentru că sunt tipice: ele oglindesc fără greș tipare de gândire și purtare politică și diplomatică majoritare la Români.
Dar sunt, aceste tipare, chiar așa, naive?
Și sunt, în vreun fel, rele?

Primul titlu, ”America apără doar pe cine vrea” este în directă legătură cu ”Așteptăm Americanii” (cu variațiile ”Așteptăm Occidentalii”, ”Așteptăm Britanicii”). Aceste sintagme, astăzi uitate de foarte mulți, sunt oglinda gândirii politice a Românilor din anii ’30-’50 ai secolului trecut (secolul XX).
Pentru acei Români era simplu: Comuniștii, Sovieticii erau răi, iar „civilizația”, Americanii, Britanicii, Francezii, erau buni, deci odată de Românii au intrat sub ocupația comunistă, sovietică, „ăia bunii trebuiau să vină să îi elibereze”.
Pe aceeași logică, America, adică Statele Unite ale Americii, de fapt, ar avea obligația să îi apere pe toți „ăia bunii”, respectiv pe toți „ăia oprimați”.

Din această logică rezultă o consecință clară:
– dacă Americanii nu au venit, înseamnă că sunt răi, deci votăm Iliescu
respectiv,
– dacă America nu apără pe toată lumea, înseamnă că e rea, deci… (aici fiecare o ia în direcția lui, de la alți „izbăvitori” externi la deznădejde și pasivism).

Al doilea titlu este
Pr. Ciprian Mega și actorul Dorel Vișan, prezenți la Moscova la „BRICS Film Festival” cu pelicula ”21 de rubini”.
Pentru o gândire sănătoasă, această știre este interesantă. Pentru o gândire sănătoasă și informată, știrea este și mai interesantă.
Pentru o gândire sănătoasă, știrea arată, pe de-o parte, curajul unor creatori români de artă (creatori de top!) de a-și prezenta arta în inima unei puteri cu care suntem într-o situație ostilă. Un gest de tărie și demnitate, ce îndrăznește să contrazică dictonul inter arma silent musae (între arme muzele tac). De asemenea, gestul este o necesitate: dincolo de războiul ce se desfășoară acum, toate țările cu o politică matură păstrează „niște punți” cu partea adversă. Așa fac, pe plan economic, Franța și alte țări. Și nu doar pe plan economic…
Și mai interesantă devine știrea prin prisma criticii administrației bisericești și a corupției politice din filmul 21 de rubini. Opera cinematografică lovește în etatizarea produsă în Biserica Română (mai ales de la 1716 încoace). Birocrația sufocă duhul, de mult prea multe ori, producând adesea clerici cu prea puțină vocație preoțească – și prea multe alte chemări. Iar implicările politicii corupte adâncesc asemenea dureri și căderi. Iar această critică a filmului, deși folosește imagini din România, se potrivește perfect situației Bisericii din Rusia! Lucru pe care sigur îl observă orice critic de film care cunoaște starea de lucruri din Federația Rusă. Mai mult, filmul 21 de rubini cuprinde atacuri la adresa lui Putin. Prezența sa la „BRICS Film Festival 2024” este, prin urmare, mai mult decât interesantă.
Pentru cine gândește sănătos, matur, liber, informat.1

Dar și aici ne izbim de naivitatea politică românească.
Acea împărțire simplă, copilărească, imatură, a lumii, după pretextele politice, în „buni” și „răi”.
Care face să se respingă orice dialog sau înțelegere cu Rusia; pentru mulți, până și pe cele privitoare la interese vitale ale Românilor și României.
Acești mulți fiind, ca prin magie, orbi la faptul că „bunii” pe care îi iau ca reper au relații cu Rusia, ba chiar au uriașe schimburi comerciale. Nu doar câteva filme la un festival.

Ne trezim astfel în fața unui radicalism, adesea absolutist, plecat de la o viziune extrem de naivă, simplistă și falsificatoare: convingerea că pretextele politice sunt adevăruri absolute, de unde rezultă, în temeiul lor, împărțirea lumii în buni și răi.
”Bunii” trebuind sprijiniți cu orice preț, „răii” trebuind să plătească orice preț „pentru că sunt răi”.
Este gândirea fetelor de la Apaca, este gândirea votanților FSN din 1990 (și după).
Pentru a-i manipula pe purtătorii acestei gândiri trebuie doar să fluturi un „bine” și un „rău” pe calapodul pretextelor politice în vogă. Și în temeiul acestei fluturări, sunt gata să voteze cu Satana împotriva lui Iisus, ba chiar sunt gata să Îl bată, să Îi scuipe și să Îl răstignească pe Iisus. De-o pildă, pentru că a lăsat ca mirul să fie folosit pe El în loc să le dea lor banii, cum i-a învățat Satana că ar fi fost mai bine.

Această gândire, trăire a Românilor de astăzi, este cea care face posibil al treilea titlu din serie:
Postul Realitatea Plus, amendat de CNA pentru că „subminează încrederea în Ucraina și ucraineni”.

Gestul CNA este de o imbecilitate obscenă: este gestul Naziștilor când pierdeau războiul de a-i bate, degrada și chiar împușca pe cei care observau că pierd războiul. Sub aceeași acuzație dictatorial-imbecil-obscenă că „răspândesc defetismul”, „seamănă neîncredere în Reich”, „subminează statul hitlerist” etc.
Desigur, nu este prima abjecție CNA, dar asta nu o face normală, așa cum nu sunt nici celelalte.
Dar ce ne interesează aici este întrebarea fundamentală: cum se poate să existe în România un asemenea organism tipic sistemelor totalitare și să lucreze așa cum o face?
Iar răspunsul este: deoarece hrănește și se hrănește din naivitatea politică românească.

Radicalismul împărțirii în „buni” și „răi”, ca obișnuință politică românească, face din CNA o expresie directă a politicii românești. Și face posibilă și nepedepsibilă o măsură dictatorială și imbecilă ca cea luată de CNA împotriva Postului Realitatea Plus.
Așa cum, același radicalism ieftin, aceeași naivitate gravă, a făcut posibile și în cea mai mare parte nepedepsite mineriadele.

Ca o sinteză, să observăm că prin comparație cu purtarea unor state și puteri cu maturitate politică și diplomatică, simplismul românesc este în cel mai bun caz o naivitate. Care ne-a făcut și ne face foarte mult rău.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Între timp s-a arătat pe deplin verticalitatea Părintelui Ciprian Mega. Acesta a mărturisit limpede Ortodoxia, Românismul și dorința de pace a Bisericii și oamenilor de bun-simț. A făcut aceste mărturisiri la Moscova, în fața autorităților ruse și artiștilor ruși, în fața lui Putin. O mărturisire de nivel înalt, de care rareori au fost în stare cetățeni ai României, chiar dacă au fost acolo. O mărturisire împotriva rasismului anti-românesc, împotriva extremismului de toate formele, împotriva răutății de toate felurile. Nu este de mirare că exponenți ai răului din Biserică și din afara ei l-au atacat și îl atacă. Dar dureros și mai ales amenințător este câți Români (adevărați sau doar cu numele) îi cred pe acești exponenți ai răului. Așa cum i-au crezut și pe alți exponenți ai răului care îi puneau să poartă mască, să stea la „distanța socială” (stabilită din pix) și să se vaccineze cu escrocheriile Pfizer, Moderna etc. Însă aici se aplică simplismul politic amintit, în formele fanatismului politic „mai bine să greșești cu Partidul decât să ai dreptate împotriva lui” și „Partidul are dreptate și când (sau mai ales când) greșește”. În aceste cazuri „Partidul” este gruparea mafiilor politice care domină România.

Ce trebuie să facă Statul ACUM. Diplomație reală

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

M-au rugat câteva persoane să spun ce ar trebui să facă Republica România acum, dacă ar fi condusă de Români competenți.

  1. România ar trebui să declare mobilizarea generală și să folosească ceea ce se întâmplă în Ucraina spre a pregăti militar eficient un contingent de cel puțin o sută de mii și maximum trei sute de mii de oameni.
  2. România ar trebui să aducă cel puțin 15.000 de militari de elită la frontiera cu Republica Moldova și să anunțe oficial că garantează libertatea acesteia în fața Ucrainei și Rusiei și este gata să intervină militar dacă Ucraina sau Rusia încalcă frontierele moldovenești.
  3. România ar trebui să aducă cel puțin 20.000 de militari de elită la frontiera cu Ucraina și să fie pregătită să îi trimită, ca trupe de menținerea păcii, în Vestul Regiunii Odesa (până la Maiac și Ovidiopol cel puțin), în Regiunea Zacarpatia, în Regiunea Cernăuți și în Regiunea Ivano-Frankivsk, astfel încât să nu aibă loc dezastre umanitare și crime împotriva populației locale.

Bineînțeles, odată realizat punctul 3. (astăzi sau mâine), România ar trebui (4.) să aibă grijă ca populația băștinașă să aibă prioritate față de refugiați și coloniștii vechi și noi (conform tratatelor internaționale în care Rusia și Ucraina au fost permanent parte din secolul al XIX-lea încoace este interzisă colonizarea pe criterii etnice, schimbarea structurii etnice etc., deci toate actele de acest fel comise de Rusia, URSS, Ucraina sunt ilegale și trebuie îndreptate).

5. România ar trebui să înceapă programe de refacere a identității naționale pentru Românii deznaționalizați din regiunile de la punctul 3. (și nu numai).

Acestea ar fi acțiunile unei diplomații românești care este cu adevărat diplomație și cu adevărat românească. Restul e mizerie.

Dr. Mihai-Andrei Aldea

O mare victorie a diplomaţiei româneşti

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Să criticăm ceea ce este de criticat, să lăudăm ceea ce este de lăudat!

În urmă cu puţină vreme s-a dat în Ucraina o lege a educaţiei în care se dă dreptul  folosirii limbii materne de către minorităţilor naţionale doar în ciclul primar (clasele I-IV).
Acest pas către genocid cultural, această lege care impune, de fapt, asimilarea minorităţilor naţionale, a fost unanim criticat de Polonia, Slovacia, Ungaria, România, Rusia şi alte ţări, de comunităţile etnice din Ucraina.
Dar, dincolo de reacţiile unor deputaţi ca Matei Dobrovie şi Daniel Gheorghe, şi ale altor oameni politici care au militat pentru o reacţie puternică şi eficientă a Statului Român, părea că nimic nu se va întâmpla, nimic nu se va face practic, real, concret (nu doar declarativ).

Totuşi, neaşteptat, suntem în faţa uneia dintre rarele împrejurări în care putem spune – cu tristă uimire şi temătoare bucurie – că instituţiile Statului, de la Ministerul de Externe la Preşedinţie, şi-au făcut datoria.
Într-un fel sau altul, s-au obţinut de către Diplomaţia Românească, din partea Ucrainei, două gesturi de foarte mare importanţă:
(1) acceptarea supunerii amintitei legi a educaţiei unei analize din partea Comisiei de la Veneţia şi
(2) declararea oficială, repetată, a faptului că Ucraina va respecta concluziile Comisiei de la Veneţia („până la virgulă”, declara Preşedintele Ucrainei, Petru Poroşenko).

În clipa de faţă Comisia de la Veneţia s-a pronunţat asupra legii educaţiei din Ucraina şi a criticat puternic şi detaliat amintitul punct 7. Faptul că dezvoltarea cunoaşterii limbii ucraineene trebuie făcut fără afectarea cunoaşterii limbii materne, faptul că trebuie respectate tradiţiile etnice ale minorităţilor naţionale, faptul că şcolile particulare ale minorităţilor trebuie exceptate de la aplicarea legii şi alte asemenea afirmaţii ale Comisiei de la Veneţia constituie confirmări ale poziţiei româneşti în această privinţă. Şi, totodată, marchează o victorie foarte mare a Diplomaţiei Româneşti într-o dispută pe de-o parte cu o miză foarte mare (supravieţuirea Românilor din Ucraina sau nimicirea lor) şi, pe de altă parte, tristă şi cu accente acute, radicaliste. Accente de care Diplomaţia Românească a ştiut să se ferească şi păstrând un ton cordial – însă ferm – să obţină un rezultat greu de anticipat.

Desigur, situaţia este departe de limpezire.
Îşi va ţine Ucraina angajamentele făcute la nivel guvernamental şi prezidenţial de respectare a recomandărilor Comisiei de la Veneţia?
Va ştii Diplomaţia Românească, mai departe, să fie un partener adevărat pentru Ucraina, un sprijin constructiv în procesul de asigurare a drepturilor minorităţilor şi, în chip specific, a drepturilor la educaţie în limba maternă?
Va avea Statul Român inteligenţa de a acorda fonduri largi şi bine gestionate pentru dezvoltarea şcolilor în limba română din Ucraina şi pentru înfiinţarea unor şcoli noi?
Va ştii Statul Român să ofere burse elevilor şi studenţilor din Ucraina – Români, Ucraineeni şi din alte etnii – care vor să studieze în România?
Etc., etc.
Este foarte mult de lucru în această privinţă, pentru totdeauna, pentru că viaţa statelor este un proces dinamic, aşa cum este şi viaţa oamenilor. Iar o diplomaţie adevărată, de nivel înalt, este şi ea vie şi se adaptează la schimbări, găsind mereu soluţii, căi, poduri spre a realiza construcţiile naţionale şi internaţionale necesare menţinerii şi dezvoltării.

Nu ştiu dacă la întrebările puse aici va exista, aşa cum îmi doresc şi ne dorim toţi, un răspuns pozitiv. Dar însăşi victoria de faţă ne dă speranţe: este un început bun, care a cerut multă muncă şi dibăcie, echilibru, viziune. Putem, deci, să sperăm că şi Diplomaţia Românească şi Ucraina vor găsi calea prin care să ducă mai departe această lucrare, spre câştigul ambelor părţi.
Şi, poate, o să vedem aceleaşi victorii diplomatice – din care nimeni nu pierde – extinse şi în legăturile României cu Serbia, Macedonia, Bulgaria, Albania, Grecia şi alte ţări în care minoritatea de limbă română este departe de a avea o situaţie bună. Deocamdată.
Până atunci, felicitări celor care au înfăptuit această realizare! Şi la cât mai multe!

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…