Armă chimică – Dicţionarul Cum luptau Românii?

Armă chimică = (lat.) Armă (v.) artizanală, care îşi îndeplineşte rostul (v.) prin efectele bio-chimice pe care le produce. La Români cele mai răspândite arme chimice au fost otrăvurile (v.). Este consemnat un caz în care Românii (din Moldova) au folosit ca armă vinul, lăsând sute de butoaie de vin bun şi tare în calea unei armate (v.) poloneze. Constatând că vinul nu este otrăvit, Polonezii l-au băut pe tot, îmbătându-se atât de tare încât au putut fi dezarmaţi – şi daţi afară din ţară (v.) – fără să se apere. Oricât de hazlie ar părea întâmplarea, dat fiind că vinul în cauză a produs incapacitarea (v.) inamicului, în acest caz a funcţionat ca armă chimică.

Armă de foc = (lat.) Armă (v.) artizanală, de (mare) distanţă, care lansează proiectile în urma unei arderi rapide (explozie) într-un mediu aproape închis ce dirijează gazele de ardere (aflate într-o expansiune puternică şi foarte rapidă) în direcţia sau direcţiile dorite. Asemenea arme sunt bomba, grenada, mina, mitraliera, pistolul, puşca, revolverul, tunul etc. Românii au preferat de-a lungul timpului puşca şi mitraliera, în folosirea cărora au excelat, dar şi grenada, tunul etc.

Armă ecologică = (lat.) Armă (v.) artizanală sau ansamblu de arme şi metode prin care mediul natural este schimbat astfel încât să producă greutăţi cât mai mari şi chiar pierderi de vieţi inamicului. Românii au folosit mai ales pârjolirea pământului (v.), dar şi anumite insecte, precum albinele (v.) sau viespile. A se vedea şi război ecologic.

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? II. Dicţionarul, 2019, Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Apărătoare, Apărători – Dicţionarul Cum luptau Românii?

Apărătoare/Apărători = (lat.) (1) Parte a unei arme (spadă, sabie, halebardă etc.) care apără mâna; gardă (v.). Apărătoarea cea mai obişnuită la Români în Evul Mediu este apărătoarea în cruce, simplă sau dublă. La Românii Călători apar1 şi forme de spadă (v.) şi sabie (v.) fără apărătoare, folosite mai ales de călăraşi (v.). Luptătorii (v.) străini aflaţi în Românime aduc şi alte modele de apărătoare, către sfârşitul secolului al XVIII-lea putând fi consemnate la noi toate tipurile de apărătoare (1) din Europa, Imperiul Otoman, Arabia şi Persia (Iran). (2) Local, scut sau pavăză, în trecut şi cămaşă de zale, coif sau orice altă formă de armură. Amintim bicăul (1) (v.) (care se folosea mai ales la o singură mână). Astăzi apărătoare – folosit mai ales la plural, apărători – sunt armurile moderne (din fibră de carbon, materiale plastice, kevlar etc.) folosite în sporturile de luptă şi artele marţiale moderne.

Apărător(i) = (lat.) Luptătorii (v.) care apără ceva; luptătorii români. Termenul are şi un înţeles tactic (cei care sunt în apărare în faţa unui atac (v.)), dar şi unul spiritual. Pentru Români lupta de apărare este lupta dreaptă (v.) prin excelenţă. Fiecare bărbat (v.) român – şi foarte multe, dacă nu toate femeile (v.) românce din trecut – se socoteau ca apărători ai Legii Româneşti (v.), ai Bisericii (v.), ai Neamului (v.), ai Ţării (v.) şi ai firii (v.).

1După unele surse, sub influenţă persană sau mongolă, după altele, ca parte a moşteniri antice a armelor de tip mahaira (v.) şi falcata (v.)

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? II. Dicţionarul, 2019, Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Aetius – Dicţionarul Cum luptau Românii?

Aetius = Legendar general roman din secolul al V-lea, erou străromân, ultimul mare apărător al Apusului Romaniei (v.) pe atunci împărţită în Apus, condus de la Roma (v.), şi Răsărit, condus de la Constantinopol (v.). Aetius reprezintă o cheie în înţelegerea epocii proto- şi stră- române, alături de Sfinţii Constantin cel Mare, Niceta de Remesiana, Ioan Casian Romanul, Dionisie cel Smerit, Iustin cel Mare şi alţii asemenea. Generalul Aetius era „scit de origine” după tatăl său; termenul desemna în primul rând faptul că era de fel din Sciţia Mică sau Dobrogea. Ca şi în cazul altor „Sciţi” din Dobrogea, Sudul Moldovei sau Câmpia Munteniei, nici în cazul lui Aetius nu există vreo îndoială în privinţa romanităţii sale. O situaţie identică o avem în cazul Împăratului Constantin cel Mare, dac prin naştere (născut în Provincia Dacia Aureliană, Prefectura Dacia), ilir după tată (care era născut în Provincia Iliria, Prefectura Dacia), dar recunoscut fără dubiu ca roman. Declarat şi „ultimul roman”, Aetius arată sinteza Străbunilor (v.) în Credinţa Creştină şi romanitate (latinitate)1, alături de numele amintite mai sus şi de multe altele.

1Deosebirea dintre romanitate şi latinitate este prea fină şi necesită o discuţie prea largă spre a putea fi făcută în această lucrare.

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? II. Dicţionarul, 2019, Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Dicţionarul – Cum luptau Românii?

Deşi cu peste 2.000 de, să le zicem, intrări, „Dicţionarul” este doar o mică prezentare a ethosului marţial popular românesc. Ca să dăm câteva exemple ale lipsurilor sale, terminologia marinarilor şi piraţilor români este reprezentată doar de câteva cuvinte; medicina tradiţională, folosită de luptătorii din vechime, este doar punctată; armele şi tehnicile de luptă sunt departe de a fi prezentate sau măcar menţionate integral. Nu ne-am propus – ar fi cerut mai multe vieţi sau măcar zeci de co-lucrători – un dicţionar tezaur al ethosului marţial popular românesc. Existenţa a numeroase lipsuri este de aşteptat dat fiind acest caracter de mică prezentare.

Prin „arme româneşti” înţelegem aici „arme folosite de Români”, nu „arme născocite de români”. De fapt sunt rare cazurile – şi ţin mai ales de epoca modernă – în care se poate revendica paternitatea naţională a unei arme. Mai mult, chiar şi în modernitate astfel de revendicări ţin adesea de propagandă sau/şi neştiinţă1. Ca urmare, dincolo de eventuale punctări ale unui specific naţional, credem că e bine să numim „arme româneşti” (respectiv „americane”, „chinezeşti”, „ruseşti” etc.) pe cele folosite de naţiunea în cauză (chiar dacă, de aşteptat, sunt comune şi altor naţiuni). Încercăm uneori aflarea provenienţei acestor arme dar fără pretenţii de adevăr absolut.

Ethosul marţial românesc („alte elemente ale culturii marţiale româneşti vechi”) are foarte multe laturi. Am încercat să dăm fie şi doar câteva noţiuni din toate aceste laturi pe care am izbutit să le identificăm. Este, poate, un început.

1Ca singur exemplu, amintim de faptul că forma de cuţit astăzi larg numită „Bowie” există la Români şi la alte popoare cu multă vreme înainte de a fi reinventată (redescoperită) în America secolului al XIX-lea. Desigur, răspândirea denumirii se datorează iniţial neştiinţei fireşti (oamenii locului nu erau experţi în istoria armelor albe) dar este însoţită şi de un la fel de firesc orgoliu naţional. Îngăduinţa faţă de acest subiectivism, caracteristică umană aproape unanimă, trebuie să fie însoţită de încercarea de obiectivitate ştiinţifică.

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? II. Dicţionarul, 2019, Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă