Etichetă: Cultura

Noua editie. Ortodoxia si artele martiale

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Noua ediție. Ortodoxia și artele marțiale

Prima ediție (2014) din „Ortodoxia și artele marțiale”

Am fost întrebat de multe ori „cum putem găsi/cumpăra Ortodoxia și artele marțiale?”.
Cartea este o privire cât mai obiectivă asupra artelor marțiale ca fenomen, respectiv a felului în care Biserica lui Dumnezeu le-a privit și trăit.

Ce sunt artele marțiale? De unde vin? Sunt mistice? Sunt strict orientale? Au apărut în India? Sunt bune ori sunt rele? Biserica are vreo învățătură în această privință? Dacă da, care?
Iată doar o parte dintre întrebările ce își află răspuns în această lucrare.

Cartea a fost scrisă ca parte a unei cercetări lungi, de decenii, asupra spiritualității românești, asupra Învățăturii Bisericii, asupra tradiției marțiale (canonice*) românești.
Acest din urmă domeniu – al tradiției marțiale românești propriu-zise – a fost cercetat ca ascultare față de Voievodul Ortodoxiei Românești, Părintele Iustin Pârvu.
”Părinte!”, mi-a cerut acesta, ”cercetează și scrie ca să arăți celor de astăzi că Românii au fost totdeauna un neam de luptători, nu de bursuci cu capul în pământ!”

Luptători? Au fost Românii luptători? Sau au fost supuși puterilor și vrerilor străine?
Dacă și cât și câți au fost luptători, în ce fel au fost?
Purtarea Vechilor Români poate fi icoană pentru cei de astăzi?
Ori este învechită și nepotrivită?
Iată alte întrebări la care răspunde cartea Ortodoxia și artele marțiale.

A început munca la ea prin 2010.
În paralel cu multe alte lucrări.
Ca urmare, cu toate stăruințele Părintelui Iustin a înaintat mai greu decât am dorit.
La mijlocul lui 2011 se închegase într-o formă scurtă. Dar tot atunci a izbucnit furia unora pe „îndrăzneala” unei cercetări ortodoxe asupra subiectului.
Întrebările ivite atunci au dus la noi pagini și capitole. Precum și la problema cea mare, ridicată de mulți:

Pot Creștinii să practice artele marțiale? Sunt artele marțiale păgâne? Sunt artele marțiale anti-creștine, magice etc.? Sunt artele marțiale sporturi ca oricare altele?
Este voie ca un Creștin să se pregătească să lupte, să rănească, să prindă, să omoare?
Nu este aceasta o neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu?
E bine sau e rău să ne dăm copiii la arte marțiale?
Care este Învățătura Bisericii despre toate acestea?
Și aceste întrebări, sau altele asemenea, au primit răspuns în Ortodoxia și artele marțiale.

La începutul anului 2013 Părintele Iustin Pârvu mă mustra: „O să mor și n-o să văd cartea gata!”.
I-am adus manuscrisul, i-am arătat ce mai era de întregit, de lămurit.
„Părinte!”, mi-a zis el, „Dacă mai stai mult la ea devine enciclopedie!”

Din nefericire, Părintele Iustin a avut dreptate: manuscrisul a fost predat spre publicare în Mai 2013, cu puțin înainte ca Voievodul Ortodoxiei să treacă la Domnul!
Iar după furcile caudine ale analizelor teologice – din partea Arhimandritului Mihail Stanciu, teologilor Episcopiei Giurgiului, Teologului Marian Maricaru etc. – cartea a fost tipărită și a ajuns în librării în 2014.

Cu totul neașteptat, a stârnit furia unor intelectuali de curte; spun neașteptat, pentru că inșii în cauză nu au nicio treabă nici cu Ortodoxia (în afară de sterpe bălăceli intelectualiste), nici cu artele marțiale. Acești intelectuali de curte, fără ca măcar să citească lucrarea, au atacat cu nerușinare și cartea, și autorul. Slavă lui Dumnezeu pentru prigoana stârnită!

Alături de ei, la fel de neașteptat, s-au aliat, mai în umbră, unii răzvrătiți fii ai Bisericii. Care, ignorând Învățătura și Istoria Bisericii, ignorând cunoștințele elementare despre arte marțiale, istoria lor și altele asemenea, s-au îndârjit cu furie în atacuri „subterane”. Altfel spus, au revărsat valuri de bârfe, pentru că argumentele le lipseau. Dar nici de prejudecăți nu se puteau lăsa.
Slavă lui Dumnezeu și pentru acestea!

Un asemenea fiu al Bisericii, de altfel preot și chiar unul cu multă fală, nu citise cartea. Dar voia să mă bată ca să mă convingă de „erezia de a crede că pot folosi Creștinii violența”!
Omul era foarte sincer, iar hazul pe care mi-l stârnea incompatibilitatea poziției cu „argumentul contondent” invocat a părut să îl aducă în pragul apoplexiei. Nu a izbutit să înțeleagă contradicția între acestea; cel puțin atunci. Mi-a spus cineva că, până la urmă, a citit cartea și s-a liniștit (deși nu a mai luat legătura cu mine de atunci). Iar acest caz a fost unul bun și cinstit, pentru că cel puțin a avut decența să vorbească față în față cu mine, nu pe la spate. Oricum,
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Printre roadele dorite (visate) de Părintele Iustin Pârvu și de mine s-au numărat două esențiale:
– interesul multora pentru carte
– refacerea (fie și în parte) a legăturii dintre luptătorii români și Biserică
Au fost oameni care, citind această carte, s-au apropiat de Biserică. Au fost oameni care, citind această carte, s-au regăsit și s-au înțeles. Au fost oameni care, citind această carte, s-au bucurat, s-au folosit. Au fost și încă sunt!
Printre cititorii ce s-au folosit (se folosesc) de ea sunt oameni cu tot felul de ocupații, dar care au în comun câteva lucruri: dragostea de Adevăr, simțul datoriei, dragostea de ceea ce este românesc, simțul de luptător al Românilor adevărați.
Bucuria lor, folosirea lor, devenirea lor și toate celelalte roade minunate au împlinit o parte din visul Părintelui Iustin Pârvu și al meu. O parte, pentru că ne-am bucura de trezirea fiecărui Român și, până la urmă, a fiecărui om, pentru ca toți să se mântuiască și la cunoștința Adevărului să vină.
Dar semințele aruncate cu oricâtă dărnicie cad pe multe feluri de locuri: unele mai roditoare, altele mai sterpe, altele mai greu roditoare etc.
Așa că și dacă un singur om s-ar fi folosit, deja era mult.
Că s-au folosit mii și mii, cel puțin, iată o minune pentru care mă bucur și mă voi bucura pururea!

Ortodoxia și artele marțiale s-a epuizat mai repede decât ar fi fost de așteptat.
Mulți mi-au tot cerut-o. Ei uită că editurile sunt cele care tipăresc cărțile, nu autorii. Ca urmare, cel mai adesea autorii sunt lipsiți de propria carte!
După o vreme, văzând că într-adevăr cartea nu se mai găsește fizic, am postat-o în format electronic (pdf) pe academia.edu. De unde a fost preluată și pe alte site-uri, astfel încât să poată fi la îndemâna doritorilor măcar așa.

Dar iată că în acest an, la un deceniu după terminarea cărții și plecarea autorului moral (și îndrumătorului) Iustin Pârvu, a apărut o nouă ediție.
Editura Scara Print a scos la lumină, iar, această lucrare.
Fără Cuvântul înainte atât de folositor al Părintelui Mihail Stanciu (dintr-o eroare de comunicare ce îmi aparține). Dar cu o calitate editorială extraordinară.

Ca urmare, pot să anunț doritorii că Ortodoxia și artele marțiale se găsește iar în librării.
Sau, cel puțin, în Librăriile Sophia. După cum vedeți, fraza alăturată conține un link. Acesta duce, printr-un simplu click, pe pagina unde se poate comanda cartea… atâta vreme cât tirajul nu s-a epuizat.

Dacă atunci când (re)citiți aceste rânduri cartea nu mai există pe raftul virtual, să nu vă supărați pe mine, că nu sunt editura; nici pe editură, căci și aceasta are resursele și limitele ei. Ba chiar ar fi o pricină de mulțumire: înseamnă că au fost destul doritori încât să nu se prăfuiască!

Vă doresc citire cu folos!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Sticla. Istoria unei minuni (IV) Romanii şi făurirea sticlei (I)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Smalţul şi sticla din Egipt au fost folosite pentru nenumărate opere de artă. Unele spirituale – precum mozaicele smălţuite din unele temple -, altele practice – de la vase pentru medicamente sau cosmetice la ochi falşi – sau estetice – coliere, brăţări, inele.

Vestea despre smalţul şi sticla din Egipt s-a răspândit până departe. La aceasta, bineînţeles, a ajutat şi una dintre cele mai mari forţe ale comunicării dintre oameni: negoţul.
Atât negustorii egipteni, cât mai ales cei fenicieni, dar şi libieni, evrei etc., au dus până departe vase smălţuite, mărgele şi vase din sticlă produse în Egipt.
Se pare că din Fenicia sau Siria provine ţeava de suflat sticla, devenită în timp simbolul acestei arte (suflarea sticlei).

La sfârşitul secolului al XIX-lea (şi în secolul XX) cercetătorii europeni descopereau cu uimire mărgele din sticlă, provenite din Egiptul antic, la multe triburi africane. Cu o vechime de două sau trei mii de ani, aceste mărgele – verzi şi albastre mai ales – erau păstrate de Africani ca o scumpă moştenire străbună.

În Mesopotamia s-a putut importa chiar şi tehnica producerii smalţului şi sticlei – chiar dacă meşterii sticlari de aici nu i-au putut întrece pe cei egipteni. Din Mesopotamia – şi poate şi din Africa, pe vechile drumuri fără pulbere ale negoţului maritim – smalţul şi sticla au ajuns şi în India.

Dar nicăieri în lumea antică sticla nu a avut preţuirea pe care a primit-o la Romani!

Geniul tehnologic roman este greu de supraapreciat.
Romanii au dăruit lumii drumurile moderne – stratificarea practicată de ei se păstrează şi astăzi, chiar dacă materialele diferă uneori. Au dăruit lumii apa curentă pentru toată lumea, canalizările, spectacolele pentru fiecare (chiar şi pentru sclavi). Au conceput încălzirea în pardoseală – cu aer cald. Au realizat primele semafoare şi au conceput primele reguli de circulaţie – inclusiv zonele pietonale şi sensurile de mers. Au produs un avans uriaş în tehnologia metalurgică, dând un avantaj foarte puternic moştenitorilor lor – covârşitor europeni, cei africani şi asiatici fiind masacraţi de Islam. Din moştenirea romană au ieşit revoluţiile tehnologice în prelucrarea lemnului şi a metalelor ce au dus la supremaţia Vest-Europenilor din secolele XVI-XX.

În toată această explozie de creativitate umană ce a fost cultura romană un loc deosebit îl are sticla.

Sticla a ajuns în Res-publica Romană – adică în vechea confederaţie de triburi latine – încă de la sfârşitul mileniului II î.Chr.
A ajuns sub forma mărgelelor verzi, albastre, mai rar de alte culori, aduse de Fenicieni şi Greci din Egipt.

După multe sute de ani de lupte pentru libertate – în faţa invaziilor celtice, etrusce şi greceşti – Romanii încep să crească şi să devină tot mai puternici.
Probabil secolul III î.Chr. este cel care transformă pe Romani dintr-un mic popor – unic prin patriotism şi toleranţă – într-o superputere.

Ceea ce a făcut posibilă această devenire a fost combinaţia între patriotismul şi geniul ingineresc roman.
Fiecare cetăţean roman era dator să fie un luptător pentru Ţara sa.
Şi, pentru a fi un bun luptător, trebuia să se priceapă la construcţii, la meşteşuguri, la realizarea bazei materiale prin care se duce – şi câştigă – un război.

Această mentalitate a făcut să existe un interes unic în lume pentru fiecare artă omenească.
Inclusiv pentru ceramică şi, respectiv, sticlărie.

Romanii au plecat de la ceramica celtică – ei fiind îndeaproape înrudiţi cu Celţii – şi de la cea locală. Vasele feniciene, etrusce şi greceşti s-au adăugat şi ele.
Cuptoarele romane au devenit tot mai bune, deci şi ceramica a fost arsă la temperaturi tot mai mari. Ceea ce a permis o smălţuire foarte bună, alături de calitatea superioară a lutului ars.

Acesta este, foarte pe scurt, cadrul în care începe dezvoltarea sticlei la Romani.

La început, s-au produs mărgele de sticlă asemănătoare celor egiptene.
Dar cuptoarele romane folosite pentru metalurgie şi ceramică erau nespus de bune faţă de vetrele libere folosite de Egipteni.
Ca urmare, meşteşugarii romani au început să scoată din cuptoarele lor felurite vase din sticlă. De obicei verde, aceasta era translucidă, mult mai frumoasă decât sticla mată egipteană.

Dar, fireşte, meşterii latini nu s-au mulţumit cu atât.
Pe de-o parte, au căutat felurite mijloce spre a face o sticlă cât mai bună şi mai frumoasă.
Au ajuns să producă, prin urmare, sticlă albă, sticlă neagră, sticlă albastră, sticlă verde, sticlă galbenă etc.
Până la producerea – mult mai târziu – a sticlei transparente, sticla romană a fost de departe cea mai luminoasă sticlă a omenirii.

Vase romane de sticlă (mai ales sec. I î.Chr. – I d.Chr.)

Pe de altă parte, meşteşugarii romani au împodobit sticla.
În primul rând, prin pictură.
În al doilea rând, prin aplicaţii – unele chiar din sticlă, altele metalice.
În al treilea rând, prin gravură. Gravura sticlei începe cu Romanii şi se realizează cel mai bine folosindu-se un fel de dălţi alcătuite dintr-un mâner de lemn şi un cap din diamant. Cu acesta din urmă se zgâria cu grijă sticla – poate pe urmele unor desene făcute cu cărbune – până se obţineau modelele dorite.
În al patrulea rând, prin matriţe. Acestea erau forme pe care se apăsa ori în care se sufla sticla. Aceasta căpăta astfel felurite modele.
Bineînţeles, unele vase din sticlă aveau combinaţii de asemenea decoraţii.

Podoabe romane din sticlă

În următoarea parte vom vorbi despre câteva minuni excepţionale ale sticlăriei latine: vasele cu dantelă (numite, greceşte, diatrete) şi vasele murine (murrhine).

< Sticla la Egipteni III Sticla la Romani V >

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă