Etichetă: copil

Orasule căzând încet în noapte – varianta originală

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Orașule căzând încet în noapte

Orașule căzând încet în noapte
cu-atâția oameni singuri împreună
aș vrea
de-aici,
aproape de departe
să-ți spun,
să-ți dărui
Noapte bună!

Orașule căzând încet în noapte
se cern tristeți pe cugete și fum
de amintiri
și ce-aș fi vrut
și scrum
se scurg încet
se ning încet,
petale printre șoapte…

Bătrâni privesc în golurile vremii
și singuratici zdrențele iubirii
singuri copii durerea amintirii
săraci se strâng în zdrențe și cartoane
și sterpe trec mașinile mărimii.

Pe ici şi colo,
case scânteiază
o ceartă veselă,
un râs,
un glas feeric,
un plâns de-alint
un strigăt
– te aud! –
şi înc-un râs
cu greu luminile se-nchid
şi chicote răsună-n întuneric
degeaba caută dureri să se strecoare
putere n-au să stea prea multă vreme
mai râde un copil în depărtare
şi binele odihna îşi aşterne.

De prin canale-n care vieți se-ascund
– și șterg iluzii
amintiri
și pace –
aburi de deznădejde
‘nalță uneori
întunecimi
spre stelele albastre.
În străzi cu întuneric și lumină multă
în colțuri cu mizerii și duhori
orașule căzând încet în noapte
atâtea goluri
prăbușiri
strecori.

Orașule căzând încet în noapte
cu-atâția oameni singuri împreună
aș vrea
de-aici,
aproape de departe
să-ți spun,
să-ți dărui
Noapte bună!

(Mihai-Andrei Aldea)

Persecuția anti-ortodoxă. Un nou caz revoltător

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Persecuția anti-ortodoxă. Un nou caz revoltător

O publicație oarecare atacă un preot ortodox din Londra pentru că și-a făcut datoria de preot ortodox! Iar altele preiau materialul anti-ortodoxă fără nicio șovăire, răspândindu-l cu nesaț!

Mai exact, conform relatării publicației în cauză, lucrurile s-ar fi întâmplat astfel (atenție la ce se pretinde!):

O familie a stat tot timpul în spital cu copilul abia născut, până când, la 4 luni, acesta a murit.
Familia nu a găsit în spital decât un preot catolic, pe care l-a rugat să boteze copilul.
Copilul botezat catolic a murit la 4 luni.
Familia s-a dus cu copilul catolic la preotul ortodox să îi facă înmormântarea.
Preotul le-a spus că nu se poate face înmormântare ortodoxă pentru cei care nu sunt botezați ortodox.

Până aici, orice om logic și care nu a fost manipulat emoțional va avea următoarele gânduri:

1. De ce patru luni de zile nu au chemat un preot ortodox? Să credem că nu au putut găsi un preot ortodox în toată Londra? Și, evident, nu era nevoie să plece din spital pentru asta. Era de ajuns să caute printre rude, cunoscuți sau pe internet. Ar fi găsit. Și atunci, de ce nu au chemat un preot ortodox la botez?
2. De ce, în lipsă de preot ortodox, nu l-au botezat ei, așa cum se cuvine? Doar faptul că în Ortodoxie mirenii pot boteza în lipsa preotului este binecunoscut. Și, ca urmare, e un lucru ce poate fi aflat ușor.
3. Dacă l-au botezat catolic, de ce l-au dus la preotul ortodox să îl îngroape? Doar este firesc să îngropi omul în religia în care a fost botezat, dacă nu și-a schimbat-o.
4. Preotul a procedat absolut corect. Este un lucru mai mult decât evident pentru orice om de bun simț că este oprit pentru un preot catolic să facă înmormântare Ortodocșilor, precum și pentru un preot ortodox să facă înmormântare Catolicilor.

Aici, ca preot ortodox, trebuie să adaug faptul că încălcarea acestei legi bisericești duce la oprirea de la slujire pe viață.

Ca urmare, de ce respectiva publicație face scandal?
Ei bine, pentru că la mijloc este un preot catolic din Londra, Eduard Fartan. Care a povestit ce a vrut el despre întâmplare, pe Facebook, cu indignarea și minciunile tipice propagandei catolice uniatiste („greco-catolice”).
Minciuni?
Da, pentru că d-l Eduard Fartan știe foarte bine că preoții ortodocși nu au voie să înmormânteze pe cineva de altă religie. Ca urmare, indignarea sa pe temă este o minciună.
Mai mult, dacă prin cine știe ce miracol unic, d-l Eduard Fartan nu știa acest lucru arhicunoscut nu avea voie să vorbească pe temă. Dacă a făcut-o, a făcut-o mincinos și e cu atât mai grav dacă vorbește atât de pătimaș despre ce nu știe.
Da, minciuni, pentru că d-l Eduard Fartan a pretins că poziția preotului ortodox ar însemna că Românii „sunt disprețuiți și abandonați de unii slujitori ai altarului”. Deși poziția respectivă este poziția corectă ortodox, iar cei care au disprețuit și abandonat au fost părinții în cauză. Foarte probabil instigați și manipulați chiar de cel care a botezat catolic copilul.
Desigur, textul d-lui Eduard Fartan, preot catolic (zis „greco-catolic”) este plin de fățarnică indignare față de purtarea de fapt normală a preotului.

Nu pot comenta prea mult purtarea părinților. Este evident că în 4 luni de zile au vorbit repetat cu rudele. Este evident că li s-a zis să boteze copilul. Este evident că au avut timp să se informeze despre asta și să cheme un preot ortodox; ori, în cel mai rău caz, să îl boteze ei.
Faptul că au apelat la un preot catolic este rușinos și total nejustificat. Dar

Adevăratul scandal la acest botez este că preotul catolic nu i-a îndrumat către un preot ortodox. Știind foarte bine că prin botez duce copilul în Catolicism.

Iar al doilea scandal adevărat este articolul – preluat deja de mass-media anticreștină. Un articol în care Ortodocșii sunt blamați și loviți pentru Credința Ortodoxă.

Spre rușinea lui, la această persecuție anti-ortodoxă ia parte și Mihai Rusu. Acesta, ca și cum sociologia îl face expert în dogmatica ortodoxă, pretinde că înmormântarea nu ar „atinge acel nucleu dur al credințelor cu adevărat dogmatice”. Faptul că folosește sintagma „nu mi se pare” este irelevant în contextul unui linșaj emoțional – lucru pe care un sociolog ar trebui să îl știe prea bine.
În realitate, Înmormântarea ca slujbă este încununarea vieții creștine. Și este parte integrantă din Credința Ortodoxă.
O realitate cu totul contrară afirmațiilor d-lui Mihai Rusu.

Și mai rușinoasă este poziția lui Radu Preda. D-sa a pierdut o foarte bună ocazie să tacă. Și s-a apucat, într-un stil intelectualist total neortodox, să dea și el în cel care dau toți. Un lucru cu totul contrar Ortodoxiei și cu atât mai grav cu cât este susținut de un sofism ieftin.
Astfel, teologul (aici, teoologul) Radu Preda pretinde că Biserica Ortodoxă Română, de vreme ce recunoaște botezul făcut în numele Sfintei Treimi, se poate face înmormântarea. Aici ar trebui să strigăm către Sfântul Sinod: „V-au spus mulți, inclusiv Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, să vă păziți de Ecumenism! V-au spus că va duce la distrugerea Bisericii! Iată exemplu clar!”
Dar, trecând peste paranteză, trebuie subliniat faptul că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a interzis conslujirea. De asemenea, a interzis slujbele de înmormântare și parastasele pentru cei care se incinerează de voia lor chiar dacă sunt Ortodocși. Etc.
Prin urmare, recunoașterea botezului catolic este un act strict formal și un gest de bunăvoință din partea Bisericii. Dar care nu dă dreptul Catolicului la Împărtășanie sau Înmormântare, care sunt, în Biserică, exclusiv pentru Ortodocși.
Acest lucru este binecunoscut tuturor teologilor ortodocși. Deci este cunoscut și d-lui Radu Preda care, spre propria pieire, alunecă tot mai mult din Ortodoxie pentru intelectualisme sterpe. Dumnezeu să aibă milă de el și să nu îi răspundă după cum s-a purtat el cu preotul din Londra atacat acum!
Preot pe care, fără niciun motiv, d-l Radu Preda l-a declarat, iarăși total neortodox, barbar și nebun. O să ne oprim amintind aici că un teolog ar trebui să știe osânda celui care bârfește un cleric… inclusiv a clericilor ce bârfesc alți clerici.

Revenind la articolul publicat – și preluat cu zel de mulți anti-ortodocși – se observă că poziției ortodoxe îi este dedicat un paragraf din douăzeci și șase. Adică principiului audiatur et altera pars (ascultă și partea cealaltă… înainte să tragi o concluzie) i s-a rezervat mai puțin de 0,4% din numărul de paragrafe!
Evident, publicația folosește o metodă tipică pentru publicațiile anti-ortodoxe ca să scape de CNA (care oricum totdeauna doarme în asemenea cazuri): zice că

„a cerut o poziție oficială din partea Patriarhiei și a Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale din Paris, iar în momentul în care vom avea un răspuns, va apărea în material”

Doar că deontologia jurnalistului cere altă abordare!
În fapt, publicația, dacă se vrea corectă, avea datoria imparțialității – cu totul lipsă în articol –, avea obligația obiectivității – iarăși de negăsit în articol –, avea datoria responsabilității – pe care nu am putut-o vedea nici la cei numiți în articol, nici la articol în sine – etc.

În cazul de față, publicația avea datoria să asculte și cealaltă parte înainte de publicarea materialului, care trebuia să conțină și punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române.
Ceea ce nu s-a făcut.

Dimpotrivă, s-a publicat un material plin de patetisme manipulatoare pe o direcție total împotriva Bisericii Ortodoxe.
Un material în care sunt minciuni evidente, precum unele pe care le-am amintit deja. Dar mai sunt!

Una dintre ele este afirmația că în tragedia de la Colectiv „preoții ortodocși au lipsit de la locul tragediei”. O altă manipulare anti-ortodoxă a mass-mediei – profitându-se și de proverbiala inerție a administrației bisericești. Pentru că primul preot la Colectiv a fost Preotul Vasile Bîrleanu, preot ortodox la Capela ISU – Dealu Spirii, ajuns acolo cu colegii săi de la ISU la ora 0:30.
Este un lucru bineștiut, dar și bine ascuns, ca să nu își dea seama oamenii cum au fost manipulați împotriva Bisericii.
Și de această dată articolul minte anti-ortodox.

Și, desigur, se va spune „din greșeală”, „din întâmplare”.
Dar, cum i-a spus tatăl meu unei vânzătoare de la pâine prin 1987, când aceasta i-a dat restul „scăzut” pentru a nu știu câta oară:
„- Cum din greșeală, doamnă? Cum de greșiți totdeauna în favoarea dvs. și niciodată în favoarea noastră?”
Aceeași întrebare ar trebui să și-o pună și publicația în cauză, ca și celelalte publicații care mereu, „din greșeală”, publică materiale mincinoase anti-ortodoxe.

Vreau să îl felicit pe preotul din Londra, care și-a făcut datoria.
Faptul că până și d-l greco-catolic a recunoscut că părinții au revenit la el de trei ori arată faptul că le-a vorbit frumos, cu dragoste.
În rest, Dumnezeu va judeca, va răsplăti și va pedepsi, după Cuvântul Său!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Prostia omenească împotriva Rânduielii Cerurilor

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Ca să înțelegem cât de deștepți suntem noi, oamenii, să recitim câteva rânduri din Evanghelia după Luca:

„…când a fost ceasul, [Iisus] S-a așezat la masă, și apostolii împreună cu El.
Și a zis către ei:
– Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paști, mai înainte de pătimirea Mea, căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârșit în Împărăția lui Dumnezeu.
Și luând paharul, mulțumind, a zis:
– Luați acesta și împărțiți-l între voi; că zic vouă: Nu voi mai bea de acum din rodul viței, până ce nu va veni Împărăția lui Dumnezeu.
Și luând pâinea, mulțumind, a frânt și le-a dat lor, zicând:
– Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceți spre pomenirea Mea.
Asemenea și paharul, după ce au cinat, zicând:
– Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi. Dar iată, mâna celui ce Mă vinde este cu Mine la masă. Și Fiul Omului merge precum a fost orânduit, dar vai omului aceluia prin care este vândut!
Iar ei au început să se întrebe, unul pe altul, cine dintre ei ar fi acela, care avea să facă aceasta?
Și s-a iscat între ei și neînțelegere: cine dintre ei se pare că e mai mare? [s.n.] Iar El le-a zis:
– Regii neamurilor domnesc peste ele și se numesc binefăcători. Dar între voi să nu fie astfel, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr, și căpetenia ca acela care slujește. Căci cine este mai mare: cel care stă la masă, sau cel care slujește? Oare, nu cel ce stă la masă? Iar Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul ce slujește.” (Luca 22.14-27)

Se vede aici și faptul că Apostolii nu aveau nici cea mai mică idee că Petru ar fi așezat de Iisus drept cel dintâi dintre ei. Nici Domnul nu (își) amintește așa ceva – deci Catolicismul știe altceva decât Dumnezeu Fiul și Apostolii Săi.
Dar mai ales se vede puternic ce dragoste și inteligență avem!

Iisus, pe care Apostolii L-au urmat ani de zile, era cunoscut și recunoscut de ei drept Mesia, Mântuitorul lumii, drept Marele Învățător și Proorocul proorocilor. Apostolii lăsaseră toate ca să Îl urmeze (Matei 19.27; Marcu 10.28; Luca 22.28 etc.). Arătând astfel o foarte mare credință și, am îndrăzni să spunem, o foarte mare dragoste. De Iisus, de Dumnezeu, de Adevăr…

Așa că se tulbură la gândul că unul dintre ei Îl va vinde, astfel împlinindu-se cuvântul că va fi dat în mâinile oamenilor și Îl vor omorî (Matei 17.22-23).
Și se tulbură atât de tare încât…
Încep să se certe care dintre ei ar fi mai mare!

Desigur, această preocupare deloc duhovnicească îi frământa de mai mult.

Curând după Schimbarea la față Îl întrebaseră, mai pe ocolite, „Cine este, oare, mai mare în împărăția cerurilor?” (Matei 18.1).
Erau după drumul către Capernaum, de-a lungul căruia discutaseră între ei care dintre ei, Apostolii, ar fi mai mare (Marcu 9.33-34).
Și El le-a răspuns, zicând
„Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toți și slujitor al tuturor!” (Marcu 9.35)
Dar știind că prejudecățile și mândria lor nu-i vor lăsa să înțeleagă, Dumnezeu-Omul le-a dat ca pildă un copil, zicând
„De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția Cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este mai mare în Împărăția Cerurilor.” (Matei 18.3-4)
Și le-a mai spus un lucru mare:
„Și cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine mă primește.” (Matei 18.5)
Sau, cum arată mai pe larg Sfântul Marcu,
„Oricine va primi, în numele Meu, pe unul din acești copii pe Mine Mă primește; și oricine Mă primește, nu pe Mine Mă primește, ci pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Marcu 9.37)

Dar cum să înțeleagă, de vreme ce lumea alerga și atunci, ca și acum, după slavă, putere, avere și alte năluciri?
Iar această alergare ține, desigur, de obișnuințe adânc înrădăcinate, ține de „deșteptăciunea” și „modestia” noastră. Adică de prejudecățile și mândria ce ne stăpânesc.
Și atunci, deși răspunsul era categoric, scena se repetă. Tragic.

Iată, pe drumul spre Ierusalim
„Iisus a luat de o parte pe cei doisprezece ucenici și le-a spus lor, pe cale:
– Iată ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi dat pe mâna arhiereilor și a cărturarilor, și-L vor osândi la moarte; și Îl vor da pe mâna păgânilor, ca să-L batjocorească și să-L răstignească, dar a treia zi va învia.
Atunci a venit la El mama fiilor lui Zevedeu, împreună cu fiii ei, închinându-se și cerând ceva de la El.
Iar El a zis ei:
– Ce voiești?
Ea a zis Lui:
– Zi ca să șadă acești doi fii ai mei, unul de-a dreapta și altul de-a stânga Ta, întru Împărăția Ta.
Dar Iisus, răspunzând, a zis:
– Nu știți ce cereți. Puteți, oare, să beți paharul pe care-l voi bea Eu și cu botezul cu care Eu Mă botez să vă botezați?
Ei I-au zis:
– Putem.
Și El a zis lor:
– Paharul Meu veți bea și cu botezul cu care Eu Mă botez vă veți boteza, dar a ședea de-a dreapta și de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu.
Și auzind cei zece s-au mâniat pe cei doi frați. Dar Iisus, chemându-i la Sine, a zis: Știți că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele și cei mari le stăpânesc. Nu tot așa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Și care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă, după cum și Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți.” (Matei 20.18-28)

Prin urmare, scena amintită de Sfântul Evanghelist Luca este (cel puțin) a treia oară când Apostolii încearcă să obțină ca unul sau unii dintre ei să fie „mai mari peste ceilalți”. Și, ca și la discuția dinainte, există ceva aprindere, dar mai ales o adâncă nepăsare față de prevestirea chinurilor și morții lui Iisus. (Să ne mai mirăm că Apostolii uitaseră și de Înviere?)

Cum se împacă această nepăsare cu râvna, credința și dragostea cu care lăsaseră toate și Îl urmaseră?
Așa cum se împacă invocarea lui Dumnezeu când avem nevoie de ajutor și nepăsarea față de El în rest.
Așa cum se împacă pretenția credinței cu nepăsarea față de Învățătura Bisericii lui Dumnezeu.
Așa cum se împacă lacrimile de la Sfânta Liturghie cu ura față de cel/cea care ne-a stânjenit în drumul către casă (după slujbă).
Etc., etc., etc.

Apostolii erau și atunci niște oameni minunați.
Puțin au avut curajul, tăria, deșteptăciunea de a-L urma pe Iisus de la Iordan – sau de la Predica de pe Munte, măcar. Iar dintre ei, Cei doisprezece străluceau, de Însuși Iisus Christos i-a ales pe ei ca apostoli ai Săi.
Doar că fără a se arunca în voia lui Dumnezeu cu totul, omul se desparte mereu de Acesta: de câte ori are „părerea lui”.
Desigur, de fiecare dată iese prost; de fiecare dată omul se face de râs – față de sine însuși și față de Dumnezeu, cel puțin.
Doar că de fiecare dată omul își găsește pretexte să o ia de la capăt în „deșteptăciunea lui”.

Apostolii aveau multe daruri, aveau mult har, dar încă nu înțelegeau Rânduielile Cerurilor.
Gândeau omenește, după societate, în foarte multe privințe.
Iar mândria este o virtute socială oriunde stăpânește înstrăinarea de Dumnezeu: fie în forma lăudăroșeniei (ex.: SUA), fie sub forma convingerii că toți trebuie să li se supună (ex: Grecia, Rusia, Ungaria), fie sub forma mândriei smereniei (adică a supunerii în fața răului în numele datoriei; se întâmplă cam pretutindeni), fie sub alte obrăzare (= măști).

În Ceruri, deci și în limba Creștinilor, a stăpâni înseamnă a purta de grijă cu dragoste adevărată.
În Ceruri, deci și în limba Creștinilor, a iubi sau a îndrăgi înseamnă a vrea întru adevăr binele celuilalt, mult mai mult decât propriul bine.
În Ceruri, deci și în limba Creștinilor, a fi cel dintâi înseamnă a face, pentru și întru Dumnezeu, cel mai mult bine. Nădăjduind în înmulțirea binelui în propria persoană și, dacă se poate, și în afară.
Toate aceste trei adevăruri creștine se împlinesc în cuvântul părinte.
Părintele este stăpânul casei și al copiilor pentru că o și îi îngrijește cu dragoste adevărată.
Părintele își iubește copiii pentru că le vrea cu adevărat binele, mult mai mult decât propriul bine.
Părintele este cel dintâi în casă pentru că este cel dintâi în a face binele în casă.

Doar că această purtare a părinților – după puterile lor – este o excepție: în societate, și chiar în viața acestora.
Căci de cele mai multe ori părinții nu simt nevoia să aplice aceste adevăruri decât pentru copiii lor. Și nicăieri altundeva.
Iar de aici apar otrăvite roade: obișnuința cu formele păcătoase, pătimașe, căzute ale societății, cu formele diforme zise „stăpânire”, „iubire”, „a fi cel dintâi”; obișnuință care ajunge să schimbe, să deformeze și chiar să nimicească și ceea ce vrea părintele să dăruiască pruncilor săi.
Și astfel, din înstrăinare în înstrăinare, omul se depărtează de înțelesurile sănătoase, devine obișnuit cu cele bolnave, și pe acestea le crede bune.
Astfel că prostia omenească, pe care noi o credem deșteptăciune, inteligență, ba chiar înțelepciune, stă împotriva adevărului și a iubirii. Și ne desparte de curata, curățitoarea, sfințitoarea și mântuitoarea Rânduială Cerească.
Ținându-ne în prejudecăți și patimi spumegate.

Așa s-a făcut de Apostolii au avut nevoie de cumplita lovitură a Pătimirilor Domnului ca să vadă, în sfârșit, că la Dumnezeu este altă rânduială decât cea omenească.
Unul dintre ei, Iuda, deși a înțeles că a greșit, a rămas în neascultare de Dumnezeu: în loc să Îi ceară Acestuia iertare și îndreptare, s-a pedepsit singur, nebunește, osândindu-se (singur) pentru Vecie.
Unul dintre ei, Petru, înțelegându-și lepădarea, a așteptat și a cerut iertarea și îndreptarea lui Dumnezeu. Și a fost iarăși numărat cu Apostolii.
Dintre Cei doisprezece, unul singur a avut puterea ca, după prima spaimă, să se întoarcă și să urmărească în tăcere, durere și smerenie Pătimirile Domnului (Sfântul Ioan Evanghelistul).

Și au mai fost Măicuța Domnului și Mironosițele.
Tăcute, nepăsătoare față de slava omenească. Și astfel mai aproape de Dumnezeu-Omul, chipul desăvârșit al smereniei, iubirii, adevărului.
Ca urmare, ele se învrednicesc să vadă îngerul cel ce a strălucit la Mormânt, se învrednicesc până și să Îl vadă pe Iisus Christos Înviat. Și ajung ele să fie apostolii Apostolilor, vestindu-le acestora Învierea și făcând începutul propovăduirii creștine.

Împlinind astfel cuvântul ce se spusese pentru Veșnicie:

„Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toți și slujitor al tuturor!” (Marcu 9.35)

„Iar înainte de sărbătoarea Păștilor, știind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârșit i-a iubit.
Și făcându-se Cină, și diavolul punând în inima lui Iuda fiul lui Simon Iscarioteanul, ca să-l vândă, Iisus, știind că Tatăl I-a dat Lui toate în mâini și că de la Dumnezeu a ieșit și la Dumnezeu merge, S-a sculat de la Cină, S-a dezbrăcat de haine și, luând un ștergar, S-a încins cu el. După aceea a turnat apă în vasul de spălat și a început să spele picioarele ucenicilor și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins.
A venit deci la Simon Petru. Acesta I-a zis:
– Doamne, oare Tu să-mi speli mie picioarele?
A răspuns Iisus și i-a zis:
– Ceea ce fac Eu, tu nu știi acum, dar vei înțelege după aceasta.
Petru I-a zis:
– Nu-mi vei spăla picioarele în veac.
Iisus i-a răspuns:
– Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine.
Zis-a Simon Petru Lui:
– Doamne, spală-mi nu numai picioarele mele, ci și mâinile și capul.
Iisus i-a zis:
– Cel ce a făcut baie n-are nevoie să-i fie spălate decât picioarele, căci este curat tot. Și voi sunteți curați, însă nu toți.
Că știa pe cel ce avea să-L vândă; de aceea a zis: Nu toți sunteți curați.
După ce le-a spălat picioarele și Și-a luat hainele, S-a așezat iar la masă și le-a zis:
– Înțelegeți ce v-am făcut Eu?
Voi Mă numiți pe Mine: Învățătorul și Domnul, și bine ziceți, căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul și Învățătorul, v-am spălat vouă picioarele, și voi sunteți datori să ca să spălați picioarele unii altora; căci v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceți și voi. Adevărat, zic vouă: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său, nici solul mai mare decât cel ce l-a trimis pe el. Când știți acestea, fericiți sunteți dacă le veți face.” (Ioan 13.1-17)

Multe mai pot fi arătate, spre a vedea cât de mare este deosebirea între Rânduiala Cerească și ceea ce, în prostia noastră, numim înțelepciune omenească. Dar ne oprim la îndemnul care ne cere ca
„și noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară și păcatul ce grabnic ne împresoară și să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte.” (Evrei 12.1)

Cine are urechi de auzit, să audă!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Românii din Chicago strigă: Ne pierdem copiii!

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu
Ne pierdem copiii!

Cum se face cresterea bună a copiilor?

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

din cartea în lucru ”Calea Mireanului”

Cum se face creșterea bună a copiilor?

părintele desăvârșit

Deci, cum este creșterea bună a copiilor?
Atunci când părinții încearcă să fie cinstiți în Credință își cresc bine copiii.
E atât de simplu de spus într-o frază! Dar, pentru că tot omul este mincinos, adesea este foarte greu de trăit.
Căci Credința se trăiește, nu se afișează.
Cei care vor să fie ori să pară perfecți își cresc greșit copiii.

„Știu că am lipsuri, că am imperfecțiuni, muncesc să le îndrept și vreau ca tu, copilul meu, să te iei după ce fac eu bine, nu după ce greșesc sau păcătuiesc. Să nu te amăgești, vei avea mulțime de greșeli și păcate și fără să le copiezi pe ale mele. Dar ia pildă de la mine această lucrare: de câte ori ai căzut, ridică-te cu Domnul și te vei mântui!”

Așa gândește, așa își trăiește viața părintele bun.

Întreabă unii, după chipul lumii căzute:

– Cât de aspru sau de blând se cuvine să fiu cu copiii mei?
Dar sunt toți oamenii la fel?
Nu.
Și atunci cum ai putea să folosești aceeași măsură pentru toți?
Dumnezeu, Atotînțeleptul și Atotștiutorul, a avut nevoie de peste o mie de pagini pentru cuvântul Său, Biblia. De ce? Pentru toți. Căci Biblia a fost inspirată și scrisă pentru toți oamenii care au fost, sunt și vor fi; pentru toate vârstele și stările lor.
Și unul se bucură de o carte din Biblie, altul de alta. Ba chiar și după stare vine setea pentru Evanghelia după Ioan sau proorociile lui Isaia, după Cartea lui Iov sau cea pentru Filipeni, și tot așa.
Dacă astfel este cu folosul Scripturii pentru om, la fel este și cu folosirea copilului de răsplată și pedeapsă: depinde mult de stare și împrejurări.

Dar dacă părintele muncește să trăiască cinstit Credința își va folosi copilul.
Căci creșterea copilului este totuna cu creșterea oricărui om întru Christos.
Și așa cum Domnul învață, îndeamnă, mângâie, ceartă, bate, iartă, la fel și părinții trebuie să își învețe copiii, să îi încurajeze în bine, că îi mustre și să îi pedepsească pentru rău, dar totdeauna cu iubire și întru adevăr. Căci adevărul există doar în iubire, iar iubirea există doar întru adevăr.

Mulți se plâng aici de greutatea Învățăturii lui Dumnezeu. Ar vrea o formulă clară pe care să o aplice. Și se întâmplă asta pentru că în fapt nu țin cuvântul, nu aplică formula, care zice Credința se trăiește cinstit – adică sincer și cu demnitate.
Cine muncește și luptă să trăiască cinstit Credința trebuie doar să aplice experiența în creșterea copilului.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea