Ultimul eseu publicat de mine este despre o lecție pe care Românii, după două mii de ani, încă nu o învață: ajutorarea sau milostenia se face cu discernământ.
Este cu atât mai ciudat acest fapt cu cât principiul este fundamental creștin și este mereu învățat și în Sfintele Scripturi, și în Sfânta Predanie (Tradiție).

Dar, ca să revin la eseul amintit, am primit la el, pe blog, un răspuns.. cu întrebări. Și mi s-a părut paradigmatic și pentru lecția neînvățată în general, dar și pentru alte greșeli des întâlnite. Printre care, faptul că prea mulți nu ascultă cu adevărat.

Atunci când auzi ori citești cuvântul altuia, trebuie să asculți ca să înțelegi. Altfel nu se ajunge nicăieri. Altfel avem un „monolog polifonic”, după cum spunea Părintele Nicolae Steinhardt. Altfel nu înțelegem ce a spus celălalt și nu putem să fim în adevăr.
Obiceiul acesta – de a nu asculta deși auzim sau citim – ne este indus, într-adevăr, și de mass-media. Dar ține și de libertatea noastră. Dacă vrem să fim liberi, trebuie să învățăm să gândim cu adevărat. Iar asta înseamnă să ascultăm ca să înțelegem. Fără această ascultare, vom rămâne la ideile noastre nu pentru că sunt bune, ci pentru că ne ferim să le măsurăm cu adevărul.

Acestea fiind zise, să vedem comentariul întrebător, pentru care mulțumesc sincer și cu recunoștință autorului (deoarece acest comentariu este un pas hotărâtor către încercarea sinceră de a înțelege!):

Turcii au ucis/ ucid tot felul de natiuni conlocuitoare si asta i-ar face mai rai decât românii care se sinucid prin avort? Turcii vorbesc de Dumnezeul lor cu respect, românii știm bine cum si de ce injură! Eu nu am mai vazut de ani de zile un film romanesc pentru ca mi-e frica sa nu ma trazneasca Dumnezeu doar din ce blasfemii se aud din filmele noastre ( poate ori fi si exceptii dar eu nu mai risc)
Nu in ultimul rând ce ne facem cu apostolul Pavel care spune:
“Dacă îi este foame vrăjmașului tău, dă-i să mănînce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinși pe capul lui. ”?

O să încerc să răspund pas cu pas.

1. „Turcii au ucis/ ucid tot felul de natiuni conlocuitoare si asta i-ar face mai rai decât românii care se sinucid prin avort?”

Răspuns: Ba, bineînțeles! Un criminal în serie este, în esență, mult mai rău decât un om care se automutilează. Deci prin această paralelă se dovedește că Turcii sunt mult mai răi decât Românii.

Răspuns întregitor: Turcii fac avorturi. Doar că se discută foarte puțin despre ele în public. Aici există și o problemă foarte gravă, legată de indicele SRB sau Sex Rate Birth, adică Rata Nașterilor după Sex(ul copilului). În chip obișnuit, SRB este de cca. 105 băieți la 100 de fete. Adică se nasc, natural, puțin mai mulți băieți decât fete – asta pentru că de obicei mortalitatea este mai mare la băieți și bărbați decât la femei, respectiv speranța de viață este mai scăzută la bărbați decât la femei, și Dumnezeu a rânduit o bună cumpănire. Dar în națiunile islamice și nu numai, SRB-ul recunoscut oficial este diferit: există 110 sau 120 de băieți la 100 de fete (local și mai rău). Aceasta deoarece se practică așa numitul avort pe motive de sex/gen, sau, diplomatic spus, „baby gender selection” („alegerea copilului după gen”). Turcia este un stat care refuză să facă public indicele SRB. Dar mărturiile unor Turci (unele ascultate chiar de mine în România) corespund cu invitații discrete ale organizațiilor de sănătate turcești la „alegerea copilului după gen”: Turcii practică tot mai puternic avortul pe motive de gen, din pricina ideii că astfel pot cuceri lumea: cresc bărbați care să se ducă și să ia femeile altor popoare, să le islamizeze și turcească și să facă alți Turci cu ele repetând procesul. Deci: este cumplit faptul că Românii își omoară copiii prin avorturi, este cumplit că Românii au decăzut atât de mult! La 1923 poporenii încă ziceau De muncă și copii mulți Românul totdeauna se bucură! În satele românești nu existau orfani părăsiți: familiile se băteau între ele ca să îi adopte. Prin lucrarea masoneriilor, Comunismului și Neocomunismului, s-a ajuns la josnicia aceasta, în care în loc să se bucure de copii Românii și-i omoară. E cumplit. Dar ceea ce fac Turcii este și mai cumplit, căci își omoară fetele ca să facă loc băieților să pună mâna pe femei străine. Actul românesc este o demență, o sinucidere nebunească. Dar actul turcesc este o lucrare satanică intenționată, conștientă, deliberată și continuă.

2. „Turcii vorbesc de Dumnezeul lor cu respect, românii știm bine cu si de ce înjură!”

Răspuns: Cei care vorbesc despre Satana cu respect nu sunt mai buni decât cei care înjură de Dumnezeul cel adevărat și, totodată, se roagă Acestuia să îi ajute. Primii sunt sataniști, ultimii sunt proști sau nebuni. Mai mult, sunt Români din belșug ce nu au înjurat și nu înjură de cele sfinte – indiferent dacă altfel au un limbaj decent sau indecent. Deci problema este fals pusă, pentru că (a) depinde ce fel de zeitate este aceea pe care o respecți și (b) se generalizează un comportament care nu este general.

Răspuns întregitor: Turcii vorbesc despre dumnezeul lor „cu respect” pentru că altfel sunt uciși. Cel care înjură de Allah în Turcia nu are multe șanse să scape cu viață, iar familia lui este pusă în primejdii cumplite. Ajunși în alte țări și fiind liberi de opresiunea religioasă islamistă, mulți dintre Turci nu mai vorbesc despre Allah cu respect. Unii nici nu-l amintesc, ba trec și la felurite alte religii (cum au făcut-o Găgăuzii, de pildă), în timp ce alții îl blesteamă și blesteamă Islamul. Dar cum apar Turci legați de Turcia în zonă, cum își pleacă fruntea și devin „respectuoși”. Aceasta se numește însă teroare nu respect. Ca urmare, este ilogic să fie văzută ca o mărturie a unei superiorități morale. Dacă Turcia ar avea în spate 70-80 de ani de regimuri anti-islamice, dacă în Turcia ar fi liber la înjuratul lui Allah și dacă, totodată, mass-media ar promova semnificativ disprețul și ura față de Islam, abia atunci s-ar putea face o comparație pe subiect între Turci și Români.

3. „Eu nu am mai vazut de ani de zile un film romanesc pentru ca mi-e frica sa nu ma trazneasca Dumnezeu doar din ce blasfemii se aud din filmele noastre ( poate or fi si exceptii dar eu nu mai risc).”

Răspuns: Nu îmi dau seama de ce sunt „filmele noastre”. Folosirea termenului „nostru” presupune o asumare și o implicare. Voi reveni, dacă vrea Dumnezeu, la acest subiect. Dar amintesc faptul că am explicat în eseul despre lecția neînvățată că este absurdă această asumare. Citez:

„Auzi astfel poporeni care își asumă reflex vina pentru răutățile unor politicieni împotriva cărora au votat – sau chiar împotriva cărora luptă de o viață întreagă.
Această disoluție a noțiunilor este dorită și gândită spre a nimici discernământul – și spre a-l rătăci pe om într-un hățiș fără ieșire, spre a-l lăsa fără cârmă, direcție, hartă, capacitatea de a vedea cursele care îi apar în cale. ”

Să crezi că te trăznește Dumnezeu pe tine pentru blasfemiile spuse de alții este o consecință a acestei pierderi a discernământului. La fel și asumarea unor păcate sau crime pentru care nu ai nicio vină, ba chiar împotriva cărora ai luptat.
Și tot lipsă de discernământ este să lipsești filmele adevărat românești și bune de spectatori din pricina filmelor anti-românești.

Portretul luptătorului la tinerețe, Binecuvântată fii, închisoare, Poarta Albă, Arest, Sfinții închisorilor, iată doar câteva dintre filmele românești de calitate pe care le pierde cel care uită de porunca: toate să le cercetați, țineți ce este bine! (I Tesaloniceni 5.21).

Pe de altă parte, Turcii au nenumărate filme bine făcute în care idolatrizează criminali odioși, laudă violurile, jafurile și genocidurile pe care le-au săvârșit de-a lungul istoriei etc. Acțiunea este extrem de gravă: niște filme proaste și vulgare nu vor interesa decât pe proștii vulgari și nu vor cuceri pe nimeni; dar niște filme bine realizate ce promovează satanismul vor cuceri pe mulți neștiutori, fiind incomparabil mai rele. Despre această lucrare a Turcilor am amintit în eseul despre lecția neînvățată. Ca urmare, fraza la care răspund nu doar că este ilogică și străină bunei rânduieli, ci ar fi trebuit să nu existe: ea dovedește exact lipsa ascultării spre înțelegere…

4. „Nu in ultimul rând ce ne facem cu apostolul Pavel care spune: ”Dacă îi este foame vrăjmașului tău, dă-i să mânînce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinși pe capul lui.”?”

Răspuns: La această întrebare se găsește lămurire chiar la sfârșitul eseului despre lecția neînvțată! Citez

La nivel personal, ajutorarea necondiționată a unui om necunoscut poate fi milă; dar ajutorarea necondiționată a unui criminal, violator, abuzator de copii etc. se numește complicitate și se pedepsește de Dumnezeu cel puțin la nivelul bestialităților celui sprijinit.
Ca parte a unei familii, a unei obști, a unei națiuni, ajutoararea necondiționată a unui străin poate să fie milă; dar ajutoararea necondiționată a unui dușman, mai ales a unui dușman activ, este lucrarea lui Iuda, este o trădare spurcată.”

ăspuns întregitor: În Ortodoxia și artele marțiale am lămurit deosebirea între datoriile și drepturile personale și datoriile și drepturile față de obște. Eu pot să folosesc textul de la Romani 12.20 pentru dușmanul meu personal, dar nu pentru cel care se pregătește să fure, violeze ori ucidă pe alții! Dimpotrivă, am datoria să îl opresc așa cum pot, sau măcar să îi îngreuiez lucarea cea rea, dacă nu îl pot opri. Ajutorarea dușmanului personal amintită la Romani 12.20 nu înseamnă sprijinirea lui în a face rău! Ca urmare, este de cel mai elementar bun simț ca ajutorul dat unui om care face rele, și cu atât mai mult unui stat care este rău, să fie condiționat! Însuși Domnul condiționează ajutorul Său, cu amenințare:

„De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău!” (Ioan 5.14)

De aceea și Sfântul Apostol Pave face deosebirea dintre iertarea dușmanului și ajutorarea lui ca om (de la Romani 12.17-21) și purtarea față de cel care rămâne în rău; acesta din urmă trebuie exclus din obște, sau trebuie fugit de el, sau trebuie ucis (I Corinteni 5.1-13; Tit 3.10-11; Romani 13.1-4; etc., etc.).
Dar această deosebire, voi repeta, este arătată în esență chiar în eseul despre care discutăm.

Concluzii

Se va spune că am vorbit aspru, ca și cum ar fi un lucru rău. Dar atunci când ceea ce facem duce la rău, iar prima oară nu ascultăm spre înțelegere, asprimea devine necesară. După cum spunea Părintele Nicolae Steinhardt, uneori este nevoie de cuvinte tăioase pentru ca oamenii să înțeleagă adevărul.

Da, trăim într-o vreme în care oamenii sunt manipulați să fie victime. Ca urmare, se simt răniți atunci când ideile le sunt atinse – ca și cum ideile ar fi parte din trupul lor, din ei înșiși. Dar ideile sunt ceva în sine doar dacă sunt adevăr. Altfel, sunt numai vorbe. Și oricine ar trebui să se bucure aflând adevărul, căci doar prin adevăr suntem liberi (Ioan 8.32).

Și ca să găsim adevărul, dar și ca să-l putem dărui altora, trebuie să învățăm să ascultăm ca să înțelegem.

Se va spune că am vorbit prea sistematic, analitic, științific. Dar această abordare este necesară în fața exprimării prolixe și contradictorii, mai ales atunci când înțelegi că nu ai fost ascultat spre înțelegere, că cel dinaintea ta nu a ascultat cu adevărat ceea ce ai spus. Experiența mi-a arătat că vorbind așa nu doar că voi fi înțeles de interlocutorul ce caută adevărul, dar și de auditori (chibiți). Care, altfel, s-ar pierde în încâlceală, în prolixitate, ceea ce le-ar face rău.

Mulți văd dezbaterile după chipurile străine Bisericii, ca o încercare a forțelor. Eu văd dezbaterile, după Biserică, drept o cale de a găsi, de a înfățișa adevărul, de a-l lămuri, de a-l scoate la iveală din hățișurile gândirii comune, prejudecăților și obișnuințelor greșite etc.

Și dacă și un singur om înțelege din aceste rânduri adevărul, toată osteneala a meritat. Înseamnă că cineva a ascultat ca să înțeleagă.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea