Etichetă: Cluj-Napoca

Țiganul erou prigonit de trădători

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Țiganul erou prigonit de trădători

Mi-a trimis un prieten un text – puțind a rasism împotriva Țiganilor și a Românilor – apărut pe un site de scandal – care, bineînțeles, pretinde că ar fi serios. Dar prima observație pe care am făcut-o intrând pe site este senzaționalismul titlurilor, pline de epitete laudative la adresa birocraților UE și promotorilor războiului, respectiv pline de injurii la adresa celor care nu sunt aliniați globalismului (printre injurii cea de „extremist” fiind obsesiv folosită – fără nicio argumentare a folosirii1). Acesta este fondul pe care trebuie pus, după cum vom vedea, și textul pe care îl voi analiza mai departe.

Merită subliniat că textul este semnat, cu mult curaj, anonim: ”Redacția”.
Adică rasismul anti-țigănesc și anti-românesc este atribuit unei entități inefabile. Autorul real nu are curajul să își asume ceea ce a scris.

Titlul amintitului text este din start manipulator: se induc două tabere, respectiv Nepalezul și agresorul. Vom vedea mai jos că adevărul este că Nepalezul este agresorul, iar Țiganul este eroul care a salvat două minore de la viol.
Totuși titlul folosește expresia manipulatoare „muncitor nepalez”, ca deschidere.
Precizarea „muncitor” este lipsită de orice semnificație pentru contextul evenimentelor. Apelul la ea este menit să inducă în cititor imaginea unui om bun, muncitor, implicit să inducă ideea că Nepalezul este tabăra bună.
Deși titlul menționează de la început etnia agresorului real, Țiganul care și-a apărat de viol sora/ soția (articolul folosește amândoi termenii) – și pe prietena acestuia – este prezentat în titlu strict drept agresorul.

Aceeași dublă măsură, aceeași atitudine părtinitoare, apare direct în titlu la prezentarea faptelor.
Despre Nepalezul ce s-a vrut violator se spune că „ar fi acostat-o pe sora” eroului pozitiv al întâmplării.
Acest „ar fi acostat-o” devine către sfârșitul textului, cităm, „două minore de 14 și 16 ani… care mergeau pe stradă în zona Canonului din Cluj-Napoca… au fost abordate de doi nepalezi, care au fost atât de insistenți încât au tras de hainele lor” (s.n.).
Deci, dacă ”Redacția” era cinstită, ar fi trebuit să spună că Nepalezul agresor a făcut parte dintr-un grup de doi care a încercat violarea a două minore.
Nu că „ar fi acostat-o pe soră” (soție).

Deci, pentru Nepalez, ”Redacția” ascunde tentativa de viol, iar acțiunea de forțare a minorelor la acte sexuale e transformată într-o „acostare” pusă la îndoială (ar fi acostat-o).
Însă, pe de altă parte, ”Redacția” prezintă ca absolut sigure acuzațiile împotriva eroului care și-a apărat sora!
Astfel, Nepalezul violator a fost, zice ”Redacția” „bătut până la comă”.
Asta cu toate că nu a fost încă dovedit că Nepalezul agresor ar fi în comă din cauza loviturilor date de apărător.
Se încalcă și aici, radical, prezumția de nevinovăție, exclusiv pentru Țiganul erou. Răul făcut de Nepalezi (doi, nu doar unul!) este pus sistematic la îndoială sau minimizat. În schimb răul presupus a aparține fratelui care și-a salvat sora de viol (soțului care și-a apărat soția de viol) este și prezentat ca adevăr absolut, dar și amplificat masiv.

Concluzia logică a articolului este că Nepalezii au dreptul să violeze minore, iar cei care le apără sunt răi.
Implicit, că Nepalezii sunt rasă superioară, iar Românii și Țiganii (care aici sunt victimele agresiunii nepaleze), o rasă inferioară, care poate fi agresată legal.
Lucru evident și în conflictul din Baia Mare, plecat exact de la rasismul anti-românesc al Nepalezilor de acolo. Punct asupra căruia vom reveni.

Dar, până la urmă, care sunt faptele?

FAPTELE

Două minore, având 14 și respectiv 16 ani, mergeau pe stradă în Cluj-Napoca – zona Cantonului. Adică în apropiere de Aeroportul Avram Iancu, Serviciul Public Comunitar și felurite firme respectabile. O zonă ce ar trebui să fie mereu patrulată de Poliție. Și în care au început să apară, angajați de anumite firme, și Nepalezii; ceea ce ar fi trebuit să alarmeze deja Poliția2.
Din câte ne informează surse independente din Cluj-Napoca, una dintre fete, cea de 16 ani, este căsătorită, iar cealaltă este sora soțului celei dintâi. Dacă așa stau lucrurile, se explică oscilarea textului între soră și soție, ori frate și soț – fiind acestea aspecte pe care decența jurnalistică minimală le impunea lămurite de site-ul amintit (dacă nu era un site de scandal extremist și iresponsabil).
Revenim și subliniem că avem două minore care merg pe stradă într-o zonă în care Poliția ar fi trebuit să aibă o prezență semnificativă.

Doi asemenea etnici s-au apropiat de cele două fete și au început să le ceară să îi urmeze, inclusiv să le ceară relații sexuale.
Fetele au refuzat și le-au cerut să le lase în pace.
Nepalezii nu doar că au insistat, dar au început să tragă de ele, inclusiv de haine – este neclar în această clipă dacă Nepalezii au tras de haine ca să le rupă și să le violeze ori ca să le răpească spre a le viola.
Îngrozită, una dintre fete și-a sunat și chemat soțul aflat în apropiere.
Venit în fugă, soțul (totodată fratele fetei de 14 ani) le-a cerut Nepalezilor să lase fetele în pace.
Ca răspuns, unul dintre Nepalezi l-a atacat pe soțul venit să-și apere soția și sora!
Situația a devenit extrem de periculoasă: dacă atacul reușea, soția și sora i-ar fi fost răpite și violate!
Țiganul a apucat un lemn aflat pe jos și a început să își apere soția, să își apere sora și să se apere pe sine, prin oprirea violatorului violent.
Soțul îngrozit s-a oprit atunci când violatorul violent a fost imobilizat.
Și și-a luat soția și sora să le pună la adăpost.

Din punct de vedere juridic, situația este 100% în favoarea soțului și împotriva celor doi agresori Nepalezi.
Este evident că în clipa în care cineva încearcă să violeze soția, atacând și soțul, acesta, dacă poate, va acționa violent până se asigură că primejdia imediată a încetat.
De asemenea, că la încetarea primejdiei imediate își va pune soția/ familia la adăpost.
Este clar pentru orice magistrat cinstit că de la început și până la sfârșit soțul în cauză a acționat absolut previzibil pentru orice soț aflat într-o asemenea situație.
Mai merită subliniat faptul că până și Parchetul, în rasistul rechizitoriu dat presei, recunoaște faptele amintite, ca și că soțul/fratele atacat de Nepalezi a luat un lemn de pe jos. Fapt ce scoate din discuție orice premeditare a violenței din partea eroului pozitiv al întâmplării. Gestul încadrându-se într-un mecanism tipic de apărare a soției și surorii și de autoapărare.

Acestea sunt realități pe care textul rasist amintit le ignoră.
Minimizează inclusiv etnia soțului, adică faptul că acesta este Țigan/ Rrom.
Această apartenență este însă foarte importantă în context: cultura țigănească (rromă) impune soțului apărarea deplină a soției și surorilor în fața oricărei agresiuni exterioare. Iar când soția este minoră, soțul are o răspundere de multe ori mai mare.
Ca urmare, tentativa de viol însoțită de violență și de atac violent asupra soțului sau fratelui constituie în cultura țigănească un act ce se pedepsește cu moartea.
Este o realitate care dă acțiunii soțului/fratelui în cauză un caracter extrem de moderat/ decent.
Lucruri ascunse cititorilor de ”Redacția” care semnează anonim textul.

Desigur, la mizeria rasistă a articolului în cauză contribuie puternic Procuratura, care s-a aruncat într-un rechizitoriu total nedemn. Rechizitoriu care este, concret,
– un atac asupra familiei,
– un atac asupra dreptului la autoapărare,
– un atac la adresa culturii țigănești,
– un atac la adresa libertății și drepturilor femeilor,
– o încurajare a violurilor violente a Nepalezilor.

Nu vom intra aici în detalii suplimentare de jurisprudență – deși este ispititor să vedem dubla măsură a procurorilor în cazuri similare în care agresorii nu sunt Nepalezi.

Dar așteptăm să vedem reacția societății civile în apărarea minorelor agresate, în apărarea soțului ce și-a apărat soția, în apărarea fratelui care și-a apărat sora, în condamnarea Nepalezilor violatori.

O să vedem în ce măsură ONG-urile care pretind că apără femeile vor interveni în acest caz critic pentru viitorul femeilor din România. Sau vor pactiza cu violatorii.
O să vedem în ce măsură ONG-urile care pretind că susțin Țiganii/ Rromii vor interveni în acest caz critic pentru situația Țiganilor/ Rromilor din România. Sau vor pactiza cu violatorii.
O să vedem în ce măsură cei care au fost aleși de Români, Țigani, Unguri etc. vor susține cetățenii Țării pe care au jurat să o apere. Sau vor pactiza cu violatorii, pentru că aceștia sunt Nepalezi și, după o parte a presei și procurorilor „rasă superioară”.

Mă rog să lumineze Dumnezeu pe avocatul (avocata/ avocații) soțului erou și al (a/ ai) celor două minore agresate!

Iar ție, Samir Lakatos, îți trimit felicitări pentru curajul cu care ți-ai apărat soția și sora!
Dumnezeu să te binecuvânteze și să te ocrotească!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Trei cazuri în care Parchetul a dat dovadă de multă îngăduință, nu ca la Cluj-Napoca, unde vrea să distrugă pe soțul ce și-a apărat soția și sora de doi violatori violenți

  1. Extremismul este folosirea unor mijloace extreme, implicit ilegale și violente, pentru atingerea unor țeluri politice, religioase, etnice etc. Asemenea mijloace sunt crima, șantajul, violul, genocidul sau dezumanizarea celor cu alte poziții decât ale extremiștilor. De exemplu, etichetarea ușuratică a celor cu alte poziții drept „extremiști” este în fapt extremism ideologic și propagandistic. Toate aceste manifestări sunt folosite conjunctural (după posibilități, adică) de către extremiști. De exemplu, Socialiștii lui Hitler sau cei ai lui Stalin au folosit sistematic dezumanizarea celor de altă părere (de la Conservatori la Evrei sau Țigani). Exact cum face și site-ul pe care a apărut articolul. După care, și Socialiștii lui Hitler, și cei ai lui Stalin, au trecut la jefuirea, persecutarea și masacrarea celor pe care îi dezumanizaseră repetat (inclusiv prin declararea lor ca „extremiști”.) ↩︎
  2. Există multe materiale privind cultura violului în Nepal. Sfătuim pe cei interesați să caute pe internet „rape in Nepal”, dacă știu engleza. Ori cazul Paul Shah și altele asemenea. Vor constata faptul șocant că în uriașă majoritate Nepalezii consideră violul normal și învinuiesc pentru el persoana violată, chiar dacă sau mai ales dacă este minoră. Un exemplu de studiu oficial pentru violurile din Nepal aici. ↩︎

Ajutor pentru filmul românesc. Andrei Negoiţă Zagorodnâi şi trăirea românească… fără hotare!

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Să lăsăm banii pe mâna mafiei politice, sau să-i dăm pentru cei care ţin în viaţă ceea ce este românesc?

american-story-123Andrei Negoiţă Zagorodnâi,
o strălucită poveste româno-americană…
ca şi Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa – fiecare cu rostul şi drumul de Dumnezeu lăsate

Andrei Negoiţă Zagorodnâi este, ca mulţi mari români, o figură uimitoare.
La o primă auzire cuvintele sale, îmbibate de catifelarea graiului moldovenesc şi de un alt accent, greu de dibuit, par să oglindească o blândeţe profundă – pentru zilele noastre, adesea – greşit sau nu? – socotită soră cu slăbiciunea. Dar Andrei Negoiţă Zagorodnâi este autorul teribilului filme 7 Cuvinte, o fereastră către eroul, martirul şi dumnezeiescul părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Un film zguduitor, puternic, străin oricărei iluzii de slăbiciune a regizorului (dar şi a sufletului românesc, în general).

Născut la Iaşi, Andrei Negoiţă Zagorodnâi va creşte la Bârlad, străvechea capitală a urmaşilor Scito-Sarmaţilor, Românii Berladnici, aceia care vor stăpâni o ţară paradoxală, întinsă din Codrii Carpaţilor şi până în stepele de dincolo de Nipru. Aici, la Bârlad, Andrei Negoiţă Zagorodnâi va urma şcoala primară şi gimnazială, precum şi cursurile Şcolii de Muzică. Dar, neaşteptat, după liceu se îndreaptă, cu mult succes, către medicină! Absolvă Facultatea de Medicină din Iaşi, apoi lucrează ca medic rezident şi, în sfârşit, ca medic generalist (chiar în Bârladul copilăriei).
Medicina îl aduce în Statele Unite ale Americii, la spitalele Cardiology Research Foundation George Washington Hospital (Washington DC), Lenox Hill Hospital (Manhattan, New York) și Columbia University (Manhattan New York). Dar, în acelaşi timp, urmează şi School of Visual Arts (SVA, Manhattan, New York), devenind în 2005 regizor „cu acte în regulă”.

Cetăţean american, Andrei Negoiţă Zagorodnâi este unul din oamenii pe care îi visăm, pe care ni-i dorim:
iubirea de neam fără extremisme, fără etno-filetism;
capacitate profesională unind ceea ce au mai bun România şi străinătatea – în acest caz, SUA;
Credinţa asumată firesc, fără complexe, ca mod de viaţă (un ethos pe care mulţi Români Actuali îl invidiază la alţii fără a şi-l putea însuşi).

Despre filmul 7 Cuvinte s-a scris mult; de la Cluj la Vatra Dornei, de la comentariile de pe Război întru Cuvânt… scuze, Cuvântul Ortodox, la cele de la Familia Ortodoxă, avem destul pentru a înţelege că este un film ce trebuie văzut (dacă nu trăit). Este un film ce prezintă un episod al istoriei româneşti necunoscut multor Români şi, astfel, valoarea lui creşte. Dar dacă mai adăugăm şi interesul străinilor pentru film, înţelegem dintr-o dată că Andrei Negoiţă Zagorodnâi nu doar că redescoperă istoria – şi o istorie zguduitoare şi eliberatoare – dar şi face istorie, chiar prin filmele sale.

De aceea simt ca pe o datorie îndemnul de a-l sprijini în realizarea următoarelor sale filme.
Un sprijin la îndemână pentru fiecare: 2% din banii pe care ni-i iau politicienii pot fi îndreptaţi de noi către proiecte de valoare, către oameni de valoare! În loc să-i lăsăm corupţiei ce parazitează România, putem să-i investim în viitorul nostru, al copiilor noştri, ai Ţării.
E simplu: se descarcă formularul, se scoate la o imprimantă, se completează, semnează şi trimite. Şi astfel banii care s-ar pierde prin buzunarele totdeauna găurite ale politicii şi administraţiei ajung la un proiect minunat. Un proiect ce va aduce istoria salvării a peste o mie de copii în multe suflete, deschizând porţile pentru salvarea şi mai multor copii!
E simplu, e în puterea noastră, nu ne ia nici măcar o oră.
E dovada că putem face ceva, că putem schimba ceva în România, în lume!

 

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Vă rog distribuiţi mai departe (daţi share), ca să ajungă la cât mai mulţi dintre noi!

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

“DRUMUL SPRE VOZIA” SAU ÎNTOARCEREA LA RĂDĂCINI

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

În cartea “Cei trei şi Pădurea cea Mare – Drumul spre Vozia”, apărută la prestigioasa Editură Evdokimos din cadrul Fundaţiei “Profesor George Manu”, Bucureşti, 2017, Părintele Mihai-Andrei Aldea ne îmbie la un drum iniţiatic, la o incursiune în lumea basmului tradiţional, să ne aplecăm urechea spre inima strămoşilor noştri, spre rădăcini, să ne adăpăm sufletul din izvoarele străvechi ale civilizaţiei dacice şi să ne reamintim unul dintre dorurile copilăriei noastre: basmul.

Cine nu îşi mai aduce aminte de anii frumoşi ai copilăriei? Cine nu-şi aduce aminte de basmele spuse de părinţii sau binicii noştri la gura sobii. Frumoase amintiri. Din păcate, în zilele noastre, părinţii, or nu mai au timp, or din ezitare, nu le mai citesc celor mici basmele şi poveştile străvechi, tradiţionale, pe motiv că ar fi prea triste, dramatice şi traumatizante. Adevărul este că basmele adevărate sunt un balsam, o terapie psihologică, culturală şi spirituală pentru copii. Aţi văzut un copil care stă mai mult trist, retras, fără chef de joacă. Ei, acestui copil mai mult ca sigur că i-au lipsit frumuseţea basmelor. Aţi văzut un copil voios şi plin de energie. Mai mult ca sigur că acestuia nu i-a lipsit o seară să nu asculte cel puţin un basm, înainte de culcare. Copii îşi pun şi ei tot felul de întrebări, cum ar fi: Cine sunt eu? De unde am apărut? Cine l-a creat pe om şi celelalte animale? Care e sensul vieţii? etc.

Iată de ce basmele sunt importante în viaţa copiilor. Pentru că le dă o stare de bine, le stimulează imaginaţia şi, nu în ultimul rând, îi ajută în rezolvarea multor dileme ale lor, precum şi conflictele interioare neidentificate şi chiar anumite temeri ale lor: teama de abandon, rivalităţile, invidia, teama de moarte etc.

Cartea Părintelui Mihai Aldea “Cei trei şi Pădurea cea Mare” a fost scrisă pentru a-i ajuta pe adulţi să înţeleagă rolul, importanţa şi valoarea terapeutică a basmelor în formarea copiilor, pentru a-i face pe tineri să înţeleagă mai bine identitatea, originea, cine au fost străbunii noştri, cum au trăit, ce cultură şi ce obiceiuri aveau, faptul că aparţin unei culturi şi civilizaţii străvechi şi să respingă provocările vremurilor de a se desprinde de rădăcini şi a uita de ţară, neam şi popor.

Când am primit invitaţia de a citi Basmul Părintelui Aldea, am acceptat temător pentru că am o vârstă la care poţi spune că ai citit tot şi nu te mai impresionează nimic. Ei, bine, “Drumul spre Vozia” te surprinde prin toate locurile mistice pe unde nici nu te gândeai să mergi, chiar la “marginea Pământului Dacic”. Te surprinde stilul arhaic al basmului, concreteţea şi acurateţea scriiturii, cu fraze scurte care “trântesc uşa de perete”, pur şi simplu, cu personaje hotărâte, puternice, cu ritualuri străvechi, “îşi scoaseră săbiile învioraţi şi, după obiceiul ţinut din copilărie, şi le uniră, pumn, lângă pumn, gardă lângă gardă, lamă lângă lamă, în legământul lor secret: – vom birui!”, cu munţi ce adăposteau călugării “umblători printre nori”. Apoi, întrebuinţarea numerelor mistice: 1,3,7 etc., cu simbolistica acestora. Unu, înseamnă unitate, trei, face trimiteri la treime, şapte, număr biblic etc. Cei trei eroi: Dan,Surdul şi Mitu.

O călătorie pe munte sau într-o pădure, fie ea şi Pădurea cea Mare, nu este altceva decât o iniţiere. Îmi aduc aminte de faptul că la 19 ani, mi-am luat sacul de dormit, un rucsac şi ceea ce am crezut eu că îmi va fi de folos, la vremea aceea, şi am urcat pe munţii Sihăstriei. Am stat o săptămână, şapte zile. Scopul meu era să întâlnesc un pustnic. Nu am întâlnit niciun pustnic, dar experienţa aceea m-a ajutat să scap de toate temerile mele. Devenisem bărbat.

Basmul “Drumul spre Vozia” este unul adevărat, este o operă de artă, pentru că te captivează cu toată fiinţa, îţi provoacă curiozitatea, stârneşte trăirea intensă, stimulând imaginaţia, provoacă intelectul în definirea şi calmarea emoţiilor, prezintă o altfel de istorie, cea străveche, aduce mărturie vie a sufletului românesc, adresându-se în acelaşi timp, copiilor, tinerilor, adulţilor. Autorul cărţii se dovedeşte a fi un mare povestitor de basme, întru-cât el spune basmul după cum simţeau lăuntric ascultătorii (probabil copiii lui) că ar trebui să se petreacă lucrurile în poveste, fiind o modalitate corectă de a le spune şi chiar de a cere părerea ascultătorilor. În final, “Drumul spre Vozia” e adevărat, e viu, are zvâc, poate avea şi scene şi chiar locuri reale, are tot ce îi trebuie pentru a deveni un mare succes.

Basmul “Drumul spre Vozia” uimeşte, pur şi simplu, prin originalitate, prin stil, prin mărturisire vie, prin limbajul şi frumuseţea scriiturii, prin adevărul istoric, fiind o carte captivantă, interesantă, provocatoare şi fascinantă, scrisă, cu vervă, pe înţelesul tuturor, certificând un adevăr literar: basmul e o artă. Limbajul tradiţional folosit de autor se remarcă prin originalitate, sponteneitate, simplitate şi naturaleţea stilului, evidenţiind o implicare, o motivare şi o trăire profundă şi autentică a acţiunilor care, în principiu, sunt ample, complexe, cu întâmplări extraordinare, injectate, din când în când, cu intervenţii miraculoase relatate în mod alert şi în stil rezumativ.

Mulţumim pe această cale, Editurii Evdochimos, Fundaţiei “Profesor George Manu” şi, nu în ultimul rând autorului celor trei volume “Drumul spre Vozia”, Părintele Mihai-Andrei Aldea.
Părintele Mihai–Andrei Aldea este o enciclopedie, un istoric erudit, un arhivar al adevărurilor istorice străbune, un mărturisitor al sufletului românesc.

Ştefan Popa
Cluj-Napoca

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

„Drumul spre Vozia”, Cluj-Napoca, 6 Noiembrie 2017

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

MIHAI-ANDREI-ALDEA-ASCOR-CLUJ-2017.jpg

Eveniment organizat cu sprijinul A.S.C.O.R. Cluj-Napoca.

 

Artele marţiale pornesc de la o bază simplă, aceeaşi pentru toate: corpul omenesc şi legile fizicii

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

KM: Cum era antrenamentul pe vremea aceea? [în timpul şi după Al doilea război mondial n.n.]

R: Cum să fie… nu se practicau prea multe tehnici sau combinaţii. Varietatea era minimă… O oră de kiba dachi, o mie de lovituri de pumn, o mie de lovituri de picior… şi cam asta era tot! Câteodată repetam un kata de o sută de ori. Aşa era antrenamentul mai mereul. La primul meu antrenament, instructorul mi-a arătat poziţia călăreţului, kiba dachi, şi m-a lăsat să stau aşa o oră încheiată! Am fost atât de furios, că nici nu ştiu de ce m-am mai întors în ziua următoare. Nu ţi se dădea niciun fel de explicaţie. Pe vremea aceea altfel se proceda. Elevul trebuia să înţeleagă singur, şi pentru asta trebuia să-şi studieze maestru în viaţa de zi cu zi – cum lucrează, cum trăieşte, cum se exprimă în diverse împrejurări. După trei sau patru ani, maestrul începea treptat să predea tehnicile, dar fără multe detalii – poate doar câteva explicaţii punctuale. Nu le plăcea să antreneze sau să predea ştiinţific. Trebuia să descoperi singur modul corect de lucru, să simţi tehnica. Şi, desigur, nu se puneau niciodată întrebări.

     Din fericire pentru mulţi, în ziua de astăzi se predă altfel, cu mai multe explicaţii, cu mai mult ajutor din partea instructorului. Ce e curios e că principiile sunt aceleaşi, nu s-au schimbat. Avem concepţii noi, tehnici de predare noi, dar principiile fundamentale sunt aceleaşi. Câteodată mă gândesc de unde ştiau vechii meeştrii atâtea despre fizica şi dinamica acestui corp omenesc.

KM: Credeţi că aceleaşi principii se aplică şi la celelalte stiluri de karate?

R: Absolut! Principiile sunt aceleaşi. Goju-Ryu, Shito-Ryu, Shotokan, Wado-Ryu etc., toate au la bază aceleaşi principii. Explicaţiile sunt uneori puţin diferite şi forma exterioară diferă. De exemplu, în Goju-Ryu se utilizează mişcări scurte, pentru că e un stil conceput pentru lupta de aproape. Cei de la Goju-Ryu caută să dezvolte forţă musculară pe tehnici scurte. Shotokanul pune mai mult accent pe tehnici mai ample şi pe acţiuni dinamice, obţinând forţa în principal din rotaţia şi translaţia corpului.

     Însă orice karateka, indiferent de stil, trebuie să fie în stare să dezvolte forţă atât pe distanţă mare, cât şi pe distanţă mică, prin acţiuni musculare puternice. Trebuie să ne gândim la diferite moduri de a genera forţa. Pentru a genera forţă fizică, externă, toate acţiunile trebuie să se bazeze pe reacţiunea în sol. Acesta este principiul fundamental al impulsului şi, după cum postulează legile lui Newton, în absenţa unei forţe din exterior nu poţi genera energie şi impuls. În karate, toate acţiunile au la bază reacţiunea solului. E ceva esenţial de reţinut.

––––––––––                             ––––––––                        –––––––––––––

Interivul este dat de Hidetaka Nishiyama, o legendă a Shotokanului, care a trăit între 1928 şi 2008. A studiat karate shotokan cu însuşi Gichin Funakoshi, cel care a preluat formele de „karate popular” din Okinawa şi le-a introdus în Japonia în forma modernă, numită karate (din 1922). Este unul dintre întemeietoriik JKA, în 1949, membru în conducerea acesteia, fondator al AAKF în 1961, cofondator şi primul director executiv al PAKU (PanAmerican Karate Union) etc., etc. Deşi a refuzat repetat – dintr-o modestie extremă – gradul de 10 dan, l-a primit atât din partea ISKA (Internationa SanTen Karate Association) cât şi din partea ITKF (post-mortem). Un adevărat erou modern, a primit în 1999 din partea Senatului SUA Drapelul de pe Capitoliu, ca recunoaştere a serviciilor valoroase aduse Forţelor Armate ale SUA şi respectiv a contribuţiei înalte la promovarea karate-ului în America. În 2000 primeşte de la Împăratul Japoniei Ordinul Comorii Sacre – una dintre cele mai înalte distincţii nipone ce poate fi acordată unui civil.

Citatul este preluat din Legendele Shotokanului, vol. I, de Jose M. Fraguas, traducere Monica Hriscu, Ed. Curs, Cluj-Napoca, 2015 (p. 148-149)