Etichetă: cleric

Mărturisitorul Părinte Ciprian Mega (I)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

S-a ridica la Apus, în Cetatea Oradei, un mărturisitor, în parte involuntar, al Credinței: Părintele Ciprian Mega.
Spun în parte involuntar, pentru ultima sa mărturisire majoră nu a plecat de la dorința de a face publice unele lucruri. Sfinția Sa doar a vrut să țină buna rânduială a Bisericii lui Dumnezeu. Rânduială căreia i se arată dușmani unii din lăuntrul Bisericii.

Acum, se știe, dintotdeauna Biserica a avut de înfruntat mai mult răutățile din lăuntru decât pe cel e din afară.
Biserica este ca un spital. Îngrijirea celor bolnavi înseamnă aducerea lor în lăuntru; ceea ce înseamnă și adunarea de boli (și agenți patogeni). Ceea ce face ca rostul și prima grijă a spitalului – deci a Bisericii – să fie îngrijirea și însănătoșirea celor internați, adică a celor aflați în lăuntru.

Dar ce ne facem cu bolnavii care sunt în personalul spitalicesc sau bisericesc?
La prima vedere nu ar fi o problemă atât de mare… câtă vreme respectă regulile de siguranță.

De pildă, fiecare cleric are datoria să se spovedească.
De la hirotonirea mea în 1998 și până astăzi m-am străduit din toate puterile să nu treacă o lună fără să mă spovedesc. Aflat la pat, am rugat părintele să mă cerceteze, ca să nu mă lase nespovedit – și, pe cât se poate, să fiu și împărtășit, desigur. Iar măcar odată pe lună este un pogorământ, căci firesc este pentru cleric să se spovedească des, mai des decât mireanul; căci are mai multe de dus.
Și fără întărirea în pocăință, fără înnoirea pocăinței, în loc să ne curățim și înălțăm ne infectăm tot mai rău și ne afundăm.

Dar câți clerici se spovedesc des?
Am avut uimirea covârșitoare, mirean fiind, să aflu că sunt preoți care nu s-au spovedit de ani și ani de zile. Că sunt episcopi care de la hirotonirea lor întru arhierie nu și-au mai plecat genunchiul înaintea Domnului în Taina Spovedaniei. Și m-am cutremurat. Pentru mine, pentru ei, pentru Biserică.
Cred că Dumnezeu poate să țină în har nu doar ani, ci o veșnicie, pe cel care este lipsit fără voia lui de cele sfinte. Cei închiși, lipsiți de Spovedanie și Liturghie, de Laude și Maslu și de toate cele asemenea, nu sunt lepădați de Dumnezeu. Căci acesta plinește lipsurile care nu țin de voința noastră cea rea.
Dar atunci când de voia sa omul se lipsește de Împărtășanie, de Spovedanie, de Liturghie… se depărtează de Dumnezeu, dacă nu chiar se leapădă.
Iar în golul depărtării se strecoară șarpele cel rău, otrăvindu-l tot mai mult.

În afara Fiului lui Dumnezeu, Marele Arhiereu, Dumnezeu și om, toți clericii sunt doar oameni.
Adică au păcate și patimi. Canoanele 114, 115 și 116 de la Gangra (419), pecetluite de Sinoadele Ecumenice și de plinirea Bisericii, osândesc pe cei care ar pretinde că sfinții nu aveau păcate (ci doar din smerenie ar fi spus că au).
Ca urmare, doar neștiutorii și nebunii se așteaptă ca un cleric să fie perfect, să fie fără păcate.
Totuși, sunt păcate și păcate, sunt patimi și patimi. Și purtarea față de ele poate să fie cea potrivită, sau poate să fie otrăvită.

Căci este ceva să te rușinezi de păcatele și patimile tale, ostenindu-te împotriva lor. Să ai ochii ațintiți către Dumnezeu chiar și în cădere. Și altceva este să nu te rușinezi de ele, ci să te fălești cu ele. Sau, cel mult, să le ascunzi din fățărnicie, de fapt bucurându-te de ele fără rușine, alături de tovarășii de păcat și patimă.
Între cele două stări este aceeași deosebire ca între Rai și Iad. Una este viață, iar cealaltă este moarte.
Căci în ce vei fi găsit, în acelea vei fi judecat.
Cel găsit în lupta cu patimile și păcatele ca nevoitor va fi primit de Dumnezeu.
Iar cel găsit lăfăindu-se în patimile și păcatele sale, ca și cum n-ar fi mare lucru sau chiar ar fi firești, acela ca dușman al lui Dumnezeu va fi judecat.

Ca urmare, niciun binecredincios nu va căuta să iscodească păcatele și patimile fratelui său – decât dacă este doctorul sufletului aceluia, iar iscodirea este trebuincioasă tratării și vindecării.
Cu atât mai mult niciun binecredincios cleric nu va căuta să iscodească păcatele și patimile altor clerici – mai ales știind cât de ușor înșeală bârfele, mânjind oamenii nevinovați.
Dar, din partea sa, nici păcătosul (eu sau oricare altul) nu ne vom lăuda cu păcatele și patimile noastre. Dimpotrivă, vom lupta împotriva lor, cu gândul, cuvântul și fapta. Le și ne vom ironiza, ca să ne smerim fie cât de puțin. Le vom privi ca pe o povară și rană, ca pe o răutate, urâciune și murdărie. Așa cum și sunt.

Doar dracii se laudă cu păcatele lor, pentru că sunt proști: din pricina lor sunt despărțiți de Dumnezeu și Rai, și suferă cumplit, iar apoi se laudă cu cele care le aduc suferința pe care o urăsc.
Asemenea, cel care se laudă cu păcatele și patimile sale se face asemenea dracilor.
Iar clericul ce se laudă cu patimile și cu păcatele sale se face propovăduitor al răului, propovăduitor nu al lui Dumnezeu, ci al Satanei.

Părintele Ciprian Mega a început, de multă vreme, osteneala mărturisirii împotriva acestei lucrări a răului ce bântuie omenirea de la Cain și Lameh până astăzi: lauda cu răul făcut.
O osteneală ce trebuie să fie a tuturor Creștinilor, mireni, călugări sau clerici, dar mai ales a tuturor clericilor. Care să fie astfel pildă și călăuză pentru îndreptarea tuturor celor din Biserică.
Și de care fiecare ar trebui să se bucure și să se folosească.
Și la care fiecare trebuie să ajute.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, a doua parte aici)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Soborul Sfinților Români

Împărtășirea mirenilor – interviu

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii
Cina cea de Taină – Poenaru – CIMEC

Î.: Câte zile se postește înainte de Împărtășanie?

R.: După vechile și veșnicele canoane ale Bisericii, NU se ține un post anume înainte de Împărtășanie. Postul înainte de Împărtășanie se dă de către duhovnic pentru unele păcate, fiind însoțit de oprirea de la Împărtășanie. Dar cel care nu este oprit de la Împărtășanie trebuie, după Învățătura Bisericii, să se împărtășească la fiecare Liturghie (Canonul 9 Apostolic!), fără alte posturi decât cele firești (Miercurea, Vinerea, cele patru mari etc.).

Î.: Dar de ce foarte mulți preoți români leagă Împărtășania de una sau mai multe zile de post suplimentar?

R.: Din obișnuință și nebăgare de seamă – așa au apucat, așa fac, fără să cerceteze. Este o practică locală răspândită la Români mai ales în vremea Comunismului, fără un temei canonic. Pretextul a fost că nu se putea posti de frica prigonitorilor comuniști. Și este o picătură de adevăr, căci în multe locuri de muncă prânzul se lua la cantine. Iar aici, cumva, cu toată sărăcia mâncării, ceva de dulce musai se băga. Și cel care voia să țină post ieșea la vedere. Și deseori era luat în râs, era certat, i se tăia chenzina, câteodată pierdea avansări și uneori chiar putea să fie dat afară „pentru misticism”. Așa că, fie nevrând mai multe greutăți, fie temându-se, mulți mâncau de dulce. De asemenea, aceeași oameni temători mergeau rar la biserică, dar și mai rar la Spovedanie; tot de frica prigonirii. Atunci mulți duhovnici au făcut pogorăminte, lăsând oamenii care nu țineau post să se împărtășească dacă țineau câteva zile (două sau trei) înainte de a primi Trupul și Sângele Domnului. 

Totuși această practică nu este canonică. Pe de-o parte, celui aflat în prigoană și, de aceea, neputând ține post, însăși prigoana i se socotește post; deci nu poate fi oprit de la Împărtășanie sau pus să postească din această pricină. Dar era adevărată neputința de a, ține post? Ei bine, avem cealaltă parte a Românilor, o minoritate credincioasă, care a ținut posturile în plin Comunism. Aici intră de la călugării alungați din mânăstiri la ucenicii unor sfinți din Prigoanele Comuniste (Nicodim Măndiță, Iustin Pârvu, Visarion Iugulescu etc., etc.). Sunt sute de mii sau chiar milioane de Români care posteau, răbdând pentru Domnul bătăile de joc, amenințări și pedepse; care, ce să vezi, după câteva luni și încetau, căci în fața răbdării și dârzeniei se plictiseau și prigonitorii. Iar harul primit de cei răbdători este dincolo de cuvânt!

Partea rea este că „pogorământul”, care trebuia să fie o excepție trecătoare, s-a împământenit. Și mulți viitori duhovnici au crescut cu practica necanonică a zilelor de postire înainte de Împărtășanie. Însă așa cum ipodiaconii, diaconii, preoții și episcopii NU postesc deosebi înainte de Liturghie și se împărtășesc, la fel ar trebui să facă toți mirenii – desigur, cei care nu sunt opriți de la Împărtășanie pentru o vreme.

Î.: Nu există un canon care să lase pe clerici să se împărtășească la fiecare Liturghie pentru că o slujesc? Ceea ce nu s-ar aplica mirenilor.

R.: Nu există. 

În primul rând, Liturghia este slujită de clerici ȘI mireni. În Ortodoxie preotul sau episcopul nu pot săvârși Liturghia fără măcar un mirean (cu excepția izolării forțate a clericilor de către prigonitori). Deci fiind împreună slujitori, trebuie ca toți să mănânce aceeași Masă Dumnezeiască. În al doilea rând, canoanele Bisericii sunt foarte limpezi. Canonul 9 Apostolic, pecetluit de toate Sinoadele Ecumenice, poruncește pedepsirea tuturor celor care, venind la Liturghie, nu se împărtășesc (afară, desigur, de cei opriți canonic). 

În al treilea rând, nu există niciun canon care să ceară postirea mirenilor înainte de Împărtășanie. Dacă ține posturile rânduite de Biserică și nu are oprire, mireanul se împărtășește, ca și clericii, la fiecare Liturghie. Bineînțeles, fiecare în locul rânduit lui: clericii în Altar, mirenii în fața Sfintelor Uși.

Î.: Ce păcate sunt opritoare de la Împărtășanie?

R.: Sunt cele înșirate în Moliftelnic(ul Mare), în Cârma Bisericii sau alte asemenea cărți.
De asemenea, deși Împărtășania este foc ce arde spinii patimilor, uneori oprirea de la Împărtășanie dă omului durerea cea bună prin care se rupe de patimă. Ca urmare, uneori duhovnicul poate socoti folositoare oprirea de la Împărtășanie pentru o patimă (vorbărie, lăcomie etc.) pentru care nu se cere canonic oprire. Aici lucrurile țin de grija și iscusința doctorului de suflete care este duhovnicul – după cum arată Sfântul Vasile cel Mare. Căci ne spune acest sfânt, după ce înșiră felurite opriri de la Împărtășanie, că până la urmă fiecare duhovnic va socoti cum să scadă, să țină ori să crească zilele opririlor – astfel încât să își vindece copiii duhovnicești (nu să îi deznădăjduiască prin prea mare asprime, ori să îi încurajeze în patimă sau păcat prin prea mare îngăduință).

Î.: Dar de câte ori se poate împărtăși creștinul după o Spovedanie?

R.: Cleric sau mirean, creștinul se va împărtăși după o Spovedanie la fiecare Liturghie, până face un păcat opritor, sau cât i-a rânduit duhovnicul. Clericii și mirenii au cel puțin aceeași rânduială în această privință, deși mulți sfinți sunt, pe bună dreptate, mai aspri cu clericii. Căci de la ei se cere mai mult și se cuvine să fie mai curați decât mirenii – deci și să se spovedească mai des.

Î.: Dar nu sunt mulți clerici care se spovedesc foarte rar?

R.: Sunt. De aceea vin asupra lor mai multe necazuri decât ar avea de dus în chip firesc; de aceea slăbesc atunci când ar trebui să fie tari, se clatină în încercări, au șovăieli la predici etc. Și multe încercări vin asupra Bisericii din această delăsare a unora dintre clerici. Toți trebuie să ne spovedim și să ținem aproape de duhovnic, de orice ceată a Bisericii am ține. Despărțirea de Spovedanie este despărțirea de călăuzirea lui Dumnezeu, care vine prin aceasta; este despărțirea de curățirea dăruită de Domnul cu Sângele Lui; este o despărțire, în parte, de Biserică. De aceea și roadele otrăvite ale acestei despărțiri sunt foarte rele – iar la clerici se resimt în Biserică mai puternic decât la mireni, căci multe suflete țin de clerici.

Dumnezeu să fie cu noi toți și să ne călăuzească pururea!

Întrebări – mai mulți cititori
Răspunsuri – Pr. Mihai-Andrei Aldea

A se vedea și Împărtășirea cu Sfintele Taine. Rânduială canonică și rătăciri.