prima parte aici (I. Despre rasism, ierarhizare, egalitate şi ură)
a doua parte aici (II. Rasismul ca realitate concretă, imediată)

III. Bazele istorice ale rasismului anti-românesc în România (prima parte)

Purtarea clasei politice faţă de popor pare să fie la Români aceeaşi de foarte multă vreme. Iar mărcile ei identitare sunt exploatarea, jaful, abuzul, prefăcătoria, promovarea incompetenţei şi corupţiei, dispreţul faţă de ceea ce este cu adevărat istorie, tradiţie, cultură românească. Este o realitate greu de acceptat, deoarece oamenii au, de obicei, înclinaţia de a(-şi) idealiza copilăria şi tinereţea. Ca urmare, de foarte multe ori par mai tolerabile, dacă nu cumva aurite, regimurile politice „dinainte”. Cum spunea o glumă – ce se putea plăti extrem de scump în vremea comunismului – „Înainte, tot înainte, că înainte era mai bine!„. Dincolo de paradoxul acestui construct românesc excepţional, rămânem la observaţia reflexului privirii înduioşat-pozitiviste faţă de ceea ce a fost nu prea demult. Acest reflex face să se uite că dincolo de schimbarea aparentă regimurile politice se caracterizează în spaţiul românesc, de foarte multă vreme, prin mărcile identitare prezentate mai sus: exploatarea, jaful, abuzul, prefăcătoria, promovarea incompetenţei şi corupţiei, dispreţul faţă de ceea ce este cu adevărat istorie, tradiţie, cultură românească.

Dincolo de discursurile care – cu bunăvoinţă sau cu reavoinţă – auresc una sau alta dintre guvernări, una sau alta dintre epocile politice, sursele istorice sunt clare cu ceea ce a fost. Începem de la martiriul Brâncovenilor:
– epoca fanariotă este marcată în timpul Mavrocordaţilor de suferinţe populare atât de mari încât cca. 66% din populaţia Moldovei şi 75% din populaţia Munteniei este ucisă ori fuge în Imperiul Otoman, în Imperiul Ţarist ori în Vestul Europei şi America de Nord (cf. datelor furnizate de străini contemporani şi menţionate de N. N. Constantinescu în lucrările sale); adică este o epocă a unui genocid anti-românesc extins.
– epoca fanariotă de după Mavrocordaţi este aceea a încercărilor de refacere a unor ţări pustiite de genocid, în care conducerea este preluată total de străini şi înstrăinaţi; boierii care încearcă să ţină de tradiţiile româneşti, care nu acceptă grecizarea, franţuzirea, germanizarea, turcirea, rusificarea sau alt fenomen similar sunt izolaţi.
– ca urmare, după 1800 străinii aflaţi în Muntenia şi Moldova constată că majoritatea boierilor îşi reneagă originile româneşti, căutând să îşi afirme tot felul de origini alogene – pe care, într-un rasism anti-românesc bine articulat, le consideră şi declară cu tărie drept „superioare”.
– regimul zis local dintre 1821 şi 1828 este dominat de ciocoi şi ciocoisme; ciocoii au de ales între puterile străine pe care să le slujească: Imperiul Austriac, Imperiul Rus, Imperiul Otoman, Franţa, Prusia, Marea Britanie etc. „Românismul” există în rândul claselor cu influenţă politică şi financiară doar prin „filtrul” acestor perspective externe. Se doreşte construirea unei „culturi româneşti” care să fie după model austriac, rusesc, turcesc, francez, prusac, englezesc etc.

Pentru toată această epocă Nicolae Iorga – cu o poziţie destul de favorabilă Fanarioţilor din motive „de cultură” – mărturiseşte clar ruperea categorică de toată tradiţia românească veche. Armata naţională (refăcută de Brâncoveni şi, în limitele timpului său, de Dimitrie Cantemir) este desfiinţată şi înlocuită de cete de mercenari. Este mutilat ritualul de încoronare împărătesc, respectat din vremurile vechi de Principii Munteniei şi Moldovei (înrudiţi direct cu familiile domnitoare în vechiul Constantinopol). Boierii mici – numiţi şi Moşteni/Moşneni sau Răzeşi – sunt apăsaţi tot mai tare de autorităţi, libertăţile lor fiind şterse treptat – ca şi majoritatea îndatoririlor în afara celor către noul zeu, Statul. Tradiţiile sunt înlocuite sistematic şi intenţionat de tradiţii noi. Căluşarii sunt dezarmaţi, în locul spadelor şi săbiilor folosite tradiţional fiind nevoiţi să apeleze la beţe din lemn, precum copiii mici. La fel se întâmplă cu Junii, cu Şoimanii şi alte frăţii româneşti. Surăţiile româneşti încep să devină tot mai discrete, ajungând cu vremea să se stingă; Româncele încă îşi mai spun surată una alteia şi la început de secol XX, dar pentru cele mai multe cuvântul este un simplu reflex verbal, fără acoperire în legăturile mistice din trecut. Etc., etc., etc.

Aceeaşi rupere, ba chiar mai mare, o avem şi în teritoriile aflate sub stăpânire austriacă. Clasa politică este exclusiv alogenă. Românii infiltraţi în ea trebuie să dea dovadă de o totală înstrăinare de propria naţionalitate pentru a fi acceptaţi. Faptul că o serie de familii nobiliare – gen Szathmary sau Kandaffy – sunt de origine românească nu scade cu nimic anti-românismul lor; ba chiar dimpotrivă – doar strigoiu’ntâi din neam mănâncă, după cum bine zice poporul. În Banat sunt măcelărite sate întregi de Români, iar altele strămutate – cu locuitorii risipiţi adesea în mijlocul unor populaţii străine, ca să îşi piardă identitatea. În locul lor sunt aduşi Germani, Austrieci, Sârbi, Unguri, Slovaci, Cehi şi orice alte etnii posibile. Bălţile Banatului, care dădeau cândva şiruri de care cu morun, nisetru, păstrugă, somn, crap etc. sunt secate: erau prea bune sălaşuri pentru Români şi prea de nepătruns pentru autorităţile austriece. Religia este schimbată cu forţa: Românii trebuie să devină catolici, cel puţin în forma greco-catolică, dacă nu cea romano-catolică. Sau „măcar” protestanţi. Deşi, trebuie spus, urmele cumplitelor prigoane protestante din secolul al XVII-lea nu au fost şterse de cumplitele prigoane catolice din secolul al XVIII-lea. Prin apostazie, germanism austro-papist şi alte influenţe străine Românii din Banat, Voievodina, Crişana, Transilvania, Maramureş, Galiţia şi Bucovina sunt supuşi unui proces cumplit de deznaţionalizare. „A fi român înseamnă a fi inferior” – iată esenţa politicii austriece (şi, mai apoi, austro-ungare) în privinţa Românilor. Este un rasism radical, fanatic, total. Practicat, cu o imoralitate neruşinată, chiar şi astăzi de urmașii acelor regimuri inuman, ai acelor „oameni-neoameni”. Vom reveni asupra acestui aspect.

Trecem însă în sudul Dunării, acolo unde populația creștină se află sub o deja veche opresiune islamică. Purtătorii „războiului sfânt”, Turcii Osmanlâi, au limitat măcelărirea Creștinilor ce respingeau convertirea la Islam doar dintr-un motiv extrem de cinic: pentru a-i păstra ca forță de muncă. Asupra acestui proces – inutil și total absurd negat de unii propagandiști islamici sau patrioți turci – s-a scris extrem de mult iar dovezile sunt clare pentru orice om obiectiv. Există, deci, o primă apăsare, aceea a islamizării și turcirii.
Dar mai erau aici și alte două presiuni, despre care s-a scris mult mai puțin, pentru că au fost mari lupte împotriva unor asemenea scrieri (sau chiar contra vorbirii pe aceste două teme): presiunea catolică și presiunea grecească. Dar pentru a lămuri aceste două fenomene atât de puțin cunoscute trebuie să facem un salt în trecut. Fără acesta, nu vom înțelege contextul istoric din secolul al XVIII-lea și de după aceea.

(va urma)

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă