Scurtă istorie a Romaniei. Începuturile

19, iulie, 2017 Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Notam acum ceva vreme:
Deşi am publicat doar de câteva zile „Romania a.k.a. Imperiul Roman – scurtă istorie„, deja mai mulţi cititori mi-au adresat unele cereri.
Am fost rugat să explic unele părţi ale hărţii care însoţeşte pagina, să detaliez – chiar prea mult – unele episoade, să dau surse etc.
Încercă să fac, de aceea unele completări, sperând să pot mulţumi pe cei care mi le-au cerut…

A trecut timpul, am publicat unele surse privitoare la articolul amintit, dar acest material – Scurtă istorie a Romaniei. Începuturile – nu a ajuns pe site… până acum.

Începuturile începuturilor…

Ceea ce mulţi cunosc drept Imperiul Roman este o ţară apărută în mijlocul Peninsulei Italia. Ea a fost înfiinţată în jurul anului 1.000 î.Chr. ca o confederaţie de triburi. Pe atunci, desigur, foarte mică (sub 50 kmp). Oamenii acelor triburi îşi spuneau Latini.

După câteva sute de ani are loc întemeierea unui centru, numit Roma.
Este discutat şi astăzi dacă legendarul Romulus şi-a luat numele de la aşezare sau invers. Oricum, a fost o aşezare modestă la început.
Pe măsură ce vecinii îi atacau, Latinii şi-au înzestrat cetatea cu întărituri. La început, destul de slabe, din lemn, pietre şi pământ. Mai mult, dărâmate de mai multe ori de invadatorii ce au lovit oraşul şi mica ţărişoară: Sabini, Samniţi, Celţi, Etrusci etc.
Cele mai vechi ziduri ale Romei păstrate până astăzi constituie aşa-numitul Zid Servian, ridicat în timpul ocupaţiei etrusce.
Este interesant de observat că şi zidirea Romei este atribuită unor influenţe străine. După unii, etrusce. După alţii, amintirilor despre Troia, pe care le-ar fi adus cei câţiva Traci ajunşi pe Tibru şi amestecaţi cu Latinii. După alţii, pur şi simplu a fost vorba despre invaziile repetate la care erau supuşi Latinii şi de unii dintre vecinii lor, şi de neamuri mai îndepărtate; şi care au făcut necesar – pentru supravieţuire – un centru fortificat.
Pentru că, de fapt, la început Roma exact asta a fost: brâul de ziduri în spatele căruia se adunau Latinii în timpul năvălirilor duşmane.

Peninsula Italică era un teritoriu foarte umblat, în ciuda faptului că pare a fi izolată – înconjurată de apă din toate părţile, cu excepţia fâşiei nordice care face legătura cu continentul.
În afară de populaţii mai mici sau mai mari aşezate acolo în felurite epoci – precum au fost chiar Latinii – au existat şi feluriţi invadatori în sensul propriu al cuvântului: oameni veniţi nu să se aşeze în teritorii libere, spre a-şi face un rost prin muncă, ci veniţi să-i cucerească şi exploateze pe alţii. Cei mai importanţi invadatori ai Italiei în mileniul I î.Chr. au fost Etruscii, Galii (Celţii), Grecii şi Cartaginezii.

Invadatorii secolului I î.Chr.

De cum au venit în nord-estul Italiei, Etruscii au început să lupte pentru a-şi supune populaţiile locale şi a-şi ridica un imperiu. Ceea ce au şi reuşit! Printre populaţiile mărunte de care era plină Italia, şi pe care le-au cucerit, s-a numărat şi cea cunoscută sub numele de Latini sau Romani. Acolo unde au putut Etruscii au supus complet popoarele cucerite, impundându-le zeii lor, cultura lor. Acolo unde nu aveau destulă putere pentru aşa ceva, Etruscii „s-au mulţumit” cu obţinerea de profit, adică fie cu jaful, fie cu ceea ce astăzi am numi tribut. În aceste ultime situaţii s-au aflat, aproape două sute de ani, şi Latinii.

Imperiul Etrusc

Galii erau mai puţin interesaţi de un imperiu propriu-zis – erau prea dezbinaţi pentru aşa ceva – cât de jaf. Cuceririle lor se făceau doar în măsura în care populaţia creştea peste măsură într-o anumită zonă. Atunci se ridicau conducători ce invadau noi teritorii. Astfel Celţii ajung să se stabilească şi în Irlanda, Britania, Iberia, Noricum, Panonia, Dacia, Moesia şi alte locuri îndepărtate. Dacă un teritoriu nu li se părea destul de atractiv pentru a se aşeza în el, „se mulţumeau” cu jaful. Şi au jefuit în Italia, până departe în sud. Expresia vae victis datează din vremea cuceririi Romei de către aceşti Celţi.

Galii sau Celţii extinderea b
Invaziile Celţilor în Peninsula Italică, spaţiul tracic, spaţiul traco-scitic şi Asia Mică

Grecii au fost interesaţi de multe teritorii străine. Au încercat şi au reuşit să se extindă în spaţiile Tracilor din Europa şi Asia Mică. Au preluat de la aceştia controlul asupra teritoriilor ce fac astăzi parte din ţările numite Grecia, Macedonia, Albania, dar şi asupra unor teritorii tracice din Asia Mică. În toate aceste zone i-au transformat pe băştinaşi în sclavi sau, în cel mai bun caz, în cetăţeni de rangul trei. Au venit şi în Italia, unde au cucerit cea mai mare parte din Sicilia şi din sudul Peninsulei Italice. Tarentum, Cumae, Locri, Siracusa, Sibaris, Elea, Catana, Neapole – sunt doar câteva din cetăţile aflate sub controlul Grecilor în aceste locuri.

550 î.Chr. Greci si Fenicieni.jpg Teritoriile invadate de Greci şi Fencieni/Cartaginezi în jurul anului 550 î.Chr.; cu roşu-vişinu, Latinii

Cartaginezii, urmaşi ai amestecului dintre Fenicieni şi vechile populaţii nord-africane, invadează pas cu pas nu doar nordul Africii, dar şi Iberia, insulele Corsica şi Sardinia şi, desigur, Sicilia. Ţelul lor – ca şi al Grecilor – era de a stăpâni toate ţărmurile şi ţările din jurul Mării Mediterane. Ultimii veniţi dintre marii invadatori ai Italiei mileniului I d.Chr., aceşti stăpâni ai mărilor au provocat repetat şi intenţionat Roma, atacându-i aliaţii şi asociaţii.

Este foarte important să cunoaştem aceste fapte, deoarece de obicei sunt ascunse.
Există o adevărată manie generalizată în a-i prezenta pe Etrusci, Greci, Cartaginezi sau Celţi drept „victime” ale Romanilor, drept „ţinte nevinovate” ale unei imaginare „pofte imperialiste” romane. Cu toate că, de fapt, cei care au atacat, au jefuit, au cucerit, inclusiv pe Latini şi Roma, au fost Etruscii, Galii, Grecii şi Cartaginezii. Ei primind apoi, din partea Romei, doar replica la ceea ce ei înşişi au iniţiat.
Se trece sub tăcere faptul că în secolele VI-V î.Chr. (şi după aceea) Celţii cucereau teritorii uriaşe, Grecii şi Cartaginezii se voia stăpânii mărilor – şi, prin ele, ai lumii -, Etruscii îşi construiau – şi exploatau – imperiul.
În acelaşi timp Latinii, după mai bine de jumătate de mileniu de la venirea lor în Peninsula Italică, erau un popor mic, stăpânind o fărâmă insignifiantă din bazinul râului Tibru. Se ocupau mai ales cu grădinăritul – zarzavaturi şi pomi fructiferi – şi cu creşterea vitelor – vaci, oi, capre. Aveau şi ceva meşteri olari, tâmplari, fierari. Şi toţi, toţi cei care erau într-adevăr Latini, dar mai ales Romani, aveau nevoie să ştie două lucruri: mânuirea armelor şi construcţiile. De ce?
Repetatele năvăliri ale vecinilor şi unor invadatori mai îndepărtaţi, chiar şi oprite de zidurile Romei, însemnau distrugere. Distrugere a caselor şi hambarelor, a podeţelor, a drumurilor etc. Chiar şi zidurile Romei aveau nevoie de refaceri după fiecare bătălie serioasă. Latinii erau puţini, mai ales prin comparaţie cu duşmanii. Deci fiecare bărbat trebuia să ştie să construiască şi să ia parte la refacerea de după război. Astfel fiecare ştia că se poate bizui pe celălalt nu doar în luptă – ceea ce oricum însemna mult – ci şi în refacerile de după.
Chiar şi simpla construire a caselor, în acele epoci, se făcea prin munca obştii, prin ceea ce Românii numeau cândva clacă.
Luptând împreună, construind împreună şi refuzând vreodată să renunţe la visul libertăţii lor, Latinii au rezistat tuturor invaziilor, cuceririlor, jafurilor.

Pas cu pas, secol după secol, dârzenia şi unitatea Latinilor, inteligenţa lor în a găsi ieşire din cele mai grele împrejurări, tăria lor în faţa celor mai covârşitori duşmani, a câştigat respectul vecinilor. Chiar şi al acelora care la început îi dispreţuiau. Aceşti vecini au început să-i imite, să li se asocieze, să le ceară ajutorul…
Mica federaţie de triburi – numită ba regat, ba republică, oricum, devenită Terra Romanorum – a început să crească.
Era tot mică, dar începuse să depăşească bazinul râului Tibru.

Romania 500 iChr b.gif Romania sau Terra Romanorum la anul 500 î.Chr.
(peste 500 de ani de la aşezarea Latinilor în Peninsula Italică)

Mihai-Andrei Aldea

Străbuni uitaţi. Cei dinainte de noi (I)

16, iunie, 201721, noiembrie, 2017 Mihai-Andrei Aldea15 comentarii

Legenda obişnuită spune că Românii ar fi urmaşii Dacilor şi Romanilor. Dacă prin „daci” înţelegem locuitorii din Dacia, legenda se apropie de adevăr. Pentru că în Dacia, în afară de ramurile tracice nordice şi sudice avem şi foarte puternice ramuri celtice, ilire şi scitice.
Doar că Neamul Românesc s-a format pe o întindere mult mai mare. Dacă excludem restul Romaniei [a.k.a. Imperiul Roman], tot avem un pământ străbun întins din Alpii Răsăriteni până înspre Caucaz, din Moravia (în Cehia de azi) până în nordul Asiei Mici, de la nord de Carpaţi până la Marea Mediterană. Teritoriu în care Traco-Ilirii, Galii (Celţii) şi Scito-Sarmaţii au format, prin plămada Romană creştină, Poporul Român.

Vom aminti, aici, pe scurt, câte ceva despre Străbunii cei vechi ai Neamului Românesc. Uitaţi aproape cu totul, ignoraţi, dispreţuiţi. Ruptura între Românii de astăzi şi înaintaşi este în foarte mare parte pricina scăderii şi nenorocirilor care apasă acest popor.

Costantin_nord-limes_png - c

1. Celţii sau Galii

Moţii – locuitorii din Apuseni – sunt numiţi astfel pentru că bărbaţii purtau părul împletit – în parte, sau de tot – în ceea ce local se numea „moaţe” – astăzi le-am spune, mai curând, „codiţe”. Aceste moaţe ale moţilor – cunoscute astăzi mai ales prin chipurile lui Horea, Cloşca şi Crişan – sunt de fapt coafură antică celtică. Moţii fiind astfel, din câte ştiu, singura populaţie europeană ce a păstrat natural, ca parte a culturii sale, această coafură celtică din Antichitate până în secolul XX.

Tot în ceea ce îi priveşte pe Celţi trebuie să spunem şi că influenţa lor culturală a fost uriaşă. Ei au adus civilizaţia fierului în teritoriile în care s-au aşezat în cadrul marilor lor migraţii. Sub numele de Gali, ei pătrund până dincolo de Nipru la nordul Mării Negre (şi Azov) şi până în adâncurile Asiei Mici, unde înfiinţează Galatia, devenită mai târziu provincie romană. Şi care este unul dintre primele teritorii în care se răspândeşte creştinismul, chiar de către Sfinţii Apostoli. Paradoxal, şi în lumea traco-scito-celtică de la nordul Mării Negre este adus creştinismul tot în vremea Sfinţilor Apostoli. Doar că în vreme ce în Asia Mică primii – şi cei mai cunoscuţi – vestitori ai Evangheliei sunt Sfinţii Apostoli Pavel, Marcu şi Barnaba (cu însoţitorii lor), în ţinuturile nord-pontice Sfântul Apostol Andrei este primul creştinător.

De asemenea, trebuie ştiut că Dunărea a fost, de la izvoare şi până la gurile ei, un loc în care galii au avut o prezenţă extrem de importantă de-a lungul veacurilor. Ca pildă a acestui fapt amintim că limesul roman sau hotarul roman de la Dunăre – un întreg teritoriu, nu o „linie”, aşa cum este văzută astăzi – avea, din părţile Austriei de astăzi până la Dunăre, localităţi precum:

Boiotro (Passau), Boiodurum (Passau-Innstadt), Stanacum (Oberanna), Ioviacum (Schlogen), Ovilava (Wels), Lentia (Lenz), Lauriacum (Enns, centru foarte important, tabără legionară), Albing (perechea lui Lauriacum şi, de asemenea, tabără legionară), Canabiaca (Zeiselmauer), Vindobona (Viena), Caruntum, Arrabona (Gyor), Brigetio (Komarom), Odiavum (Almasfuzito), Crumerum (Nyergesujfalu), Aqvincum (Budapesta; de fapt în Buda, cu Transaqvincum şi Contra Aqvincum la Pesta, pe malul răsăritean al Dunării), Lussonium (Dunaklomod), Cornacum (Sotin), Sirmium (Sremska Mitrovica), Acumincum (Slancamenul Bătrân; localitate aflată aproape de gura Tisei de astăzi), Rittium (Surduk), Taurunum (Zemun), Singidunum (Belgrad), Viminacium (în dreptul gurii vechi a râului Caraş, nu foarte departe de cea de astăzi), Bononia (Vidin), Tegulicum (Turtucaia), Arrubium (Măcin), Aliobrix şi Noviodunum etc.

Costantin_nord-limes_png - c Cu verde hotarele şi direcţiile pătrunderii Galilor/Celţilor în Răsărit; Roma este invadată de ei la anul 390 î.Chr., regiunile traco-ilire puţin mai târziu; asimilaţi în cea mai mare parte a acestui spaţiu (cu excepţia I-lelor Britanice), ei vor contribui foarte mult, totuşi, la culturile ce se vor forma local şi la unitatea europenilor

Desigur, toate aceste localităţi cu nume sau influenţe celtice – multe pur şi simplu celtice până la cucerirea romană – sunt doar un exemplu. Noricum este un ţinut celtic, Panonia devine şi ea, din anul 400 î.Chr. încolo, o provincie majoritar celtică. Doar partea sa de răsărit, de dincolo de Dunăre, va intra în secolul I d.Chr. sub stăpânirea Sarmaţilor Iazigi, care vor stăpâni Celţii şi Traco-Ilirii din cuprinsul ei (la rândul lor, fiind stat clientelar al Romanilor).

Pe de altă parte, Galii au cucerit sau invadat vreme de secole Peninsula Italică, având o contribuţie esenţială în prăbuşirea (mini-)imperiului etrusc şi influenţând puternic pe latini, alături de mulţi alţii. Înainte ca stăpânirea romană să ajungă la hotarele Galiei, şi înainte ca primele triburi şi ţări galice să se alăture Romaniei, invaziile celtice loviseră deja Italia şi chiar Roma, căreia îi impuseseră tribut.

Galaţi, Galu, Gălăţui – sunt doar câteva toponime de origine celtică. Şi dacă Celţii sunt asimilaţi de populaţia traco-iliră în multe zone din Carpaţi, iar Burebista distruge cu totul nobilimea celtică încă neasimilată, există însă, până astăzi, o moştenire celtică uriaşă.
În tot spaţul tracic şi în spaţiul scitic întins din Panonia (azi în Ungaria) şi până în stepele Doneţului, cultura celtică a lăsat în urmă numeroase mlădiţe, mărturisite şi de un foarte bogat tezaur arheologic. De la arme de fier la structuri megalitice, de la piese de ceramică la podoabe, specialiştii găsesc şi studiază an de an o mulţime de vechi şi noi piese ale unei civilizaţii străvechi.
Astăzi trecută sub tăcere şi de prezentările didactice – simplificatoare până la falsificare – şi de mass-media, şi chiar de conştiinţa publică. Se uită de prezenţa Celţilor în Apuseni şi pe Dunăre, la Nistru şi dincolo de acesta, de prezenţa lor în Macedonia şi Tracia, în Galatia Asiei Mici şi multe alte părţi. Se uită de faptul că aceşti Gali au fost şi un factor de regionalizare – se pare că Dacii s-au desprins de restul Traco-Ilirilor sub influenţa lor – dar şi de unificare (cultura fierului adusă de ei, numită azi Latene, răspândindu-se din Insulele Britanice până în Asia Mică şi la nordul Mării Azov). Se uită că au fost în număr imens în armatele romane, întrecându-i în număr chiar şi pe Tracii alături de care au luptat, pentru Romania, în nenumărate bătălii şi războaie. Se uită că au dat eroi şi sfinţi, că au făcut parte din urzeala care, hrănită de harul Duhului Sfânt, a născut Poporul Român. Doar unii arheologi şi istorici se mai apleacă asupra amintirii lor, asupra nenumăratelor urme pe care le-au lăsat. Şi dintre care multe, de la unele unelte şi arme până la muzica lor, se păstrează până astăzi în Cultura României Străvechi.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

O minciună sfruntată. Cât din Dacia a devenit romană?

27, mai, 201727, mai, 2026 Mihai-Andrei Aldea25 comentarii

În războiul pentru adevăr există propagandă și propagandă. Propaganda adevărului și propaganda minciunii. Dacă vrem să fim în adevăr, trebuie să învățăm să-l căutăm, să-l deosebim de minciună, să-l păstrăm și să-l dăm mai departe. Adevărul împărtășit nu se împuținează niciodată, ci în vreme ce se răspândește aduce roade frumoase și bogate.

În disputele despre formarea Neamului Românesc s-a ivit, de cca. 80 de ani încoace, o mare și nouă temă. Romanizarea, negată în trecut de extremiștii unguri sau slavi, a început să fie negată și de oameni care, patrioți zicându-și, pretind că ne tragem exclusiv din Daci. Cu toate că în nordul Dunării trăiau și ramuri de traci-așa ziși sudici – precum Bessii, de la care Părintele Dumitru Stăniloaie derivă, argumentat, nume ca Besarab și Besarabia. Cu toate că în nordul Dunării trăiau și ramuri ilire – mai ales în Banat și Apuseni – dar și multe triburi ale Sciților – ca Iazigii între Dunărea de Mijloc și Carpații Bănățeni sau Apuseni, Agatârșii între Apuli și izvoarele Oltului și Mureșului, Roxolanii în estul Munteniei de azi etc.

Unul dintre argumentele lor – argument sau minciună? – este afirmația după care „Romanii au ocupat doar 14% (17%) din Dacia”. Afirmație asortată cu pretenția nedreptățirii lui Decebal de către „istoria/istoriografia oficială. Și în contrast cu pretenția acelorași că Dacii și Romanii vorbeau aceeași limbă, deci erau același neam.
Cifra de 14% (ori 17%) este reluată de sute de texte de internet – articole, comentarii, afirmații în dispute etc. Și, dacă este reală, ridică o problemă extrem de grea teoriei romanizării traco-ilirilor ca parte a nașterii Românilor.

Ca să lămurim lucrurile, trebuie să răspundem la două întrebări:

1. Care era întinderea Daciei?

2. Cât din această întindere a intrat în Imperiul Roman, sau Romania?

1. Deci, care era întinderea Daciei?

Cuvântul Dacia are mai multe înțelesuri.

a. Zona locuită majoritar de Daci. Aceasta corespunde, conform izvoarelor istorice, spațiului dintre Dunăre, Tisa și Prut, cel mult Nistru.
Ramuri dacice ajung mult mai departe. În spațiul celtic sau germanic, spre Nord și Apus, enclave dacice sunt presărate în multe părți ale Panoniei, în mai puține din Noricum, dar încă apar, ici și colo, până la izvoarele Dunării sau Vistula de Mijloc. Alte insule dacice sunt și în sud, până în Dardania și Tracia. Sub stăpânirea romană Daci ajung și mai departe, în Iliria, Dalmația, Epir etc., ba chiar și în Britania, Egipt sau Mesopotamia.
Dar, în toate aceste părți, Dacii erau o minoritate. Nobilă și valoroasă, dar fără a putea transforma acele ținuturi în spații dacice.

b. Dacia ca termen geografic. Ptolemeu este cel mai citat în domeniu. Hotarele indicate de el ar fi Tisa, Dunărea și Prutul sau Nistrul. Impreciziile ptolemaice au fost înlăturate cu timpul, iar din punct de vedere geografic prin Dacia se înțelegea geografic mai ales pământul dintre Tisa, Dunăre și Nistru. Iar prin Daci se desemnau geografic locuitorii acestuia (uneori precizați ca Sciți sau de altă origine, ori dovediți astfel arheologic). Desigur, faptul că cel puțin partea sudică a zonei dintre Prut și Nistru era mereu socotită ca parte a Sciției Mari complica – și complică – lucrurile. Ca și faptul că Sciția Mică – numită mai apoi Dicia sau Dobrogea – este inclusă de unii în zona geografică a Daciei (de care zonă geografică nu a aparținut niciodată).

ptolemeu-harta-lumii

Harta lumii după Ptolemeu, cu Dacia în vestul Pontului Euxin

Dacia ptolemaică Dacia după Ptolemeu

c. Dacia lui Burebista. Pe multe hărți aceasta este înfățișată între Dunărea de Mijloc și Nistru, ba chiar și dincolo de acesta, din Carpații Păduroși în Haem (Munții Hem sau Balcani). Dar în ce măsură s-a numit această țară Dacia? În Decretul lui Acornion Burebista este înfățișat ca cel mai mare dintre regii Traciei (sic!). Să fi fost acesta numele ținuturilor stăpânite de Burebista? Sau era cel de Dacia? Dat fiind că centrul stăpânirii lui – fie aflat în Muntenia, fie în Țara Hațegului – era nord-dunărean, cel mai probabil era că, totuși, Dacia era numele întinderilor peste care domnea Burebista.

Dar care era hotarul acestora?

Dacia Burebista 01

Hotarele stăpânirii lui Burebista după cele mai multe hărți/atlase moderne

Această hartă este extrem de ciudată, dat fiind că Scordiscii au fost supuși de Burebista, iar colțul de nord-est al zonei nu se cunoaște să fi fost sub stăpânirea acestuia. Ca urmare, credem că următoarea hartă este mai exactă

Dacia Burebista 02

Dacia sub Burebista (întindere maximă)

Trebuie să observăm faptul că aceasta este întinderea maximă posibilă pentru stăpânirea lui Burebista.
De pildă, trecerea sa la sud de Munții Hem (Haemus ori Balcani), de pildă, este atestată doar în zona Apolloniei. Dar admitem această întindere maximală ca cel puțin posibilă.

d. Dacia lui Decebal. Este al doilea stat denumit Dacia atestat istoric. Între Burebista și Decebal avem regi daci, teritoriul dintre Dunăre și Maramureșul de astăzi fiind împărțit în cel puțin patru regate, fără a socoti părțile din Moldova actuală, stăpânită de Sarmați, Bastarni, Carpiani și Carpi. Numele regatelor amintite nu ne este cunoscut.

Decebal este socotit de unii ca nedreptățit de istoriografia românească oficială (aprobată de autoritățile de stat). Și au dreptate! Dar nedreptățirea lui Decebal este alt subiect. Acum ne preocupă hotarele Daciei lui Decebal.

Care este granița de apus?

Limes Iazigi 02.png

Harta hotarelor romane în Panonia și vestul Daciei

În această hartă se observă cele patru valuri de apărare pe care Iazigii Metanaști le-au ridicat, cu ajutorul inginerilor romani, înspre răsărit și miazănoapte. Iazigii Metanaști, Sarmați așezați în estul Dunării de Mijloc, constituie un regat clientelar roman în secolul I d.Chr. Cu ajutorul Romanilor, acești Sarmați au construit un sistem de apărare complex, ale cărui urme se păstrează până astăzi. Și care, fiind hotarul Regatului Iazig, ne arată și hotarul de apus al Daciei lui Decebal.

Dacia Decebal 01 Dacia sub Decebal (culoare galbenă)

Sarmații Roxolani și Bastarnii (Germanici? Celți? Celto-Germanici?) vor fi aliați cu Decebal în timpul războaielor declanșate de acesta. Nu erau, deci, sub stăpânirea lui. Nici Carpianii, Carpii, Costobocii, Dacii Mari (aflați la nord de Costoboci) nu au fost sub conducerea lui Decebal, nici nu s-au implicat în războaiele acestuia.

Deci Dacia lui Decebal cuprinde in integrum Oltenia și Transilvania de astăzi, vestul extrem al Moldovei de azi, nord-vestul Munteniei, părți muntoase estice din Banat și Crișana.

e. Dacia închipuită. Există surse care născocesc o „Dacie” care nu a existat niciodată. Eventual întinsă până spre izvoarele Dunării, departe dincolo de Nistru etc.

Dacia imaginară 01 — *Dacia imaginară a unor pagini web*

Doar că pentru acea Dacie nu există nici izvoare istorice, nici arheologice.
Dimpotrivă, creatorii se bazează pe foarte multă imaginație și ignorarea faptelor clar atestate (de exemplu, majoritatea celtică, apoi celto-romană, foarte puternică, din Noricum, azi Austria, caracterul celtic al Boemiei, al cărui nume vine chiar de la ramura celtică numită ”Boii”, caracterul covârșitor ilir, apoi romano-ilir, al nordului… Iliriei, etc. toate aceste teritorii fiind prezentate, absolut fantasmagoric, drept ”dacice”).

===============================

După cum vedem, avem nu mai puțin de cinci variante ale termenului Dacia, cu hotare diferite…

2. Cât din întinderea Daciei (Daciilor) a făcut parte din Romania [Imperiul Roman]?

Dăm aici, în primul rând, harta întinderii maxime a Romaniei [Imperiul Roman]:

Romania în întinderea sa maximă

Spre a ușura comparația, oferim o selecție mai restrânsă:

Comparația hârților arată o includere în Romania a 100% din Dacia lui Decebal (plus alte teritorii). Pentru Dacia lui Burebista includerea este undeva între 70 și 80%, în funcție de poziția – încă neclară astăzi – a hotarelor nord-estice ale stăpânirii acestuia. Pentru Dacia lui Ptolemeu și zona de majoritate etnică dacică avem o proporție de cca. 75-80%, în funcție de așezarea hotarului de răsărit al Daciei pe Prut sau Nistru. Pentru Dacia imaginară avem un procent de includere în Romania de cca. 70%.

Ca urmare, este absolut clar faptul că cifrele de tipul 17 sau 14% atribuite Daciei Romane sunt un neadevăr izbitor. Sau, cum se spune popular, o minciună sfruntată.
Iar dacă încercăm să vedem granițele influenței romane, constatăm că cifrele devin o minciună și mai sfruntată!

Merită observat că mult înainte de Burebista zona Carpaților devenise dominată de denarul roman – autentic sau imitat local – și de mărfurile romane. Influență Romaniei pătrundea la sute de kilometri depărtare, zonele învecinate (pe o adâncime de cca. 100 de km sau mai mult) fiind zone în care se găseau mulți negustori romani, aventurieri romani (foști militari, meșteșugari etc.) care încercau să facă avere pe seama „barbarilor” etc. Sunt atestate multe cazuri în care înalți militari și funcționari din zona limesului roman își construiau domenii dincolo de frontieră, sub conducătorii „barbarilor” sau cu totul independent. Aceste „Romanii” în miniatură erau organic legate de cultura și civilizația romană.

Creștinismul de limbă latină adus de Sfinții Apostoli și întărit de ucenicii lor și urmașii acestora se va răspândi și mai departe. Simpla comparație între Palestina și puncte extreme ale propovăduirii apostolice (ca Spania și India), ne arată puterea de răspândire a Evangheliei.

Am amintit aceste elemente deoarece ele arată faptul că zona de influență romană puternică trecea masiv dincolo de hotarele administrative ale Romaniei. Prezența denarului roman și altor elemente de cultură materială (și, implicit, și spirituală) romană în nordul Daciei lui Burebista și mai departe, la peste 800 și chiar peste 1.000 de kilometri de hotarul (administrativ al) Romaniei este lămuritoare.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Îndem la luptă