Etichetă: boier

Procentul de boieri (mari, mijlocii, mici) la Români. Un caz

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Am amintit repetat despre faptul că boier înseamnă la Românii Vechi proprietar de pământ. Ceea ce în Oltenia și Muntenia se mai numea și moștean – devenind mai apoi moșnean. Există confuzia între marii proprietari și boieri; de asemenea între marii proprietari și boierii mari.
În fapt, boierul putea să aibă doar câteva pogoane (un pogon este o jumătate de hectar), nu musai o mare moșie sau mai multe. Și un asemenea boier mic – adică moștean (în Moldova, neam sau răzeș) – avea aceleași drepturi sociale ca un boier mijlociu (care era un mare proprietar).
Dar ce făcea să fie socotit boier mare pe un boier mic (moștean, neam, moșnean, răzeș) sau un boier mijlociu (moștean, neam, moșnean, boier – după denumirile simplificate)?
Dregătoria!
Deosebirea dintre boierii mari și ceilalți boieri nu era la Românii Vechi nici averea ca întreg, nici mărimea sau numărul moșiilor, ci însemnătatea dregătoriei.
(A se vedea Constantin Giurescu, Studii sociale)

Am mai amintit repetat despre proporția boierilor în Românimea Veche.
Ca o excepție istorică, la Românii Vechi boierii, adică neamurile (cele care moștenesc pământul „din neam în neam”, moștenii), constituie uriașa majoritate a populației.
În Vestul Europei, de pildă, nobilii sunt câteva procente din populație, rar și greu ajungând la (sau și mai rar trecând de) 10%.
În Românime, dimpotrivă, boierii sunt peste 80% din populație, dacă nu chiar peste 90%.
Acest lucru aduce două întrebări – pe care le-am primit repetat de la ascultători/cititori.
A. Este boierimea românească un echivalent al nobilimii din Asia ori Europa?
B. Cât de dovedibil științific este procentul de 80-90%?

A. Da, boierimea românească este un echivalent al nobilimii din Asia ori Europa.
Nobilimea este definită prin origine, statut social-cultural-religios și economic.
După Legea Românească,
Boierii români sunt proprietari de drept ai pământului; de obicei, prin moștenire din strămoși; dreptul de proprietate boierească este un drept dumnezeiesc dat prin Domnitor (Domnie) sau, în lipsa acesteia, prin înlocuitori (în trecut clerul înalt, adică vlădicii sau episcopii, astăzi „statul”); boierii au toate drepturile „cetățenești”, fiind adică țărani deplini – de aceea ca întreg sunt numiți, în multe hrisoave și alte documente istorice, Țara; sunt datori să poarte de grijă moșiei sau moșiilor lor, Firii create de Dumnezeu, Țării, Neamului și Bisericii, la nevoie apărându-le cu viața lor.
Toate aceste caracteristici sunt tipice nobilimii – chiar dacă termenul în sine nu era folosit de Români în trecut.
Ca urmare, repetăm răspunsul,
Da, boierimea românească este un echivalent al nobilimii din Asia ori Europa.
Cu deosebiri specifice, desigur (de aceea am subliniat faptul că este un echivalent al nobilimilor străine).
Una dintre deosebiri este că orice boier român era gata să moară în luptă pentru Credință, Neam și Țară. Pomelnicul lui Ștefan cel Mare, de pildă, este plin de boieri mari și mijlocii care au făcut acest lucru, căzând în luptele împotriva invadatorilor Poloni, Turci, Tătari, Unguri.
Alta dintre deosebiri este că orice boier român era dator să fie un bun gospodar, ceea ce însemna că și copiii boierilor făceau treabă de mici. Ca urmare, nevoia de slugi era mult mai mică la boierii români decât la orice altă clasă nobiliară obișnuită (de oriunde din lume).
Aserviții – după un termen străin prea puțin potrivit la noi –, precum dijmașii, arendașii, Țiganii sau alții asemenea, erau puțini. Ei erau străini care, fugiți de „binele” altor țări (azi pretinse exemplu pentru epocile respective) cereau să primească în lucru o bucată de pământ de pe o moșie seacă domnească, boierească, mânăstirească etc. Ori pe altă moșie săracă în oameni. Existau proprietari ce primeau asemenea străini, și proprietari care nu îi primeau – temându-se de obiceiurile rele (năravurile) aduse de aceștia, sau de alte răutăți pe care le-ar putea face sau aduce. Oricum, procentul acestor venituri era, cu totul, destul de mic, cel puțin până prin secolul al XVIII-lea, când apar, cel puțin local, marile schimbări aduse de Fanariotism și Masonerie.
(O paranteză: existau moșii roditoare sau pe rod și moșii seci. Acestea din urmă erau proprietăți – păduri, câmpuri, bălți etc. – pe care nu se lucra. Cum Legea Românească nu îngăduie cu niciun preț darea pe proprietate, moșiile seci nu aduceau nicio pagubă proprietarilor. Dar, desigur, nici venit.)

B. Pentru procentul de 80-90% boieri din totalul populației românești, o să folosim drept pildă un caz de studiu sociologic interbelic.
Este vorba despre cercetarea făcută asupra străvechiului Plai al Gălășeștilor (ce s-ar traduce în româna de astăzi ca ”Plaiul Urmașilor Galilor”). Acest plai, devenit plasă în creolo-româna secolelor XIX-XX, a fost rebotezat, de administrația creolă, Dâmbovnicul (adică Stejarnicul în limba română adevărată).
Folosind lucrările Dâmbovnicul. O plasă din sudul Județului Argeș, de Mihai Pop și A. Golopenția, București, 1943 și, respectiv, Satul românesc: trecut – prezent – viitor: 75 de ani de la cercetarea sociologică a plasei Dâmbovnic, Pitești, 2014, putem vedea datele acestei cercetări.

Contextul: Plaiul (Plasa) Gălășeștilor, rebotezată Dâmbovnicul (Stejarnicul), trecea între 1980-1940 prin transformări neîncetate. Pe scurt, aveau loc despăduriri masive și trecerea de la viața pastoral-codrenească din trecut la economia extensiv și intensiv agrară. Totodată, exista un proces accentuat de urbanizare spirituală, atât prin cei care mergeau constant să își vândă produsele la oraș (Pitești și București mai ales), dar și prin cei care se mutaseră acolo ca să lucreze și care țineau legătura cu satul sau cătunul natal (revenind aici constant și influențând puternic). (Pop și Golopenția, 1943:4-10, 15 etc.)
La nivel larg, zona face parte din locurile prea puțin atinse de „împământenirea lui Cuza”, dar atinse de fenomenul fărâmițării moșiilor prin împărțirea la urmași, respectiv al extinderii unor proprietari prin cumpărări de la cei emigrați, mutați la oraș etc. (Deși cei plecați la oraș își păstrează casa părintească – excepțiile fiind foarte rare –, vânzări ale grădinilor, viilor, livezilor, pădurilor etc. acestora au loc frecvent, „ca să nu se pustiască” sau din alte asemenea pricini. De obicei vânzările se fac spre rudele rămase în cătun sau sat.) La acesta trebuie adăugat și fenomenul veniturilor, adică al celor care, plecați din alte localități, ori ieșiți dintre Românii Călători, veneau să lucreze pe pământurile altora – nu fără nădejdea de a putea cândva să își cumpere propriile pământuri.
Aceste fenomene contradictorii par să asigure o încetinire a urbanizării demografice, chiar dacă aceasta există ca fenomen constant (încă din secolul al XIX-lea, de fapt). Prin urmare, procentele existente sunt semnificative pentru problema discutată.

Datele privind tema noastră: Pentru analiză, vom lăsa la o parte meseriile moderne (inexistente în Evul Mediu, bineînțeles), precum și meșteșugurile (în Evul Mediu practicate secundar, ocupațiile principale fiind cele pastorale, codrenești sau agricole).
Constatăm astfel că sunt atestați „Proprietari agricoli (moșieri) 7”; „Agricultori pe pământ propriu 6.674”; „Crescători de animale 5” etc. Cu totul sunt 6689 moșneni sau boieri în înțelesul adevărat al cuvântului.
Totodată, sunt atestați 1558 arendași, dijmași, zilieri, păzitori de vite ș.a.m.d.
Am exclus din analiză „muncitorii agricoli auxiliari, membri ai familiei”, care ar trebui împărțiți între cele două categorii de mai sus. Astfel că analiza se face – pe cât de obiectiv se poate – pe capii de familie și alți maturi (proprietari sau, respectiv, arendași, dijmași etc.).
Rezultă un total de 8247 de persoane, dintre care 81.108% boieri (moșteni, moșneni, proprietari) și 18.892% „lucrători pe pământul altora”.
Tendințele de expropriere ale epocii moderne ar fi trebuit să ducă la un procent invers: proprietarii să fie o minoritate (scăzută), iar majoritari (masiv!) „lucrătorii pe pământul altora”.
Realitatea ne arată însă, invers, că proprietarii (adică, după Legea Românească, boierii) sunt peste 80% din populația implicată în folosirea pământului.
Este un caz, dar nu este o excepție, ci o regulă:
Românii sunt proprietari pe pământurile lor atâta vreme cât o stăpânire haină nu îi jefuiește de drepturile străvechi.
Prin urmare, da,
Procentul de 80-90% nobilime românească (adică boierime) în Evul Mediu constituie o realitate ce este bine atestată științific.
Desigur, cuvântul acesta este pentru Principatele Române Moldova și Muntenia, nu pentru părțile românești ocupate de puteri străine și supuse genocidurilor anti-românești.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Țăranul – Sufletul Țării sau Limba noastră-i o comoară

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

De multă vreme suferim de lipsa limbii române din sufletul nostru și de lipsa noastră din sufletul limbii române.
Mihai-Andrei Aldea

Cuvintele au viață, vorbele ar putea avea, dar de obicei sunt moarte. Sunt moarte și în ele, și pentru cei ce le împrăștie.

Printre cuvintele vii și vechi este unul nespus de prețios: țăran.

Astăzi mulți alungă acest cuvânt cât mai departe, în afara folosinței zilnice și frumoase.
Îl întrebuințează, mai rău, ca injurie: ”Băi, țărane!”, ”Sunt niște țărani!”, ”Se poartă ca un țăran!” etc.
În toate aceste forme – și altele asemenea – țăranul este pus ca termen ce desemnează o persoană fără educație, fără bun-simț, fără cultură, fără gust, fără…

Totuși, ce înseamnă de fapt țăran în Cultura Română Veche, în acea limbă românească pe care țăranul Mihai Eminescu o știa floarea sufletului românesc?

În vechile hrisoave domnești de mare însemnătate se ivesc formule precum:
„Domnia hotărăște, împreună cu Sfatul/Divanul și Țara…” sau
„Domnia hotărăște, împreună cu Sfatul/Divanul și Țăranii…” sau
„Domnia, împreună cu Dregătorii/Marii Boieri și Țăranii…” etc., etc.

Toate aceste formule sunt folosite și atunci când se pleacă la război, și atunci când se hotărăște pacea ori se fac tratate de mare însemnătate cu alte țări…

Cine străbate colecțiile de documente istorice – de la Hurmuzaki și Iorga la Giurescu – vede și asemenea formule, dar și faptul – arătat încă de Constantin Giurescu (bunicul) – că clasele sociale ale Românimii nu erau cele pe care Stânga le tot presupunea – și impunea prin propagandă.

De pildă, chiar și în manualele școlare se amintea despre boierii mari, boierii mijlocii și boierii mici.
Toate bune și frumoase, dar în faptele istorice amintite boierii mici dispar!
Căutați acele manuale care (încă) amintesc de boierii mijlocii și boierii mici și veți vedea. Poate pentru boierii mijlocii mai există câte o consemnare – pe ici, pe colo. Dar boierii mici par să fi dispărut în neant!
De ce?

Pentru că ei sunt Țăranii.

În Moldova au fost numiți și Răzăși, Răzeși, Răseași, Răzăș etc., în Muntenia numiți Moșteni, Moștenitori, Moșneni, Moșneani etc., ei își ziceau Neamuri (Românești), Români sau/și Boieri – fiind numiți și boieri mici în actele Țării.

Constantin Giurescu și Constantin C. Giurescu (și alți istorici alături de ei) arată repetat două lucruri ce ni se par esențiale:
– în vechea tradiție românească boierii mici erau deosebiți de boierii mijlocii după avere, iar boierii mici și mijlocii se deosebeau de boierii mari după dregătorii; adică prima deosebire se făcea după mărimea moșiilor, dar dacă un boier mic (după moșie) primea dregătorie de rang înalt (de pildă, logofăt) era numărat între boierii mari oricât de mică i-ar fi fost moșia.
– treptat, mai ales în secolul al XVII-lea, boierii mici încep să fie jefuiți de boierii mijlocii și boierii mari, astfel încât Român sau Rumân încetează să fie în actele domnești numele boierilor mici și devine, dimpotrivă, al unor Țărani clăcași, ai unor Țărani legați etc.
Schimbare tristă, care din secolul al XVIII-lea și mai ales al XIX-lea apasă și asupra cuvântului Țăran.

Ca o paranteză, în secolul al XVII-lea boierii mari și, după ei, și boierii mijlocii, încep să fie tot mai pasionați de grecisme, franțuzisme, germanisme etc. Adoptă institutori greci – adeseori fanatici adepți ai celui mai radical rasism grecofon. Adoptă institutori franțuji ori nemți, mai rar italieni sau de alte origini. Cu totul întâmplător, copiii lor, adică boierii mari și mijlocii crescuți sub acești institutori devin tot mai disprețuitori față de ceea ce este românesc. Și, tot întâmplător, apare cotropirea Țăranilor de către frații lor mai puternici, apare scăderea treptată rangului înalt de Țăran sau Român, amintite mai sus.
Închidem paranteza.

Să lăsăm puțin Istoria deoparte!

Satul îl are pe sătean.
Orașul îl are pe orășean.
Cetatea îl are pe cetățean.
Județul îl are pe (con)județean.
Oltenia îl are pe oltean.
Muntenia îl are pe muntean.
Banatul pe bănășean.
Ardealul pe ardelean.
Maramureșul pe maramureșean.
Oașul pe oșan.
Moldova pe moldovean.
Basarabia pe basarabean.
Dicia pe dician.
Timocul pe timocean.
Macedonia pe macedonean.
Etc., etc., etc.

Este ușor de văzut că Țara îl are pe Țăran.

Sub dominație franceză – datorată Masoneriei franceze de care au ținut mai toți conducătorii Principatelor Romane Dunărene de pe la Mavrocordați la Ocupația Comunistă – s-a impus un concept străin Românilor: cetățeanul are toate drepturile, țăranul ce i se lasă.
Pentru că în Franța conducerea ținea de o minoritate cosangvinizată până la patologic – undeva la 3% din populație.
Minoritate ce se ascundea de Țara dominată cu armele în spatele zidurilor fortărețelor și castelelor numite și cetăți.

La Români, dimpotrivă, fortărețele și castelele personale sunt o raritate.
Cetățile sunt ceea ce la străini erau orașele: târguri și sate ce avea în inimă o fortificație în care să se apere de invadatori.
Nici măcar domnitorii români nu se ascundeau în palate sau fortărețe, ca cei străini. Oameni ai Țării – dacă nu erau, desigur, dintre veneticii veniți să sugă Țara – îi găsim adeseori în tot felul de „reședințe domnești” rurale. La Cotmeana sau Târgul Frumos, la Nucet sau Siret, la Repedea (Bistrița) ori alte locuri ce le erau dragi prin frumusețe și alte daruri – de la vin la locuri de vânătoare.
Este o lume total străină Franței sau altor state germanice. (Germanice ca alcătuire, ca structură și gândire, chiar dacă nu ca limbă.)

Ca urmare, la Români cetățeanul era omul cetății, așa cum săteanul era omul satului. Dar țăranul?

Exista la Străbunii noștri Romani o formulă care definea voința Națiunii:

Senatus que Populus Romanus/Romanorum adică

Senatul și Poporul Roman/Romanilor adică

Sfatul/Divanul și Țăranii Români

(De obicei în forma literară, de cancelarie, în care și, în latină que, se putea pune și după cele două cuvinte unite. Adică

Senatus Populus que Romanus/Romanorum era forma de cancelarie pentru Senatus que Populus Romanus/Romanorum. Bineînțeles, forma de cancelarie este practic singura cunoscută astăzi. Adeseori în varianta prescurtată S.P.Q.R.)

Formula este născută în vremea în care Latinii erau câteva triburi (sate și cătune, adică) pe țărmurile Tibrului. Erau ceea ce astăzi se numește o confederație de triburi, lipsită de un duce, rege, împărat, președinte sau altă poziție centralizatoare.

În vremea Împăraților ea a devenit

Dominus/Imperator que Senatus que Populus Romanus/Romanorum sau, în forma de cancelarie,
Dominus/Imperator Senatusque Populusque Romanus/Romanorum sau, din secolul al IV-lea încolo, și
Dominus/Imperator Senatus que Populul que Romaniae care se traduce în română

Domnitorul și Sfatul (Țării) și Țăranii României

Această formulă de cca. 3000 de ani, întrebuințată în cancelariile românești până este distrusă de străinisme, este și mărturia faptului fundamental că

Țăranii sunt oamenii Țării, sunt cei prin care și pentru care ea există.

Adică, teoretic, ceea ce ar trebui să fie cetățenii – după creolo-româna de azi – într-o Țară adevărată, liberă, în care ei fac legea.

În limba română veche, floarea sufletului Românului adevărat,

Țăranul este sufletul Țării.

El trăiește pentru Țară și Țara prin și pentru el.
El are toate datoriile față de Țară și toate drepturile și darurile Țării.
El este copilul Țării și Țara este maica lui, pe care Dumnezeu i-a lăsat-o, ca să îl crească și ca să o îngrijească, apere și crească.

Țăranul poate să fie sătean, cătunean, cetățean sau orășean, poate să fie păstor, meșteșugar, preot, învățător, oștean, poate să fie plugar, stăvar, oier, făurar, dulgher, rotar, olar, pietrar etc., etc.
Țăranul în Cultura Veche Românească era definit prin:

  • Obârșia românească
  • Moșia părintească sau dobândită după Legea Românească (putea să aibă și jumătate de pogon, nu suprafața o făcea moșie, ci faptul că era pământul Țării)
  • Datoria de a-și apăra Țara, Neamul și Legea în fața dușmanilor din lăuntru și din afară
  • Locul său în obștile românești (în cătun, sat, cetate, oraș ori în plasă, județ, ținut, unitate militară etc.)

Astfel el avea dreptul și datoria să poarte arme, să le folosească pentru binele Țării, să muncească spre a-și ține și crește casa, neamul/tribul, Țara, Neamul, Legea, să voteze în obștile din care face parte sau să își delege votul (ceea ce se făcea mai ales la nivel de județ/ținut, țărișoară sau Țară) etc.
Țăranii erau singurii ce aveau dreptul la proprietăți imobiliare în Țară în afară de Domnie și Biserică.
Proprietatea era involabilă, deci netaxabilă și neimpozabilă.
Singurele cazuri în care proprietatea se putea pierde erau prin dăruire, moștenire, vânzare (foarte grea, rău văzută și cu drept de preempțiune pentru toți cei din familie și dintre vecini), sau… trădare. Aceasta din urmă era singura ce putea da dreptul Domnitorului și Sfatului Țării să șteargă drepturile cuiva asupra moșiei sale (moșiilor sale).

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Cultura violenţei. Un nou rasism (III)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

prima parte aici (I. Despre rasism, ierarhizare, egalitate şi ură)
a doua parte aici (II. Rasismul ca realitate concretă, imediată)

III. Bazele istorice ale rasismului anti-românesc în România (prima parte)

Purtarea clasei politice faţă de popor pare să fie la Români aceeaşi de foarte multă vreme. Iar mărcile ei identitare sunt exploatarea, jaful, abuzul, prefăcătoria, promovarea incompetenţei şi corupţiei, dispreţul faţă de ceea ce este cu adevărat istorie, tradiţie, cultură românească. Este o realitate greu de acceptat, deoarece oamenii au, de obicei, înclinaţia de a(-şi) idealiza copilăria şi tinereţea. Ca urmare, de foarte multe ori par mai tolerabile, dacă nu cumva aurite, regimurile politice „dinainte”. Cum spunea o glumă – ce se putea plăti extrem de scump în vremea comunismului – „Înainte, tot înainte, că înainte era mai bine!„. Dincolo de paradoxul acestui construct românesc excepţional, rămânem la observaţia reflexului privirii înduioşat-pozitiviste faţă de ceea ce a fost nu prea demult. Acest reflex face să se uite că dincolo de schimbarea aparentă regimurile politice se caracterizează în spaţiul românesc, de foarte multă vreme, prin mărcile identitare prezentate mai sus: exploatarea, jaful, abuzul, prefăcătoria, promovarea incompetenţei şi corupţiei, dispreţul faţă de ceea ce este cu adevărat istorie, tradiţie, cultură românească.

Dincolo de discursurile care – cu bunăvoinţă sau cu reavoinţă – auresc una sau alta dintre guvernări, una sau alta dintre epocile politice, sursele istorice sunt clare cu ceea ce a fost. Începem de la martiriul Brâncovenilor:
– epoca fanariotă este marcată în timpul Mavrocordaţilor de suferinţe populare atât de mari încât cca. 66% din populaţia Moldovei şi 75% din populaţia Munteniei este ucisă ori fuge în Imperiul Otoman, în Imperiul Ţarist ori în Vestul Europei şi America de Nord (cf. datelor furnizate de străini contemporani şi menţionate de N. N. Constantinescu în lucrările sale); adică este o epocă a unui genocid anti-românesc extins.
– epoca fanariotă de după Mavrocordaţi este aceea a încercărilor de refacere a unor ţări pustiite de genocid, în care conducerea este preluată total de străini şi înstrăinaţi; boierii care încearcă să ţină de tradiţiile româneşti, care nu acceptă grecizarea, franţuzirea, germanizarea, turcirea, rusificarea sau alt fenomen similar sunt izolaţi.
– ca urmare, după 1800 străinii aflaţi în Muntenia şi Moldova constată că majoritatea boierilor îşi reneagă originile româneşti, căutând să îşi afirme tot felul de origini alogene – pe care, într-un rasism anti-românesc bine articulat, le consideră şi declară cu tărie drept „superioare”.
– regimul zis local dintre 1821 şi 1828 este dominat de ciocoi şi ciocoisme; ciocoii au de ales între puterile străine pe care să le slujească: Imperiul Austriac, Imperiul Rus, Imperiul Otoman, Franţa, Prusia, Marea Britanie etc. „Românismul” există în rândul claselor cu influenţă politică şi financiară doar prin „filtrul” acestor perspective externe. Se doreşte construirea unei „culturi româneşti” care să fie după model austriac, rusesc, turcesc, francez, prusac, englezesc etc.

Pentru toată această epocă Nicolae Iorga – cu o poziţie destul de favorabilă Fanarioţilor din motive „de cultură” – mărturiseşte clar ruperea categorică de toată tradiţia românească veche. Armata naţională (refăcută de Brâncoveni şi, în limitele timpului său, de Dimitrie Cantemir) este desfiinţată şi înlocuită de cete de mercenari. Este mutilat ritualul de încoronare împărătesc, respectat din vremurile vechi de Principii Munteniei şi Moldovei (înrudiţi direct cu familiile domnitoare în vechiul Constantinopol). Boierii mici – numiţi şi Moşteni/Moşneni sau Răzeşi – sunt apăsaţi tot mai tare de autorităţi, libertăţile lor fiind şterse treptat – ca şi majoritatea îndatoririlor în afara celor către noul zeu, Statul. Tradiţiile sunt înlocuite sistematic şi intenţionat de tradiţii noi. Căluşarii sunt dezarmaţi, în locul spadelor şi săbiilor folosite tradiţional fiind nevoiţi să apeleze la beţe din lemn, precum copiii mici. La fel se întâmplă cu Junii, cu Şoimanii şi alte frăţii româneşti. Surăţiile româneşti încep să devină tot mai discrete, ajungând cu vremea să se stingă; Româncele încă îşi mai spun surată una alteia şi la început de secol XX, dar pentru cele mai multe cuvântul este un simplu reflex verbal, fără acoperire în legăturile mistice din trecut. Etc., etc., etc.

Aceeaşi rupere, ba chiar mai mare, o avem şi în teritoriile aflate sub stăpânire austriacă. Clasa politică este exclusiv alogenă. Românii infiltraţi în ea trebuie să dea dovadă de o totală înstrăinare de propria naţionalitate pentru a fi acceptaţi. Faptul că o serie de familii nobiliare – gen Szathmary sau Kandaffy – sunt de origine românească nu scade cu nimic anti-românismul lor; ba chiar dimpotrivă – doar strigoiu’ntâi din neam mănâncă, după cum bine zice poporul. În Banat sunt măcelărite sate întregi de Români, iar altele strămutate – cu locuitorii risipiţi adesea în mijlocul unor populaţii străine, ca să îşi piardă identitatea. În locul lor sunt aduşi Germani, Austrieci, Sârbi, Unguri, Slovaci, Cehi şi orice alte etnii posibile. Bălţile Banatului, care dădeau cândva şiruri de care cu morun, nisetru, păstrugă, somn, crap etc. sunt secate: erau prea bune sălaşuri pentru Români şi prea de nepătruns pentru autorităţile austriece. Religia este schimbată cu forţa: Românii trebuie să devină catolici, cel puţin în forma greco-catolică, dacă nu cea romano-catolică. Sau „măcar” protestanţi. Deşi, trebuie spus, urmele cumplitelor prigoane protestante din secolul al XVII-lea nu au fost şterse de cumplitele prigoane catolice din secolul al XVIII-lea. Prin apostazie, germanism austro-papist şi alte influenţe străine Românii din Banat, Voievodina, Crişana, Transilvania, Maramureş, Galiţia şi Bucovina sunt supuşi unui proces cumplit de deznaţionalizare. „A fi român înseamnă a fi inferior” – iată esenţa politicii austriece (şi, mai apoi, austro-ungare) în privinţa Românilor. Este un rasism radical, fanatic, total. Practicat, cu o imoralitate neruşinată, chiar şi astăzi de urmașii acelor regimuri inuman, ai acelor „oameni-neoameni”. Vom reveni asupra acestui aspect.

Trecem însă în sudul Dunării, acolo unde populația creștină se află sub o deja veche opresiune islamică. Purtătorii „războiului sfânt”, Turcii Osmanlâi, au limitat măcelărirea Creștinilor ce respingeau convertirea la Islam doar dintr-un motiv extrem de cinic: pentru a-i păstra ca forță de muncă. Asupra acestui proces – inutil și total absurd negat de unii propagandiști islamici sau patrioți turci – s-a scris extrem de mult iar dovezile sunt clare pentru orice om obiectiv. Există, deci, o primă apăsare, aceea a islamizării și turcirii.
Dar mai erau aici și alte două presiuni, despre care s-a scris mult mai puțin, pentru că au fost mari lupte împotriva unor asemenea scrieri (sau chiar contra vorbirii pe aceste două teme): presiunea catolică și presiunea grecească. Dar pentru a lămuri aceste două fenomene atât de puțin cunoscute trebuie să facem un salt în trecut. Fără acesta, nu vom înțelege contextul istoric din secolul al XVIII-lea și de după aceea.

(va urma)

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă