"În tot ceea ce sunt, în faptă sau în cuvânt, trăiesc, aşa cum pot, moştenirea străbunilor. Cei care au construit o cultură, o istorie şi o lume astăzi aproape uitată: România Străveche." "In all that I am, through my deeds and my words, I live, the best I can, the heritage of our forefathers – those who built a culture, a history, and a world that is nearly forgotten today: Ancient Romania." Mihai-Andrei Aldea
Diplomația este arta de a negocia interesele personale sau de grup atunci când nu ai puterea să le impui. Din păcate, Românii de astăzi sunt prostiți să confunde discursurile diplomatice (de pildă, electorale) cu „intenții reale”, „principii reale” etc. Acest lucru se vede și în purtarea prostească a diplomației „românești” în Țară și străinătate. Dar și în purtarea prostească a Românilor, mai ales ca reprezentanți ai unor comunități (obști) mai largi, chiar ai Țării sau Națiunii, în fața străinilor.
De pildă, există largi grupuri din Biserică ce manifestă o puternic însușită slugărnicie față de anumite etnii, naționalități, culturi. Vom sublinia aici faptul că fiecare etnie, naționalitate sau cultură are și lucruri frumoase, bune, folositoare etc. Dar și că fiecare etnie, naționalitate sau cultură are șilucruri urâte, rele, dăunătoare etc. Slugărnicia amintită vine din convingerea (rasistă!) a superiorității totale a unei etnii, naționalități sau culturi față de propria etnie, naționalitate sau cultură.
Dintre grupurile amintite fac parte cei numiți la Nord și Est de actualele hotare ale României Rusofoni (iar aici, adesea, Rusofili). Aceștia sunt oameni care trec de la prețuirea unor creații rusești frumoase, bune, folositoare etc. la adorarea Rusiei/Rușilor. Astfel ei ajung să ignore genocidul săvârșit sute de ani de Rusia, țarii ruși, conducătorii ruși, armatele rusești etc. împotriva Românilor (sau a oricărui alt popor). Ba chiar să îl îndreptățească! La fel sunt Ucrainofonii sau Ucrainofilii, care, la fel, adoră Ucraina/Ucraineenii, ignorând genocidul săvârșit de peste 150 de ani de Ruteni și Ucraineeni împotriva Românilor (a se vedea și lucrarea esențială Rutenizarea Bucovinei… de Isidor Ieșeanu, pentru vechimea acestui genocid). La fel sunt Maghiarofonii sau Maghiarofilii care, căzuți în cap după „măreața cultură maghiară”, ajung să îndreptățească monstruoasele crime și inumana purtare față de Români și celelalte populații invadate de Unguri (care sunt prioritari între Alpi și Caucaz numai față de Turci și Tătari…). La fel sunt Austrofilii, adesea integrați cu Maghiarofonii și/sau Germanofonii (Germanofilii), care în adorația lor absurdă față de ziduri și o ordine stearpă și stupidă ajung să îndreptățească nenumăratele masacre anti-românești austriece și regimul genocidar austriac. Exemplele pot continua, însă titlul îți arată, iubite cititor, că subiectul esențial al acestor pagini este altul: slugărnicia unor Români față de Greci și Grecism. Iar aici mă opresc mai ales la aceia care, deși sunt (sau ar trebui să fie) ai Bisericii, uită că Dumnezeu este singurul Căruia i se cuvine adorare. Și ajung să-i adore pe Greci, „Ortodoxia Grecească” etc.
Ei uită, dinadins, că dincolo de lucrurile bune făcute de unii Greci, se află multe lucruri rele făcute de Greci ca sistem politic și națiune. Printre cele mai rele fiind extremismul etnic religios grecesc. Extremism ce a adus și aduce foarte multe suferințe Românilor. Doar că aici intervine și diplomația grecească, o diplomație excepțională, de la care Românii au foarte mult de învățat. Diplomație ce acoperă extremismul grecesc, inclusiv în, sau mai ales în forma sa de extremism etnic religios. De pildă, se ajunge ca un eretic fanatic, un mincinos „în numele Domnului” (de fapt, în numele Grecismului!), Cosma Etolul/Etolianul, să fie proclamat „sfânt”, ba chiar „întocmai cu Apostolii”; asta cu toate că nu a adus niciun om la Ortodoxie toată viața lui, iar activitatea sa a fost exclusiv de grecizare prin minciună și forță a Românilor și Albanezilor din Epir, Tesalia, Macedonia etc. Și, culmea diplomației grecești, respectiv a slugărniciei și josniciei românești, ereticul rasist ajunge să fie venerat ca sfânt de Românii pe care i-a urât, mințit, manipulat, blestemat și împotriva cărora a organizat acțiuni de exterminare (de genocid), inclusiv manu militari.
Toate construcțiile omenești au un început și un sfârșit. În încercarea de a împiedica (sau amâna) sfârșitul, oamenii caută felurite soluții: de la contracte sau tratate cu Dumnezeu, ori cu diavolii, ori cu felurite puteri lumești, până la felurite instrumente sau mijloace cât mai durabile (piatră de granit sau bazalt, bronz, oțel etc.).
Așa este situația SUA, care a încercat, inclusiv prin actele sale constitutive, să obțină un contract sau tratat între sine și Dumnezeu (sau unele contracte/tratate cu Dumnezeu). Așa este situația Forumului Economic Mondial (World Economic Forum), care a încercat repetat, inclusiv în acest an, să obțină sprijinul dracilor pentru scopurile sale. Așa este situația Aztecilor, care prin smulgerea inimilor din piepturile unor prizonieri (în viață și fără nicio anestezie), au încercat să obțină puterea, bogăția și înveșnicirea de la demoni. Așa este situația dictatorilor comuniști, care prin construcții uriașe au încercat să obțină înveșnicirea sistemului diabolic din care făceau parte. Așa este situația faraonilor din Egipt, care au sperat că piramidele le vor asigura veșnicia. Etc., etc.
Din nefericire pentru oameni, aceste mijloace nu au funcționat niciodată. Instrumentele sau mijloacele „durabile” pot ține foarte mult, raportat la durata vieții omului; dar dăinuirea lor este, în fapt, prea puțin legată de sistemul ce le-a produs. Egiptul Faraonic s-a prăbușit de mult. Piramidele sunt doar obiect turistic. Regimul Ceaușescu și, respectiv, sistemul comunist sovietic ce l-a adus și l-a ținut la putere pe dictatorul Nicolae Ceaușescu s-a prăbușit. „Marile ctitorii” ale vremii s-au prăbușit și se prăbușesc, ori sunt vestigii folosite în scopuri total diferite de intențiile regimului.
Mai rău, contractele cu demonii sunt totdeauna sortite eșecului: ființial dracii sunt mincinoși, ființial diavolii înșeală, nu se pot ține de cuvânt nici dacă ar vrea (dar nu vor!). Pe vremuri, când Românii voiau să arate pe cineva care se crede viclean, dar este prost, spuneau că „se face frate cu dracul până trece puntea”; povestea din spatele expresiei arătând că dracul îl aruncă pe prostul care se încrede în el în apă (sau îi face ceva și mai rău), de multe ori chiar atunci când s-a ajuns la ultimii pași ai „contractului”. De toate grupurile sau comunitățile ce au ales această cale s-a ales praful.
Foarte trist, contractele cu Dumnezeu sunt totdeauna încălcate de oameni. Deși nu se coboară (în cea mai mare parte) la prăbușirea demonilor, oamenii sunt, din păcate, obișnuiți să mintă. Să se mintă pe ei înșiși, să îi mintă pe ceilalți. Și chiar să Îl mintă pe Dumnezeu, chiar și atunci când știu că Dumnezeu nu poate fi mințit. Ca urmare, oamenii încalcă înțelegerile lor cu Dumnezeu mai totdeauna (de aceea existând și Spovedania; și, da, există excepții: care întăresc regula).
Soluția adevărată a înveșnicirii este ascultarea sinceră și deplină de Dumnezeu. Dar aceasta, fiind alegere liberă personală, nu poate fi transmisă! Ca urmare, sunt sfinți ce au copii foarte păcătoși, sunt păcătoși care au copii sfinți ș.a.m.d. Ceea ce face ca această soluție să fie foarte mult particulară sau personală și mult prea puțin sistemică.
De pildă, Legea Românească este atât de bine așezată în Scripturi și Sfânta Tradiție, încât pentru străini cele două au fost, de-a lungul Istoriei, identice. Aceasta pentru că Legea Românească a fost creată și trăită (= ținută vie) de nenumărați trăitori ai Credinței, de nenumărați mucenici și martiri, cei mai mulți dintre ei luptători cu armele (mireni, de obicei căsătoriți), dar și de mulți călugări (români). Totuși acest lucru nu a oprit la nesfârșit trădarea Credinței prin cei care, deși din părinți Români, au trecut la Catolicism în Epir, Dalmația, Iliria, Crișana, Transilvania etc. La fel, Legea Românească nu a oprit pe cei care s-au lepădat de Neamul Românesc din care se trăgeau, devenind Unguri, Turci, Bulgari, Sârbi, Greci, Austrieci, Germani, Cehi, Slovaci, Ruteni, Ruși ș.a.m.d. (adeseori purtându-se ca cei mai mari dușmani ai neamului pe care îl părăsiseră!).
Același lucru se întâmplă, de câteva decenii, cu SUA: Întemeiată pe principiul libertății și demnității omului întru Dumnezeu (așa cum L-au înțeles feluriții Protestanți fondatori), devine tot mai mult o pușcărie în care libertatea și demnitatea omului sunt urâte și prigonite, la fel Dumnezeu și orice legătură cu El.
Un fost catolic francez, după ce a studiat izvoarele istorice ale Creștinătății, a înțeles că „primatul papal” și celelalte doctrine papale nu au nicio susținere istorică și doctrinară. Că niciodată nu au fost înțelese de Apostoli și urmașii lor, deci de Biserică, așa cum le prezintă Catolicismul. Lucrările sale „Papalitatea schismatică” și „Papalitatea eretică” înfățișează alunecarea treptată a Patriarhiei Romei de la Ortodoxie la religia numită până acum Catolicism.
Doar că această alunecare sau cădere nu s-a oprit. Iar prin Declarația Fiducia Supplicans (aici), despre „Înțelesul pastoral al binecuvântării”, Catolicismul a căzut din Catolicism. Mai precis, Catolicismul de astăzi devine ceea ce Catolicismul de ieri declara erezie.
În deja clasicul și tristul stil iezuito-dominican Papa pretinde că nu schimbă doctrina Bisericii Catolice, doar „o completează”. Sau, mai precis, „oferă o specifică și inovativă contribuție la înțelesul pastoral al binecuvântării” (cf. Fiducia Supplicans). Inovativ, oricât de eufemistic s-ar vrea, înseamnă exact o nouă învățătură în privința „binecuvântării catolice”. Care, de la acest document încolo, se poate da și celor care săvârșesc acte interzise de Dumnezeu, chiar pentru acele acte, interzise.
Desigur, a invoca binecuvântarea lui Dumnezeu pentru actele pe care Acesta le interzice ca atare este mai mult decât absurd: este un act de o trufie extremă, care îl așează pe săvârșitor peste Dumnezeu, ca și cum ar putea să Îi impună lui Dumnezeu să își treacă peste Cuvântul Său neschimbător (Matei 24.35; Marcu 13.31; Luca 21.33; Ioan 10.35; 2 Cor. 2.17; 4.2; 2 Tim. 2.9 etc.).
Și, iată, Papa de la Vatican declară, ex cathedra, că se pot binecuvânta cele pe care Dumnezeu le-a interzis cu blestem! Iar unii preoți catolici au început să facă acest lucru, atât pe ascuns, dar și deschis. De pildă, la Parohia Catolică Sfântul Paul din Lexington, Kentucky, preotul catolic Richard Watson (paroh și singurul preot) a oferit în locașul de cult „binecuvântarea” indicată de Papalitate unui cuplu de lesbiene; ca amănunt sugestiv, Richard Watson a purtat un „stole” (un fel de patrafir catolic) în culorile curcubeului. ”Ceremonia” s-a desfășurat pe 1 Ianuarie 2024, la câteva săptămâni după aparițiaFiducia Supplicans.
Desigur, unii și alții s-au grăbit să precizeze că actul depășește „binecuvântarea permisă” prin Fiducia Supplicans, pe motiv că s-a dat în locașul catolic (ceea ce i-ar conferi caracterul liturgic nepermis de actul menționat). Unele surse neocomuniste au pretins chiar că „Vaticanul plesnește” respectiva biserică catolică sau respectivul preot catolic. Doar că nu există nicio poziție oficială a Vaticanului în această privință. Doar, așa cum am spus, reacții particulare. Dar și Richard Watson și „parohia” sa nu sunt la primul gest de propagandă LGBT în Catolicism. De ani de zile Catolicii tradiționaliști reproșează propaganda LGBT activă a acestora (inclusiv în rândul copiilor). Iar Catolicismul LGBT reproșează Catolicilor tradiționaliști că respingând păcatele ar fi lipsiți de iubire. Doar că de acum cei ca Richard Watson și comunitatea sa au sprijinul direct al Papalității. În timp ce Catolicii tradiționaliști stau, volens-nolens, împotriva Papalității. Catolicismul a căzut, iarăși, din Catolicism.
Era firesc să se ajungă aici, de altfel. În urmă cu mulți ani de zile un Catolic din Parohia Sfântul Daniil Sihastrul (Covasna, Berceni, București) m-a întrebat: „Părinte, de ce ziceți că suntem două religii diferite? Mie mi se pare că suntem aceeași religie, cu deosebiri minore!” „Păi care este deosebirea fundamentală dintre noi?” – l-am întrebat. „Nu știu!” – a ridicat el din umeri. „Știți”, i-am răspuns, „doar că nu conștientizați. Uite, o să vă rog să răspundeți scurt și clar, din suflet, la două întrebări. Cine este capul Bisericii Catolice?” „Papa” – a răspuns el. „Adevărat ați răspuns!”, îi zic. „Și cine este Capul întregii Biserici Ortodoxe, deci nu a Bisericii Ortodoxe Române sau Grecești, ci Al întregii Biserici?” „Iisus Christos?” mă întreabă el. „Adevărat ați răspuns! Iisus Christos. Aceasta este deosebirea fundamentală între noi. De aceea suntem două religii diferite.”
Căci, într-adevăr, scris este: „Apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.” (Matei 28.18-20)
Și iarăși este scris că după Înălțare, Apostolii „plecând, au propovăduit pretutindeni și Domnul lucra cu ei și întărea cuvântul, prin semnele care urmau. Amin” (Marcu 16.20)
Deci în Biserică totdeauna este Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu, în toate zilele, până la sfârșitul veacului, lucrând totdeauna împreună cu Apostolii și urmașii lor. Iar Iisus Christos fiind de față, desigur că nu poate fi vreun locțiitor, căci locțiitorii sunt pentru lipsă, iar nu pentru prezență. Iar Papii vrând să fie locțiitorii (vicarii) lui Iisus singuri mărturisesc că nu Îl au pe Acesta. Căci nu poți ține locul (adică să fi locțiitorul) cuiva care este de față!
Astfel că, într-adevăr, Catolicismul este condus de oameni, iar nu de Dumnezeu. Și asta nu de astăzi, ci de multe veacuri. Ca urmare, nu este de mirare că a ajuns aici (oricât de tristă ar fi, totdeauna, căderea și decăderea oamenilor).
Aceeași primejdie a apăsat asupra Bisericii în 2016, când complotul Patriarhiei de Fanar, prin care voia să devină „Papalitatea Ortodoxiei”, a dus la Sinaxa din Creta. Era atunci aceeași primejdie de a-L înlătura pe Dumnezeu de la conducere pentru oameni. Într-un fel ca în răzvrătirea Evreilor împotriva proorocilor lui Dumnezeu, dar și mai rău decât atunci. Din fericire, Cel ce păzește pruncii a păzit și Biserica Sa, așa cum o va păzi până la sfârșitul veacului și dincolo de acesta.
Uitându-ne la căderea Catolicismului din Catolicism să ne temem de căderea noastră din Ortodoxie: adică de orice depărtare de Împăratul și Marele Arhiereu și Învățătorul nostru Iisus Christos! Căci doar întru El și prin El putem să rămânem ai lui Dumnezeu, să fim păziți de cursele vrăjmașilor și să ținem calea cea strâmtă care duce la viață.
Văzând cum cad din rău în mai rău cei care L-au înlocuit pe Fiul lui Dumnezeu cu oamenii, să ne temem de aceasta: căci este o înclinație ce ne pândește pe toți și pe fiecare în parte. Și să strigăm cu Sfântul Arhanghel Mihail: Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
Luminează, Doamne, întunericul meu! Că Tu ești Lumina cea adevărată și pe Tine te voi urma în toate zilele vieții mele și dincolo de ele, în veci, Amin!
Canonicitatea Bisericii Ruse în Moldova. Scurt răspuns propagandei rusofile
Aflu cu durere că revine o minciună rusească mai veche împotriva Românilor: aceea că Biserica Română nu ar fi canonică între Prut și Nistru, ci aceea rusească. Minciuna se pretinde întemeiată pe canoanele Bisericii. Mai precis, pretind că s-ar întemeia pe Canonul 17 Sinodul IV Ecumenic.
Că a fost o viață creștină bine rânduită, canonică, în Moldova de peste Prut se știe foarte bine din vechime (Iorga, 1912:135-138 ș.cl.). Dar să fie adevărat că schimbările aduse de ocupația rusească ar fi fost canonice? Sau că au devenit canonice în vreun fel sau altul? Hai să vedem faptele în contextul lor.
Răpirea Basarabiei a fost ultimul act al Războiului Ruso-Turc din 1806-1812. El a fost pornit de Rusia cu dorința de a pune stăpânire (cel puțin) pe Principatele Române în întregime (Purici, 2011:13ș.u.). În acea vreme era mitropolit canonic al Moldovei vestitul Veniamin Costachi.
Din 1792 episcop de Huși, în 1796 mutat la Roman, Veniamin Costachi devine Mitropolit al Moldovei în 1803. În 1806, atunci când Rusia invadează Principatele Române Dunărene, Veniamin Costachi devine locțiitor de domn. Aceasta este o veche rânduială romană constantinopolitană (”bizantină”), ca cel dintâi dintre episcopi să fie locțiitorul împăratului i.
Rușii însă voiau să ocupe cu totul Țările Române și să le rusifice. Creștin adevărat și patriot român, Mitropolitul Veniamin era stavilă acestei lucrări. Prin urmare, după ce soarta războiului le apare ca favorabilă, îl izgonesc pe Mitropolitul Veniamin, punându-l sub pază la Neamț. Acesta continuă totuși să conducă de aici Biserica din Moldova. Moștenirea paisiană făcea (și) din Neamț o cetate duhovnicească ce nu se pleca protestantismului etno-filetist pseuodo-ortodox al Rusiei ii. Împotrivirea Mitropolitului Veniamin față de intervențiile eterodoxe rusești în Moldova, oricât de diplomatică, era insuportabilă invadatorilor. Spre a netezi calea către rusificare, ocupanții conduși de Kușnikov l-au impus drept „exarh”, dependent de Biserica Rusă (adică de Guvernul Rus ce o conducea!) pe trădătorul Gavriil Bănulescu-Bodoni iii. Care a fost proclamat „exarh” pentru „Moldova, Valahia și Basarabia” (Purici, 2011:14).
Pentru a înțelege la ce a colaborat Gavriil, să vedem o descriere rusească a începutului ocupației rusești:
„În urma rechizițiilor efectuate în anii 1806‐1807, mărturisea comandantul rus [s.n.], „Basarabia a fost transformată într‐un adevărat deșert de către trupele noastre”. Rechizițiile forțate de produse alimentare, care depășeau toate posibilitățile reale ale Principatelor române, au condus în cele din urmă, în toamna anului 1810 și primăvara anului următor, la o foamete ce a lovit crunt populația. În paralel, autoritățile de ocupație au început să adopte măsuri în vederea încorporării țărilor române în cuprinsul Imperiului Țarist. În vara lui 1808, Kuşnikov a dispus pregătirea unui recensământ al populației, precum și introducerea numelui familiei imperiale în slujbele din bisericile moldovene și muntene. Faptul că țarul Alexandru I era sigur că va anexa principatele române se desprinde și din măsura adoptată la 30 iulie 1808, când, printr‐un ucaz imperial, au fost desființate consulatele rusești din Iași și Galați.” (Purici, 2011:14-15)
Avem de-a face, absolut clar, cu o ocupație păgână, sălbatică, prin nimic creștinească. Aceasta este ocupația care îl înlătură de mitropolitul canonic Veniamin Costachi și instalează marioneta rusească Gavriil Bănulescu-Bodoni.
După blestematul tratat dintre blestemații invadatori Turci și Ruși (din 16 Mai 1812), cei din urmă păstrează din Moldova teritoriul de la est de Prut. Partea dintre Prut și Nistru este denumită Basarabia, după o denumire românească veche pentru sudul Moldovei (pe care Rușii au crezut-o neromânească). Iar trădătorul Gavriil Bănulescu-Bodoni devine „exarh” rus doar pentru această parte – transformată în provincie rusească. În 1813 „exarhatul” este declarat „arhiepiscopie rusească”, având la conducere aceeași iudă „blândă”, același lup în blană de oaie prin care etnofiletismul rusesc își atinge țelurile de rusificare.
Chiar și sursele rusești descriu efectul acestui act asupra populației băștinașe astfel:
„Istoricul basarabean rusofil Leon Casso menționa că populația provinciei anexate „a început, către sfârșitul anului 1812, să emigreze în Principatul Moldovei (…) Era o fugă în masă: plecau mai ales țăranii, după ce‐şi îngrămădiseră în grabă catrafusele într‐o căruță, și se îndreptau spre Prut pentru a ajunge pe malul drept, care rămăsese sub dominație turcească”. Generalul rus Pavel Kiselev scria, la rândul său, că locuitorii fugeau din Basarabia, „preferând jugul turcesc, greu pentru ei, administrației noastre”.” (Purici, 2011:18)
Mitropolitul Veniamin Costachi revine în Iași îndată după retragerea trupelor dușmane (ruse). Și protestează față de ocupația rusească de la este de Prut, față de ruperea teritoriilor canonice ale Mitropoliei Moldovei. La 26 Octombrie 1812 un asemenea protest, semnat de mitropolit și de ceilalți membrii ai Divanului Moldovei (vechiul Sfat Domnesc al Țării) este trimis în străinătate (Zamfirache, 2018) (Purici2011:17). Fără ecou, desigur. Mitropolitul Veniamin va continua însă, cât va trăi, să respingă raptul rusesc.
Orice om rațional și cinstit își dă seama că invocarea Canonului 17 Sinodul IV Ecumenic în acest context, drept favorabil Bisericii Ruse, este în cel mai bun caz o absurditate, dacă nu o escrocherie drăcească. Dar să vedem ce spune acest canon:
„Parohiile de la țară (de pe câmp) sau de prin alte sate să rămână nestrămutate la episcopiile care le țin (dețin, stăpânesc) și mai ales dacă stăpânindu-le pe ele fără silă [s.n.], le-au cârmuit pe ele timp de treizeci de ani. Iar dacă în cuprinsul celor treizeci de ani s-a iscat (născut) ori s-ar putea isca (naște) vreo neînțelegere asupra lor, să fie îngăduit celor ce spun că se nedreptățesc (năpăstuiesc) să facă pâră (să introducă acțiune) despre acest lucru la sinodul episcopiei (mitropoliei) [s.n.]. Iar dacă cineva s-ar nedreptăți de către mitropolitul său propriu [s.n.], să se judece de către exarhul diecezei [s.n.] sau [s.n.] de către scaunul Constantinopolului, după cum s-a zis mai înainte (can. 9 IV). Iar dacă vreo cetate s-ar fi înnoit prin puterea împărătească, sau dacă s-ar înnoi de acum înainte (în viitor), atunci alcătuirilor politice și obștești să urmeze și orânduirea parohiilor bisericești.” (Floca, 2005:95-96)
Acest canon, se vede limpede, se referă la ”stăpânirea” (aparținerea) parohiilor din cătune sau sate de către horepiscopi (azi, de către protoierei) sau episcopiile locale. Iar primul principiu, fundamental, este ca stăpânirea acelor parohii să fie făcută fără silă. Această condiție anulează total orice pretenție că Biserica Rusă ar putea invoca acest canon în favoarea sa în privința Basarabiei sau Bucovinei. Pentru că acestea au fost luate prin silă, schimbarea structurii bisericești s-a făcut total și prin silă (vezi și Canonul 30 Apostolic, Canonul 35 Apostolic, Canonul 12 Sinodul IV Ecumenic etc., ce de asemenea opresc și osândesc pe vecie folosirea forței de stat sau altor forțe lumești pentru asemenea schimbări!). De fapt lucrurile stau exact pe dos decât spune propaganda rusofilă: Biserica Românească a Moldovei a stăpânit aceste parohii dintre Prut și Nistru (și din alte părți ocupate de Ruși) fără silă, sute și sute de ani. Adică de zeci și zeci de ori peste termenul de 30 de ani prevăzut în acest canon. Altfel spus, Canonul 17 Sinodul IV Ecumenicdovedește canonicitatea stăpânirii Bisericii Românești în Basarabia și Bucovina și osândește inovațiile rusești (sau ucraineene) vechi și noi. Și pentru a merge cu demonstrația până la absurd, dacă ar fi avut Biserica Rusă vreo pretenție la oricare dintre parohiile din Basarabia sau Bucovina, ce trebuia să facă, după acest canon? Conform Canonului 17 Sinodul IV Ecumenicavea treizeci de ani să facă pâră la sinodul episcopiei sau mitropoliei! Ceea ce nu s-a întâmplat niciodată. Să notăm că disputarea se face „către mitropolitul său propriu”, nu către un așa-zis episcop instalat de forțele de ocupație! Mai ales că un asemenea „episcop” este cu totul anticanonic și, deci, anticreștin, după cum vom vedea mai jos. Pe scurt, a pretinde cineva că acest canon susține în vreun fel imixtiunea Bisericii Ruse în teritoriile canonice românești este în cel mai bun caz o absurditate. Dacă nu este o susținere conștientă a nimicirii rânduielilor Bisericii lui Dumnezeu și a înlocuirii Capului Biserici prin stat (ceea ce este lepădare de Dumnezeu și lucrare satanică). Iar ca să trecem și mai departe de hotarele absurdului, să observăm că Mitropolitul Veniamin Costachi a protestat față de imixtiunea rusească, repetat. Inclusiv la Constantinopol. Ai cărui patriarhi au respins imixtiunea rusească – deși, desigur, doar formal, căci nu aveau mijloace prin care să facă altceva. Deci chiar și în cel mai patologic caz, în care întoarcem pe dos Canonul 17 Sinodul IV Ecumenic, tot avem o situație perfect canonică a Bisericii Române și perfect necanonică a Biserici Ruse.
Pe aceeași linie, trebuie observat că numirile lui Gavriil Bănulescu-Bodoni în felurite scaune încalcă total Canonul 14 Apostolic. Acesta interzice mutarea episcopului din eparhia sa (Floca, 2005:16). Excepțiile au nevoie de (a) o foarte puternică motivație pastorală și (b) chibzuința și cererea stăruitoare a multor episcopi. Condiții ce lipsesc în toate numirile lui Gavriil Bănulescu-Bodoni în teritoriile canonice ale Bisericilor locale românești. La fel se încalcă și Canonul 33 Apostolic. Dar aceastenecanonicități, deși urâte, sunt mult întrecute de următoarele!
Canonul 30 Apostolic spune clar:
„Dacă vreun episcop, folosind stăpâniri (dregători) lumești, s-ar face prin ei stăpân peste vreo biserică, să se caterisească și să se afurisească [s.n.], de asemeni și toți părtașii (complicii) lui.” (Floca, 2005:25)iv
Canonul 35 Apostolic spune clar:
„Episcopul să nu îndrăznească să facă hirotonii în afara eparhiei sale, în cetățile și satele ce nu-i sunt supuse lui; iar de s-ar dovedi că a făcut aceasta fără încuviințarea celor ce stăpânesc [canonic n.n.] cetățile sau satele acelea, să se caterisească și ei, și cei pe care i-a hirotonit.”
Aceste canoane anulează orice pretenție de canonicitate a Bisericii Ruse în Basarabia sau Bucovina! Căci și în una, și în cealaltă, instalarea episcopilor și clerului ce ține de Rusia s-a făcut prin invazie militară și forța administrației militariste rusești. Și, după cum se vede clar, nu există termen de prescripție pentru aceste nelegiuiri! Adică fie că a trecut o oră, fie că a trecut un mileniu, fie că au trecut un miliard de ani, actele sunt nelegiuite și nule, iar vinovații nepocăiți sunt anatema în vecii vecilor, amin!
Iată, pe scurt, în doar trei pagini, un răspuns dat amintitei idei rușinoase din propaganda filorusă etnofiletistă și etatistă (adică eretică). Rușinoasă, căci acela care a auzit-o și a cercetat cu inima deschisă, a văzut îndată adevărul. Într-adevăr, în această privință canoanele Bisericii sunt foarte limpezi. Și nu le poate răstălmăci decât cel care vrea să schimbe adevărul. Cine are urechi de auzit să audă!
Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor, amin!
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
Bibliografie selectivă
Bezviconi, G. (1943) Viața bisericească a Odesei. 1794-1943, Tipografia Sfintei Mânăstiri Neamțu
Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N. (2005) Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ediția a III-a îmbunătățită, Ediție îngrijită de Dr. Sorin Joantă, Sibiu
Iorga, N. (1912) Basarabia noastră, Editura și Tipografia Societății „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte
Păcurariu, Preot prof. Dr. Mircea (1981) Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 3, E.I.B.M.B.O.R., București
Purici, Prof. Univ. Dr. Ștefan (2011) Istoria Basarabiei, Ed. Semne, București
i Similar, în România, conform acestor rânduieli juridice romane în vigoare cel puțin din vremea Sfântului Împărat Iustinian (527-565), Patriarhul României este locțiitorul împăratului/domnitorului până când se revine la monarhie.
ii Atingem aici o problemă istorico-teologică ridicolă, antiserghianismul. Aceasta este o mișcare a Rușilor din diaspora interbelică și post-belică, ce pretinde că Biserica Rusă și-a pierdut harul din clipa în care Patriarhul Serghie s-a supus autorităților sovietice (sau de la un anume act al acestuia – nu există un consens în această privință). Doar că dacăantiserghianismul este corect, deja de la Petru I (1682-1725) „Biserica Rusă” și-ar fi pierdut harul, căci supunerea față de protestantismul petrin a fost și mai cumplită, relativismele dogmatice fiind și mai rele decât în timpul Comunismului. Existența numeroșilor sfinți ruși din secolul al XIX-lea infirmă însă această ideologie.
iii Desigur, se poate discuta în ce măsură acest Gavriil a dorit să facă bine sau a vrut să ajungă arhiereu. Dar, după cum ne arată Părintele Nicolae Steinhardt, tăiem nodul gordian cu bunul simț țărănesc: a fost unealta Rușilor pentru a înșela Românii să accepte ocupația rusească, desființarea Bisericilor Românești locale și impunerea Bisericii Ruse pe teritoriul canonic românesc. Adică a fost trădător. În această privință merită amintit că a slujit Rusiei și mai ales administrației sale încă din 1771. Toată ascensiunea sa a datorat-o exclusiv administrației rusești pe care a slujit-o cu loialitatea ce o datora de fapt lui Dumnezeu și Neamului. Ocupația rusească a Moldovei dintre 1789-1791 îi aduce anti-canonica hirotonire drept „Episcop al Tighinei și al Cetății Albe, Vicar al Mitropoliei Moldovei” (Bezviconi, 1943:5). Din acest scaun anti-canonic înființat de invadatori se va retrage odată cu aceștia în Rusia. Imixtiunea rusească în viața religioasă a Bisericii Moldovei era însă abia la început, iar Gavriil Bănulescu-Bodoni a fost una din cozile de topor cele mai importante în distrugerile ce au urmat.
iv A se vedea și Canonul 15 Sinodul I Ecumenic, ce interzice traseismul de felul celui practicat de Gavriil Bănulescu-Bodoni și de alți ”arhierei” folosiți de Rusia pentru rusificarea Românilor. A se vedea și Canonul 12 Sinodul IV Ecumenic, ce interzice schimbările de eparhii făcute din porunca împăratului fără voia episcopului locului și/sau sinodului (Floca, 2005:92-92). Etc. Toate acestea (și altele asemenea) arată nulitatea veșnică a așezărilor și așezămintelor religioase făcute de Rusia în teritoriile canonice românești.
Harta minimă a Moldovei lui Ștefan cel Mare (fără ținuturile de la est de Nistru) 47 de ani părțile dintre Prut și Nistru au ținut de Mitropolia Moldovei, fără nicio contestare, numai sub acest domnitor În fapt, nu există nicio pretenție rusească religioasă asupra acestor teritorii decât odată cu invaziile rusești de la 1789 încolo
Prima ediție (2014) din „Ortodoxia și artele marțiale”
Am fost întrebat de multe ori „cum putem găsi/cumpăra Ortodoxia și artele marțiale?”. Cartea este o privire cât mai obiectivă asupra artelor marțiale ca fenomen, respectiv a felului în care Biserica lui Dumnezeu le-a privit și trăit.
Ce sunt artele marțiale? De unde vin? Sunt mistice? Sunt strict orientale? Au apărut în India? Sunt bune ori sunt rele? Biserica are vreo învățătură în această privință? Dacă da, care? Iată doar o parte dintre întrebările ce își află răspuns în această lucrare.
Cartea a fost scrisă ca parte a unei cercetări lungi, de decenii, asupra spiritualității românești, asupra Învățăturii Bisericii, asupra tradiției marțiale (canonice*) românești. Acest din urmă domeniu – al tradiției marțiale românești propriu-zise – a fost cercetat ca ascultare față de Voievodul Ortodoxiei Românești, Părintele Iustin Pârvu. ”Părinte!”, mi-a cerut acesta, ”cercetează și scrie ca să arăți celor de astăzi că Românii au fost totdeauna un neam de luptători, nu de bursuci cu capul în pământ!”
Luptători? Au fost Românii luptători? Sau au fost supuși puterilor și vrerilor străine? Dacă și cât și câți au fost luptători, în ce fel au fost? Purtarea Vechilor Români poate fi icoană pentru cei de astăzi? Ori este învechită și nepotrivită? Iată alte întrebări la care răspunde cartea Ortodoxia și artele marțiale.
A început munca la ea prin 2010. În paralel cu multe alte lucrări. Ca urmare, cu toate stăruințele Părintelui Iustin a înaintat mai greu decât am dorit. La mijlocul lui 2011 se închegase într-o formă scurtă. Dar tot atunci a izbucnit furia unora pe „îndrăzneala” unei cercetări ortodoxe asupra subiectului. Întrebările ivite atunci au dus la noi pagini și capitole. Precum și la problema cea mare, ridicată de mulți:
Pot Creștinii să practice artele marțiale? Sunt artele marțiale păgâne? Sunt artele marțiale anti-creștine, magice etc.? Sunt artele marțiale sporturi ca oricare altele? Este voie ca un Creștin să se pregătească să lupte, să rănească, să prindă, să omoare? Nu este aceasta o neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu? E bine sau e rău să ne dăm copiii la arte marțiale? Care este Învățătura Bisericii despre toate acestea? Și aceste întrebări, sau altele asemenea, au primit răspuns în Ortodoxia și artele marțiale.
La începutul anului 2013 Părintele Iustin Pârvu mă mustra: „O să mor și n-o să văd cartea gata!”. I-am adus manuscrisul, i-am arătat ce mai era de întregit, de lămurit. „Părinte!”, mi-a zis el, „Dacă mai stai mult la ea devine enciclopedie!”
Din nefericire, Părintele Iustin a avut dreptate: manuscrisul a fost predat spre publicare în Mai 2013, cu puțin înainte ca Voievodul Ortodoxiei să treacă la Domnul! Iar după furcile caudine ale analizelor teologice – din partea Arhimandritului Mihail Stanciu, teologilor Episcopiei Giurgiului, Teologului Marian Maricaru etc. – cartea a fost tipărită și a ajuns în librării în 2014.
Cu totul neașteptat, a stârnit furia unor intelectuali de curte; spun neașteptat, pentru că inșii în cauză nu au nicio treabă nici cu Ortodoxia (în afară de sterpe bălăceli intelectualiste), nici cu artele marțiale. Acești intelectuali de curte, fără ca măcar să citească lucrarea, au atacat cu nerușinare și cartea, și autorul. Slavă lui Dumnezeu pentru prigoana stârnită!
Alături de ei, la fel de neașteptat, s-au aliat, mai în umbră, unii răzvrătiți fii ai Bisericii. Care, ignorând Învățătura și Istoria Bisericii, ignorând cunoștințele elementare despre arte marțiale, istoria lor și altele asemenea, s-au îndârjit cu furie în atacuri „subterane”. Altfel spus, au revărsat valuri de bârfe, pentru că argumentele le lipseau. Dar nici de prejudecăți nu se puteau lăsa. Slavă lui Dumnezeu și pentru acestea!
Un asemenea fiu al Bisericii, de altfel preot și chiar unul cu multă fală, nu citise cartea. Dar voia să mă bată ca să mă convingă de „erezia de a crede că pot folosi Creștinii violența”! Omul era foarte sincer, iar hazul pe care mi-l stârnea incompatibilitatea poziției cu „argumentul contondent” invocat a părut să îl aducă în pragul apoplexiei. Nu a izbutit să înțeleagă contradicția între acestea; cel puțin atunci. Mi-a spus cineva că, până la urmă, a citit cartea și s-a liniștit (deși nu a mai luat legătura cu mine de atunci). Iar acest caz a fost unul bun și cinstit, pentru că cel puțin a avut decența să vorbească față în față cu mine, nu pe la spate. Oricum, Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Printre roadele dorite (visate) de Părintele Iustin Pârvu și de mine s-au numărat două esențiale: – interesul multora pentru carte – refacerea (fie și în parte) a legăturii dintre luptătorii români și Biserică Au fost oameni care, citind această carte, s-au apropiat de Biserică. Au fost oameni care, citind această carte, s-au regăsit și s-au înțeles. Au fost oameni care, citind această carte, s-au bucurat, s-au folosit. Au fost și încă sunt! Printre cititorii ce s-au folosit (se folosesc) de ea sunt oameni cu tot felul de ocupații, dar care au în comun câteva lucruri: dragostea de Adevăr, simțul datoriei, dragostea de ceea ce este românesc, simțul de luptător al Românilor adevărați. Bucuria lor, folosirea lor, devenirea lor și toate celelalte roade minunate au împlinit o parte din visul Părintelui Iustin Pârvu și al meu. O parte, pentru că ne-am bucura de trezirea fiecărui Român și, până la urmă, a fiecărui om, pentru ca toți să se mântuiască și la cunoștința Adevărului să vină. Dar semințele aruncate cu oricâtă dărnicie cad pe multe feluri de locuri: unele mai roditoare, altele mai sterpe, altele mai greu roditoare etc. Așa că și dacă un singur om s-ar fi folosit, deja era mult. Că s-au folosit mii și mii, cel puțin, iată o minune pentru care mă bucur și mă voi bucura pururea!
Ortodoxia și artele marțiale s-a epuizat mai repede decât ar fi fost de așteptat. Mulți mi-au tot cerut-o. Ei uită că editurile sunt cele care tipăresc cărțile, nu autorii. Ca urmare, cel mai adesea autorii sunt lipsiți de propria carte! După o vreme, văzând că într-adevăr cartea nu se mai găsește fizic, am postat-o în format electronic (pdf) pe academia.edu. De unde a fost preluată și pe alte site-uri, astfel încât să poată fi la îndemâna doritorilor măcar așa.
Dar iată că în acest an, la un deceniu după terminarea cărții și plecarea autorului moral (și îndrumătorului) Iustin Pârvu, a apărut o nouă ediție. Editura Scara Print a scos la lumină, iar, această lucrare. Fără Cuvântul înainte atât de folositor al Părintelui Mihail Stanciu (dintr-o eroare de comunicare ce îmi aparține). Dar cu o calitate editorială extraordinară.
Ca urmare, pot să anunț doritorii că Ortodoxia și artele marțiale se găsește iar în librării. Sau, cel puțin, în Librăriile Sophia. După cum vedeți, fraza alăturată conține un link. Acesta duce, printr-un simplu click, pe pagina unde se poate comanda cartea… atâta vreme cât tirajul nu s-a epuizat.
Dacă atunci când (re)citiți aceste rânduri cartea nu mai există pe raftul virtual, să nu vă supărați pe mine, că nu sunt editura; nici pe editură, căci și aceasta are resursele și limitele ei. Ba chiar ar fi o pricină de mulțumire: înseamnă că au fost destul doritori încât să nu se prăfuiască!
România Străveche - Ancient Romania 