Despre canonizarea Părintelui Dumitru Stăniloae

Dumitru Stăniloae este cunoscut mai ales ca „teolog”, în înțelesul de specialist în Teologie. Și, da, are o operă teologică uriașă, atât cantitativ dar mai ales calitativ. Una dintre cele mai scurte cărți scrise de el, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, este o lucrare atât de înaltă, atât de duhovnicească, încât citirea ei ridică mintea, inima și sufletul la înălțimi nebănuite. Și în această operă, și în altele, Părintele Dumitru Teologul folosește seriozitatea ardelenească, împreună cu o cultură vastă, pentru a exprima trăirea adâncă a unirii cu Dumnezeu – o trăire esențială pentru firea românească.

Iar aici atingem hotarul neînțelegerii în felul în care este cunoscut sau văzut Părintele Dumitru Stăniloae. Căci a cuvânta despre trăirea unirii cu Dumnezeu – am spus a cuvânta, iar nu a vorbi sau pălăvrăgi – este cu putință doar celor care trăiesc unirea cu Dumnezeu.

Părintele Dumitru Teologul, dincolo de cultură, dincolo de seriozitatea ardelenească a fiecărei făptuiri, are ca sită a cunoașterii teologice trăirea în ascultare și jertfă. El nu este unul dintre cei care și-au purtat harul hirotonirii ca pe un trofeu și ca pe o îndreptățire. El nu este unul dintre cei care și-au purtat titlurile academice ca pe o înălțare sau pecetluire a valorii. Pentru el toate au fost o adăugire la crucea pe care o avea de dus. Ca urmare, nu a putut să fie clătinat în credința sa nici de furtul acestora! Arestat, bătut, scuipat, înjurat, torturat, aruncat în celule și la izolare, Părintele Dumitru a rămas același om al lui Dumnezeu. La fel și lăudat sau bârfit, la fel în toate înălțările și încercările.

Ca urmare, canonizarea sa este firească, este un semn al sănătății duhovnicești a Bisericii din România. Doar că…
Doar că există aici o lipsă!
O lipsă dureroasă, foarte dureroasă: Maria Stăniloae.

În încercările sale Părintele Dumitru Teologul nu a fost singur. A avut alături mereu un înger în trup: Maria Mihu, devenită prin căsătorie Stăniloae.

Maria nu s-a distins prin studii și scrieri, ci printr-o trăire minunată, vrednică de Maica Domnului și de Sfânta Ana, de Sfânta Elisabeta sau de mama Macabeilor.

Atunci când soțul său a fost înălțat, ea a rămas în umbră, smerită și fericită de reușitele lui. Atunci când soțul ei a fost batjocorit, înlăturat, arestat, ea i-a rămas credincioasă, l-a respectat deplin, i-a cinstit chinurile. Acolo unde alte femei fugeau de greutăți, divorțau sau chiar își vindeau soții autorităților comuniste, Maria Stăniloae a stat neclintită în iubire, demnitate, credință.

Cei doi mucenici, Dumitru și Maria Stăniloae, au trecut prin încercări grele chiar de la începutul căsniciei. La un an după căsnicie, Dumnezeu le-a dăruit doi gemeni, botezați… Maria și Dumitru. Dar tot Dumnezeu a luat la Ceruri, foarte iute, pe Dumitru, iar după vreo patru ani, a luat-o și pe Maria. Pentru alți oameni asemenea lucruri sunt piatră de poticnire și izvor de deznădejde. Însă deși îndurerați de despărțirea de copii, Dumitru și Maria au știut că Dumnezeu cel plin de iubire i-a luat spre binele lor – al copiilor și al părinților, deopotrivă. Și s-au întărit în munca și lupta de a câștiga Raiul, acolo unde puteau să fie iarăși împreună cu toți cei dragi – de la bunii de demult până la copiii abia plecați.

Și dacă s-ar putea pretinde – deși nu ar fi adevărat – că Părintele Dumitru și-ar fi înecat durerea în muncă, ce vom spune despre Preoteasa Maria? Aceasta, casnică, ar fi fost copleșită de încercări dacă nu ar fi fost cu adevărat credincioasă! Și a fost, până dincolo de capăt.

Înălțările soțului ei nu au putut să o ispitească nici către invidie, nici către îngâmfare.

Căderile sociale ale soțului ei, aruncarea lui în temniță și celelalte lovituri ale lumii supusă răului nu au putut să o ispitească nici spre deznădejde, nici spre delăsare, nici spre necredință, nici spre trădare.

Precum Iov la vremea lui, precum Sfântul Ioan de Aur în încercările sale, și Maria Stăniloae a primit toate de la Dumnezeu ca pe trepte către Cer. Toate. Și cele bune, și cele rele.

Și, ca o adevărată icoană a soției și preotesei, i-a fost Părintelui Dumitru ajutor pe măsura sa. Căci însuși acesta mărturisea că fără soția sa, fără sprijinul uriaș pe care i l-a dat, fără modelul care aceasta a fost, nu ar fi putut să scrie ceea ce a scris.

Toți cei care au cunoscut-o mărturisesc smerenia și bunătatea Mariei Stăniloae, lumina ce o însoțea la fiecare pas.

Al treilea copil dăruit de Dumnezeu, Lidia, mărturisea despre mama sa că „era duhul cel bun al casei”. Părintele Dumitru Teologul mărturisea că „soția mea se roagă mai mult decât mine”. Iar Maria îl contrazicea, lucru foarte rar, spunând „Zice Dumitru așa, dar dânsul și când scrie se roagă”, ceea ce era de asemenea adevărat.

Mărturisesc aici o vină a mea față de cei doi, și o minune mângâietoare a lor față de mine.

Atunci când am auzit chemarea lui Dumnezeu cei doi erau în viață. Mai mult, aveam cunoscuți și prieteni cei îi cunoșteau, ba chiar unii se și spovedeau la Părintele Dumitru. Și mai mult, se întâmpla destul de des să trec pe Strada Cernica (azi, Dumitru Stăniloae). Dar, dintr-o ciudată ispită și înșelare, având o anume sfială, îmi tot spuneam „mai încolo”. Adică mă amăgeam că o să-i vizitez „cândva”; când voi fi mai pregătit, când o să simt că este bine…

Am aflat apoi, cu durere, de plecarea la Domnul a Mariei Stăniloae, în primăvara lui 1993. A fost încă o pricină să amân vizita care mi se părea și mai nepotrivită după asemenea încercare. Apoi pe 5 Octombrie același an se răspândește ca focul vestea: Părintele Dumitru Stăniloae a trecut la Domnul!

Doar atunci am înțeles că și cum am fost amăgit de cel rău ca să nu ajung la acești doi sfinți. Și am încercat de atunci să țin legea de a încerca să fac binele atunci când se poate, fără amânări nepotrivite.

După ani și ani de zile, într-o iarnă geroasă, a rânduit Dumnezeu ca, neașteptat, să am timp liber – ceea ce nu mi se întâmpla niciodată. Era o zi de sâmbătă, soția era cu copiii la părinții ei, iar mie mi se anulase o slujbă dintre Liturghie și Spovedanii. Aveam timp cam o oră și jumătate, în care puteam să merg să mănânc și să mă odihnesc puțin. Dar am ales altceva: am „fugit” la Cernica. Simțeam mai mult ca niciodată dorința să ajung la mormântul Părintelui Dumitru Stăniloae, să spun o rugăciune și un mulțumesc. Un mulțumesc pentru toate scrierile sale de care m-am folosit atât de mult! Un mulțumesc pentru pilda vieții sale,

atât de luminoasă! Un mulțumesc pentru a-mi cere iertare că nu am ajuns mai devreme!

Intrat în cimitir, în frigul acela de se lipea pielea de fierul sau de piatra pe care le atingeai, mi-am dat seama că nu știam deloc unde este mormântul! Și, ca de obicei, nu era nimeni în jur! Iar timpul era puțin, căci trebuia să mă întorc la spovedit!

Dar am simțit ca și cum m-ar trage ața către un loc dintre morminte. Am mers drept acolo, căci altceva tot nu puteam face, nu aveam cum să iau tot cimitirul la pas într-o jumătate de oră…
Și am văzut un mormânt ce mi se părea că luminează! Lumina discret, blând, însă limpede.
Ajuns la el, am văzut cutremurat că era mormântul soților Dumitru și Maria Stăniloae. Am îngenunchiat, am sărutat marginea mormântului și am simțit piatra călduță – deși era un ger foarte mare. Și am știut atunci că am fost iertat pentru nepriceperea mea, dar mai ales am știut că Dumitru și Maria Stăniloae sunt împreună, sunt amândoi sfinți.

Întors la ale mele, am căutat să aflu mai multe despre cei doi – pe care îi știam doar prin opera Părintelui Dumitru și câteva povestioare de la cei care îi cunoscuseră. Atunci am aflat cu adevărat despre viața Prezbiterei Maria Stăniloae, și că într-adevăr a fost mucenică și sfântă ca și soțul ei – deși altfel.

Întrebat dacă a cunoscut vreodată un sfânt în viață, Părintele Dumitru Stăniloae a răspuns: „Da, pe soția mea!”.

Și mă întreb, cât de drept și de creștinește, și cât de folositor este să fie canonizat singur Părintele Dumitru, fără sfânta sa soție Maria?

Atunci când tinerii caută model de familie creștină, sunt de obicei trimiși la Sfinții Ioachim și Ana sau Elisabeta și Zaharia, ori la alte asemenea pilde. Și ei spun „aceștia au trăit în alte locuri, în alte vremuri, acum este altfel”. Și mulți nu se folosesc destul.

Dar în fața unei icoane a familiei creștine precum Sfinții Dumitru și Maria Stăniloae, folosul ar fi uriaș. Pentru toți tinerii care vor să știe cum trebuie să fie o familie creștină. Și cu atât mai mult pentru viitorii preoți și viitoarele preotese, părinții duhovnicești ai următoarelor generații.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Votul Greciei este falimentul Administratiei Bisericesti (I)

Votul Greciei este falimentul Administrației Bisericești (I)

A avut loc votarea de către Grecia a unei legi care permite așa-zisa căsătorie homosexuală, plus adopția de copii de către perechile de homosexuali. Deși s-au spus multe despre acest fapt, am hotărât să adaug un cuvânt la acelea.

punctul de vedere creștin

Din punct de vedere creștin lucrurile sunt limpezi: familia naturală este alcătuită dintr-un bărbat și o femeie; familia naturală este singura familie sănătoasă; familia naturală este singura familie poruncită de Dumnezeu; familia naturală este singura familie primită de Dumnezeu; copiii au dreptul natural la un tată (bărbat biologic) și o mamă (femeie biologică); copiii au dreptul natural la curăție, la puritate, care există doar în familia naturală, nu în legăturile bazate pe perversiuni sexuale; etc.

Aceste poziții de mai sus sunt poziții teologice clare, dogmatice.

Pentru că dogma în limbajul creștin (nu în alte limbaje eterodoxe) este

adevăr de credință descoperit de Dumnezeu deoarece este trebuitor mântuirii omului.

Iar morala creștină, în întregul ei, este descoperită de Dumnezeu, și este descoperită ca trebuitoare mântuirii omului.

De pildă, avem cuvântul Duhului Sfânt (prin Sfântul Apostol Pavel) care zice:

Nu știți, oare, că nedrepții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu? Nu vă amăgiți: Nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiții, nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu. (I Corinteni 6.9-10)

Și iarăși, la fel,

Iar partea celor fricoși și necredincioși și spurcați și ucigași și desfrânați și fermecători și închinători la idoli și a tuturor celor mincinoși este în iezerul care arde, cu foc și cu pucioasă, care este moartea a doua. (Apocalipsa 21.8)1

Este o adevărată nebunie să pretindă cineva că este Creștin și, totodată, să pretindă că Dumnezeu a învățat pe om să păzească lucruri care nu îi sunt necesare, folositoare, bune. Căci Dumnezeu este izvorul binelui, după cum stă scris:

Toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare. (Iacob 1.17)

Ca urmare, vedem că

învățăturile morale nou-testamentare sunt descoperiri dumnezeiești trebuincioase pentru mântuirea omului.

Ca urmare, încălcarea lor înseamnă pășirea către Iad (Apoc. 21.8), iar negocierea lor este imposibilă (Iacob 1.17).

Desigur,

Creștinul urăște păcatul, dar îl iubește pe păcătos; iar dacă acesta luptă împotriva adevărului, se ferește de el cu milă și durere. (Iezechiel 18.20-32 și 33.11-16; Matei 5.44; Luca 18.9-14; Iuda 1.21-25 etc.)

Dar, totodată, scris este:

Când Eu voi zice păcătosului: „Păcătosule, vei muri”, și tu nu-i vei grăi nimic, ca să vestești pe păcătos să se abată de la calea lui, atunci păcătosul acela va muri pentru păcatele sale, iar sângele lui îl voi cere din mâna ta. (Iezechiel 33.8)

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Putem da multe asemenea cuvinte dumnezeiești; dar pentru cel care vrea să cunoască adevărul, și unul e de ajuns – iar pentru cel care vrea să rămână în minciună, nimic nu e de ajuns ca să îl întoarcă la Adevăr.

Despre neîntemeierea unui „Sinod panorotodx”

În urmă cu peste opt ani de zile, pe 2 Februarie 2016, apărea un material scris de mine despre ciudățenia fanariotă zisă „Sinod panortodox”.
După atâta vreme, încă nu s-a revenit la gândirea sănătoasă, la bunul-simț ortodox. Și încă se flutură momâia Sinaxei din Creta, cu același nume fanariot și rătăcit de „Sfânt și Mare Sinod”, din care abia de a căzut termenul „panortodox”.
Ca urmare, postez iarăși acel material, căci văd încă actuale cele mărturisite în el.

materialul a fost publicat pentru prima dată pe 2 Februarie 2016 în Revista Atitudini, întemeiată de Părintele Iustin Pârvu (link aici). Iată cuvintele:

Despre Adunarea din Creta

Mă tot întreabă fii și fiice duhovnicești, precum și alții, care este părerea mea despre numitul „Sfântul și Marele Sinod Panortodox” ce ar urma să se adune în Creta în acest an.
Părerea mea este prea puțin importantă, fiind eu neînsemnat și cel din urmă dintre clericii Bisericii lui Dumnezeu.
Dar, chiar și așa fiind, am datoria să răspund la întrebare, mai ales că este stăruitoare, spre a nu fi numărat cu cei care tac atunci când li se cere să mărturisească.
Nu există în toată Istoria Bisericii lui Dumnezeu vreo adunare a clericilor de orice fel care să se numească „sinod panortodox”. Un asemenea organ al Bisericii nu a existat niciodată.
Este adevărat, Biserica are puterea de a institui multe lucruri noi, ca de pildă sărbători, timpuri ale întrunirii sinoadelor, îndreptări ale calendarului și altele asemenea. Dar numai într-un sinod canonic! Fie el local – pentru sărbători locale și alte asemenea lucruri -, fie sinod ecumenic pentru chestiunile ce privesc întreaga Biserică – precum îndreptarea calendarului sau altele probleme universale.
Iar canonic, un nou fel de sinod al întregii Biserici se poate înființa numai și numai într-un sinod ecumenic!
Or, cum nu există un sinod ecumenic ce să fi înființat tipul de întrunire clericală numit „sinod panortodox”, în Biserică nu există așa ceva („sinod panortodox”).
Deci întrunirea unui „sinod panortodox” nu este ortodoxă. Este doar o adunare politică, după cum vom dovedi îndată.
Negarea canonicității unui așa-zis „sinod panortodox” „doar” pe baza lipsei oricăror canoane care să îl aducă la ființă din neființă poate părea, unora, un formalism. Eventual exagerat. Însă întreaga lucrare a Bisericii se realizează în temeiul unei depline organicități, în care nu există rupturi, salturi mortale, mutații genetice. Dimpotrivă, totul se întemeiază și crește printr-o dezvoltare continuă, coerentă, neîntreruptă, armonică (simphonică). Nu sunt îngăduite în Biserica lui Dumnezeu contradicții doctrinare, nu se îngăduie în Biserica lui Dumnezeu acceptarea de „adevăruri” ce stau împotriva Adevărului revelat și mărturisit de veacuri, sau alte asemenea abateri și auto-contraziceri.
Din acest punct de vedere așa-zisul „sinod panortodox” suferă de o profundă necanonicitate și ne-ortodoxie încă din titlu. Titlu care, trebuie să o spunem cu maximă tristețe, este ne-ortodox. Sau, ca să fim pe deplin în adevăr, este eretic.
Afirmația este extrem de grea și o facem cu mare durere, după ani de zile în care am tăcut și ne-am rugat să nu fie nevoie să o facem.
Dar de ce spunem că este eretic titlul de „Sfântul și Marele Sinod Panortodox”?
Pentru că „pan-ortodox” înseamnă „a tot ceea ce este ortodox”. Deci un asemenea sinod ar fi unul al întregii Ortodoxii.
Ceea ce înseamnă că:
1. Dacă Biserica Ortodoxă în întregul ei este Biserica lui Dumnezeu, un asemenea sinod este pur și simplu sinod ecumenic şi ar fi trebuit numit ca atare.
2. Dacă un asemenea sinod nu este ecumenic, atunci Biserica Ortodoxă nu este Biserica lui Dumnezeu, ci este o erezie.

Prin urmare, ortodocșii care acceptă denumirea de „sinod panortodox” săvârșesc o greșeală uriașă, negând ortodoxia Bisericii de care aparțin!
Faptul că, de fapt, această rătăcire animă pe unii dintre cei care au produs, impus și/sau susținut o astfel de ciudată denumire se vede și prin justificările absurde pe care le dau poziției lor.

Trecem peste faptul că nu văd – așa cum se întâmplă adesea cu cei orbiți de învățături străine – contradicția logică elementară prezentată mai sus.
Trecem peste acest fapt deoarece „scuzele” pentru o asemenea purtare şi stranie denumire sunt cele care arată limpede rătăcirea. Și se împart, din câte am văzut noi, în două:
1. Spun unii că sinodul nu se poate denumi ecumenic pentru că „lipsește Biserica Romei”.
Afirmația este neadevărată de două ori.
În primul rând, pentru că Biserica Romei nu lipsește, de vreme ce la Roma există biserici ortodoxe și clerici ortodocși, ce vor fi reprezentați în Creta. Ba chiar există Episcopia Ortodoxă Română a Italiei, având sediul episcopal… la Roma!
Deci, în chip categoric, Italia în general și Roma în particular nu lipsesc din adunarea clericală denumită „sinod panortodox”.
În al doilea rând, pentru că niciodată nu a fost condiționată canonic ecumenicitatea unui sinod ecumenic de prezența unei episcopii, fie ea a Romei, Constantinopolului sau Ierusalimului, chiar dacă este foarte bine să fie prezente cât mai multe dintre ele, iar acceptul lor ulterior – chiar și în lipsa reprezentanților la sinod – este vital.

  1. Spun unii că sinodul nu se poate numi ecumenic pentru că „există o ruptură în Biserică”.
    Prin „ruptură” înțeleg acești „unii” faptul că o serie de grupări ce se bazează într-o măsură mai mare sau mai mică – dar niciodată deplină – pe Sfânta Scriptură nu sunt în comuniune cu Biserica lui Christos. (Aici intră, după ideologiile ecumeniste ale acelor „unii”, ba Papalitatea, ba unele sau altele din grupările protestante ori neoprotestante, ba copții sau iacobiții etc.)
    Dar niciodată nu au fost toți cei care se revendică ai Scripturii în comuniune!
    În vremea Întrupării Domnului nostru Iisus Christos cei care se revendicau ca fiind ai Scripturii erau împărțiți în farisei, saduchei, esenieni și alții asemenea. Dar nu formau, nici pe departe, un întreg.
    În vremea creșterii Bisericii şi propovăduirii apostolice erau pe lângă adevărații creștini și nicolaiții, simoniştii și alții asemenea. Care se revendicau a fi ai Scripturii, dar nu erau.
    La fel a fost și în timpul Sinoadelor Ecumenice, când grupări mai multe sau mai puține, mai largi sau mai restrânse, după epocă, pretindeau a fi ale Scripturii, fără să fi fost.
    Fie în vremea Sfinților Apostoli, fie în vremea Sinoadelor Ecumenice, orice sinod ortodox a fost sinod deplin fără participarea celor care se pretindeau ai Bibliei deși o încălcau! Cu atât mai mult Sinoadele Ecumenice au fost depline şi ecumenice indiferent de lipsa unora sau altora din grupările eterodoxe.
    De fapt și prima grupă de pretexte pentru denumirea eretică „sinod panortodox”, și a doua grupă de pretexte țin de una și aceeași rătăcire, aceea care confundă Biserica și ucenicii lui Christos cu toți cei care se pretind a fi așa ceva.
    Pare greu de crezut că un om logic poate să facă o asemenea confuzie.
    Dar acolo unde sentimentalismele și interesele subiective domină, orice confuzie devine posibilă.
    Desigur, se poate pretinde că eu sunt cel care greșește (și cei care au aceeași părere cu mine). Că fie sentimentalismele, fie interesele subiective mi-ar putea întuneca discernământul, astfel încât eu să fiu cel confuz.
    Și, desigur, o asemenea ipoteză trebuie acceptată ca probabilă pentru oricare părere personală.
    Doar că se poate vedea în ceea ce am prezentat nu doar o logică foarte clară – ceea ce este insuficient într-un asemenea caz – ci și mărturia Bisericii de-a lungul veacurilor. Care constituie o mărturie invincibilă!
    Cei numiți „creștini” sociologic sau social – cum vrem să spunem -, adică indiferent de apartenența lor la Biserică sau la alte grupări, erau în jurul anului 300 sub 10% din populația Romaniei (denumită astăzi „Imperiul Roman”).
    În vremea unor sinoade ecumenice membrii Bisericii alcătuiau o minoritate din masa „creștinilor după nume”.
    Și totuși niciodată Biserica nu s-a împiedicat de problema raportului numeric, teritorial, de prestigiu etc. între ea și eterodocși.
    Nici una dintre cele două tipuri de scuze pentru denumirea „sinod panortodox” nu există în Istoria Bisericii!
    Există cel mult texte ale eterodocșilor (ereticilor) care se plâng împotriva Sinoadelor Ecumenice sau împotriva Bisericii în baza unor asemenea scuze…
    De aceea, de altfel, nici nu a existat vreodată în Istoria Bisericii ideea sau termenul de „sinod panortodox”, pentru că nicicând nu a fost primită în Biserică ideea eretică a „lipsei” sau „mutilării” Bisericii prin faptul că există eterodocși (în afara ei, unde le este, logic, locul).
    O a treia grupare de scuze vede în denumirea necanonică de „sinod panortodox” un fel de „pogorământ” pentru cei din afara Bisericii. Care, pentru mulți din cei afectați de rătăcirea ecumenistă, sunt mai importanți în neadevărul lor decât ortodocșii sau Adevărul Dumnezeiesc.
    Pentru că, de fapt, nu ascunzând lumina sub obroc sau adevărul sub denumiri „diplomatice” îi putem ajuta pe cei din afara Bisericii. Dimpotrivă, trebuie să trăim în Lumină astfel încât să fim lumină, spre a-i putea elibera pe cei care vor să vadă Adevărul și să fie în Lumină. Aceasta este datoria Bisericii și a ucenicilor lui Christos. Iar diplomația iubirii, deși necesară în lucrarea misionară, devine rătăcire atunci când afectează Învățătura Bisericii sau organicitatea ei. Ceea ce denumirea de „sinod panortodox” o face din plin.
    Pentru toate aceste pricini socotesc, plin de tristețe, că întrunirea sau adunarea din Creta nu este de fapt un sinod, ci o adunare politică, sortită eșecului. Am spus acest lucru în particular de câte ori am fost întrebat și, iar fiind întrebat, o spun din nou și public.
    De altfel, dată fiind pretenția de sobornicitate și unanimitate a adunării din Creta denumită „sinod panortodox” putem vedea că a eșuat deja! Nu doar pentru faptul că din ultra-clericalism a închis dintru început porțile fundamentalei deschideri către plinătatea Bisericii (în limba română nici astăzi majoritatea documentelor nu au fost măcar traduse, cu atât mai puțin să fie cercetate de întreaga Biserică). Nu doar prin disprețul arătat față de toți creștinii și clericii ne-înregimentați administrativ, care nu au avut nici un cuvânt de spus pe temă – atitudine total necanonică ce adaugă la necanonicitatea așa-numitului „sinod panortodox”.
    Mai mult decât atât, opoziția Patriarhiei Georgiei (Gruziei), dar și a multor ierarhi a căror ortodoxie și jertfelnicie creștină este binecunoscută, au făcut din această adunare un copil mort înainte de a se naște.
    Din fericire, spun eu, pentru că astfel se ușurează durerile cumplite prin care, altfel, ar fi trecut Biserica. Și care, de altfel, nu sunt încă îndepărtate cu totul, deși sunt mari șanse ca adunarea din Creta să rămână, asemenea altor pseudo-sinoade și întruniri necanonice, doar sursa unor documente sterpe, diplomatice și pseudo-teologice, și un exemplu despre cum nu trebuie să lucreze ortodocșii.
    Ultra-clericalismul, monahomania, ecumenismul, etnofobia și filetismul sunt câteva din rătăcirile ce au dus izvodirea unui asemenea mutant eterodox denumit „sinod panortodox”. Nu am atins această problemă, așa cum nu am atins nici problema convocării canonice a unui sinod ecumenic – ceea ce ar fi fost adunarea din Creta dacă era canonică – și nici alte probleme foarte grave ce ar fi trebuit lămurite de foarte multă vreme. Și care au fost acoperite de cele cinci rătăciri amintite mai sus, cele mai grave, din câte știu eu, din toate cele care luptă Biserica din interior în aceste vremuri.

Îmi cer iertare înaintea lui Dumnezeu pentru tot ceea ce nu am izbutit să exprim îndeajuns de limpede şi adevărat!
Îmi cer iertare înaintea celor care citesc ori aud aceste cuvinte pentru orice supărare pe care ele le-ar pricinui-o!
Dar cred întru Dumnezeu că acesta este adevărul, oricât de neplăcut sau dureros ar fi de auzit şi asumat!

Preot al lui Christos,
Mihai-Andrei Aldea

Icoana împotriva chipurilor cioplite (II)

Am reluat Învățătura lui Dumnezeu despre icoane, arătând, iar, că Dumnezeu a poruncit să se facă icoane, de asemenea că Moise a făcut icoane, după porunca Domnului, iar Dumnezeu le-a sfințit (împreună cu Cortul Făgăduinței).

În alt cuvânt arătasem și că icoanele au însoțit Biserica lui Dumnezeu neîncetat, de la Venirea Domnului până astăzi.

Pe de-o parte, Apostolii au avut icoane în chiar chipurile Templului, care încă strălucea în vremea în care Mântuitorul îi învăța.
Pe de altă parte, numeroase simboluri creștine, inclusiv ceea ce astăzi numim icoane, au fost folosite chiar de Apostoli și ucenicii lor.
Obiectele creștine sfințite apar și în Noul Testament, mai ales când sunt ieșite din comun, așa cum sunt ștergarele sau șorțurile ce, sfințite de Apostoli, se puneau peste bolnavi (Fapte 19.12; 5.14-16).

Dar ca să nu reluăm acestea, să ne oprim la întrebarea

Care este deosebirea dintre icoană și idol?

Foarte pe scurt,
icoana este un mijloc de legătură între oamenii din această lume și făpturile cerești îngeri, sfinți, Treimea Sfântă.

Pe de altă parte,
idolul este orice creatură sau lucru (creat) care este pus(ă) în locul lui Dumnezeu sau al sfinților Săi.

Mai pe larg, să luăm cazul unor sfinți precum marele Nicolae, Fecioara Maria sau Ștefan cel Mare.
Având o icoană a unuia dintre ei, Creștinul se urcă, prin ea, la acești sfinți.
Orice Creștin sărută icoana Sfântului Ierarh Nicolae ca pe acesta să îl sărute, nu obiectul, care slujește ca mijlocitor. Orice Creștin se roagă la Icoana Fecioarei Maria ca Fecioara Maria să îl asculte, nu icoana, care este mijlocitoare rugăciunii, nu ținta rugăciunii. Orice creștin cinstind icoana Sfântului Ștefan cel Mare îl cinstește pe Domnitorul mărturisitor și jertfitor, acum aflat în ceruri, iar nu obiectul ce este folosit a mijloc de trimitere a cinstirii.

Pe de altă parte, idolul este o făptură sau un obiect căruia i se atribuie divinitate în sine.
Prin aceasta se deosebește și de sfânt (care este izvor de har deoarece primește har de la Dumnezeu, deci nu este izvor de har prin sine). Și se deosebește și de icoană (care este izvor de har deoarece primește har de la Dumnezeu, direct sau prin sfinții Săi ori prin îngerii Săi; oricum, niciun Creștin nu crede că icoana are har prin sine).
Astfel, idolul primește din partea oamenilor cinstire ce nu i se cuvine – fie că ar trebui îndreptată către sfinții sau îngerii lui Dumnezeu, fie că ar trebui îndreptată de-a dreptul către Acesta.
Printre idolii cei mai răspândiți de numără banii, puterea/poziția socială sau puterea/poziția politică, frumusețea fizică, puterea fizică, puterea de reținere (memorare), plăcerea sexuală, plăcerea mâncării, plăcerea beției, celebritatea și multe altele. În ultimul secol s-a răspândit idolatrizarea unor oameni pentru motive absolut minore (precum unele performanțe sportive sau artistice).
Așa numiții „zei” ori idoli sunt materializări ale idolatriilor de acest fel, sau ale altora asemenea. Ceea ce înseamnă că idol poate deveni orice sau oricine este țintă a idolatriei, adică a unei cinstiri exagerate, necuvenite, nedrepte.

Existența reprezentărilor din Templu sau Cortul Făgăduinței a fost posibilă pentru că nimeni nu se gândea să idolatrizeze aceste reprezentări.
Existența icoanelor în Biserica lui Dumnezeu este, dincolo de alte rosturi duhovnicești, o școală de cinstire dreaptă (ortodoxie), de înstrăinare de idolatrie.
Folosind icoanele ca mediu pentru cinstirea dreaptă a sfinților, îngerilor și, mai ales, a lui Dumnezeu, Creștinul se imunizează împotriva idolatriei.
Căci este extrem de greu ca cel care folosește icoana ca mijloc de legătură cu Cerurile să creadă în puterea unui idol, să accepte idolatria.
Dimpotrivă, iconoclastia este o poartă largă spre idolatrie sau ateism: în lipsa mijloacelor de legătură cu Cerul omul este înclinat fie să își construiască idoli, fie să nege însăși existența Cerului (sau cel puțin posibilitatea legăturii cu Acesta).

Prin dreapta cinstire a icoanelor – ca mijloc de legătură cu Cerurile – Creștinul măcar intuiește, dacă nu înțelege, legăturile dintre material și duhovnicesc, dintre pământesc și ceresc, dintre aici și dincolo.
Intuirea – și cu atât mai mult cunoașterea! – mărginirilor materiei (și materialului) naște smerenia; ajută la înțelegerea neputințelor omenești și a necuprinsului Dumnezeirii. Se întărește astfel dorul de Cer și ascultarea de Dumnezeu.

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și toate le plinești, Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, curățește-ne de toată întinăciunea, și mântuiește, Bunule, sufletele noastre!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Despre extremismul etnic religios grecesc (II)

prima parte aici

Simpla idee că ar exista un extremism religios grecesc este un șoc pentru Grecofili și o blasfemie pentru Grecofoni (care văd această purtare ca îndreptățită, ba chiar sfințitoare!).
De pildă, am avut parte de indignarea unora (câteodată bâlbâită din pricina intensității!) care invocau Sinodul Local din Istanbul 1872 (zis din Constantinopol 1872). Sinod grecesc ce „a condamnat etnofiletismul”. I-am întrebat dacă sunt conștienți că Grecii au aplicat sistematic principiile pe care le-au condamnat la acel sinod; și dacă sunt conștienți că Grecii au condamnat etnofiletismul la acel sinod doar ca armă diplomatic-religioasă împotriva Bulgarilor. Răspunsul a fost căscarea uimită a ochilor și ridicarea din umeri: habar nu aveau.

Ei nu știau nimic despre prigoanele etnice sistematice organizate de Greci împotriva Creștinilor care nu erau de limbă greacă.
Ei nu știau că „eroul” Ali de Ioanina, pașă glorificat de diplomația grecească (ajuns „erou” până și în Contele de Monte Cristo) a fost un trădător și un genocidar: la îndemnul călugărului Cosma Etolul (Etolianul) a masacrat pe Românii care îi salvaseră viața și cărora le jurase recunoștință veșnică.
Ei nu știau că „sfântul” Cosma Etolul/Etolianul a avut o ură neîmpăcată față de Români, pentru că aceștia nu l-au primit de episcop (mitropolit, se voia el) în Muntenia, pentru o pricină „minoră” (pentru el): nu cunoștea o boabă de română și nu voia să învețe româna, având pretenția ca Românii din România să învețe, toți, greaca!
Ei nu știau că „sfântul” Cosma Etolul/Etolianul a colindat apoi Macedonia, Tesalia, Atica, Acarnania, Etolia, Epirul, căutând sprijin împotriva majorității româno-slave sau româno-albaneze din acele locuri. A căutat acest sprijin și în minoritatea grecească locală, dar și printre puternicii zilei, adică printre Turcii și ceilalți islamizați aflați în administrație și armată.
Ei nu știau că același Cosma Etolul a blestemat repetat pe cei care „ar îndrăzni să se roage sau să și slujească în limba română”. Ceea ce îi pune sub blestem pe toți Românii din Republica România și pe ceilalți care folosesc limba română în cult! Sau, desigur, îl pune sub blestem veșnic pe Cosma Etolianul dacă un asemenea blestem este nelegiuit, anti-ortodox, eretic; de exemplu, dacă este un blestem entofiletist… așa cum și este!
Ei nu știau că urmașii lui Cosma Etolul, de la Neofit Duca la Anarții lui Lambros, au săvârșit mii și mii de crime motivate etnico-religios, ajungând până la arderea cărților sfinte care erau în alte limbi și la atentate, crime și torturi împotriva preoților care slujeau în limba română!

Și nu doar că amintiții indignați față de ideea extremismului etnic religios grecesc nu știau asta!
Dar și refuzau să creadă că ar exista asemenea fapte ale Grecilor!
Sau că Patriarhia de Fanar ar gira asemenea erezii!

Deci, i-am întrebat dacă au auzit despre Mucenicii Atanase Papanace și Haralambie Balamace și cei împreună cu dânsul.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

ø;